În Dacia, extinsa între Nipru, Rin si Tracia, având centrul politic si religios în Transilvania (România de astazi), îsi desfasura civlizatia, cea mai extinsa si mai razboinica populatie pelasgica. Dealtfel, pelasgii europeni acupau întreaga Europa, Asia Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, iar carienii pelasgi au fost primii care au atins Americile. Marii eroi civilizatori ai acestor spatii au fost Uran, Saturn, Apollon, Hermes, precum si Typhon, gigant, ca si pelasgul Prometeu, regele scytilor.

Urmasii lor au fost conducatorii scitilor, ai agathirsilor, si gelonilor si ai latinilor ( cu mult înainte de întemeierea Imperiului Roman), acesti conducatori dând numele lor popoarelor pe care le conduceau.

Eroii conducatori si întemeietori, au fost zeificati în Spatiul Carpatic, acolo unde s-au nascut, si legile, religia, moravurile impuse de ei erau valabile în toata lumea pelasga. Armunus era numele lui Jupiter al Arimilor, ( Zeus), el devenind mai târziu, în Imperiul Roman ”Jupiter Ruminus ”. Capadocii îl numeau ” Zeus Dakin”. Marte, zeul razboiului mai era numit Arimanios ( sufixele us, as, is, es, ca si diftongurile au, ou, oe aveau origine pelasga).

Arimii de la Dunarea de Jos apar în izvoarele geografice vechi si cu numele de rami.

Ptolemeu Claudius mentioneaza Ramidava, unul dintre cele mai importante orase ale Daciei meridionale. (Ptolemeu, ” Geografia”, Cart. III.8.4.) Rimdacii locuiau în apropierea colchilor, la nordul Marii Negre.

În lucrarea ” Argonautica” a lui Orpheu, ca si la Ovidiu este mentionat orasul ” Romechium” ( Ovidiu, ” Methamorfoze” Cartea XV.v.705).

În Dacia meridionala, sub romani, era mentionata localitatea ”Romula”.

Aristeas din Proconnes, celebru poet si profet al lui Apollon, contemporan cu Homer, spune despre pelasgii hiporboreeni arimaspi : ” Razboinici multi si foarte puternici, avuti în herghelii, în turme si cirezi de vite ; barbati cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer ; cei mai robusti din toti oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasa”. Nicolae Densusianu, ” Dacia Preistorica”.

Istoricul evreu Josephus Flavius ( sec.I d.H.) numeste”arimani” pe ” lusitani” si pe ”cantabri”. ( Jos. Flav. ” Bell. Jud.” II.c.16), iar iberii cei vechi din Peninsula Iberica îi mentioneaza ca numindu-se” romani” ( Jos. Flav, c. ” Apionem”Cart. II.4).

Arimii, vechii locuitori ai Daciei, se mai numeau  ” rumoni” si ”rumuni”, fiind cunoscut numele principelui dac ” Rumon” ( Ammmianus, Cart. XVII.c.12) si localitatea ” Sclavinum Rumunense”, astazi Slaveni, în judetul Romanati. ( N. Densusianu).

La chestionarele lui N. Densusianu, comuna Mihaesti, Muscel a raspuns : ” nu am venit de nicaieri, ci ne-am pomenit aici”. Românii din comuna Cosmesti – Galati au raspuns: ”suntem aici de la începutul lumii ” ; comunele Bordeiu – Verde- Braila  si Podeni – Prahova au raspuns : ” samânta noastra este de la uriesi”, iar comuna Drajna de Sus – Prahova au raspuns : ” românii de astazi s-au numit mai înainte ”râmni” si ”râmpleni”. Iovan Iorgovan era numit ” ficior de râmlean”. ( Teodorescu, ”  Poezii pop.” P. 419.).

Pe o veche inscriptie din muzeul Capitolin este mentionat ” Hercoles Romillianus” (Guasco ”Mus. Capitol ” I.60. nr.30).  În Dacia Ripensis exista localitatea ”Romulianum”( Aur. Victor, ” Epit.”40) si în Thracia, localitatea ” Ramlum”.

Traditiile taranilor din Bucovina si Moldova spun ca aveau ” Tara Rohmanilor”, situata la miazazi de Moldova. ( N. Densusianu, ” Chest.ist. com Bogdanesti – Tutova). Între ei, erau rohmanii anahoreti, religiosi, ” blajini”, considerati sfinti de cei din jur, aceiasi cu ” arimpheii”, la Plinius, Cart. VI.14.2.) si la Mela ” Orb. Descr. ” Cart. I.2.19). Acesti rohmani – arimphei au fost asociati cu legenda Insulei Leuce – ”Insula Fericitilor” (astazi Ostrovul Letea), insula fiind acoperita de aluviunile Dunarii). În insula Leuce se retrageau dupa moarte, sufletele eroilor si ea este ecolul  ” Insulelor Fericite” care înainte de 10000 î.H. era Atlantida.

PELASGII ÎN ITALIA

Prima civilizatie politica, sociala si religioasa, în Peninsula Italiei, a fost datorata pelasgilor coborâti de la Carpati si Dunarea de Jos, din Peninsula Haemus (Balcani), cu mii de ani înainte de caderea Troiei  1185 î.H.) pe parcursul diverselor perioade.

Traditiile grecilor si ale romanilor mentioneaza o serie lunga de migratii pelasge. Ianus, din tara hiperboreilor ( de la nord de Dunare) s-a asezat în Peninsula Italica, împreuna cu oamenii lui, erou civilizator ca si Saturn, acesta din urma refugiat în peninsula, dupa înfrângerea lui de catre fiii sai ; Typhon, din tara arimilor nordul Dunarii), urmas a lui Saturn, învins de Joe, ca si de Hercules din aceleasi locuri nordice, care a venit cu ostiri numeroase, întemeind în Peninsula Italica multe colonii agricole (Dionysios din Halicarnas Cart. I.39-42).

O parte din populatia nordului Daciei – Ausonii – Ozoni  (Osenii de astazi) din Maramures), au fost printre primii care s-au asezat în Peninsula Italica, sub conducerea lui Auson, fiul lui Atlas, Auson fiind cel dintâi care a domnit la Roma (înca neîntemeiata, dupa istoria oficiala).

Fiul lui Hercules, Latinus – Telephus, a condus triburile latinilor (prisci – batrâni) în Peninsula Italica, înaintea venirii aici a etruscilor, urmasi ai troienilor, refugiati.

Ligurii de lânga Carpati si Dunarea de Jos, au format colonii în peninsula. (Plinius, Cart.III.21.1.). O parte dintre liguri, unul dintre cele mai razboinice triburi, se numeau ” deciates” (Plinius, Cart. III.7.1.) si s-au asezat la apusul Alpilor ; cei din Alpii maritimi aveau un oras principal numit Antipolis, acestora, romanii acordându-le cetatenia. (Plinius, Cart. III.5.5), Alte triburi de provenienta carpatica, stabilite în Alpi, se numeau”montani” (tot pelasgo- arimice). (Plinius, Cart, III.24.2) si de asemeni ” belaci”(vlaci – vlahi), ” comati” sau ” capilati”, carora împaratul Nero le-a acordat, deasemenea, cetatenia romana.

O parte dintre ” ligurii- stoeni”, asezati în centrul Peninsulei Italice, au întemeiat vechiul oras numit ” Ariminiun” (Rimini). Vechea populatie rustica de pe teritoriul Liguriei se numea, în legile longobarde, ” arimani” (Du Cange”Gloss. Med.et inf.lat, ”).

Diferitele neamuri ligure din Valea Padului se mai numeau si ”romani” – (Romaioi – Arimani) (Strabon, Cart. V.I.10). O asezare de pe teritoriul ligurilor din Alpi, se numea în epoca clasica romana ”Rama”. Râul Pad (Po) se numea în epoca ligurilor Bodincus (Plinius, Cart. III.20.8.). Acesta spune ca ligurii trimiteau la Roma casul ciobanesc (”coebanum caseum”), facut mai ales din lapte de oi. (Plinius Cart. XI.9.7.1). Ligurii aveau asezari vechi, cu numele : Luna (Frontini, ”Strateg.”III.21.) si ”Alba”.

Numele vechi al Alpilor era Albia ( Strabon, Cart. IV.6.1.). În ” Vadum Sabatium”, vechii liguri aveau muntele ”Mancelus” (rom. Muncel) C.I.L.VOL.V.nr.7749.

Umbrii, deasemenea pelasgi vechi carpatici erau faimosi.

(Pliniu, Cart. III.19.1.). Ptolemeu Cl. aminteste  o populatie din Sarmatia europana, numita ”ombrones”. Umbrii roiti în Peninsula. Italica, sunt mentionati în insriptiile romane referitoare la Dacia (Cocceius Umbrianus, pontifex civitatis Paralisensium Provinciae Daciae e Aur Umbrianus” ( C.I.L.III.nr.2866 si 864). Scymnus spune ca Latinus a fost protoparintele umbrilor ( Scymnus, ”Orb. Descr.”, v.225). Cel mai important document despre limba umbrica este reprezentat prin ” Tablele de arama” numite ”engubine” (”Tabulae Inguvinae”), descoperite în anul 1444 într-o subterana din orasul Gubbio (Iguvium), care demostreaza ca umbrii aveau aceeasi origine ca si latinii (vechi) ( Breal, ” Les Tables engubines”, I.(1875).

Istoricul Zenodot spunea ca ”umbri” ar fi numele vechi al sabinilor (Dionysius din Halicarnas, Cart. II. 49).

Astfel, pelasgii carpatici au ocupat succesiv, sub diferite denumiri (ale multiplelor triburi si conducatori), pe parcursul a mii de ani, toate regiunile Peninsulei Italice, de la Alpi pâna la extremitatile de sud ale peninsulei : Istria, Liguria, Venetia, Umbria, Etruria, teritoiul sabinilor, Latiu, Campania, Apulia, Iapygia, Lucania, Brutiu si insulele Corsica, Sardinia si Sicilia.

Aceste populatii care fundamenteaza cea dintâi viata politica, sociala, si religioasa a Peninsulei Italice, unele mai razboinice si mai faimoase, altele mai pasnice si muncitoare, precum si ” aborigenii” , ligurii, istrii, venetii, umbrii, tursenii (etruscii), sabinii, latinii, ramnii, oenotrii, peucetii, iapygii, siculii, sicanii, apartiuneau, dupa cele mai vechi traditii grecesti si romane, marelui neam pelasg. ( Nicolae Densusianu” Dacia Preistorica”).

PELASGII ÎN GALIA

Înaintede a se face cunoscuti celtii în Europa, întreg teritoriul Galiei era locuit de numeroase triburi, având aceeasi limba, legi, moravuri, credinte si erau de neam pelasg.

În Galia meridionala, între Alpi si Marea Mediterana, Pirinei, Oceanul Atlantic si Loire, locuiau aceste triburi.

Alte triburi ligure au trecut, în timpuri preistorice,din Alpi, spre câmpiile Galiei, extinzând dominatia lor, în epoca anteceltica, peste întreg teritoriul Galiei.(Arbois de Jubainville, mare istoric francez, ” Apres les Iberes, avant les celtes, ils ( les Lygures) ont domine dans le pays, qu’on plus tard appelle Gaule” ; ” Les premieres habitants”. I.p.382.).

La Eratostene (sec.III î.H.), întreaga Peninsula Iberica poarta numele de ”Liguria”, iar Marea Mediterana, în partile de sud ale Galiei, era numita la autorii greci ” Liytihon pelayos”( Strabon, Cart. II.4.4. ; 5.19 ; La Ptolemeau Cart. III.1.), iar la autorii romani ” Ligusticum mare”.  (Columellae R.R. Cart VIII.2. ; Pliniu Cart. II 46.4.). Loire se numea Liger (râul ligurilor). Aquitania, provincia cea mai însemnata a Galiei, întinsa de la Liger pâna la Pirinei, se numea la început Aremorica ( Pliniu IV.31.1.) ”Aquitania Aremorica antea dicta”.; La Iulius Caesar – ” Armorica” ( Bell. Gall. ” Cart. VII.75.).Ligurii erau mentionati în legile longobarzilor ca ” arimani”.

Pâna târziu în Evul mediu, în partile meridionale ale Galiei se vorbea” lingua romana” – cu o vechime îndepartata. În Evul Mediu, pe teritoriul meridional al Galiei se vorbea limba rustica – prisca- vulgara romana (mult mai veche decât romana – latina clasica) si se numea ” Langue d’ Oc”.

Unul dintre triburile ligure care trecusera din Galia peste Pirinei, apare în iscriptiile romane ale Hispaniei cu numele de ”longeidoci” ( longei daci) populatie cândva foarte extinsa în Galia meridionala, mai ales în regiunile locuite de ” volci”, si care a dat numele teritoriului ” Langue d’Oc”.

Unul dintre triburile care ocupau teritoriul Aquitaniei (vechea Aremorica) se numea ”datii”(dacii).

A se vedea pe harta lui Ptolemeu C1., DACIA, mentionata cu majuscule si DATIA ( singura denumire în afara de EUROPA scrisa cu majuscule. (Pliniu, Cart. IV.109) Ptolemeu C1. ”Graphia” I.206).

In epoca anteceltica, pe întreg teritoriul Galiei se vorbea aceeasi limba latina rustica ( prisca). În partile de nord ale Galiei, însa, în urma contactului cu celtii si germanicii, care îsi realizasera dialectele lor, au aparut mai multe dialecte.

În apropiere de ” datii”, în partile sudice, spre Toulouse, exista asezarea ”Sarmati” (Tabula Peutingeriana, Segm.II.1.2.).

O   alta  grupa de daci, numiti de geografii greci ”deciates” sau ”deciani”,locuiau lânga Alpi maritimi. Deciatii formau un trib razboinic si iubitor de liberate.

Ei au angajat primele lupte cu romanii în Galia si Pliniu cel Batrân îi numara printre cele mai faimoase popoare ligurice.( Pliniu, Cart. III.7.1.).

Pe lânga coastele Mediteranei, pâna la Pirinei, locuiau ” Volcae Arecomicii”   (Volcae Aremorici).

Romanii, pâna în timpul lui Augustus, numeau coastele meridionale ale Galiei  ” Provincia romana”. Volcii aremorici se bucurau de autonomie, chiar si în timpul dominatiei romane. Se administrau singuri, dupa legi proprii, nesupusi guvernarii romane a provinciei. Strabon, Cart. IV.6.4.).

Tot din perioada anteceltica existau denumirile topogafice: Ardelay, Arlelles, Ardelu, Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillieres purtate pâna astazi de unele comune de pe teritoriul meridional al Frantei. ( Junin, ” Dict.d.communes de France”, 1851.p.19), O comuna cu numele ”Ardauli” se afla si în Sardinia. (pr. Cagliari = Oristono).

În partile de apus ale Alpilor, se exploatau minele pe teritoriul Galliei meridionale, unul din cele mai importante centre miniere fiind ” Rhoda” (denumire de origine pelasga), de la care deriva numele Rhodanului (Ronului). În apropiere era localitatea ”Boxs” (ani)= carbunari, rom. bocsa=carbunarie) (C.I.L.vol.XII.nr.1783).

O alta localitate, mai la sud, aparea în geografiile vechi ca ”Taruscon” (Tarascon) ( Strabon, Cart.IV.1.12.). In aceeasi regiune muntoasa a Alpilor, lânga ” deciati”, traia tribul ” albioeci” (Strabon, Cart.IV.6.4.), iar dincolo de Rhon, lânga  ” Volcae Arecomici”, erau ”helvii”.

În regiunile metalifere cele mai bogate din Ardeal ( România) exista localitatile : Ruda, Rodna ( cu mine celebre de argint, numite în Evul Mediu ” Rhodana”, Bocsa, Bocsani, Trascau, Albac, Ilva Mare (lânga Rodna).

Legate de limba aremorica-pelasga, erau si localitatile : Alba, Boxsani, Piscenae, Raurica, Rhoda, Ursulae, Vadum Sabatium (în rom. Vadul Sapat), Vesuna ; fluviile : Arauris, Argenteus amnis, Varus ; muntii : Albia ( Strabon, Cart. IV,6.1.) Gaura (”Itin. Hierosol. ” p. 555), Mancelus (Muncel), Matrona, Stura (Plinius, Cart.III.204), Vesulus ( muntele din care izvoreste râul Pad (Po). (Plinius, Cart.III.20.3.).

Un trib din Aquitania, stabilit lânga râul Oltis (azi Lot), apare cu numele de ”cocosates”. Omonime, pe teritoriul locuit de români : Alba, Bocsani, Pesteana, Ruda, Ursoaie, Gaura, Muncel, Stura, Cocosati si Vesul. Arauris este acelasi cuvânt cu românescul Râuri.

