Când am început şi eu să mă maturizez – sau cel puţin aşa cred acum -, am întâlnit, într-o ciudată conjunctură, o doamnă absolut specială. Arăta ca o preoteasă din cronicile de demult. Am petrecut cu ea o lungă vreme, separat şi împreună. O consider una dintre Marile Întâlniri din existenţa mea. Ştiţi că există asemenea întâlniri magice care ne schimbă destinul. Această minunată fiinţă de care mi-e dor şi astăzi mi-a propus, atunci, un joc. Jocul consta în a descoperi ce anume e mai tare ca moartea. Prietena mea de atunci se numeşte Mălina.

La câteva zile scriam cu ruj pe oglinda din apartamentul ei mobilat vag (mobila o împărţise cu fostul soţ, după despărţire) – o piesă de mobilier absolut remarcabilă – ce credeam noi, pe rând, că e mai tare ca Moartea.

“Banii sunt mai tari ca moartea”, “Iubirea e mai tare ca moartea”, “Uitarea e mai tare ca moartea”… şi tot aşa. Jocul nostru de-atunci, rămas fără o rezoluţie clară, mă urmăreşte, m-a urmărit. Mi-am amintit de el de câte ori m-am simţit părăsită de întregul univers.

Am traversat această “după vară” (nu ştiu cum să-i zic altfel) deşertul cu o floare de cactus în mână. Ştiu că vi s-a părut că joc teatru, ştiu că aţi crezut că am vrut să vă impresionez. Nu am vrut nimic din astea; am vrut doar să tac.

Astăzi am aflat răspunsul acelui joc de demult. Aţi auzit de epopeea lui Ghilgameş. Cu al său prieten Enkidu. Cu care vâna tigri şi alte animale sălbatice. Cu care împărţise şi bune şi rele. După moartea căruia s-a dus în împărăţia Umbrelor, să-l aducă înapoi.

Şi legendele Greciei antice au imortalizat expresia prieteniei pure. A fraternităţii. O stare a sufletului din ce în ce mai străină lumii noastre acum când am ajuns să ne detestăm sau să ne hulim cei de-un sânge.

“Prietenia e mai tare ca moartea” – scriu astăzi pe acest geam aburit de prea multă dezamăgire. Dacă aveţi un prieten adevărat, preţuiţi-l. Prietenia poate învinge moartea.

]]> http://mirunavlada.wordpress.com/2009/02/24/proiect-nou-imblanzirea-cartilor/ Tue, 24 Feb 2009 05:43:16 +0000 Miruna Vlada http://mirunavlada.wordpress.com/2009/02/24/proiect-nou-imblanzirea-cartilor/ http://sorinplaton.wordpress.com/2009/02/12/boala-lungamoarte-sigura/ Thu, 12 Feb 2009 18:51:54 +0000 SorinPLATON http://sorinplaton.wordpress.com/2009/02/12/boala-lungamoarte-sigura/ http://adici.wordpress.com/2009/02/12/privire-larga-asupra-lui-enghidu-epopeea-lui-ghilgame%c8%99/ Thu, 12 Feb 2009 15:36:39 +0000 adici http://adici.wordpress.com/2009/02/12/privire-larga-asupra-lui-enghidu-epopeea-lui-ghilgame%c8%99/

        Încă o întrebare existențială : o mai folosi, practic, opera asta cuiva?

        Răspuns probabil : Nu. (cred că nu se mai dă la bac sau la vreun examen, deci, foarte curînd, va dispărea întru totul din cultura generală)

        Să trecem la discuția noastră, mai bine.

        De ce am spus privire largă? Pentru că această epopee a lui Ghilgameș a constituit, în timp, o paradigmă, un sistem de referință, un mit, o legendă, dar mai ales o paradigmă.

        Așa cum călătoria inițiatică a devenit un procedeu foarte des întîlnit, pornind de la știu eu cine și trecînd pe la Goethe și Hesse dar și pe la basme, Jules Verne, Mihail Sadoveanu (nu știu de ce i-oi fi băgat la un loc, iertare), așa cum mitul lui Pygmalion a trecut, din nou, pe la Hesse, dar, mai mult chiar, la Borges, la Eliade (da, și la Eliade, mai puțin aparent), la Papinni, așa această epopee a dat naștere unui nou mit, acela al piretenului  pierdut, al conștiintei morții, mai ales, a trezirii din inconștiență, implicit.

         Unde regăsim acestea? Aproape la fiecare pas literar.

