„There’s just too much that time cannot erase…”

Sînt o uitucă. Mi se reproşează, mereu, din aproape toate sursele apropiate, că uit date, nume, atribuţii, obligaţii, termene, întîmplări, idei, informaţii, chiar convingeri, principii şi valori. Nu-mi amintesc chipul oamenilor cu care interacţionez zilnic, numele colegilor, al rudelor, al studenţilor, nu-mi mai amintesc nici măcar numele unor oameni care la un moment dat au poposit în viaţa mea. Nu-mi amintesc nici o dată esenţială: nici data cînd ar trebui să-mi vină bursa, nici data cînd trebuie să plătesc telefonul, nici deadline-ul proiectelor sau vreo dată de naştere, nici vreo dată, care în ordinea experienţelor esenţiale din viaţa mea a marcat ceva anume. Nu-mi amintesc mai nimic din miile de pagini pe care odată le-am citit, aprope nimic din sutele pe care le-am scris, nu-mi amintesc ce gîndeam acum doi an, o lună, o săptămînă, o clipă înainte. Nu-mi aduc aminte mai nimic despre locurile pe care le-am vizitat, nici un nume de muzeu, de stradă, de clădire, de personalitate istorică. Nu-mi amintesc ce vorbesc, nu ţin minte la ce anume mă înham, nu ţin minte să sun, să anunţ, nu ţin minte unde pun lucrurile, nu ţin minte că nu trebuie să uit, nu ţin minte că trebuie să mă concentrez să nu uit. Nu-mi amintesc mai nimic din ce am învăţat sau am trăit, nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Nu-mi amintesc nici măcar ce mi-am promis mie la un moment dat că o să fac sau nu o să fac, că o să reacţionez sau nu o să reacţionez. Sînt o amnezică aproape absolută.  Trăiesc într-o dezordine în care orice sforţare cognitivă este o utopie, fiecare efort devenind în ordine pragamatică de prisos.

Cu toate astea îmi amintesc perfect stări şi senzaţii a căror memorie o resimt aşa cum îmi simt propria carne. Îmi amintesc golul din stomac pe care mi-l dădea preajma unui parfum anume, îmi amintesc tremurul pe care mi-l dădea atingerea unor degete anume, îmi amintesc emoţia aparte pe care mi-o oferea strălucirea unei priviri anume, îmi amintesc fiorul din faţa unei beri şi-a unei scrimiere anume, îmi amintesc sfîşierea lacrimii din urma unei despărţiri anume. Mi le amintesc pe acestea într-un număr infinit de culori şi de detalii şi în cea mai bogată paletă de percepţii senzoriale. Sînt o purtătoare de stări sublime, de stări de groază, de fericiri de nemăsurat, de dureri de neapreciat. Sînt oameni, lucruri, contexte, imagini, ipostaze pe care nu le pot uita fiindcă mi se perindă pe dinaintea simţurilor, prin anamneză, cu o concreteţe de-o pregnanţă suprinzătoare la fiecare evocare. Aşa mi se aleg oamenii semnificativi, aşa mi se împlantează în suflet sentimentele cele mai puternice, aşa mi se stabilesc convingerile şi credinţele de nestrămutat. Ceea ce îmi amintesc este ceea ce nu aş putea niciodată să uit, sînt clipe privilegiate, providenţiale care mi-au iluminat sensul vieţii şi au căpătat ubicuitate prin faptul că au stabilit natura definitivă a unor afecte insurmontabile.  

***

Uit mereu că nu sînt singură, că alteritatea e o prezenţă şi nu o himeră şi că asta e tot ce contează. Pentru că uit să-mi amintesc ce simt, nu ce gîndesc.