Vechile populatii ale Galliei spuneau ”marga” pamântului calcaros si lutos (Pliniu, Cart. XVII.4.1), folosit la îngrasarea araturilor, acelasi cuvânt fiind folosit si de români. Pentru legume, în Gallia aveau cuvântul ”legumina”-”legaria”(Varo R.R.Cart.I.32.).

Pe o inscriptie descoperita pe teritoriul volcilor arecomici, scrisa cu litere pelasge, apare cuvântul ”dede” = dedit (dedicat) (Monin, ” Monuments d’ancienns idiomes gaulois”, Paris, 1861.p.17). Toate aceste cuvinte apartin aceluiasi dialect arhaic, pe care-l mai vorbeste si astazi (cu unele transformari), poporul român de la Carpati.

În concluzie, originea geografica a celor mai multor triburi de pe teritoriul Galiei meridionale (Franta), provine de la muntii si sesurile Daciei vechi.

PENINSULA IBERICA

Înainte de ” liguri ”, alt trib pelasg important locuia pe teritoriul Galiei meridionale, începând de la Rhon ti pâna la Pirinei, ” Iberii ” .

Intervenind invazia celtilor, o parte dintre ligurii de la Alpi si de la Rhon, împinsi de celti, ocupa locurile iberilor din Gallia meridionala si îi alunga pe acestia dincolo de Pirinei, în Peninsula Iberica. Iberii din partile de apus ale Europei formau si acelasi popor cu iberii de lânga Caucazul asiatic. (Apolodor fragm.123 si 161) dupa el, iberii de lânga Caucaz ar fi fost un popor emigrat din Iberia, de la Pirinei.(cf. Varro, la Plinius, Cart.III.3.3).

Despre iberii de la Caucaz, Tacitus scrie în ” Analele” sale : ” Iberii si albanii (din partile de rasarit ale Marii Negre), locuiesc tinuturi muntoase si s-au obisnuit cu greutatile si cu suferintele. Ambele ramuri erau pelasge. Si vechile genealogii etnice considerau pe iberii de apus drept frati buni  cu locuitorii primi ai Italiei. (Isidor, ”Orig.”Cart.IX.2. ; 26-29: ”Filii igitur Iahpet…Iuvan a quo Iones…Tubala quo Iberi qui et Hispani; licet quidam ex eo et Italas suspicentur. ”

În timpurile romane, numele iberilor din Peninsula Iberica disparusera aproape total.

Când legiunile romane patrund pentru prima oara pe pamântul Hispaniei, aceasta era ocupata de populatii de pastori, agricultori si mineri din vechea familie a pelasgilor iberici.

Noi serii de migratii erau formate din triburile si gintile : Albocenses, Ambirodaci, Ablaidaci, Avlaidaci, Arevaci, Argeli, Aurienses, Barbarium, Berones, Bibali, Bursaonenses, Calnici, Comanesciqi, Cosetani, Dagences, Deciani, Ergavicenses, Gruii, Ilergetes, Ilaraugatae, Ossigi, Indigetes,Lacetani, (Letani), Longeidaci, Lunarii, Peleondones, Orientes (Aurienses), Turdetani, Turduli, Tarragonenses, Vaccaei, Vascones, Virvesci, si Vloqi (Vlachi-Vlohi -Valahi).

Între toate aceste triburi, cei mai importanti, ca numar si stare sociala, erau turdetanii. Erau stabiliti în partile meridionale ale Peninsulei Iberice, în regiunile de astazi ale Sevilliei si Granadei. Turdetanii se ocupau mai ales cu exploatarea minelor de aur, de argint, de fier si de staniu. (Strabon, Cart.III.2.3.) si formau acelasi popor cu turdulii-” Turdulii veters” din Lusitania (Portugalia) ( Plinius, Cart.IV.35.1).

Turdetanii, spune Strabon, sunt cei mai învatati dintre toti hispanii. Ei se folosesc de gramatica : au o descriere a traditiilor proprii, istorice; au poeme si legi scrise în versuri vechi, dupa cum spun ei, de 6000 de ani (Strabon Cart.III 1.6). Dupa nume, moravuri, ocupatii si particularitatile idiomului lor, turdetanii se dovedesc a fi din rasaritul Europei, de la Carpati. (În cazul în care erau urmasi directi ai supravietuitorilor Atlantidei, s-au refugiat în timpul glaciatiei Wurm, în  Spatiul Carpatic. M.AL.Orescu). Urme ale vechilor lor locuinte si ecouri ale numelui lor se afla si astazi în Transilvania si Ungaria (pe atunci Pannonia dacica).

Turda (ungureste Torda) este unul dintre cele mai vechi orase ale Transilvaniei. (În jurul Turdei s-au gasit obiecte din epoca de piatra.

Situata lânga poalele muntilor auriferi ai Transilvaniei si pe malurile râului Arges (Aureus), Turda a fost timp de trei secole( XIV-XVII) capitala legislativa a Transilvaniei”, desigur pe baza unei vechi traditii istorice. Turdetanii se mai numeau ” turdi” si ”turtulani” (St. Byzantinul ”Toirditania”.

În Peninsula Iberica exista si o regiune numita ” Turta”.(Turtam regionem dicit Cato apud Charisium”, 2.p.190 (Mullerus, ” Ptolomaei ” Geogr, ”I.107).

De aceleasi origini se leaga si numele altor localitati carpatice. Doua sate de pe valea Muresului se numesc ”Turdas”, unul lânga Orastie si altul aproape de Aiud, Orastie fiind una dintre cele mai importante asezari neolitice din Transilvania. (Goos, ”Chronikd.arch. Funde Siebenburgens ”p. 56-59).

Un al treilea sat ”Turda” se afla pe Valea Somesului, în nordul Transilvaniei. Alte trei sate cu numele ” Turda” sunt în comitatele Bihor, Beches si Zapolti. Alt sat ”Tordat” (comuna Iaurin), ” Tordacs” (comuna Alba Regala), ”Turdanisch”(Carintia), toate indicând directiile migratiilor turzilor ( turdetanilor) peste Pannonia, catre Alpi si Pirinei. Patronimul ”Turda” este raspândit pe Valea Ariesului (Transilvania).

În nordul Peninsulei Iberice, cele mai celebre mine figurau, în epoca romana, sub numele de ” Metalla Alboc” (ensia), în Transilvania(comuna Albac) cu locuitori mineri la mine de aur. Din aceste locuri izvoreste râul Aries.

Între populatiile hispanice locuitoare la poalele Pirineilor, cei mai vigurosi, iubitori de libertate si mai bine organizati sub aspect militar erau ”pelendones”. (Pliniu Cart.III.4.10 ; Ptolemeau Cart. II.6.53. si 55). Erau stabiliti lânga izvoarele râului Darius (Duero) si au purtat lupte contra romanilor, împreuna cu vecinii lor,  ” arevacii”. Numantia, centrul puternic de aparare, a fost distrus de romani în anul 133 î.H.

Peledonii din Peninsula Iberica erau acelasi popor cu ”peledonii” Daciei. (Tabula Peutingeriana Segm. VII.4.). Localitatea Pelendona este mentionata în Tabula Peutingeriana, localitate aflata în Dacia Malvensis, pe drumul spre Amuria (Gura Motrului), catre Romula (Resca).

În apropierea peledonilor hispanici se afla orasul ”Uxama”, mentionat de inscriptiile romane, vechii lui locuitori fiind originari din rasaritul Europei, de pe teritoriul Sarmatilor. Uxama era un oras înconjurat cu ziduri sarmatice, iar locuitorii lui aveau obiceiuri sarmate. (Silii Italici, ”Pun. ”Cart. III.v.384 si urm.  ”Sarmaticos adtollens Uxama muros”, ” Uxama Argelae” (Ptolemeu Cart.II.c.6.55).

Pe o incriptie latina din Lusitania se mentioneaza o femeie”Cornelia”…Uxame (n) sis Argelorum” (din Uxama Argelae). (C.I.L. voII.nr.4306.).

Uxamenii îl venerau pe Hercules (C.I.L.vol. Iip.387). Wolff, în articolul ” Die Landesnamen Siebenburgens” spune :  ” Das rumanische Ardial-Ardeal ist der uralte Lansname Dakiens…und das magyarische ”Erdel” ist eine blosse Nachbildung des Ardeal”. (Koresp.-Blatt.d.hereines f.sieb. Landeskunde,X.50.).

Acesti locuitori din Uxama aveau numele personale cu terminatia ”o” : Arraedo, Atto, Crastuno, Dacilico, Eburaneo, Magulio, Ranto, Urcico, numiri de ginti sau triburi date catunelor : Calnici, Coronici, Coronesti, Comenesciqi. (C.I.L.vol II, p. 387). Pe teritoriul apusean al Tarii Românesti, nume de catune si comune : Câlnic, Cornesti, Corobesti, Comanesti, satul Erghevita, omonim cu Ercavia ( Ergavicenses, Ergevicenses din Tarraconia C.I.L.vol. Iip.387).

Triburile hispanice emigrasera de pe teritoriul Olteniei de astazi.

În afara de Numantia, renumita capitala a pelendonilor în Hispania Tarragonense, era si  ”Sagunt”, pe tarmul M. Mediterane, locuitorii având traditia ca strabunii lor au emigrat în timpuri îndepartate, din rasaritul Europei, din ”Ardea” din nordul Istrului (Dunarea), de care aminteste în istoria lui si Alexandru cel Mare. (Strabon Cart.VIII.5.9.) : aceeasi Ardea din care îsi trageau originea locuitorii din Uxana Argelae (Argelum) –Uxena – Uxana.

Ausonii (osenii maramureseni), ”Ausonia Saguntus”, la Titus (XXI.7.14.), ca si ausonii din Apulia (Italia) al caror stramos era Atlas (reprezentat ca sustinând globul pamântesc, pe un vas din Apulia si pe o oglida etrusca de la Vulci. (Daremberg ” Dic.d.ant.v.Atlas”).

(Aceasta metafora cu Atlas vrea sa spuna ca acest erou învatat detinea cunoasterea lumii; tot o metafora reprezinta si lupoaica etrusca, initial fara cei doi gemeni, Romulus si Remus, apoi acestia fiind adaugati la romani, care stiau prea bine ca ”mama-obârstie” era lupoaica- lupul daco – getic, din care au descins celelalte popoare pelasgo-latine si Eturia si Roma.) (M.AL.Orescu).

Triburile liguro-dace trecusera prin regiunile Alpilor si ale Galiei meridionale, în Peninsula Iberica. ”Longeidocii” din Peninsula Iberica apartineau populatiei numeroase a volcilor din Galia meridionala (volci-volhi-vlahi), unde denumirea geografica de Languedocia – Langue-d’oc este cunoscuta, numindu-se Languedocia pâna în Evul Mediu.

Couneidoqii au denumit muntele Caunus din regiune pelendonilor ; arronidaccii erau tot daci-arimi.(C.I.L. vol. II. Nr.2697).

Este clar ca pe teritoriul Peninsulei Iberice exista o veche populatie de origine daco-getica si illirica (înruditi), fapt dovedit de orasul ” Deciana”, la poalele Pirineilor; patronimele: Decianus, Davus, Docius, din inscriptiile hispane si tribul ” dagences” (dagenses), ”dagae” fiind numele dacilor orientali de pe Tabula Peutingeriana.

În poemul epic german ” Rabenschlacht”, este mentionat Tubal, stramosul legendar al populatiilor prime hispanice, sub numele de ” Tibalt von Siebenburgen (Transilvania). (Grimm, ”D.Heldensage”, 104, 212).

Aceeasi provenienta si origine geografica aveau triburile ” iler-getes” (ilarangatae). (Plinius si Titus – ” Ilergetes” la Strabon si Ptolemeu – ” Ilergetae” ; la Hecateu ” Ilaraugatae” fram.15) si ”misgetes”.

Doua orase din Peninsula Iberica, unul din Baetica, altul din Tarraconia, aveau numele” Iluro”. Al treilea oras ”Iluro”, era dincolo de Pirinei, în Aquitania, cu o populatie din Illyria – ” Ilercaones”( la Titus), ” Hercaonenses” (la Caesar), Illurgavonenses : Caunii, (la geografii greci). Chaones erau în vechime unul din principalele popoare. Ilercaonii, un trib emigrat, de illirocaoni si în apropiere de ei, Muntele Caunus, din care izvora râul Durius. Înruditii cu caonii erau ” couneidogii” (caunodacii).

O moneda ”barbara” din regiunile inferioare ale Dunarii a purtat inscriptia ” COVNV”, o alta ” COVNVS”. (Arhiv.d.Ver.f. sieben Landskunde”, H.F.XIV.85).

De la Dunarea de Jos (de la cataracte la varsare) erau si ”indigetes” (sindi-getae) si misgetes (myso-getae);  Illergetii si indigetii erau vecini, sub si poalele Pirineilor, ca nationalitate omogena. În luptele lor cu romanii, au avut aceeasi istorie si soarta. Orasul principal al indigenilor se numea Deciana. ( Ptolemeau Cart.II,6,72); Ravennas ”Deciana” si ”Diciana”).

Si Tarranconi, tarraconenses, tarcani proveniti din Carpati. Sate cu numele ”Tarkanz” ( Tarcaia), în comitatele : Bihor, Heves, Zemplion, Borsod si dincolo de Dunare, si în comitatele : Iaurin si Tolna. (Lipszkz ”Re,.loc. Hungarie” p.672).

A mai existat o alta ginta pelasga, în Hispania, numita” Vloqi = Vlaci.

Pe o inscriptie de mormânt din Tarraconia, descoperita în apropiere de Madrid, este mentionat un ” Britto”, fiul lui Daticus, din ginta vlaquilor. (C.I.L.vol II.nr.6311).

Acestia erau populatii pelasge, stabilite si în Elada, Thracia, Illyria, Scythia. Populatiile razboinice din nordul Peninsulei aveau obiceiuri comune cu cele ale galilor, scythilor si thracilor. ( Strabon ” Geografia” Cart. III.4.17).

Un promontoriu al Hispaniei de nord se numea, în geografie veche, ” Scythicum”(Mela, Orb. Descr. Cart.III.1.).

”Concanii”, care formau în Cantabria un trib independent, erau massageti (scythi) (Silius Ital. 1..III.v.360-61.) Cantabrii foloseau fluierului pastoral si trâmbita, la hotare, pana noaptea, târziu (Strabon, Cart.III.3.7.). ”Callacii” din apusul Pirineilor, aveau  jocuri cu strigaturi în versuri, petreceri sociale (Sillius Ital. Cart. III.v. 345 si urm). Femeile hispane purtau haine brodate cu flori si valuri pe cap (marame) (Strabon Cart. III.3.7. ; 4.17.).

Vechile populatii hispanice aveau aceeasi limba latina-vulgara-prisca (batrâna), ulterior corupta de cuvinte celtice, grecesti si microasiatice. Limba turdetanilor, în timpul lui Strabon (sec.I.î.H) era aproape o latina italica. (Strabon ”Geogr.Cart . III.2.15.).”

Tacitus mentioneza în”Analele istoriei” ca în timpul lui Tiberiu,  un taran din Tarraconis (tara conilor) vorbise în fata tribunalului roman, în limba parintilor sai ” Sermone patrio”..

Titus relateaza doua covorbiri avute în anul 209 î.H., de catre Scipio Africanul, în Hispania : una, cu sotia lui Mandonius, un frate al regelui ilergetilor si alta, cu un principe celtibar, Allucius, a carui logodnica, de o frumusete extraordinara, a fost adusa la Scipio. Titus Cart.XXXVI.c.49-50), conversatii purtate fara interpret.

La triburile hispanice existau localitatile : Alba, Argenteola, Arsa, Arsi, Baniana, Banienses, Blanda, Blandae, Ceresus, Ceret, Lancia Plumbarii, Plumbaria, ins. Rhoda (Rhoda), Turbula, Urson, Ursoane,Vesperies ; muntii Argenteus mons, Cuncus promont. (Plinius Cart.IV.35.4 ; Strabon Cart .III.1.4), Lunarium promont fluvii : Alba, Florius, Pisoraca ( C.I.L.vol.II nr. 4883).

Terminologia metalurgica a triburilor hispanice,  reflectata în nume de asezari :  Argentcola, Argenteus mons (munte), Baniana( în Turdetania), Banienses (în Lusitania) ( tit.nr.760), (Bania, la românii din Transilvania (banie, baie), locul unde se extrag metalele. În Lusitania era si râul Baenis ( Srabon III.3-4). Alta asezare a Hispaniei, Baenae avea denumirea de Valebanae ti pe teritoriul Galliei (Ausonii din Transilvania (osenii), primii asezati si în Peninsula Italica).