         Iată cîteva exemple : Eminescu, Oda în metru antic : „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată, pururi tînăr, îveșmîntat în manta-mi…”, Hesse, Narcis și Gurădeaur : acesta din urmă, mai tînărul, întors la prietenul său, după o lungă călătorie, moare în brațele lui Narcis, spunîndu-i : „Narcis, tu nu ai mamă, cum o să mori?” (intervenind aici mitul mamei universale despre care ne vorbește Jung), motiv de revelație pentru cel vizat.

Desigur, exemplele ar putea merge la infinit. Dar vreau să mă opresc la Nichita și la poezia lui, Enghidu, care poate fi considerată o …declarație a lui Ghilgameș dar care spune prin ea însăși foarte mult.

Și, pentru că sper nu că v-am convins, ci că v-am făcut puțin curioși, iată și Epopeea.

____________________________________________________________________________________

ENGHIDU
 
A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.
(din poemul “Ghilgames”)
 
I
 
Priveste-ti mîinile si bucura-te,
caci ele sunt absurde.
Si picioarele priveste-ti-le, seara,
drept cum stai,
atîrnînd spre luna.
Poate ca sunt mult prea aproape
ca sa ma vezi,
dar si aceasta e altceva decît nimic.
Ma voi face departare,
ca sa-ti încap în ochi,
ori cuvînt,
cu sunete de marimea furnicii,
ca sa-ti încap în gura.
Pipaie-ti urechea si rîzi
si mira-te ca poti pipai.
Pe mine însumi ma dor,
în scurta trecere.
Mi-am întins privirea si ea a întîlnit un copac,
si el a fost !
Umerii priveste-mi-i,
si spune-ti ca sunt cei mai
puternici pe care i-ai vazut,
dupa iarba si bivoli,
caci fara pricina sunt asa.
Cu ei mut departarea,
ca pe un sac de piele
la moara de vînt.
De-aceea cînd ma ard
în strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi întind
peste crestet,
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine însumi,
            cu rîuri,
cu pietre, cu o dunga de mare,
atît cît sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncapator gîndului meu
în vesnica crestere,
o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni,
si nu eu sunt acela
cu care vorbesc!

Ca sa fie ceva între noi,
altcineva – sau eu
însumi – am botezat
ceea ce însumi eu facusem,
ranindu-ma,
mereu împutinîndu-ma, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Si pentru durerea cea mare,
albastru i-am zis,
tot fara pricina,
ori numai pentru ca asa mi-au
surîs buzele.
Te-ntreb, oare tu,
daca asemenea ai spus, surîzînd,
carei alte dureri i-ai spus astfel?
 
Desigur, înaltimea
pe care-am azvîrlit-o din ochi,
ca pe o sulita fara întoarcere,
tu altcum ai mîngîiat-o,
pentru ca mîinile tale,
gemene cu ale mele,
sunt absurde, si-ar trebui
sa ne bucuram de aceste cuvinte trecînd
de pe o gura pe alta ca un rîu nevazut,
caci ele nu exista.
O, prietene, cum este albastrul tau?

III
 
Joc de treceri, mai iuti, mai încete,
pentru ochiul meu
o data cu mine creîndu-i pe
arbori, pietrele si rîul,
deasupra mai încetului meu trup
tîrîndu-se de gînd,
asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
si dupa aceea.
 
IV
 
Si cînd toate se sterg,
ca într-o scoica marile,
nimic nemaifiind, decît în ochii celor
care nu sunt,
trecerea durerii în trecerile
timpului, o, prietene,
asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi,
caci un lucru asemenea altuia
nu exista.
Ceea ce e unic el însusi se doare pe sine,
masurînd ca la toance,

în munti, trecerea timpului,
stiindu-se singur,
schimbînd cu jur împrejurul lui
nume de lucruri.
 
V
 
Ceea ce nu e fara de margini este,
pretutindenea calatoreste,
pete mari întîlnind
carora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este,
picioarele
mi le soarbe pîna la genunchi,
coltul inimii
mi-l izbeste, pe gura îmi danseaza.
Ceea ce nu e fara Timp este,
ca amintirea.
E asemenea vazului mîinilor, asemenea
auzului ochilor.
 
VI
 
Eu mor cu fiecare lucru
pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului,
cu privirea;
fiecare umbra

pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai putin mi-l ramîne, gîndul
mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
îl privesc cum as privi moartea, rareori
uit aceasta, si-atunci,
din nimic fac dansuri
si cîntece, împutinîndu-ma
si smulgîndu-mi
bataia tîmplelor, ca sa fac din ea
coroane de mirt.
 