Ai devenit de-atîta vreme altul. Un alt eu împuţinat la spirit, degradat fiinţial, înjosit existenţial. Dar nu, motivele pe care le invoci pentru ascunderea ta nu sînt acelea pe care le afişezi tu pe panoul tău comportamental. Greşelile care te-au adus aici nu sînt acelea pe care ţi le impuţi, formula pe care o îmbraci nu te scuteşte de fond. Încercările tale de deghizare, de eludare, de ecamotare sînt doar nişte  expresii ridicole ale disperării. Degeaba te vezi strîmb dacă nu te priveşti drept.  Nu aşa trebuie să te schimbi, nu aşa trebuie să devii. Te încăpăţînezi să faci metamorfoze improprii, să sfîrteci cordoane ombilicale la întîmplare. Nu, nu omul acela îţi era oprelişte, nu, nu preajma aceea ţi-era frustare. Ce faci? Chiar nu-ţi dai seama că tai de unde nu trebuie, că operezi cu rebutările greşite? Te ambiţionezi să rămîi singur? Te ambiţionezi să nu mai ai de ales? Chiar vrei să nu te mai găsească nimeni? Cu cine ai să mai joci?

Gîndeşti totul prost. Pentru că îţi impui să gîndeşti ceea ce ar trebuie să fie lăsat în voia simţurilor, integrat fără contestare şi îndoială căutată în structura motivaţională. Gîndeşti degeaba, acţionezi pe dos. Degeaba schimbi ceea ce ar trebui să rămînă aşa. Degeaba renunţi la acele lucruri pentru care ar trebui să lupţi pînă la capătul sufletului. Degeaba rămîi în acele conjucturi pe care ar trebui să te forţezi să le părăseşti, mergînd pînă la capătul voinţei. Totul ţi-e degeaba pentru că îţi impui ţinte false şi îţi inhibi raţiuni constitutive elementare. Raportarea la a fi nu ţi-e nici măsura sinelui şi nu-ţi e nici măsura realităţii, aşa cum ţi-ai dori. Nu, lucrurile nu-ţi vor fi niciodată pe plac, pentru că faci miscări greşite, ascunzîdu-ţi urmele pe care ai putea fi însoţit. Nu faci decît să te ascunzi de tine. Chiar vrei să te rătăceşti de tot? De-a ce anume ai să te mai joci?

Ştiu că vrei cu orice preţ să cîştigi. Crezi că trişînd o să reuşeşti să-i păcăleşti pe toţi, simulîndu-ţi victoria. Cu ambiţia ta ai să şi reuşeşti, şi asta ştiu. Însă mai ştiu că n-o să-ţi dai seama decît prea tîrziu că ai pierdut. Că te-ai pierdut, jucînd iresponsabil, de partea adversităţii şi nu a ta însuţi. Şi că nu mai e nimeni dispus să se joce v-aţi-(re)găsitălea.

Copile, tu chiar nu ştii că sinele nu e obiect de joacă?

De ce să fie judecată slobozenia mea de cugetul altuia?

[1Corinteni 10.29]

Gîndiți pentru voi înșivă, dar lăsați celorlalți privilegiul de a face și ei la fel.

Voltaire

Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fara rod

Trecînd peste cîtveva bloguri, am zărit un titlu cam.. hmm,…. cum să-i zic ? … cam şocant.
Pe blogul lui Naked Aghiuţă. In prima clipă, citesc oarecum curioasă, niţel intrigată, dar în clipa următoare îi dau dreptate, atît cît pot.
Da, oarecum curioasă şi niţel intrigată, pentru că mie acel loc numai potrivit pentru a savura cafeaua şi ţigara nu mi se pare — deloc. Eu, personal, nu ştiu cum să stau cat mai puţin pe acel colac, oricum ar fi el, simplu, ultimul tip in materie, sau pur si simplu din scîndură.

Dar să mai stau să cuget la problemele prufunde ale umanităţii, asta chiar e mult prea greu pentru mine, aproape imposibil.
Dacă mai citesc încă o dată textul, îmi dau seama că, de fapt, preocuparea lui Aghiuţă este cît se poate de serioasă: chiar dacă nu văd sau nu înţeleg legatura dintre acel act fiziologic şi gîndirea la problemele seioase ale vieţii, nu pot să nu îi dau dreptate că lipsa de confort in asemenea condiţii influenţează buna funcţionare a neuronilor; doar oranismul uman este un tot unitar, nu-i aşa ?