Denumirea ” alutatium” semnifica ” aur aflat pe suprafata pamântului”(adus de aluviuni”. (Plinius XXXIII.21.) (aurum inventum) : ”aleutia” – minele în care se folosea apa pentru spalarea si alegerea aurului din substante de alta natura : aceleasi cuvinte au existat odata si în Dacia (Pliniu Cart. XXXIV.47.), ca dovada, numele Oltului – Alutus, în care odata se spala aurul cel mai bun ”balucem ” (balux s. baluca)- ” graunte mai mici de aur din nisipul râurilor” – rom. ”beuta”= pietricica alba, adusa de curentul apelor; ” palacras (palacra) ” bucati mai mari de aur masiv”.(Plinius Cart. XXXIII.c.21).

Un sanctuar dedicat ” Lunii luminatoare” (Strabon Cart.III.1.9.) al Dianei sau Luna, cu epitetul de” Lucifera”, la Cicero (N.D.III.17).Un sanctuar era dedicat de catre locuitorii din Hispania meridianala, numindu-se ” Lucem dubian” (duvian = divina( în dialect hispan.

Scrierea limbii hispanice a populatiilor din Tarrasconia (C.I.L.vol.II.nr. 4424, 4318) era aceeasi cu vechea scriere a Daciei, ale carei nume s-au pastrat pâna astazi la plutasii români de pe malurile Bistritei, si Dacia fiind mostenitoarea civilizatiei (si scrierii) atlante, descoperita de M.AL.Orescu în pestera Altamira-Spania.(2008).

În timpul lui Pliniu cel Batrân, 50 de orase ale Hispaniei aveau cetatenie romana – ” jus Latii antigui” sau  ”veteris”.( Pliniu Cart. III.3.1.) 4.1. ;IV.35.-5), iar în anul 75 d.H., împaratul Vespasian a acordat cetatenie romana întregii Hispanii. (Pliniu Cart.III.4.15).

Peninsula Iberica avea o populatie de origine latina (prisca), preexistenta cuceririi romane. În concluzie, pelasgii emigranti în mare parte de la Carpati, au fost cei care au readus civilizatia (atlanta) în Galia meridionala si în Hispania.

cs. dr. Michaela Al. Orescu

de Prof. Dr. Const. MIU

OPOSIE/ OPOZIE – „împotrivă”, „cu opunere”; cf. rom. opus, dar şi neologicul opozant – n. n. (p. 227)

 OROELIU – „ascultare”; cf. franc. oreille (p. 228)

 OTE – „scot”; cf. franc. ôter (a scoate) – p. 228

PACE – „(la) pace” (p. 228)

PAS – „pas”, „să treacă”; cf. rom. a păşi (p. 228)

PETRA – „pietrelor” (p. 230)

PITO – „pitiţi” (p. 230). Notă: pentru verbul a (se) piti, faimosul DEX trimite la pitic. Pentru această formă, sunt precizate două lexeme – ca adjectiv şi ca substantiv şi adjectiv. Pentru primul: „PÍTIC¹, pitice, adj. (În sintagma) Jocuri pitice = jocuri care aveau loc din patru în patru ani la Delfi, în Grecia antică, în cinstea zeului Apolo. – Din fr. [jeux] pythiques.”; pentru cel de-al doilea: „PITÍC², -Ă, pitici, -ce, subst., adj.”, iar pentru etimon – „cf. sl. pitikŭ.”

PIRCE – „străpunge”; cf. franc percer – a străpunge (p. 230)

POIRCESO – „purced” (p. 231)

POIUENI – „poieni” (p. 231)

POMU – „pomul” (p. 231)

PRINDE – „prinde” (p. 232). Notă: ce deştepţi erau strămoşii noştri – cei aflaţi sub ocupaţie romană, pe o suprafaţă de 14% din teritoriul Daciei! Prin aglutinare şi acomodare în vorbire, au ajuns de la forma latinească pre(he)ndere, la românescul (a) prinde! Numai că forma latinească pre(he)ndere a dat în franceză prendre! Numai că fenomenul lingvistic a fost invers: romanii au luatat şi acest cuvânt de la geto-daci, că şi aşa erau obişnuiţi cu luatul!

PURCEND – mergând. Notă: Se pare că gerunziul românesc terminat în –ând este moştenit din limba geto-dacilor. (p. 232)

REVO – „visează”; cf. franc. rêve (vis) – n. n. (p. 233)

REGE – „rege” (p. 234). Nota bene: pentru acest cuvânt, din forma de singular şi cea de plural, din latină, s-a ajuns la un hibrid, potrivit lingviştilor: lat. rex, -gis. Te doare capul, cum scornesc „academicienii” noştri etimonul unor cuvinte!

REP, REPO – „râpă” (p. 234). Notă: în cartea lui Adrian Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia (Editura Arhetip, Bucureşti, 2005, p. 322), repo e tradus ­ „să taie”.   

REPUSO – „repus” (p. 234)

RETERO – „se retrag” (p. 234). Notă: e de-a dreptul ilar să găsim în DEX etimon pentru acest verb un cuvânt din franceză: „Re¹- + trage (după fr. retirer).” Spunem asta, pentru că unul din sensurile precizate în acest dicţionar este următorul: „2. Refl. A merge, a pleca (înapoi); a se îndepărta. ♦ A da înapoi din faţa duşmanului, a efectua operaţia de retragere.” Dacă e să ne luăm după autorii acestui dicţionar buclucaş, dacii nu cunoşteau retragerea în timpul acţiunilor militare, de vreme ce cuvântul se precizează că e după fr. retirer!

RIUO, RIAO, RIEO – „râu”, „râuri” (p. 235). Notă: de ce să folosească în vorbire populaţia ocupată RIUO, RIAO, RIEO şi nu rivus, că doar e trendy să te maimuţăreşti, folosind în vorbire cuvintele altora, chiar dacă ai în vocabular  un cuvânt poate mai sonor! Dincolo de ironia noastră la adresa harnicilor lingvişti, ne întrebăm: chiar era musai ca dacii să împrumute din latină absolut toate cuvintele, când şi ei le aveau pe ale lor, iar râu e unul uzual?

 RIGANIO – „recâştigă”; cf. franc. regagner (p. 235)

 ROGE – „rugă” (p. 236). Notă: ce bine seamănă acest cuvânt cu latinescul rogare!

 SAK – „sac”, „sacii” (p. 238). Notă: oare chiar toţi ai lui Traian or fi venit cu saccus, să-l îndese cu prada de război sau or fi fost şi unii doar cu săcotei?

 SAR – „sar” (p. 238)

SAT – „(de) sate (p. 240). Notă: cum s-o fi pierdut particula fo din lat. fossatum, numai  lingviştii pot şti! Asta pentru că în DEX citim: „SAT, sate, s.n. 1. Aşezare rurală a cărei populaţie se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura.” Oare nici această organizare socială să nu fi cunoscut geto-dacii?

SERIO – „se înşiră”; cf. rom. şir, serie – n. n. (p. 241). Notă: o adevărată aventură, spre a afla etimologia verbului a înşira: „A înşira – în + şir.” Cuvântul  şir este refăcut după „şire (pl. lui şiră)”, iar „şiră provine din lat. neatestat *sira”.

SETI – „şapte” (p. 241)

SEU – „său” (p. 241)

SILE – „silă” (p. 242). Notă: cuvântul silă are accepţiunea în limba română contemporană de aversiune, scârbă, dezgust. Dar exista şi sensul – astăzi pierdut – de miracol, minune. Cuvântul silă există în această formă în dialectul meglenoromân, însă DEX-ul indică etimonul sl. sila. Cu alte cuvinte, alor noştri a început să li se facă silă doar de trupele lui Ivan cel Groaznic, nu şi de cele romane… 

SOLO – „singurul”; cf. rom. neologic – solo – n. n. (p. 244)

SONT – „sunt” (p. 245)

SOPRISO – „surprind” (p. 245)

SOREMESO – „supus”; cf. franc. soumettre (a supune), soumis (supus) – p. 245

SOSTRAGO – „se sustrag” (p. 246)

SOTIA – „soţia” (p. 246). Notă: e curios că strămoşii noştri nu cunoşteau cuvântul soţie, ci doar soţ. Confer DEX, soţie < soţ + suf. –ie, iar soţ < lat. socius.

SPATO – „spate” (p. 246). Notă: rău mai stăteau unii cu gramatica, de-au impus forma de plural latinesc pentru singularul românesc: „lat. spathae (pl. lui spatha)”.

STA – „sta” (p. 246)

STOP – „să oprească” (p. 246)

SUP – „sub”; cf. rom. forma veche, întâlnită la N. Bălcescu în Românii supt Mihai voievod Viteazul (p. 247)

TAE – „taie” (p. 247)

TALO – „înaltului”; cf. engl. tol – n. n. (p. 247)

TAPIU – „se lovesc”; cf. franc. taper – a lovi cu palma, a plesni – n. n. (p. 248)

TEINO – „în taină” (p. 248)

TERO – „pământ; cf. franc. terre – n. n. (p. 248)

TERORE – „teroarei”; cf. franc. terreur (p. 249)

TIURNATO – „întors”; lat. tornare (p. 249)

TOATE – „toate” (p. 250)

TORSO – „trupul”; cf. rom. tors – neologic – n. n. (p. 250)

TOTO – „tot”, „toate” (p. 251)

TRIUVO – „se găseşte”; cf. franc. trouver – n. n. (p. 251)

TRUD – „munceşte”; cf. rom trudeşte – n. n. (p. 252)

TUETI – „omorât”; cf. franc. tuer (a omorî) – n. n. (p. 252)

UDU – „udă” (p. 253)

UNA – „una” (p. 253)

UNERO – „se uniră”; cf. lat unire (p. 253)

UNIUO – „să se unească” (p. 253)

USIA – „uşa” (p. 253)

ZACIO – „în zece” (p. 254)

ZECE – „zece” (p. 255)

ZIADO – „zidesc” (p. 255)

ZICO – „zice”; cf. nume de persoană Zicu (p. 255)

ZINO – „zânele” (p. 256)

de Prof. Dr. Const. MIU

Dan Romalo – Cronica getă apocrifă

pe plăci de plumb?

(LEXIC – selecţie)

Capitolul al IV-lea al cărţii lui Dan Romalo are trei secţiuni: 1. Explicitări referitoare la modul de înregistrare în dicţionar;     2. Caracterele asimilate şi succesiunea alfabetică adoptată;      3. Elemente de dicţionar.

Autorul inserează în ordine alfabetică lexicul din textele de pe plăcuţele de la Sinaia, cu „traducerea” pentru fiecare cuvânt, precizând totodată şi valoarea morfologică. Cuvintele respective sunt redate cu grafie geto-dacă. De menţionat faptul că transcrierea cuvintelor în grafie geto-dacă le conferă acestora un iz de arhaitate.

ADERARETE – „a lipit”; cf. rom. a adera – neologism – n. n. (p. 181)

AEVIO – „aevea”/ aievea. Notă: faimoşii lingvişti au găsit ca etimon pentru acest cuvânt două lexeme care n-au de-a face cu forma grafică românească: sl. javĕ, bg. jave. (p. 181)

AEDII – „ajutoare”; cf. franc. aider, aide (a ajuta, ajutor) – p. 182

AGACIEOIUE – „stârniţi”, „zgândăriţi”; cf. franc. agacer (a sâcâi – n. n.) – p. 182

AKU – „acu”, „acum” (p. 182)

AMII – „prietenii”; cf. franc. ami – prieten – n. n. (p. 183)

AMOIU – „iubeşte”; cf. franc. aimer < lat. amare – a iubi – n. n. (p. 183)

ANIU – „ani” (p. 183)

AORE, AURO – „aur” (p. 183, p. 185)

APROPEO – „s-a apropiat”. Notă: ce prolifici au fost romanii! Şi acest cuvânt însuşit (ca să nu spunem furat) l-au adaptat repede gramaticii lor: lat. appropiare. Doar erau apropiaţi de geto-daci, căci potrivit lui Paul Lazăr Tonciulescu vechii latini au roit din spaţiul carpato-danubiano-pontic! (p. 183)

ARMO – „armele” (p. 184)

ASTA – „asta” (p. 184)

ATOKOIUE – „să atace”. Notă: curios e că acest cuvânt ar fi trebuit să provină din latină, potrivit „teoriei” lingviştilor noştri, având în vedere că romanii – firi războinice – ar fi trebuit să cunoască atacul. Doar n-or fi venit în Dacia la plimbare! Etimonul acestui cuvânt e dat în DEX ca fiind de origine franceză: attaquer. Dar „nepoţii” lui Napoleon de unde l-or fi împrumutat?  (p. 185)

AUDIU – „aude” (p. 185)

BASO – „de jos, de rând”; cf. franc. bas – jos – n. n. (p. 186)

BOERBIISTO, BOERBIUSTO, BOEREBISTO – Burebista (p. 188)

BOLESTO – „boleşte”. Notă: DEX dă ca etimon sl. bolĕti. Aşa o fi, dar ne întrebăm, oare strămoşii noştri ori erau sănătoşi-tun şi nu boleau, ori până la venirea slavilor au bolit, fără să ştie ce fac? (p. 187)

CETA – „ cetatea”; cf. lat. civitas; franc. cité (p. 191)

CETEO – „cetele”; Notă: DEX-ul precizează ca etimon: sl. četa. Noroc cu acest popor de nomazi, care umblau în cete şi prădau ce le ieşea în cale, altfel ai noştri nu s-ar fi strâns în cete, să se apere! (p. 191)

CINI – „cine” (cf. forma populară – cini – n. n.) – p. 191

CIOT – „ciungi”; cf. rom. ciot/ cioată. Notă: în acest caz, DEX-ul „tace”, notează: „etimologie necunoscută”. (p. 191)

DABA/ DAVA – „cuvânt atestat de Ptolemeu în Geografia, care îi atribuie sensul de oraş, aşezare cu sistem de apărare.” Notă: cu forma Daba, cuvântul apare ca nume de persoană în Dobrogea – n. n. (p. 191)

DABI/ DAVI – „orăşeni” (p. 192)

DAKII – „dacii”  (p. 191)

DACEO – „dacilor” (p. 192)

DATO – „dat, date” (participiu) – p. 192

DEKAPEO – „despădurite”; cf. rom. a decapita – n. n. Notă: popor civilizator, romanii ne-au împrumutat acest cuvânt (lat. decapitare), însă habar nu aveau de cuvântul atac! (p. 192)

DELO – „dealul”. Notă: ce rău stăteau geto-dacii cu geografia! Nu cunoşteau – conform DEX-ului – dealul ca formă de relief, ei care populau un teritoriu vast cu munţi şi văi, dealuri şi câmpii, podişuri şi trecători… Crescători de animale, nu ştiau oare de transhumanţă? A trebuit să vină slavii şi să ne împrumute cuvântul deal. Că aşa spun autorii DEX-ului: sl. dĕlŭ. (p. 192)

DEN – „din”; cf. limba română veche: den – n. n. (p. 194)

DIE – „ – zi”, „ziua” (ca substantiv); cf. lat die (p. 194)

DIO, DIEO – „zeul”, „zeului”; cf. franc. Dieu – n. n. (p. 195)

DIE – „de două ori” (ca numeral) – p. 195

DONE – „dă” (p. 196)

DOPA – „după ce” (p. 197)

DOSE – „de-a îndoaselea” (p. 197)

DOSOIU – „în dosul”, „în spatele” (p. 197)

DUE, DUIO – „două” (p. 197)

DUK – vb. „duc” (p. 197)

DUPE, DOPO – „după” (cf. forma populară şi neîngrijită – dupe – n. n.) – p. 198

DURO – „tare”, puternic; cf. rom. dur (p. 198)

EA – „ea” – pron. (p. 198)

EAE – „ia”; cf. rom să ieie – n. n. (p. 198)

EASO – „ies”; cf. rom. în limbajul neîmgrijit – es, eşire – n. n. (p. 198)

EI – „ei” –pron. (p. 199)

EIDE – „ajută”; cf. franc. aider – a ajuta (p. 199). Notă: faptul că apare şi forma AEDII înseamnă fie că plăcuţele datează din perioade diferite, fie că au fost scrise de indivizi cu nivel de instrucţie diferit. (p. 199)

EIU – „ei” – pron. (p. 199)

EL, ELIUE – „el”, „al lui” (p. 199)

ERA – „era”, „a fost” (p. 200)

ERIGIE – „ridică”; cf. franc. eriger – a ridica (p. 200)

ESAIU – „încercări; cf. franc. essayer – a încerca (p. 201)

FER – „fier”; cf. în limbajul neîngrijit – fer (p. 202)

FIO, FIULII – „fiii”  (p. 202)

FILO – „fiul” (p. 202)

FIRO – „firul” (p. 203)

FINDO – „fiind” (p. 203)

FORIEO – „furie”. Notă: pentru acest cuvânt, „copierea” făcută de către romani şi, ceva mai târziu, de către francezi este  fără cusur: fr. furie, lat. furia. (p. 203)

GENIU – „neamul”; cf. franc gens – oameni – n. n. (p. 205)

GEO – „pământului” (p. 206)

GET – „getul” (p. 206)

GESIDO – „zăcând”; cf. franc. gisant (zăcând), gésir – zace (p. 207)

GIUDIGE – „judecată”; cf. forma veche giudeţ”, cu sensul de judecată – n. n. (p. 207)

HAMO – „hamului”. Notă: e ştiut faptul că geto-dacii erau călăreţi iscusiţi şi mai cu seamă că, spre deosebire de romani, ştiau să lupte călare. Curios e că potrivit lingviştilor, cuvântul ham nu e autohton, ci ne-a fost adus din stepele Asiei Centrale de către urmaşii lui Atila: cf. magh. Hám. (p. 208)

ILEO – „ăluia” (p. 209)

IUNEO – „de/ ale lui/ iunie” (p. 211)

IUTO – „iute”. Notă: fie ca adjectiv – iute (coleric, furios, impetuos), fie ca adverb – iute (rapid), acest cuvânt e ştiut că era definitoriu pentru firea geto-adcilor, însă lingviştii uită această caracteristică a stirpei strămoşilor noştri şi dau ca etimon sl. ljutŭ. (p. 211)

KADO – „cade” (p. 211)

KATUATO – „căutat”, „îngrijit”; cf. forma veche şi populară a se căuta – a se îngriji de sănătate. Notă: hărnicia lingviştilor dornici de a găsi aproape pentru fiecare cuvânt românesc etimon latin e demnă de invidiat! Pentru a căuta, au scornit o formă neatestată – lat. *cautare n. n. (p. 212)

KANOS – „câini”; cf. forma populară câni (p. 212)

KOR – „inima”; cf. franc. coeur. Notă: în limba română există şi cord, cuvânt specific limbajului medical, însă pentru acest cuvânt DEX-ul precizează: „etimologie necunoscută”!