VII
 
Iesi din cort, prietene,
sa stam fata în fata,
privindu-ne, sa tacem împreuna,
mereu întrebîndu-ne
în sine celalalt daca e,
si cum pe sine însusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stîrnite, spre altundeva.

                                  Nichita Stănescu, în Dreptul la Timp.

Iata o cugetare mai veche a mea despre iubire:

Iubirea adevărată este ca o floare de colţ! Nu toţi o găsesc, asta pentru că nu toţi pleacă în căutarea ei. Mulţi o gasesc din greseala şi nici nu îşi dau seama peste ce au dat şi o strivesc imediat crezând că au scăpat lumea de o buruiana nefolositoare. Însă mai există şi o mână de oameni care mai pleacă încă în căutarea ei cum odioara Ghilgames pleca în căutarea nemuririi, o găsesc şi o preţuiesc la adevărata ei valoare: o comoară inestimabilă ascunsă în misterul de nedescifrat al unei petale imaculate.

Foarte pe scurt, despre asta-i vorba:

“Dacă este canonul literar doar un produs al intereselor de clasă, rasiale, de sex șI naționale, aceasta ar trebui să se verifice șI în cazul celorlalte tradiții estetice, printre care muzica sau artele vizuale. Matisse șI Stravinski ar ieșI atunci șI ei, alături de Joyce șI Proust, din canon, ca încă patru bărbațI europeni, albi șI morți. Privesc cu uimire mulțimile de locuitori din New York de la expozițiile lui Matisse : sunt ei într-adevăr condiționațI social? Cînd Scoala Resentimentului va deveni la fel de dominantă printre istoricii de artă cum este printre criticii literari, va rămîne expoziția lui Matisse goală șI toată lumea va merge să vadă mîzgălelile produse de Guerrila Girls? Nebunia acestor întrebări e destul de clară cînd ne gîndim la valoarea lui Matisse, în timp ce Stravinski nu se află în nici un pericol de a fi înlocuit de o muzică corectă din punct de vedere politic pentru companiile de balet ale lumii. De ce este atunci literatura atît de vulnerabilă la influențele idealiștilor sociali contemporani? Un răspuns ar fi iluzia comună că e nevoie de mai puține cunoștințe șI de mai puține abilitățI tehnice pentru crearea sau receptarea literaturii decît pentru celelalte arte.

Dacă am vorbi în note muzicale sau cu pensula, cred că Stravinski șI Matisse ar fi supușI la aceleașI ciudățenii ale hazardului ca șI scriitorii noștri canonici. Încercînd să citesc multe dintre operele scoase la înaintare de Școala Resentimentului ca alternative pentru canon, mă gîndesc că toțI acești aspiranțI îșI imaginează că au vorbit în proză literară toată viața lor sau că pasiunile lor sincere sunt deja poeme, care nu necesită decît ceva retușuri.

Urmează acum înșiruirea listelor mele, sperînd că supraviețuitorii literațI vor găsi cîțiva autori șI cărțI în ele pe care încă nu le-am citit șI că se vor bucura astfel de răsplata pe care numai literature canonică o poate oferi.”

Prea multe n-ar mai fi de adăugat acestui fragment cu care Harold Bloom îșI încheie Canonul occidental. Desigur, multe din ideile vehiculate de criticul american sunt discutabile, altele de-a dreptul dubioase, însă marea provocare pe care o aruncă Bloom este lista/ listele din finalul tomului său elegiac. Fie că ești cititor bulimic sau unul esențialist, este imposibil să nu privești cu o curiozitate plină de speranță acest sinaxar al tradiției literare occidentale. Cu pofta celui care zice “să vedem care-I treaba”.

La fel am făcut șI noi, eu șI colegii mei în numele cărora scriu acest scurt text introductiv, după care ne-am apucat realmente de treabă.

Ne-am propus să luăm lista de la bun început, de la Ghilgameș, șI s-o ducem pînă la capăt, adică pînă la Îngeri în America, de Tony Kushner, fără a rămîne strict în limitele listei (în sensul că vom discuta fiecare titlu șI autor propus de Bloom, însă acolo unde vom considera că este cazul, vom face adăugiri).

Așa s-a născut idea acestui blog, pe de o parte datorită nevoii unui principiu ordonator argumentat în lectură, iar pe de altă parte datorită efervescenței dialogale a blogului. ȘI știm foarte bine că nu suntem singuri în asta, de aceea vă șI așteptăm intervențiile de fiecare dată cînd credețI de cuviință.

Urmează așadar primele texte la Epopeea lui Ghilgameș.