Noi ştim că suntem descendeţi ai romanilor, ori aceştia, făuritori ai unei culturi ale cărei urmări şi binefaceri (urmări binefăcătoare) le simţim şi astăzi, la începerea oricărei lucrări construiau acel loc pentru buna funcţionare a organismului.
Că peste romani, care au rămas în istorie, au venit alte popoare cu propriul lor sistem de igienă, este la fel de adevărat. Că România a cunoscut mai mlte dintre aceste obiceiuri, iar unele au fost preluate- împrumutate pentru prea mult timp, este la fel de adevărat.
Şi nu cred că trebuie să mă gîndesc să compar gradul de igienă în diverse părţi ale planetei cu nivelul de bunăstare al popoarelor respectiv.
Cred că e destul să rămîn cu gîndul in România noastră şi chiar la aceasta de acum, de la început de mileniu trei (al treilea mileniu). Aici, în ţărişoara noastră se pot întîlni tot felul de sisteme de igienă personală şi tot felul de colacuri: de la cel mai reconfortant, pană la cel simplu din două scînduri bătute in cuie, sau chiar la cel inexistent rămas ca moştenire de la acea cam prea lunga si nu prea roditoare dominaţie turcească ca acum românii îşi fac sejurul la turci, asta ţine de alt posibil subiect.
Aghiuţă al nostru a avut ghinonul de a sta pe un colac aflat afară, incomodat de vitregiile unei vremi capricioase sau neprietenoase, ba chiar şi de bîzîitul umei muşte şi s-a oprit din gîndirea la marile probleme.
Cum stau şi mă întreb eu, fără pretenţia de a mă gîndi adînc şi/sau profund la marile probleme, dar cum am şi eu obsesiile mele, mă întreb: oare cei îndrituiţi de către noi să gîndească la problemele esenţiale pentru noi, neamul şi ţara asta, ce fac la prima oră a diminetii, cu sau fără cafea sau ţigară?
Unde îşi fac planurile pentru săptămîna sau ziua de lucru? După cum arată drumurile naţionale sau judetene , cele comunale —- aproape inexistente, sai mult doritele, invocatele si mereu pasate, dar ramase veşnic în stadiu de proiect, cred că planurile şi proiectele pentru acestea, se fac pe un colac asemeni celui al lui Aghiuţă.
Ei, dar să nu fiu pesimistă, cu atît mai puţin răutăcioasă şi să sper că noul guvern pus deja pe treabă, dacă tpot schimbă schiţe şi programe de la o saptămînă la alta, ba chiar la cîteva zile, va găsi după îmgheţarea salariilor şi a pensiilor bani pentru un colac mai bun, mai comod şi se va gîndi la drumuri, autostrăzi, la conducta Nabucco, la surse de energie neconvenţionale, la WC-uri publice si va renunţa la toalete ecologice incuiate. Oare se va începe bugetul de austeritate cu raţionalizarea hîrtiei igienice?
Ei, este doar început de guvernare, început de criză, început de… proiecte MAJORE.
Sa gîndim optimist şi aşa cum, probabil ni se va sugera- să ne vedem conştiincios de problemele noaste ale fiecăruia şi să gîndim şi noi cu propriile noastre creiere, o altă preocupare a lui Aghiuţă.

• Am o propunere pentru abonaţii tv cablu RCS: oameni sîntem, miloşi sîntem, chetă să facem şi să le cumpărăm RCS-iştilor o roabă de izolirband, poate le e de ajutor, fiindcă am observat că pică emisia de fiecare dată cînd plouă mai tăricel.

• Please, please, cineva s-o roage frumos pe Oana Sultănoiu, cînd mai face ea stand-up-uri pentru Realitatea, să nu mai lungească fiecare propoziţie/sintagmă cu „mmnnă“, că mă lasă nervii. Prinţul Charlesmmnnă se află în România pentru a patra oară, mmnnă, de data aceasta într-o, mmnnă, vizită particularămmnnă.
Iubi, nu te-au învăţat să dai frumos din gură înainte să-ţi pună băţu-n mînă?