KU – „cu” (p. 214)

LEOIU – „luaţi” (prizonieri) (p. 215)

LU – „lui”; cf. forma populară lu’ – n. n. (p. 217)

MARISIU – „Mureşu” (p. 218)

MANO – „mânaţi” (p. 218)

MEGAL, MEGALO, MEGASO – „foarte marele”, „cei mai mari”, „măreţul”; cf. prefixul neologic mega – n. n. (p. 219)

MELE – „amestecat”; cf. franc mêler – a amesteca – n. n. (p. 219)

MESIO – „mijlocul”; cf. rom. miezul – n. n.

MIORIE – „mioarele”. Notă: cuvântul apare şi în cartea lui Adrian Bucurescu (p. 228) – MIORYEO. Deşi în DEX se precizează că s-ar fi format pe terenul limbii române – mia + suf. –ioara, noi credem că este autohton, mai cu seamă că este şi nume de persoană – Mioara (p. 219)

MIUSO – „aşezată”, „pusă”; cf. franc. mis (pus – participiu) – n. n. (p. 220)

MOI – „moi”, mlădios”. Notă: în privinţa cuvântului mlădios, DEX-ul spune că acesta ar proveni din mlădia + suf. –os, care la rândul său vine din mladă + suf. –iu, iar mladă  din sl. mladŭ, bg. mlada. Să înţelegem de aici că femeile dace erau durdulii şi numai bulgăroaicele sau femeile slavilor erau mlădioase? (p. 220)

MONDA – „din lume”; cf. franc. monde” (lume) – p. 220)

MONTO – „munte”. Notă: rău stau lingviştii noştri cu noţiunile de geografie! Pentru deal, au găsit etimon slav, pentru munte – latin –  mons, -tem. (p. 221)

MUTO – „pe tăcute” (p. 221)

NATII – „născut” (p. 221)

NOVO – „nouă” (p. 223)

NOSTEO, NOSTRI – „noştri” (p. 223)

OE, OI, „oile” (p. 223)

OIU – „ochiul” (p. 225)

OLOE – „oale”; cf. rom. augmentativ – oloi (p. 226)

ONCENTINEASO – „încetineşte”. Notă: pentru a încetini, autorii  DEX-ului crfed că provine din încet, care, la rândul său, provine din lat. qu(i)etus! În acest caz, argumentaţia lor a fost înceată! (p. 226)

ONKO – „încă” (p. 226)

ONSETIU – „însetat” (p. 226)

ONTULNEO – „întâlnirea” (p. 227). Notă: ceea ce notează autorii DEX-ului în legătură cu etimonul verbului a întâlni stârneşte nu numai mirarea, ci zâmbetul amar, mergând până la indignare : „în + tâlni (înv. „a întâlni”, probabil < magh.).” Pentru nişte oameni care se cred docţi, probabil n-are ce căuta în formulare. Nu se poate accepta probabilitatea în etimologia cuvintelor! Mai mult chiar, e absurdă şi ilogică aşa-zisa modalitate de formare a cuvântului prin prefixare (în + „rădăcina” tâlni, numai „academicienii” autori ai DEX-ului or fi ştiind ce înseamnă tâlni!

ONTURNISO – „înapoierea”; cf. rom. forma veche – înturnarea. Notă: pentru verbul a înturna, „specialiştii” opinează că s-a format din în + turna. În cazul verbului a turna, care ar veni din latinescul tornare – „a învârti, a răsuci”, în DEX dă următoarea definiţie: „1. A vărsa un lichid sau, p. ext., un fluid în, pe sau peste ceva. ● Expr. A turna ulei pe rană = a alina necazurile cuiva, vorbindu-i cu înţelegere şi compasiune. ♦ Intranz. impers. (Fam.) A ploua torenţial. 2. A vărsa un material lichid într-un tipar (pentru ca, prin răcire sau în urma unei reacţii chimice, să se obţină un obiect solid de forma tiparului). II. Fig. 1. (Fam.) A compune, a redacta ceva (la repezeală). ♦ A formula ceva (în scris sau verbal) pentru a înşela pe cineva. 2. (Fam.) A duce pe cineva la închisoare; a închide. 3. A trage pumni, a bate pe cineva. III. Fig. (Fam.) A pârî, a denunţa pe cineva.” După cum se poate observa,  nici măcar etimonul latin nu are vreun sens care împreună cu în să caspete înţelesul de a (se) înapoia, a se întoarce.” Ca atare, modul de formare e dat greşit! (p. 227)

de Prof. Dr. Const. MIU

Adrian Bucurescu – Tainele tăbliţelor de la Sinaia

LEXIC (selecţie)

                  Pe lângă „traducerea” textelor aflate pe plăcuţele de la Sinaia, autorul a alcătuit pentru fiecare şi câte un lexic. Noi am selectat pe acelea pe care le socotim a fi moştenite/ autohtone, chiar şi pentru simplul motiv că au corp fonic şi grafic asemănător şi chiar identic cu cele din limba română actuală. Pentru fiecare cuvânt am indicat şi pagina ediţiei din 2005 – Editura Arhetip, Bucureşti.

 AHI – „îndată”; cf. rom. aici, acu (p. 128)

 LUOZO – „ a născut”; cf. rom. lăuză (p. 131)

 HYEO – „fii” (cf. rom. hii – forma populară şi regională pentru fii, ca substantiv; vezi şi „hi-tu”, „hi-ta” – n. n.) – p. 133

ESY – „ieşi” (în limbajul popular şi cel cotidian, neîngrijit, se pronunţă „eşi”, „eşire” – n. n.) – p. 133

MATOSO – „de maica”; cf. rom. mătuşă (p. 133) Notă: Pe alte plăcuţe apare şi forma apropiată de cea din româna actuală – MATUSO

ENAPOIO – „înapoiat” (p. 134)

HET – „tare”; cf. rom. hăt (p. 134)

VOYN – „tare”; cf. rom. voinic (şi nume de persoană Voinea – n. n.) – p. 136

O RYPINO – „luându-l”; cf. rom. a răpi (p. 137)

SORSO – „izvorul”; cf. franc. „source” = sursă (în limba română actuală, ca neologism), izvor (p. 139)

GLOTO – „toţi”; cf. rom. gloată (p. 139)

DAMER – „înţelepciune”; cf. rom. a se dumiri (p. 142)

SPICO – „(aşa) a spus; cf. engl. to speak; rom. a spicui (neologism) – p. 142

SETYVO – „crescut”; cf. rom. stivă (p. 144)

FORIE – „curaj”; cf. rom. furie (p. 144)

REGA – „domnind”; cf. rom. rigă (p. 145)

GHICUE – „a prezice”; (cf. rom. a ghici – n. n.) – p. 145

SORUAE – „soră” (p. 145)

ETERN – „întotdeauna”; cf. lat. aeternus, rom. etern  (neologism) – p. 145

DIOSO – „îndrăgostit”; cf. rom. duios (p. 147)

TETOE – „tatăl”; cf. rom. tată, tataie („tetea” – regionalism”) – p. 149

TOROPS – „au adormit”; cf. rom. toropit (p. 149) (DEX-ul dă ca etimon „toropyty” – cuvânt provenit din ucraineană. Dacă ar fi fost împrumutat din această limbă, în română ar fi trebuit să apară *toroputu – n. n.) – p. 149

IST – „cel”; (cf. rom. şi pop. ăst, regional – ist – n. n.) – p. 150

TOPSOEM – „(pe) colină; cf. rom tăpşan (cf. sanscrit tap – sati n. n.). DEX-ul dă următoarea definiţie – „TĂPŞÁN, tăpşane, s.n. 1. Loc neted şi uşor înclinat care apare la baza versantelor şi povârnişurilor în regiunile de deal şi de munte. ♦ Coastă a unui deal sau a unui munte; pantă, povârniş. 2. Loc viran mai ridicat, aflat de obicei în mijlocul unui sat sau în mijlocul unei curţi. ♦ Loc mai ridicat, neted, necultivat. – Tăpşi + suf. -an.” – p. 150

EN ODAE – „acasă”; cf. rom odaie (p. 153)

GHETOU – „frumoasă”; cf. rom. gătită (p. 155)

O GHYOTYO – „au plâns cu ţipăt” cf. rom. chiot (DEX-ul dă pentru chiot şi chiu următoarele definiţii: „CHÍOT, chiote, s.n. Strigăt puternic, răsunător, prelung (care exprimă bucurie, izbândă etc., care serveşte drept chemare, ca îndemn etc.). – Din chiu.

CHIU s.n. 1. Strigăt de bucurie. 2. (În expr.) Chiu şi vai = suferinţă, durere; fig. sărăcie, mizerie. Cu chiu, cu vai sau cu chiu şi vai = cu mare greutate, după multe eforturi. – Onomatopee.” Noi considerăm că toate onomatopeele din limba română sunt autohtone! De altfel, şi Paul Lazăr Tonciulescu opina că limba dacilor era cea mai bogată în onomatopee.  (p. 156)

STERE – „întunecaţi”, „răi”; (cf. nume de persoană Stere – n. n.) – p. 157

POOYCOE – „pe mulţi”; (cf. rom. purcoi – n. n. DEX-ul dă următoarea definiţie: „PORCÓI, porcoaie, s.n. Grămadă de fân sau de paie; spec. căpiţă. ♦ Prin generalizare: Grămadă, morman, maldăr. [Variantă: purcói s.n.] – Porc + suf. -oi.” Şi acest cuvânt neavând menţionată etimologia îl socotim ca fiind moştenit de la geto-daci) – p. 161

CLOPOE – „prinţi”, „căpetenii”; (cf. rom. clop – regionalism, în Ardeal – n. n.) – p. 161

VASYLEO – „regi”; cf. gr. Vasileos; cf. rom. Vasile; (bazileu – n. n.) – p- 164

SACOTO – „a eliberat”; (cf. rom. a seca – n. n. Notă: DEX-ul dă ca etimon latinescul  siccare. Potrivit lingviştilor, specific limbii române este fenomenul închiderii vocalelor. Ca atare, nu se putea ca i să treacă la e, ci invers; acest cuvânt de origine dacă a fost preluat de romani şi adaptat fonetismului limbii latine.) – p. 167

LARMY – „anunţând”, „dând de veste”; (cf. rom. larmă – n. n.). În legătură cu larmă, DEX este ambiguu, în privinţa etimologiei: lármă (lárme), s.f. – 1. (Înv.) Alertă, alarmă. – 2. Gălăgie, tărăboi, zgomot mare. Germ. Alarm (‹ it. all’arme), prin intermediul sl. (pol., sb., cr. larma), sau al mag. lárma (Cihac, II, 165; Gáldi, Dict., 179). Este un dublet al lui alarmă, s.f., din fr. alarme. Sec. XVIII. – Derivat – lărmălău, s.n. (Trans., gălăgie), sing. reconstituit din pl. lărmălaie, cf. hărmălaie; lărmui, vb. (înv., a alarma; a face zgomot)”. Şi acest cuvânt noi îl socotim ca fiind autohton! (p. 168)

LOCOS – „locuitorii” (cf. rom. locaş – n. n.) – p. 168

CENYO – „cină” (p. 168). Notă: şi pentru acest cuvânt DEX-ul este ambiguu, în privinţa etimonului – „cínă (cíne), s.f. – Masă de seară.  istroromână cirę. Lat. cēna (Puşcariu 362; Candrea-Dens., 341; REW 1806; DAR); cf. it., prov., sp. cena, port. cea. – Derivat – cinioară, s.f. (ceasul cinei), cf. prânzişor; cuvînt pe care Drăganu, Dacor., III, 693-5 şi DAR îl consideră reprezentant al lat. cinae hora, dar care este un dim. cu suf. -oară, cf. Graur, BL, III, 19.” Pentru un cuvânt uzual în vocabularul limbii române se oferă cam multe aşa-zis soluţii lexicale! Şi cină e tot de sorginte geto-dacă în opinia noastră.

OGOE – „(îi) va alina”; cf. rom. a ogoi. Notă: În DEX, găsim următoarea definiţie: „OGOÍ, ogoiesc, vb. IV. Refl. şi tranz. (Pop.) A (se) linişti, a (se) potoli, a (se) domoli, a (se) calma.  Tranz. A menaja, a cruţa. [Var. ogoiá vb. I] – Din scr. ugojiti. Cf. sl. g o ĩ „pace”.” Respingem această propunere de etimon, căci nu se poate evolua de la u  la o, conform fenomenului închiderii vocalice, invers da, însă nu e cazul pentru acest cuvânt! (p. 173)

FALANGEO – „falange” (p. 186)

PURCEDE – „trecut”; cf. rom. a purcede. Notă: DEX-ul şi în acest caz este ambiguu în privinţa etimologiei , în sensul că autorii ar fi trebuit să explice că s-ar fi ajuns la această formă în română, prin metateză, aceasta reprezentând o modificare fonetică produsă prin schimbarea locului sunetelor sau al silabelor dintr-un cuvânt. – „PURCÉDE, purcéd, vb. III. Intranz. (Pop.) A pleca, a porni la drum. ♦ Intranz. şi refl. (Despre lucruri şi despre fenomene văzute în mişcare, în evoluţie) A începe, a (se) porni, a (se) dezlănţui. ♦ A întreprinde, a începe o acţiune. ♦ A proceda, a acţiona (într-un anumit fel). – Lat. Procedere.” Noi credem că ultimul sens al cuvântului  a purcede – precizat de autorii DEX-ului – acela de „a proceda (într-un anumit fel)” a fost adăugat, spre a justifica etimonul latinesc. Cei care folosesc acest cuvânt cunosc sensul „a pleca, a porni la drum”. (p. 186)

PRYNSO – „prinse” (p. 187)

CIUDEO – „pe blestemaţii”; (cf. rom. ciudaţii – n.n.) – p. 187

O DUESIO – „ca pe un drag”; cf. rom duios (p. 187)

TERO – „din cer”; cf. rom. tărie (de obicei, cu sensul de pe tăbliţă, în limba română actuală, se foloseşte la plural – tării – n. n.) – p. 216

ONCHE – „mai marele”, „care creşte”; cf. rom unchi. Notă: cu sensul de pe plăcuţă, în Banat, are înţelesul de  „tată moş” – n. n. (p. 220)

PATRU – „patru” Notă: etimonul precizat de autorii DEX-ului (lat. quattuor) este improbabil. Evoluţia de la grupul qua la pa şi metateza – ttuor – tru este complicată şi improprie, având în vedere fenomenul simplificării în vorbire/ scriere, care presupune aglutinarea unor sunete. În italiană, această evoluţie este evidentă – lat. quattuor → it. quattro (p. 220)

CENCIO – „cinci” Notă: Aceleaşi observaţii le avem şi pentru acest numeral – italiana a păstrat forma din latină: lat. Cinque → it. cinque (p. 222)

SETO – „poftă”; cf. rom. sete (p. 225)

DOYE – „cei doi” Notă: în acest caz, DEX-ul dă ca etimon o formă neatestată – lat. *dui, duae. O asemenea explicaţie pentru un numeral des uzitat în vorbire ridică un mare semn de întrebare în privinţa probităţii lingviştilor.

CATE – „au căutat”, „au privit”; cf. rom. a căuta. Notă: de remarcat că verbul a căuta, în varianta sa populară şi regională – a căta – are şi sensul de a privi. (p. 227)

MIORYEO – „mioară”. Notă: pentru acest substantiv – derivat cf. DEX – se menţionează: „MIOÁRĂ, mioare, s.f. Oaie tânără de la vârsta de 1 an până la 2 ani; prin generalizare – oaie. ♦ (Adjectival; despre oi) tânără.  – Mia + suf. -ioara. Din nou, nu avem etimon în DEX ! Cuvântul de bază de la care se porneşte e mea şi este geto-dac! (p. 228)

TROSCOT – „hrană”, „nutreţ”; cf. rom. troscot.  Notă: DEX-ul dă următoarea definiţie: „TRÓSCOT s.m. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, întinsă pe pământ, cu numeroase frunze mici, cu flori hermafrodite verzi, pe margine roşii sau albe (Polygonum aviculare). – Din sl. troskotŭ.” Să fi hrănit strămoşii noştri oile şi vitele cu troscot (nutreţ) şi să nu-i fi dat nume? Aşa ceva e de neconceput! Categoric: NU E ÎMPRUMUT DIN LIMBA SLAVĂ! Strămoşii noştri n-au aşteptat să vină slavii şi să le „boteze” iarba cu care îşi hrăneau animalele, mai cu seamă că acest neam de migratori nu prea se omorau cu creşterea animalelor… (p. 232)

ONGELO – „îngeresc”. Notă: faimosul DEX menţionează pentru înger etimologie latinească – lat. angelus. Noi ne îndoim că ar fi de origine latină. Iată de ce: it. – angelo; franc. – ange; catalană – àngel; spaniolă – ángel ; portugheză – anjo. După cum se poate observa, în toate limbile neolatine a iniţial rămâne vocală neschimbată. De ce oare în română – singura limbă de aceeaşi origine – apare î în loc de a ? Simplu – pentru că limba latină nu avea pe î şi atunci, acest cuvânt a fost adaptat la sistemul său fonetic. Să fie clar: romanii au împrumutat acest cuvânt de la daci, adaptându-l la sistemul lor fonetic, iar angelus este etimon pentru echivalentul său în celelalte limbi romanice! (p. 234)

PORTYE – „poartă” (p. 235)

ONOARE – „frumoşi”, „curajoşi”, „cinstiţi”; cf. rom. onoare. Notă: iată, mai întâi, ce se menţionează în DEX: „ONOÁRE, onoruri, s.f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ● Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmaţie sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputaţie, prestigiu, faimă, vază. ● Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Preţuire deosebită, consideraţie, respect, stimă. Cavaler (sau domnişoară) de onoare = persoană care însoţeşte mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă ataşată unei regine, unei prinţese. ● Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ● Loc. adj. şi adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ● Expr. (În formule de politeţe) A avea onoarea să… (sau a…) = a avea cinstea să… A face (cuiva) onoarea să… (sau a…) = a face (cuiva) favoarea de a…, a face cinstea de a…, a socoti demn de… (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. 5. Manifestare a stimei, a consideraţiei pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect;

(Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorităţi militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoţeşte de obicei această prezentare. ● Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului.”

 În al doilea rând, trebuie să facem următoarea precizare: forma de plural pe care DEX-ul o indică – onoruri – este specifică compartimentului militar, unde la singular avem forma onor.

Onoare – substantiv feminin – cu cele 5 sensuri (pe care le-am reprodus) are aceeaşi formă la plural: oameni de onoare; femei de onoare.

CETEO – „să citească”. Notă: În DEX, se precizează şi forma  populară a cetí şi că ar proveni din sl. čitati, čisti. Tocmai forma populară, apropiată de cea geto-dacă, relevă că acest cuvânt nu provine din slavonă!

SORA – „sora” (p. 244)

SO CARPO – „cu veşminte”; cf. rom cârpă. Notă: DEX-ul dă ca etimologie bg. kărpa, scr. Krpa, iar DER (Dicţionarul etimologic român) – sl. krŭpa. (p. 244)

ORT – „bani”; cf. rom ort (în expresia  a da ortul popii – n. n.) – p. 248

ZECIO – „cu zecile”, „zeci”. Notă: etimonul latin decem se regăseşte în catalană diez, franc. dix, it. dieci, port. dez, provensală detz, însă în dialectul istroromân este zece. (p. 249)

COYCEO – „murdar”; cf. rom. cocină. Notă: DEX-ul indică două etimoane – bgulgară, sârbo-croată: kočina, iar DER pe lângă acestea două dă forma identică ce apare în dialectul meglenoromân – cocină. (p. 253)

ONGADIO – „ca să fie iertat”; cf. rom. a îngădui. Notă: DEX dă ca etimon un cuvânt din maghiară – engedni. Cum ar putea grupul consonantic dn (greu de pronunţat) să dea o vocală – u? (p. 253)

TONU – „au strigat”; cf. rom. tună. Notă: se spune despre cineva care vorbeşte tare şi răstit că tună şi fulgeră. (p. 253)

ONDOE – „s-a îndoit”; cf. rom. a se undui – n. n. Notă: în limba franceză există cuvântul  ondoyer. (p. 254)

A SIESO – „al şaselea” (p. 257)

TRY – „trei”; cf. rom. regional tri (p. 258)

IYSO – „au venit”, „au mers”; cf. rom. a ieşi (franc. issu – participiu – n. n.) – p. 258

NERODU – „a poporului”; cf. rom învechit norod – n. n. (p. 260)

TIPO – „a strigat”; cf. rom. a ţipa. Notă: pentru verbul a ţipa DEX-ul trece cu nonşalanţă – „etimologie necunoscută”!  E inadmisibil ca un asemenea verb uzual să nu aibă etimon! Ţipătul e „ la ordinea zilei”; s-a ţipat şi se ţipă, numai lingviştii români tac mâlc!

DIA GROPIA – „unei hrube”, „unei gropi”. Notă: pentru groapă, DEX-ul propune compararea cu un cuvânt din albaneză – cf. alb. gropë. Aplicând „regula” lingviştilor: când un cuvânt românesc nu are corespondent în limbile popoarelor din jur, ci doar în albaneză (considerată o limbă arhaică, nealterată de latină), înseamnă că avem de-a face cu un cuvânt autohton. De ce oare autorii DEX-ului au uitat să precizeze „regula”? (p. 263)

RYINO – „a fost ruinată” (p. 265)

POM – „pom” (p. 265)

REGI – „regi” (p. 265)

ZAVELIO – „Zavelio” – supranume al lui Appolon – Zamolxis; (cf. nume de persoană Zavela; dar şi zaveră. Notă: DEX-ul menţionează: „ZAVÉRĂ, zavere, s.f. (învechit şi regionalism). Nume dat răscoalei organizate de greci în 1821 împotriva stăpânirii turceşti (cu ramificaţie şi în ţările româneşti); prin generalizare – revoltă, răscoală, răzvrătire. – Din sârbo-croată, bg. zavera.” Noroc cu răscoala de la 1821, că am fi rămas fără acest cuvânt! Ceea ce ne uimeşte e faptul că răscoala a fost făcută de greci, iar cuvântul apare în limbile sârbo-croată şi bulgară! Halal lingvişti mai avem! (p. 269)

TALPION – „au înălţat”; cf. rom tulpină. Notă: curios e faptul că geto-dacii un popor care creştea animale şi cultiva plante, conform DEX habar nu aveau de cuvântul tulpină. El chipurile provine din bulgară şi scrârbo-croată – turpina. (p. 269)

BOYERO – „boierii”. Notă: şi în cazul acestui cuvânt, căruia DEX-ul îi dă ca etimon „sl. boljarinŭ (pl. boljare)” „s-au pierdut” cam multe litere (l şi n) pe drumul slavilor migratori… (p. 270)

COCON – „cocon”. Notă: acelaşi DEX indică „etimologie necunoscută! De unde să ştie lingviştii noştri că în basmele noastre populare pruncii de împăraţi erau numiţi coconi? (p. 273)

ONCEA – „pe cel sfânt” (cf. rom. nume de familie Oancea – n. n.) – p. 284

VYO – „viaţă”; cf. rom. viu. Notă: Dex-ul dă pentru viaţă o formă latinească neatestată – *vivitia. Dacă şi pentru acest cuvânt lingviştii s-au străduit să scornească o formă hibridă, când de când lumea şi pământul trebuie să se fi ştiut despre viaţă şi moarte, atunci ce să le mai cerem probitate! (p. 284)

 CHEIO PATRI – „cei patru” (p. 284)

 ONTURNO – „se întorcea”;  cf. rom. a se înturna. Notă: Dex-ul consideră acest cuvânt format pe tărâm autohton – în  + turna. Nimic rău în asta, numai că în nici un dicţionar explicativ nu am găsit forma turna ca antonim pentru înturna. Asta înseamnă că modul de formare a acestui cuvânt e greşit precizat. El este autohton şi nu s-a format prin compunere! (p. 288)

TYATO – „au tăiat” (p. 289)

CALIS – „calea” (p. 289)

PEGHI – „pagul”. Notă: şi pentru acest cuvânt DEX este la fel de inventiv: etimonul propus este un cuvânt slav neatestat –  *pĕgŭ (p. 292)

 RESIFIROT – „au împrăştiat”; cf. rom. răsfirat. Notă: Ca şi pentru a înturna, şi pentru a răsfira, DEX-ul dă ca mod de formare prefixarea, însă această modalitate nu are nicio logică, cel puţin pentru al doilea şi al treilea sens pe care poate să-l capete cuvântul (în funcţie şi de context). Iată ce se spune în faimosul dicţionar. „RĂSFIRÁ, răsfír, vb. I. 1. Refl. şi tranz. A (se) desface fir cu fir, a (se) separa, a (se) depărta între ele (firele părului, ale bărbii etc.) fără a strica întregul. 2. Refl. şi tranz. A (se) împrăştia, a (se) întinde în diferite direcţii; a (se) răzleţi. 3. A risipi, a împrăştia, a presăra. [Var.: resfirá vb. I] – Răs- + fir. (p. 304)

CUE COROLO – „cu coroană”; (cf. rom. neologic corolă; vezi Blaga, poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – n. n.) – p. 312

PACEO – „pace” (p. 315)

DEY – „să i se dea”; (cf. rom. şi pop. să i se dee; în expresia Dee Domnul! – n. n.) – p. 315

FAPTOI – „în faptul” (p. 315)

SIEDI – „să şadă” (p. 315)

MY SERATO – „pe înserat”. Notă: pentru cuvântul înserat, DEX-ul se mulţumeşte să fie expeditiv, fără a preciza etimonul: „ÎNSERÁT s. n. Amurg, crepuscul, înserare. – V. însera.” După cum se vede, ne trimite să vedem cum s-a format verbul: „ÎNSERÁ, înserez, vb. I. 1. Intranz. şi refl. impers. (La pers. 3) A se face seară, a amurgi. ● Loc. adv. Pe (sau la) înserat (sau înserate) = în amurg. 2. Intranz. A rămâne undeva până seara, a-l surprinde pe cineva seara undeva. – În + seară.” Modalitatea de formare – prin prefixare – este pe teren propriu limbii române. Ca atare,  înserat  este un cuvânt autohton, însă lingviştilor le e jenă să recunoască! (p. 317)

REPO –­ „să taie”; cf. rom a rupe. Notă: dacă e să ne luăm după faptul că regional şi popular, pentru verbul a rupe apare forma rupe (întâlnită şi în versurile lui Eminescu), înseamnă că omul din popor ştia latină, deoarece cf. DEX, etimonul acestui verb este latinescul rumpĕre. Noi socotim că acest cuvânt a fost şi el împrumutat de romani de la geto-daci, nu invers. Este încă o dovadă că strămoşii noştri vorbeau acea lingua prisca – latina vulgara de care se tot face caz în aşa-zisele studii docte. (p. 322)

DUPIO – „apoi”; cf. rom după (şi varianta populară şi mai puţin îngrijită – dupe – n. n.) – p. 322

ADESIO – „mereu”; cf. rom. adesea (cu varianta adese, ades – n. n.). Notă: suntem convinşi că adverbele, prepoziţiile, conjuncţiile şi onomatopeele sunt de origine geto-dacă! – p. 322

DUROR – „durere” (p. 322)

DOE URSO” – „doi urşi” (p. 324)

SOAEVO – „gingaşi”; cf rom. suav – n. n. (p. 325)

VOENA – „în luptă”; (cf. rom. voinic; dar şi nume de familie Voinea – n. n.) – p. 328

DACIEO – „Dacii” (p. 328)

SOMO – „mulţi” cf. rom. o seamă de (şi varianta populară samă; sumă – n. n.) – p. 331

*

The dacian pantheon, as we know it today, is mature and well defined. It doesn’t need many gods, going towards a monoteist model, with one supreme god and very few (3-4) lesser gods.
    Initially, the dacian religion was built around the supreme god Gebeleizis, but an event that happened somewhen between centuries 10 and 5 BC changed this fact: the coming of the prophet Zalmoxe and the birth of his religion. However, the new religion wasn’t a radical change from the old one, but more of a reorganization. Zalmoxe became the only god, replacing an already restricted pantheon and taking the function of the previous gods. The belief in life after death, present for a long time in the Dacian religion, remained unchanged after the adoption of the new cult: true life only begins after death, where the worthy will live together with their god.
    Before Zalmoxe, there was a god for each essential element of life: fertilty was represented by Bendis, and health and vitality were assigned to Derzelas. Gebeleizis plays the role of master of the nature, god of war and keeper of the secrets of life and death. Neither of the forms of the religion, pre- or post-Zalmoxe doesn’t have semigods or moralizing heroes; the reason why they are absent is detailed in the Myths section.
    Switching from a polytheist religion to a monotheist one, however brought a major change, in the function of the priests. The old priests, called the kapnobatai, mastered the primary elements of the nature and used their powers to actively change the world around them. In contrast to them, the priests of Zalmoxe, called the ktistai, have a more non-intrusive role, being oriented to healing, and letting their god handle the major changes; their function is more one of creating a bond between the people and the supreme god.

Being very old, the mythology of the Dacians is born from the desire of the humans to find their place in the world. It contains very few moralizing motifs and doesn’t have a manipulatory function. Even the moralizing function is meant to protect the nature that men tried to be in balance with, and doesn’t contain social elements like the more recent mythologies do. As an example, the symbols and representations that the Dacian mythology contains do not try to create a doctrine of submission to some political leaders and there’s no desire to impose any kind of subconscious order or respect for a certain social class.
    The myths of the Dacians are closely related to their way of life. The harsh living conditions of the mountain areas, the loneliness and wilderness of the geography lead to a set of myths related to the primary elements of the nature. Weather, long distances and the threat of the wilderness are an important part of this mythology and of the dacian magic practices.
    The dacian rituals and magic were performed by both men and women, but there was a distinction in roles between the two sexes. The men could become wizards that controlled the primary forces of the nature, a kind of guardians of the world and the nation, while the witches took care of enchantments, fertility and relations between people. 

    The ancestral myths have been altered by the adoption of Christianism as the official religion. Like in any other assimilation process, the Christians have integrated the local beliefs into their own system, but gave the old myths a negative, malefic value, in order to turn the people away from them. The christian priests do not deny the ancient rituals, but rather they describe them as satanic manifestations, which is more effective than saying they are inventions or superstitions.

The military strength of the Dacians, well known and feared by their neighbors, was a result of their mentality and education, as well as the weapons and tactics that they used.
    One of the main advantages of the Dacians was given by the extensive use of the bow, especially as the main weapon of the cavalry. The bow was a worshipped instrument in the Dacian culture, more than a weapon. On one side, they used it as a weapon, for hunting and in manly contests, but it also played an important role in several rituals. The supreme god Gebeleizis is often represented as an archer, and in some moments in their history the Dacians have used arrow heads as money. Basing a large part of the troops on archery allowed the Dacians to destroy an important part of the enemy force before it reached them in close combat, and the light cavalry equipped with bows was able to deal large amounts of damage to the enemy infantry, while being very hard to stop. As a matter of fact, the military history regards the bow and cavalry combination as one of the most efficient and mobile weapons, until the invention of heavy armor.
    For melee combat, the Dacians used a one-handed sword, called the Sica. The blade of this sword was about 25 inches long and was sharp on only one side. It became narrower towards the end: the back was straight, and so was the edge near the hilt, until a point where only the cutting side started to describe a curve, so that the tip of the blade was a sharp point. The guard was fairly big, in order to offer good protection for the hand and was often ornated with sacred symbols.
    Some of the dacian fighters used another kind of sword, which resembled the celtic model. This sword was sharp on both sides and it had a triangular blade. The celtic sword also inspired the Gladius, the famous sword that the roman soldiers used.
    The Dacians wore light armor for defense, made of tanned leather and in some cases covered with metal scales. This kind of armor offered maximum mobility, which was necessary especially for the archers. Those who chose to fight with a one-hand sword also used a medium sized round or oval shield. Very few fighters – usually the nobles -  wore metal breast plates. The Dacians also wore metal helmets, with defenses for the face, but with a short back side, in order to allow free movement. Some of the helmets were ornated, as the swords, with ritual symbols or with a special sign: a pair of eyes on the forehead.
    The Dacian flag was a wolf head with a tail made of metal scales, and it was called a Drakon. The Drakon was built so that when the wind passed through it, it would make a sound that resembled a wolf’s cry, which lead to the association of the Dacians with the image of this animal.