• Traducere pe Hallmark. Ta-su îl vede pe fi-su cu capul spart şi sînge pe faţă şi-i zice că trebuie să „suck it up“, că aşa e bărbăteşte. Traducătorul a trîntit-o precum Rambo: trebuie să guşti sîngele ca să fii bărbat!

• La ştiri, pe Prima TV: cică la tîrgul din Piaţa Amzei s-au vîndut dulceţuri „la fel de naturale precum cea pe care o turna în galoşi domnul Goe”.
Acum, una din două: redactorul ori a chiulit de la ora de literatură, ori are boala aia cu uitatul, cum naiba se cheamă… da, Allgemeine Zeitung!

• Discuţiile despre homosexualitate de pe blogurile româneşti sînt atît de caraghioase în încrîncenarea lor sofistic-puerilă, încît au şi un efect bun în ce mă priveşte: îmi trec nervii şi mă umflă rîsul. Problema e că după două, trei, cinci, cincisprezece, douăzeci de asemenea discuţii, rişti să-ţi treacă rîsul de tot.

• Oamenii adoră să nu gîndească.

Despre mine aş putea spune că sunt foarte sociabil dar, în acelaşi timp, complet antisocial. Nu mă consider un pericol pentru societate, dar prefer să îmi păstrez distanţa faţă de toate convenţiile, normele şi regulile, faţă de atitudinile conformiste. Caut flexibilitate în gîndire, toleranţă, claritate. Nu m-au interesat niciodată definiţiile, etichetele, categoriile; mă întreabă lumea ce fac – întrebarea mă surprinde de fiecare dată prin superficialitatea sa. Adevărul este că fac întotdeauna unul şi acelaşi lucru, pe care n-am încetat nici o clipă să-l fac: trăiesc. “Sunt un om viu”. Uneori mă las purtat de imaginaţie şi visez o lume în care fiinţele să fie doar umane, să nu poarte nici un alt titlu în afară de acesta, să nu-şi dea în cap una alteia cu o dogmă, cu un cuvînt, cu un calificativ. Uneori. Circul şi drama din România mă trezesc violent la realitate.

Ostilitatea, în sensul larg al cuvîntului, ne caracterizează. În sălile de clasă, în amfiteatre, în autobuz, la servici, pe holurile spitalelor. Nu sunt mizantrop, sau cinic, nu vreau să fiu, mă străduiesc permanent, încerc, să apreciez simplitatea şi ironia delicioasă a naturii. Regulile sunt simple: prostia se plăteşte, iar de consecinţe nu scapă nimeni. De ce unii îşi complică inutil existenţa, de ce se ascund în spatele unei măşti, de ce încearcă să pară altfel.. oare în ignoranţa lor nu realizează că acest joc al identităţii va avea, mai devreme sau mai tîrziu, un sfîrşit tragic? Hamlet – masca văzută ca singura ieşire posibilă din nepotrivirea dintre sine şi lume. Sinuciderea Ofeliei.

O altă idee interesantă, în “Nemurirea” lui Milan Kundera:“e o iluzie naivă credinţa că imaginea noastră e o simplă aparenţă, în spatele căreia s-ar ascunde unica şi adevărata substanţă a eului nostru, independentă de ochii lumii. Cu cinismul lor radical, imagologii au dezvăluit că adevărul e tocmai contrariul: eul nostru e doar o simplă aparenţă, insesizabilă, indescriptibilă, nebuloasă, în timp ce unica realitate, prea uşor sesizabilă şi descriptibilă, e imaginea noastră în ochii altora. Şi partea cea mai proastă e că nu suntem stăpînul ei. Încerci mai întîi să ţi-o pictezi tu singur, pe urmă vrei măcar s-o influenţezi şi s-o controlezi, ca pînă la urmă totul să fie zadarnic: e de ajuns să apară o formulă răuvoitoare ca să te transforme pentru totdeauna într-o caricatură lamentabilă.”

Think about it..

si azi, vineri, putem numim zi de eliberare !!!!