Dacia, the cradle of the tracian civilization, spread from the Dinaric Alps and the Italic Peninsula in the West, to the mountains of continental Greece in the South. At the center of this territory there stood the Carpathian mountains, which served as natural fortifications to the Dacians, and divided their people in several tribes. The waters that spring from these mountains segmented their land, and those that make up its borders (the Danube, Tisa and Nistru rivers) helped creating bonds with the mediteranean and aegean peoples, and lead to continual mutual influences between the Dacians and the southern peoples, thoughout their history.
    The Dacians are the descendants of the first humans to inhabit these lands; they didn’t appear inside this territory as a result of a migration, instead they were born and their culture evolved here. The age of the dacian civilization is proven by a long series of archaeological discoveries, of which the most recent are also the most spectacular. The oldest bronze furnaces in Europe have been discovered in today’s Romania, and their age is over 8000 years. The bronze objects found together with these furnaces show good skill from their makers, which suggests that the civilization that produced them had some time to develop this skill, and thus it is much older than the objects.
    Other “firsts” were discovered in Romania, once the territory of the ancient Dacians: the oldest house built above the ground, as well as the first writing in the world. In 1961, the archaeologists have unburied a few clay tablets near Tartaria, in Transylvania. These tablets contain abstract drawings – i.e. not representation of images from the nature – which have been interpreted as a written message. Having been dated to around 4800 – 4500 BC, these tablets are about 2000 years older than the sumerian writings, which have long been considered the oldest writings in the world. Neither the Tartaria tablets, nor the sumerian symbols have been deciphered, but they are considered “writing” by the same principle of abstraction.
    The spiritual and scientific preocupations of this ancient culture can be seen in the calendars they left us, which are made up by structures simmilar to those found in the Britannic peninsula. The most well known calendar of this kind is that in the Sarmizegetusa city (the capital of the Dacian kingdom), where researchers have uncovered a solar sanctuary with a complex structure, apparently used for measuring time and keeping track of astronomical phenomena.
    The main occupations of the Dacians were pottery, metal crafting, sheep tending and apiculture. The ancient Greeks – which called them hiperboreans – wrote that the Dacians ate mostly honey, milk and derrivatives and that they lived in perfect harmony with the nature. Their society was divided in three classes: the priests, called kapnobatai before Zalmoxe and ktistai after; the nobles, called tarabostes; and the common folk, called pileati or comati. The identifying mark of the nobles was a specific fur hat they wore, while common people didn’t cover their heads. The romanian word “coama”, which means “mane”, comes from these “comati”, because they wore long hair and beard.

    The military history of the Dacians contains numerous events. At the peak of their power – the rule of king Burebista, first century BC – the borders of Dacia extended in the West until they reached the territory of today’s Switzerland. They became a threat for the Roman Empire, such that a roman emperor, Domitianus, even payed tribute to them in exchange for peace. The famous Caesar planned an attack against the Dacians, but a series of factors stopped him: on one side, the campaigns that the Empire was already fighting didn’t allow him to raise enough troops; on the other hand, the Dacians carried out frequent short and powerful attacks at the Empire’s borders, which created the impression that they had a large military force, able to travel fast. More than one century had to pass until emperor Trajan continued Caesar’s intentions, and decided to crush the Dacians by setting off the full force of the roman war machine against them. The first war between the Dacians and the Romans led by Trajan was fought between 101 and 102 AD, and ended in truce. The Dacians sustained heavy losses in this war and the terms of the armistice forced them to even reduce their military power. Compared to them, the Romans had huge resources and were able to regroup relatively fast, so that a second campaign begun in the spring of 105. The second war ended in 106 with the defeat of the Dacians and the conquest of their capital city, Sarmizegetusa. The southern part of Dacia was declared a roman province and was given the name “Dacia Felix”, which means “Wealthy Dacia” (not “Happy Dacia”, an alternative translation, erroneous in this context). To celebrate this victory, Trajan held the biggest celebration in the history of the Roman Empire, which lasted no less than 123 days. The emperor was so proud of this victory that he ordered bread and money to be given to all roman citizens, and he suspended taxes for his people for a whole year; this says a lot about the importance of the Dacians, at least in the eyes of the Romans. Trajan’s Column, the famous monument in Rome, dedicates a large area to the illustration of the war against the Dacians. The Romans maintained an occupation force in Dacia Felix until 275 AD, when a series of external factors forced emperor Aurelian to recall it.

The dacian witch doctors were renowned in the ancient world for their skill. They said that, in order to cure the body, one has to cure the soul first, and they applied this principle in their remedies. As the fortresses and settlements of the dacians were located in the mountains (to protect them against attacks), these people were used to harsh winters and the wilderness. This way of life lead to them having a close relationship with the nature, but not the kind that the Celts had. The life of the Dacians was dominated by weather, long journeys through the wilderness and the lonelyness of the unforgiving mountains. This is why the magic of the Dacians is based on the fellowship with everything that is alive, on the control of the primary elements of nature. The dacian wizards will bring rain or snow, will walk on smoke or clouds and will be able to defend themselves against the wild beasts. The relation between the wizard and the elements that he controls is  that of a brotherhood, stability and respect. The dacian wizard isn’t tolerated by the wolf from fear, nor simpaty, but rather because the nature accepts him as part of the power that holds the world together, and it won’t touch this balance.

The father of history, Herodot, mentions the Dacians in his works as “the bravest and fairest of all the Thracians“. He also says that “the Thracian people is the most numerous one in the world; the Thracians have several names, according to their specific regions, but their habits are more or less the same”. At the peak of their power, the Thracians controlled over half the Europe and some territories in the Middle East. In some writings, the Dacians are also referred to as the Getae.
    The territory of Dacia, the Getae’s country, was roughly that of today’s Romania, Hungary and parts of Bulgary and Ukraine. During the reign of king Burebista (1st century BC), the western border advanced to the Constanta lake, situated in today’s Switzerland.
    The Dacians were a warrior people, and their polytheist religion saw death as a liberation. Their belief in the supreme god Gebeleizis made them fearless on the battlefield, and this virtue was passed on even after the old religion was replaced by the cult of Zalmoxe. As with other hiperboreean peoples, true life only began after death, where they would meet with their god. The Dacians cheered at the funerals, but cried when a child was born, weeping for the life he was going to have. This education and their beliefs meant that the Dacians were not afraid of death, and thus they were fearsome warriors in the eyes of any ancient civilization.

Location of Slănic Prahova

Slănic is one of the 14 towns of Prahova County, Romania, historically and currently known as a salt extraction center, as well as a spa town, with salt lakes.

The town is famous for its salt lakes (or Băi): The Shepherd’s (Baia Baciului), The Green (Baia Verde) and The Red (Baia Roşie) Lakes, as well as for the Old (Salina Veche) and New (Salina Nouă) Salt Mines.

While salt is still being extracted from the New Salt Mine, the Old Mine is open to the public now, being used as a spa, amusement center and museum of the salt mining industry.

International contests of Indoor Model Aircraft Flying (Modellism) take place annually in the upper level (Mina Mihai) of the Old Mine.

Other worthwhile tourist objectives, all within easy reach for any untrained hiker, are a local water spring named The Cold Fountain (Fântâna Rece), the TV Relay Tower (Releu) beyond The Fir Forest (Pădurea de Brazi), Beacon’s Hill (Dealul cu Semn), The Salt Mountain (Muntele de Sare) with the legendary Bride’s Cave (Grota Miresei), now partially collapsed due to rain erosion, as well as The Green Rock (Piatra Verde) and The Colt’s Small Hill (Deluşorul Mânzului).

Salina Veche is an old salt mine, located in Slănic, Prahova County, Romania, just 100 km north of Bucharest.

The salt mine is closed for extraction purposes, but is open for visitors, featuring a microclimate with natural air-conditioning and constant temperature and atmospheric pressure throughout the year.

It is made up of two levels, named Unirea and Mihai.

The work for the opening of the Unirea salt mine started in 1938 and the exploitation of the salt from this mine was performed between 1943-1970.

The exploitation was done downward from the ceiling to the basis in successive slices of 2.2 meters with a horizontal cutting at the basis and vertically along the walls.

The de-rocking was made through shooting. The transportation of the resulting material was effected with the tubs up the shaft using a cage to the installation of preparation and expedition.

The mine is composed of 14 chambers with trapezoidal profiles, having a 10 m opening to the ceiling and 32 m to the ground, a height of 54 m and a wall inclination angle of 60 degrees.

The shore difference between the surface and the base of the mine is of 208 m and it is covered by the elevator in 90 seconds. The excavated space occupies a volume of 2.9 millions m³ and it is extended on a surface of 78,000 m².

After 1970, the mine becomes a touristic objective, offering exceptional natural conditions as a result of its microclimate rich in aerosols, which proved its well known efficiency in treating the respiratory diseases.

The air-conditioning of the mine is natural, with a constant temperature during the whole year of 12 °C, an atmospheric pressure of 730 mmHg and a humidity with an average of 10% lower than the surface average.

Source: Wikipedia

Communist blocks from the center

The railway station

An old house

Unirea Mine (Salina Veche) from the distance

The entrance to the Unirea Mine (Mina Unirea, Salina Veche)

The shower panel from the entrance (down, 208 m depth)

The salt walls from the mine

An old well

Sculptures in salt

An amateur sculpture

Other sculpture

Decebal from Genesis Hall

Mihai Eminescu

Amber

Old photos

These photos were down, in the mine, near to the elevator

Other sculpture with Decebal from the Genesis Hall

Dacian Draco in the Genesis Hall

A dacian warrior with Draco

Some beds from the respiratory diseases section

The Salt Museum from Slănic (the guide was strange...)

The classical method of extraction (inside the museum)

Systematic exploitation with "chambers"

Different types of salt in the museum

I think this is the The Green Rock

On a walk to the The Fir Forest

A ventilation hole for the salt mine

Cotis (latina), Kotys (greaca), Ceotis, Ciotis (romana) este o zeita traco-daca, venerata in special la Edonii din Tracia, populatie ce se gaseste intre raurile Struma si Mesta, la sud de Sofia.

Ei se intindeau in antichitate pana pe Vardar (Axios), dar odata cu expansiunea macedonenilor, au fost impinsi spre est, in Tracia.

Strabon descrie cultul zeitei Cotis ca apropiat de cel al zeitei Bendis. El spune ca Edonii cantau la niste instrumente ce scoteau anumite sunete ciudate, sub forma de tunete, provocate de niste tobe mari, probabil, sunet combinat cu acordul unor corzi frenetice, ritual muzical asemanator ritualului dedicat zeului Sabazius (Dionis). Acest cult mai era adorat si in perioada clasica ateniana , unde preotii ce participau la acest ritual se numeau baptai deoarece “botezau” de fiecare data participantii, purificandu-le sufletele.

Se spune ca ei intonau cu voce tare, in cor, aceste cuvinte:

“Am fugit de rau, am gasit binele”

Cultul ei mai poate fi asemanat cu cel al zeitei Attis si al Cybelei. Festivalul edonian dedicat zeitei Cotis se numea Cotyttia, ce se spune ca era un ritual orgiastic nocturn, cu puternice conotatii obscene.

Daca e sa dam crezare acestor afirmatii de mai sus, inseamna ca avem de-a face cu puternice influente osirice, prin elenism, mai exact prin Dionis/Sabazius.

Sorin Paliga este de parere canumele zeitei Cotis este inrudit cu numele plantei cotiata “iarba tare” (tritticum repens), cuvant ce deriva de la radacina ciot, de origine traca.

Articol scris de Kogaion

Medalion ce reprezinta pe zeita Bendis, descoperit la Gradistea Muncelului, datare dupa anul 79 e.n.

Marea zeita Bendis (Bhendis, Mendis, Mhendis) era divinitatea feminina din pantenonul nord-tracic care se ocupa cu destinele oamenilor, asemeni Ursitoarelor.

Numele zeitei este compus din radacina teonimului indo-european bhend care inseamna “a lega” sau “a indoi”, de unde provine si cuvantul anglo-saxon bind sau germanicul binden.

Din aceasta mcia dar pretioasa idee, putem deduce cu usurinta ca unul din apelativele primordiale ale zeitei era de “Zeita destinului” sau “Zeita Tesatoarelor”, Zeita Sortii”, “Zeita Ursitoare”.

Ea, asemeni Ursitoarelor, se ocupa cu destinele oamenilor, indo-europenii fiind prin excelenta adoratorii credintei in predestinare.

Este foarte probabil ca dupa cucerirea romana a Daciei, Bendis sa fi fost asimilata de zeita Diana (Artemis la greci).

Bendis mai era si zeita legaturilor matrimoniale, dragostei si sentimentului amoros, asemeni zeitei scandinave Freya, Afroditei elene, zeitei Albina a etruscilor, Ishtar a asiro-babilonienilor, Inanna a sumerienilor, Dzydzilelyaa a vechilor poloni, Prende a albanezilor, Shiva a slavilor sau Venus a romanilor.

Toate casatoriile se oficiau in numele ei, sub binecuvantarea ei divina.

Cultul zeitei Bendis a fost preluat si de greci, devenind cult statal la Atena inca din secolul V i.e.n. Era adorata in special in timpul ceremoniilor numite Bendideia cand aveau loc doua ceremonii etnice: una formata din traci si alta din atenieni.

Templul zeitei Bendis, asociata de atenieni cu Artemis, se numea Bendideion si era situat pe dealul Munychia, situat in partea Atenei numita Pireu, colina ce are inaltime de aprox 86 de m. Astazi poarta numele de Kastella. Mai tarziu, dupa secolul II i.e.n. mai putem gasi un templu al zeitei pe tarmul vestic al Hebrului, in Balcani.
Cultul ei este atestat si in Asia Mica, mai exact in Bithinia, sau chiar in Egiptul Ptolemeic.

Pe reliefuri si statuete, zeita Bendis este reprezentata purtand vesminte trace si boneta traca (frigiana, frigienii erau de neam tracic). Uneori, zeita are o sulita in mana stanga si o cupa in cea dreapta. Pe unele monezi, ea apare fie tinand doua sulite si un pumnal, fie doua torte sau o torta si o patera.

Bendis mai avea si diverse atribute cum ar fi vanatoarea, dar aparea si sub forma unei zeite a Lunii, asemeni Hecatei.

Bendis - Bustul de bronz de la Piatra Rosie, infatisand-o pe zeita cu sanii mari, ceea ce reprezinta caracterul fertil dar si amoros al zeitei.

Bendis din Tanagra, localitate situata in Attica, la nord de Atena (figurina din teracota, secolul IV i.e.n.)

Stela votiva a zeitei Bendis descoperita la Pireu (sec IV i.e.n.)

Articol scris de Kogaion

*Pentru a viziona imaginea detaliata trebuie sa apasati pe “Tipuri de scriere“

Cliquez ici:

La divinité suprême des Thraco-Daces – Sorin Paliga

Dialogues d’histoire ancienne, Année 1994, Volume 20, Numéro 2p. 137 – 150

http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/dha_0755-7256_1994_num_20_2_2182

More and more voices claiming to represent “history” of our multi-millennial nation, evokes an echo in what is increasingly felt and heard, that the Geto-Dacians were polygamist people, eating meat and the worst of all, were high consumers of alcohol.

To demonstrate once for all that the Geto-Dacian, Germanic, Celtic and Baltic people, like other Thracian tribes, were not consumers of alcohol, just because they diddnt knew any alcoholic beverage outside of “The Drink of Gods” “called mead (Hydromel in French, in Spanish Hidromiel, Idromele in Italian, hydromel in Portuguese, English Mead, miód in Russian, Polish, Norwegian, Swedish, Danish, Med in Ukrainian, German Met, Medovina in ceho-Slovak, Serbo-Croatian and Slovenia-ur Ezti in Basque, Sima in Finnish, Hydromeli in classical Latin, Midus in Latvian) we will quote an important historical source of the I century AD.

Valkyrie Bearing a Drinking Horn

Ninth-century picture stone from the island of Gotland, Sweden. A valkyrie with a drinking-horn greets Odin as he arrives at Valhalla astride Sleipnir, his eight-legged horse, on which he will fight at Ragnarok.

The most important evidence we find in “Geography” of Strabon, specifically in the Book VII of Chapter III:

“[...] Greeks considered that Getae were a Thracian tribe. They lived on both banks of Danube, I mean both Getae and Mysians as well. Mysians were Thracians too but in present time, their name is Moesians; the origins of Mysians are from Moesians, which live among Lydians, Phrygians and Trojans.

Phrygians themselves are Bryges (Briges), a Thracian tribe, like Mygdones, Bebrycians, Bithyni, Thyni and maybe Mariandynii too.

All of them left quick Europe, but Mysians remained on place together with the other Thracians.

My opinion is that Poseidonios correctly assumed that Homer designates with this name, Mysians, in Europe (I mean those from Thrace) when he says:

His eyes light ii returned back to see

The Country of Thracians populated by those who curb sirepii,

And Mysians who fight each other from close distance. [...]

Poseidonios says that Mysians are out of meat products from a particular religious faith, just because they don’t grow animals. They feed with honey, milk and cheese, living alone, as they are called pious men from gods and capnobates.

There are Thracians which live without girls, they are called Founders. They are considered saints, because of their honor and live without fear. Poet Homer called them “holy milkers of mare, which drink milk, without life w and the most correct people”. They are nicknamed “without life” especially because they live without girls, Homer himself say about widowhood that is only a half life as he called the house of Protesilaos “half” just because he was a widow man.

Mysians are called “fighters from closer distance” because they are undefeated and excellent warriors. In the book of the XIII chapter (the Iliad) it must be writen “Moesians, fighters from closer distance” instead of Mysians (claim Poseidonios) .

But certainly, it is foolhardy to change the text of Homer, considered good across so many years. Indeed, it’s much more believable that they were appointed from the beginning Mysians and now they changed the name in Moesians. The epithet “without life” could be rather in the sense of “widow” than the “unfeeder” or “with houses on carts. [...]

And the practice of Pythagoras which say to abstain from meat, remained for them as a dictation from Zamolxis. [...]

About the information that tell us that:

“Shortly Deceneu himself was considered as a God, as I said when I talked about Zamolxis. And in a sign of obedience, Getae people were convinced to cut vine and to live without wine [...]“ we cant specify the exact location for these “Getae” as we dont know if the text make reference to Tarabostes or Comati.

Taraboste (Dacian nobleman)

Probably a part of Geto-Dacian nobility go negative way, but just because of dirty Greek and Roman influence, or perhaps just because the Geto-Dacians who remained in the fortresses on the Black Sea to administer the territories conquered by the emperor Burebista began this shameful practice, a humiliating practice for the northern tribes of Thracians.

Dacian Comatus (Capillat)

I’d like to mention that the Odrysians and other southern Thracian tribes, drink wine and take various hallucinogens substances such as magic mushrooms, hemp (weed, cannabis), or even oriental opioids.

All these facts came later, due to influence of Greek and later the Roman influence, and various mythraic influences from Orient.

Therefore, the Geto-Dacians and Moesians, Carpiani and Costobocii, and all the “barbarian” tribes from the north of Danube, diddnt consume alcohol, but only mead as all “barbarians” from North. These Tendencious statements released against our ancestors are just some attacks which have a single intention: degeneration of our great and divine ancestors, the Geto-Dacians, “The most brave and fair Thracian tribe” !

Thracian warrior

Our polygam enemies, large consumers of alcohol and drugs, seem to be envious on our ancestors and their sacred lives, as well about their divine origin.

Decebal

Article written by Kogaion

Tot mai multe voci care pretind a reprezenta “istoria” neamului nostru multi milenar, evoca intr-un ecou ce se face din ce in ce mai simtit si auzit, faptul ca geto-dacii erau poligami, mancau carne si cel mai grav dintre toate, erau mari consumatori de alcool.

Pentru a demonstra odata pentru todeuna ca geto-dacii, ca si neamurile germanice, celtice, baltice cat si alte triburi de sorginte traca, nu consumau alcool deoarece nu cunosteau vreo bautura alcoolica in afara de “bautura zeilor” numita mied (Hydromel in franceza, Hidromiel in spaniola, Idromele in italiana, Hidromel in portugheza, Mead in engleza, Miod in rusa, poloneza, norvegiana, suedeza, daneza, Med in ucraineana, Met in germana, Medovina in ceho-slovaca, sarbo-croata si slovena, Ezti-ur in basca, Sima in finlandeza, Hydromeli in latina clasica, Midus in letona) vom cita o importanta sursa istorica de la inceputul secolului I d.Hr.

Cea mai importanta dovada o gasim in “Geografia” lui Strabon, mai exact in cartea a VII-a, capitolul III:

“[…] Elenii ii considerau pe geti traci.Ei locuiau pe amandoua malurile Istrului;ma refer atat la geti cat si la mysieni. Ultimii erau de asemenea traci, iar in present ei poarta numele de moesi; de la ei se trag si mysienii de astazi, care traiesc printre lydieni, frigieni si troieni.

De altfel, insisi frigienii sunt brigi, o semintie traca, dupa cum si mygdonii, bebrycii, maedobithynii, bithynii si thynii, banuiesc ca si mariandynii.

Toti acestia au parasit cu desavarsire Europa, dar mysienii au ramas pe loc impreuna (cu ceilalti traci).

Parerea mea este ca Poseidonios presupune corect ca Homer desemneaza cu acest nume pe mysienii din Europa (ma refer la cei din Tracia) cand zice:

Ochii sai luminosi inapoi ii intoarse sa vada

Tara de traci populate,de acei ce instruna sirepii,

Si-a mysienilor, care de-aproape se bat. […]

Poseidonios spune ca mysienii se feresc de produsele de carne, dintr-o anumita credinta religioasa, de accea nu se ingrijesc nici de cresterea animalelor. Ei se hranesc cu miere, lapte si branza, traind in pace, drept care sunt numiti oameni evlaviosi fata de zei si capnobates.

Mai sunt traci care traiesc fara femei; acestia se numesc intemeietori.

Ei sunt socotiti sfinti, datorita cinstei lor si traiesc fara teama.

Pe toti acestia indeobste poetul Homer ii numeste “slaviti mulgatori de iepe, mancatori de lapte, fara viata si cei mai drepti oameni”.

Ei sunt porecliti “fara viata” mai cu seama pentru ca traiesc fara femei, iar Homer socoteste vaduvia o viata numai pe jumatate,asa cum numeste poetul si casa lui Protesilaos “injumatatita” pentru ca el era vaduv.

Mysienilor li se mai zice “luptatori de aproape” pentru ca sunt ne-infranti, fiind excelenti razboinici.

In cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie sa se scrie “moesi, luptatori de aproape” in loc de mysieni (pretinde Poseidonios).

Dar, negresit, este temerar sa se schimbe textul Homeric, socotit bun de-alungul atator ani ce s-au scurs. Intradevar, e cu mult mai de crezut ca acestia au fost numiti de la inceput mysieni si ca in prezent li s-a schimbat numele in moesi. Iar epitetul “fara viata” ar putea fi luat mai degraba in sensul de “vaduvi” decat de “nemancati” sau “cu casele pe carute”. […]

Iar practica pythagoreica de a se abtine de la carne a ramas la ei ca o porunca data de Zamolxis. […]

De la hippemolgii slaviti, bautorii de lapte, de mysii

Care de-aproape se bat, si de abii cei plini de dreptate. […] “

Cat despre informatia care ne spune ca:

“In scurt timp Deceneu insusi a fost socotit patruns de suflu divin, la fel cum am spus cand am vorbit despre Zamolxis. Si, in semn de supunere, getii s-au lasat induplecati sa taie vita de vie si sa traiasca fara vin […] ” nu se poate preciza exact o locatie pentru acesti “geti” cum de altfel nu se poate spune daca este vorba despre tarabostes sau comati.

Probabil ca o parte a nobilimii geto-dace apucase pe cai negative, datorita infulentei spurcate grecesti si romane, sau poate ca doar geto-dacii care au ramas in cetatile de la Marea Neagra sa administreze teritoriile cucerite de imparatul Burebista au inceput sa practice aceasta rusinoasa fapta, umilitoare pentru neamul tracilor nordici.

As mai dori sa precizez ca atat odryzii cat si alte triburi sudice de sorginte traca, consumau vin si diverse substante halicinogene cum ar fi ciupercile fermecate,canepa orientala sau chiar opiacee.

Toate aceste fapte au aparut tarziu, datorita influentei elene si mai tarziu celei romane, dar si diverselor culte orientale mythraice.

Asadar, geto-dacii si moesii, carpii si costobocii, cat si toate triburile “barbare” de la nord de Istru, nu consumau alcool, ci doar mied ca toti “barbarii” nordici.

Aceste afirmatii tendentioase lansate la adresa stramosilor nostrii reprezinta niste atacuri ce urmaresc degenerarea marelui nostru neam al geto-dacilor, cei mai drepti si mai viteji dintre traci !

Dusmanii nostrii, poligami si mari consumatori de alcool si narcotice, par sa fie invidiosi pe stramosii nostrii si pe viata lor sacra, cat si pe originea lor divina.

Articol scris de Kogaion

Gebeleizis sau Nebeleizis era Divinitatea Supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea.

El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă.

Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele.

În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure.

Acest zeu este stăpânul Cerului şi al Pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis (alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un Zeu).

Alteori Zeul apare în ipostaza de călăreţ luptător însoţit de un câine; el poarta o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului. Când nu este în ipostaza de luptător ori vânător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtănd în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este reprezentat având trei capete, (tricefal), asemenea câinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălţate sau desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei.

Apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odesos (Varna) iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel în ceramica de la Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti – Herăstrău şi Surcea (jud. Constanta).

Îl vom întâlni mai târziu în lumea antică la macedoneni – “călăreţul macedonean”, iar în Mitologia greacă sub numele de Zeus. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a pătrunde în Asia Mică prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii.

Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar “ochii lui erau ca doi sori”. În sfârşit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de către creştini drept… Sfântul Gheorghe!

Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai târziu la tracii sub-Dunăreni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replică feminină, şi anume pe marea Zeiţă Bendis. Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa.

Să fie oare Zeiţa Bendis, cu cele două cosiţe blonde lăsate pe spate, precursoarea Ilenei Cosânzene din basmele de mai târziu ale românilor?

În anumite situaţii Zeiţa apare încadrată de două animale sacre cervidee sau de un cerb şi un şarpe. Marea Zeiţă Bendis era adorată de femeile trace, fiind Zeiţa Lunii, pădurilor şi… farmecelor.

La Costeşti a fost descoperit un cap al Zeiţei iar la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de lut ars (10 cm. în diametru şi 1,5 cm. în grosime), având un bust al Zeiţei cu tolba de săgeţi pe umăr; de asemeni, la Piatra Roşie s-a descoperit bustul ei din bronz, înalt de 14,7 cm. şi lat de 13 cm.

În afară de marele Zeu Gebeleizis şi marea Zeiţa Bendis, tracii au mai avut şi o Zeitate a focului şi vetrei, păzitoare a casei, respectiv Zeiţa Vesta (Hestia, Histia), în cinstea căreia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii din piatră sau de lemn, podeaua din pământ bătătorit şi acoperişul “în două ape”.

Nu departe de Tartaria, în zona Crişurilor, au fost scoase la lumină şi urmele primelor locuinţe de suprafaţă datând din mileniul V B.C., deci cu o vechime de 7000 de ani!

Aceste tipuri de locuinţe, care se vor răspândi apoi în toata lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult închinat acestei Zeiţe, pereţii având la început rolul de a proteja spaţiul sacru în mijlocul căruia se întreţinea focul aprins în vatră.

Mileniul IV B.C. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialiştii, referindu-se la prăbuşirea punţii continentale ce lega Europa de Asia Mică, aceasta prăbuşindu-se sub apele Mediteranei, făcând loc unei mări noi, Marea Egee, şi generând o mulţime de insule mai mari sau mai mici.

Datorită existentei acestei punţi terestre de legătură, atât istoricii greci, cât şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei trace din zona Pontico-Dunăreană spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mica, chiar în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s-au “rătăcit” printre alte seminţii şi s-au “pierdut” cu totul în marea groapă a Istoriei care se cheamă “uitarea” – hitiţii, de exemplu.

Alţii au dispărut la mari distanţe, cum este cazul troienilor, supravieţuitori despre care o legendă spune că Aeneas Tracul i-a călăuzit după “Apocalipsul” Cetăţii Troia până pe valea îngustă a Tibrului, unde aveau să preia în stăpânire cele şapte coline “eterne”, dându-le apoi nume tracice, “latine”.

Şi tot o legendă spune că, între timp, prin spaţiul Carpatic a apărut un cioban înţelept, Zalmoxis, care urma a prelua de la Zeiţa Hestia (sau Vesta) aşa-numitele ” legi frumoase “- Codul Beleaginilor.

Bibliografie: NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI – Dr. Napoleon Savescu

"Inelul de Aur" de la Ezerovo, Bulgaria

Sunetul “ă” este folosit în Europa doar în limbile română şi albaneză, limbi care au în alfabet şi litera corespunzătoare. Sunetele “ă” şi “ş” au rămas din limba dacă, respectiv iliră, limbi care au multe caracteristici comune. Singura limbă antică europeană care avea în alfabet litera ş a fost limba etruscă, în care “Ş” era scris “M” (vezi şut – şutina).

Etrusca însă, nu avea sunetele “b”, “d” şi “g”.

Datorită alfabetului grec şi cel latin, sunetul “ş” nu putea fi reprodus în scris, aşa încât au fost preluate cuvinte din limbile dacă şi iliră, în care “ş” a fost înlocuit cu “s”. Similar, “ă” din limba dacă a fost înlocuit cu “a” sau “o”, iar î a fost înlocuit cu i, în limbile greacă şi latină.

Existenţa lui “ă” în limba română nu poate fi explicată decât prin existenţa acestui sunet în limba dacă. Aceasta pune într-o nouă lumină originea “latină” a cuvintelor româneşti care conţin sunetul “ă”. Putem vorbi, în aceste situaţii doar de o origine comună a acestor cuvinte, anterioară cuceririi daciei de către romani şi chiar anterioară apariţiei romanilor. Acelaşi lucru poate fi spus în legătură cu foarte multe cuvinte româneşti compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”.
Marea majoritate a cuvintelor româneşti care încep cu litera î, sunt cuvinte compuse, având prefixele “îm” (aprox. 400 cuvinte) sau “în” (aprox. 1700 cuvinte). Numai câteva au corespondente in limba latină, care încep cu “im” sau “in” şi numai câteva provin prin compunerea cu cuvinte de origine franceză. În exemplele de mai jos sunt prezentate şi două cuvinte compuse fără prefixele menţionate, care au fost preluate în limba latină, fără a mai prezenta forma compusă:

armăsar – admissarius , lingură – lingula.

În plus, ele indică şi originea dacă a cuvintelor componente: armă, sar, ling, gură. Aceeaşi remarcă poate fi făcută şi pentru majoritatea cuvintelor compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”. În plus, la aceste cuvinte se pot identifica noi sensuri.

În limba dacă, ”ş” apare adesea la sfârşitul cuvântului, la fel cum apare “os” în limba greacă. Mai jos sunt date două exemple de cuvinte dace, la care “ş” a fost grecizat în “os”: samuş – samos, criş – chrysos. Au fost identificate şi două cuvinte conţinând litera ş care au corespondent în limba etruscă: Mariş şi şut.

Prescurtări: D – dac, E – etrusc, G – grec, L – latin, DEX – dicţionarul explicativ al limbii române.

1. altoi (D) = care înalţă, înnobilează. Cuvântul a rămas in limba română cu sensul îngust de vlăstar pentru înnobilarea (înălţarea în sens figurat) unei plante. Sensul iniţial poate fi intuit în sensul figurat al verbului a altoi: a bate cu scopul de a înnobila, înălţa pe un copil, de unde şi zicala: “unde dă tata, creşte”.

2. alt (D) = altum (L) = înalt. În limba română, cuvântul alt şi cele compuse cu el ca prefix, au căpătat sensul de diferit. Totuşi, expresia “asta (aşa) e altceva” are de obicei sensul de “asta (aşa) nu mai este greşit”, altceva însemnând ceva diferit, dar în sens pozitiv (înălţător). Sensul original al cuvântului alt a fost păstrat în cuvintele altoi şi înalt = în+alt ca în expresia “înaltul cerului” = în+altul cerului adică în înălţimea cerului.

3. armăsar (D) = admissarius (L) = armăsar. Armăsar este compus din cuvintele dace “armă” şi “sar”, desemnând calul (vezi samsar) care transportă un om înarmat. Corespondentul latin nu mai păstrează forma compusă, aceasta indicând că a fost preluat şi latinizat cu sufixul “us”. La fel a fost preluat în latină şi cuvântul armă ca “arma”. Zeul Marte a fost preluat de romani de la daci, la care era numit Ares

4. arestai (D) = arrest (german) = arresto (italian) = pus sub arest, a aresta. A “aresta” este compus din cuvintele dace Ares şi “sta”, adică a sta sub puterea lui Ares, zeul războiului. Cuvântul “sta” apare cu forma “stai” în cuvintele dace schistai (pustnici) şi polistai (călugări) desemnând pe oamenii sfinţi care stau separat, respectiv în comunitate.

5. bărbat (D) = barbatos/varvatos (G) = barbatus (L) = bărbat. Bărbat este rădăcină atât pentru corespondentul grec, cât şi pentru cel latin. În insula Corfu există o localitate numită Barbatos. Limba greacă este anterioară celei latine, deci bărbat nu este de origine latină. Nu poate fi nici de origine greacă, deoarece barbatos/varvatos este un cuvânt prehelenic, rar folosit în greaca veche. Bărbat este şi numele fratelui lui Litovoi, un alt nume dac.

6. boer (D) = boer (danez) = stăpân, boier. Cuvintul dac boer se regăseşte în numele Boerebistes (Burebista). Acest cuvânt compus înseamnă stăpânul Ebistes. Cuvântul danez boer înseamnă fermier, stăpân al pământului. Păstrarea acestui cuvânt confirmă influenţa dacă asupra danilor stabiliti in Danemarca, numită Dachia în evul mediu.

7. cel (D) = cel (E) = zeitate chtonică. La daci, “cel” avea o conotaţie sacră, ca în: “cel de pe comori” sau “cel mai cel”. “Acel” avea sensul de “al lui Cel”, deci este posibil ca Cel să fi fost la daci, zeiţa mamă, ca şi la etrusci. “Celu” era la etrusci un titlu de preot, probabil corespondentul cuvântului dac “acel”. Pe o plăcuţă etruscă din sec V î.C., găsită la Populonia, este reprezentat zeul războiului, Laran, luptându-se împotriva lui Celsclan (“clan” = fiu), giganticul fiu al zeiţei Cel, a pământului. “Celius Tuscorum lingua September mensis dicitur” se traduce din latină: “celius (celi) în limba etruscă înseamnă luna septembrie” (vezi Testimonia Linguae Etruscae, 801, 824). Deci luna recoltei, era numită după zeiţa chtonică, Cel.

8. celar (D) = cela (E) = încăpere subterană, pivniţă, celar. Ambele cuvintele derivă din rădăcina “cel”. (vezi “cel”). Cuvântului românesc celar îi corespunde “chilear” (pivniţă) în dialectul aromân. Ulterior, cuvântul etrusc “cela” a căpătat sensul de încăpere, cameră, îndepărtându-se de legătura cu rădăcina “cel”, zeiţa subpământeană. El a fost preluat în limba latină ca “cella”.

9. criş (D) = chrysos (G) = aur. Din apele Crişurilor (= auritelor), care izvorăsc din munţii apuseni, era extras aurul, prin spălarea nisipului in băi. Cuvântul dac este rădăcină a cuvântului grecesc corespunzător, format prin adăugarea sufixului „os”, deci cuvântul grecesc derivă din cel dac.

10. crişan = aurar. Acest cuvânt, păstrat ca nume până azi, dovedeşte continuitatea prezenţei dace pe aceste meleaguri.

11. gelu (D) = gela (G) = rege. Cuvântul dac gelu, cu semnificaţia de rege, apare în numele Gelula – locţiitorul lui Decebal, iar mai târziu ca nume al voievodului Gelu, pomenit de unguri ca Gyla. Gheorghe Muşu menţionează cuvântul “suangela”, utilizat de Stephanus Byzantius cu sensul de mormântul (groapa) regelui.

12. haita (D) = Aita (E) = simbolul lumii morţilor (vezi lup).

13. jurământ (D) = juramentum (L) = jurământ. Jurământ vine de la rădăcina dacă “jur”, însemnând spaţiul în mijlocul căruia se află cineva sau ceva (cf. DEX). Jurământul se făcea numai în prezenţa martorilor din “juriu”. În latină nu există cuvânt analog rădăcinii jur, nici corespondent pentru juriu. Cuvântul latin “juramentum” este deci împrumutat din limba dacă.

14. lăpuş (D) = lapus (L) = iepure. Lăpuş apare în multe toponime, precum şi în Lăpuşneanu, dar sensul său a dispărut în limba română.

15. ler (D) = ler (E) = Dumnezeu.

16. leu/lev? (D) = lev (E) = leu. Existenţa, atât în limba etruscă, cât şi în limba rusă, a cuvântului “lev”, cu acelaşi sens, sugerează originea dacică a cuvântului. În DEX, cuvântul leu este trecut cu etimologie necunoscută!

17. lingură (D) = lingula (L) = lingură. Lingură este compus din cuvintele dace “ling” şi “gură”, desemnând un obiect care se linge în gură. Cuvântul latin, nu mai păstrează o formă compusă şi este în mod evident preluat din limba dacă.

18. livadă (D) = livadă. În DEX este considerat de origine slavă, de la bulgarul “livada” sau ucrainianul “levada”. Acest cuvânt nu are o formă similară în limba greacă, dar în insula Corfu există localitatea Livadia, care dovedeşte că acest cuvânt a existat în perioada prehelenică. Deci slavii au preluat acest cuvânt de la daci, transformând ă-ul, pe care nu îl au în alfabet, în a.

19. lup/lupu (D) – lup/lupu (E) Probabil că lupul reprezenta la daci pe zeul morţii, echivalentul lui Hades. În etruscă, “lup” înseamnă a muri, iar “lupu” înseamnă mort. Putem presupune ca dacă “lupu” era mortul, atunci “haita” era lumea morţilor. O să râdeţi, poate, dar chiar aşa era! Aita era, la etrusci, zeul care personifica lumea morţilor. Era reprezentat cu cap de lup, ca şi corespondentul său grec, Hades. Picturile funerare etrusce îl înfăţişează pe zeul morţii purtând capul şi blana unui lup. Pe de altă parte steagul de luptă al dacilor arăta similar şi foarte probabil, îl reprezenta tot pe zeul morţii. Semnificaţia acestui zeu dac era probabil identică cu cea a zeului egiptean Upuaut/Wepwawet – Ophois(G), zeul cu cap de şacal. Acesta era numit “deschizător al drumurilor”. Upuaut avea un dublu rol, fiind un zeu al războiului şi al cultului funerar, deschizând drumul atât pentru armatele faraonului cât şi pentru spiritele morţilor.

20. Mariş (D) = Mariş (E) = zeul fecundităţii şi fertilităţii. Mariş, numele dac al râului Mureş era şi numele zeului etrusc al fecundităţii, reprezentat fie ca un bărbat bărbos, fie ca un tânăr sau chiar ca un grup de nou-născuţi îngrijiţi de Minerva. Zona cu terenul cel mai fertil, propice agriculturii, aflată în imediata apropiere a Sarmisegetuzei şi a Devei, principalele centre ale puterii dace, este valea Mureşului.

21. miel (D) = miel. Acest cuvânt nu are o formă asemănătoare în niciuna din celelalte limbi vorbite vreodată în Europa. Forma latină “agnellus”, dată în DEX nu poate fi nicidecum la originea cuvântului. Să nu uităm că dacii erau în primul rând păstori şi nu au învăţat această meserie de la romani.

22. mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a mierli, cu înţelesul de a muri.

23. mut (D) = mut (E) = care nu poate vorbi, mut. În etruscă au fost identificate cuvintele “mutna” şi “mutana”, cu sensul de sarcofag. Mut-na este de fapt un cuvânt compus ca şi pacha-na, care a fost tradus ca “ţinând sau aparţinând lui Pacha”. După aceiaşi logică, “mutna” se traduce ca “ţinând sau aparţinând lui mut”. Cuvântul etrusc pentru mort este “lupu” (vezi lup). Deci “mutna” nu înseamnă a mortului, ci a celui care nu vorbeşte (mutului).

24. oier (D) + pată (D) = oeoropata (G) = omorâtor de oameni. Oeoropata este numele dat de greci amazoanelor, care omorau păstorii şi le luau turmele. Cuvântul grecesc este compus din două cuvinte dace: oier/oeor şi pată care înseamnă a omor. Vechea expresie “fără de pată”, însemna “care nu a comis omor”.

25. Păca? (D) = Pacha (E) = echivalentul zeului grec Dionysos sau al romanului Bachus. Sunt multe cuvinte de origine dacă care încep cu păcă/păca, care conduc spre ideea că ar fi putut exista la daci un zeu similar etruscului Pacha: (a) păcăli, păcăleală, pocal, păcat, păcătui, împăcat, păcătoasă şi păhar. Păcală, din basmele româneşti , este un personaj similar satirilor de la greci, fiind posibil ca numele lui să provină de la numele unui zeu dac numit Păca. Grecii antici îl sărbătoreau pe Dionysos de anul nou. Acesta începea pe atunci, ca şi la romani, la 1 aprilie, zi rămasă peste tot în lume ca ziua păcălelilor. În această zi, Dionysus era reprezentat de un copil pus într-un coş, reprezentând renaşterea anuală a zeului, ca zeu al fertilităţii. Conotaţia negativă a cuvântului păcat a fost datorată apariţiei creştinismului, care a încercat să elimine cultul lui Dionysos. Cuvântul compus “împăcat”, precum şi derivatele sale indică sensul iniţial pozitiv al cuvântului păcat şi rolul jucat de zeul Pacha.

26. păcătoasă (D) = pachanthur (E) = echivalenta menadei (G) şi a bachantei (L) = femeie care participa la celebrarea lui Păca.

27. papar (D) = paparoina (G) = papaver (L) = mac. Macul era folosit in ritualul de aducere a ploii, numit de daci paparude. Cuvântul dac este practic rădăcina corespondentelor grecesc şi latin.

28. răspunde (D) = respondere (L) Cuvântul dac este compus din răs (mult) +spun +de (despre) şi înseamnă a spune multe detalii despre un anumit lucru. Cuvântul latin nu este compus, deci a fost preluat din altă limbă.

29. sac (D) = sac (E) = sac.

30. samuş (D) = samos (G) = înalt. Someşul cald şi cel rece izvorăsc din Muntele Mare din munţii apuseni. Dacii le numeau Samuş, datorită muntelui înalt (“mare”) din care izvorau.

31. sameş (D) = samos (G) = înalt. Sameş era numele unui “înalt” demnitar care strângea birurile dintr-un judeţ (zona condusă de un jude).

32. samă (D) = bir. De acolo vine “a da samă”, cu sensul de a da birul.

33. samavolnic = volnic (sau vornic) care ia sama (birul). Samavolnic şi-a schimbat sensul iniţial de titlu/funcţie de dregător luând sensul de abuziv. Cu acest sens, cuvântul a ajuns în limba rusă ca “samovol’nâi”.

34. samsar (D) = samsar (bulgar) = simsar (turc) = cărăuş, cel care transporta “sama” pe cai “sar”. Cuvântul sar, cu sensul de cal a fost folosit şi în evul mediu, în saragea = sarica (turc) = călăreţ turc. Cuvântul este compus din “sar” – cal şi “agea” – conducător turc.
Existenţa în cuvântului sar în latinul “admissarius” – armăsar, dovedeşte că acesta nu este de origine turcă sau bulgară, ci a fost preluat in aceste limbi de la vlahi.

35. schistai/ktistai (D) = cei care stau separat, izolaţi, adică pustnici. De la rădăcina schi, cu sensul de separat, provin cuvintele schit şi schisma.

36. sfoară (D) = sphaira (G) = învârtire, răsucire. De la acest sens, pierdut astăzi, vine expresia “a da sfoară în ţară”, adică a face turul ţării. Sfoară, cu sensul de fir răsucit, derivă din toarcerea, răsucirea, prin care se face. Acest sens a ajuns în limba neogreacă sub forma “sfora”. Numai în limba dacă sfoară avea atât sensul de învârtire, răsucire, cât şi de fir răsucit, deci “sfora” a fost preluat de greci de la daci.

37. sus (D) = sus (E) = sus.

38. şut (D) = şuti (E) = lăcaş subteran. La etrusci, lângă poarta de intrare în mormânt scria “ca şuti” sau “ta şuti”, însemnând “acesta este lăcaşul subteran”. Cuvintele etrusce pentru mormânt erau “thaure” şi “thaura”, iar cuvântul pentru lumea subpământeană era “hintha”. Numeroase obiecte mortuare poartă inscripţia “şutina”, uneori incizată astfel încât obiectul să nu mai poată fi folosit, ca în cazul oglinzilor. Ieşirea din şut a minerilor înseamnă ieşirea din lăcaşul de sub pământ, nu din schimbul de lucru. În DEX se consideră ca şut provine de la germanul “schicht” – schimb. În afară de faptul că cele două cuvinte nu seamănă deloc, se pune problema de ce şut, cu sensul de schimb, nu este folosit decât în minerit?

39. tânăr (D) = Thanr (E). La etrusci, Thanr este o divinitate reprezentată pe anumite oglinzi, care înfăţişează scene de naştere şi copii divini.

40. tămaş (D) = tamas, thamas (G) = ginere. Tamas este un cuvânt prehelenic. Gheorghe Muşu sugerat originea sa egipteană, de la tham (thâm), cu sensul de legătură.

41. trei (D) = trei (E) = trei.

42. un (D) = un (E) = un.

43. vel (D) = vel (E) = mare, cu sens figurat, ca titlu. Cuvântul dac “vel”, cu sensul de mare a ajuns să preceadă un titlu sau rang boieresc în evul mediu, în Moldova şi Valahia (ex. vel logofăt). În limba română au rămas cuvintele derivate ca veleitate şi veleitar. La etrusci, vel preceda numele inscripţionate pe monumentele funerare. De exemplu, pe pereţii mormântului Francois de la Vulci, aparţinând familiei Saties (sec V î.C.) se află inscripţiile “vel saties arnza”, care se traduc “marele Saties micul Arnth”

Articol preluat de pe:

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/latinitatea/limba_daca.htm

Vascul era considerat planta sacra la vechii druizi, si simbol al vietii eterne la fel ca si pomul de Craciun.

Romanii au considerat-o simbol al pacii si prin aceasta simbolistica a devenit acceptata si de catre credinciosii crestini. Sarutul de sub vasc a fost de asemenea un obicei roman.

Vascul este o planta ce paraziteaza pomii fructiferi si unii arbori. De la aceasta planta se folosesc frunzele impreuna cu ramurile tinere – Folium Visci cum stipites.

Cu 200 de ani inainte de nasterea lui Iisus Hristos, druizii foloseau vascul pentru a sarbatori sosirea iernii. Acestia adunau aceasta planta verde, un parazit care creste pe alti copaci, si o foloseau pentru a-si decora locuintele. Druizii credeau ca planta avea puteri vindecatoare speciale pentru o gama foarte larga de afectiuni, de la infertilitatea femeilor pana la ingestie cu otrava.

De asemenea, scandinavii considerau ca planta este un simbol al pacii si al armoniei. Asociau vascul cu zeita lor Frigga, patroana dragostei. Obiceiul de a te saruta sub o crenguta de vasc probabil ca a derivat din aceasta credinta ancestrala.

La inceput, biserica a interzis utilizarea vascului in sarbatoririle pregatite pentru Craciun, din cauza originilor sale pagane. Intr-adevar, preotii au sugerat, mai degraba, folosirea ilicelor, ca un substitut adecvat pentru plantele Craciunului.

Vascul a fost considerat sacru de norvegieni, druizii celti si indienii nord americani.Preotii druizi taiau vascul din stejar cu o secera de aur. ramurile trebuiau prinse inainte de a atinge Pamantul. Ei rupeau apoi ramurile in multe ramurele si le imparteau oamenilor, care le atarnau deasupra usilor ca protectie impotriva trasnetelor, fulgerelor si altor rele. Folclorul a dainuit peste secole. Se crede ca o ramurica pusa in leaganul unui copil il fereste de dracusori. Dand o ramurea primului vitel nascut dupa Anul Nou se protejeaza intreaga cireada..

Vascul este un simbol pentru pace si bucurie. Ideea venea din timpurile antice ale druizilor: oricand dusmanii se intalneau sub vasc in padure, trebuiau sa-si depuna armele si sa accepte un armistitiu pana a doua zi. De aici a venit obiceiul de a atarna o sfera de vasc de tavan si sa schimbe saruturi sub ea ca un semn de prietenie si bunavointa.

In secolul XVIII, schimbul de saruturi dintre un barbat si o femeie a fost adoptat ca o promisiune de casatorie. De Craciun o tanara ce sta sub vasc nu poate refuza sa fie sarutata. Acest sarut poate insemna o dragoste profunda, o prietenie vesnica sau bunavointa. Se credea ca daca o fata ramanea nesarutata, nu se putea astepta sa se casatoreasca in anul urmator.

Articol preluat dupa:  http://www.lovesite.ro/2007/12/10/vascul-de-craciun.html