Dupa zile de citit articole stupide, comentarii ale postalacilor, zile in care chiar am asteptat sa vad si eu un om reactionand normal scriu articolul asta. Despre ce e vorba? Despre renumita palma, pumn, lovitura sau cum vrea lumea sa zica.

Toti au comentat ceva la genu: Basescu l-a lovit pe baiat in fata sau Basescu nu avea cum sa faca asta.

Nu ma intereseaza prea mult daca a fost sau nu trucat filmuletul si nici afirmatia lui Basescu: “m-a injurat, sau i-a zis ceva doamnei aceea?”. Traim in Romania, iar marinarul chiar reprezinta o buna parte din populatia tarii care gandeste ca pustanul si-o merita. Asta e partea grava.

Partea si mai interesanta este asemanarea dintre toata aceasta faza si o nuvela a lui Isaac Asimov(de fapt asta e ideea articolului). Nuvela se numeste Evidenta, parte a cartii Eu, robotul si trateaza un subiect foarte delicat, dupa ce criterii ne alegem politicienii.

Stephen Byerley, un avocat din New York, candideaza pentru postul de primar al orasului. Inamicii sai politici incearca sa-l discrediteze, raspandind zvonul, cum ca acesta ar fi un robot(nu fusese vazut niciodata mancand, niciodata dormind si pe deasupra era si un om care nu pricinuise niciodata altcuiva vreun rau).  Aici trebuie sa dezvolt putin. Toti robotii in universul asimovian respecta cele 3 legi.

1. Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei fiinţe umane, sau prin neintervenţie, să permită ca unei fiinţe omeneşti să i se facă rău.

2. Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o fiinţă umană atât timp cât ele nu intră în contradicţie cu Legea 1.

3. Un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă, atât timp cât acest lucru nu intră în contradicţie cu Legea 1 sau Legea 2.

Populatia New York-ului incepe sa devina ostila candidaturii lui Stephen Byerley dar acesta pare nepasator si nu renunta la candidatura. Avocatul convoaca un miting electoral, unde multimea aproape numai poate fi stapanita si isi incepe discursul. La un moment dat un om din multime se apropie de Stephen si ii zice:  “daca esti om loveste-ma“. Stephen il loveste multimea se calmeaza si bineinteles ca este ales ca primar. Partea interesanta vine la sfarsitul nuvelei cand apare ideea: Ce deosebire este intre un om eminamente cumsecade, care respecta toate normele, atat cele morale cat si cele legale si un robot asimovian? Desi in aceasta nuvela apare doar ideea ca acel om care a primit pumnul putea fi doar un robot, Stephen Byerley in urmatoarele carti apare ca robot.

Comparatia mea cu alegerile din Romania este usor fortata recunosc, dar ma uimeste tocmai contrastul.

• Marile descoperiri se fac in campanie electorala(palma lui basescu, cei 42 de km, averea lui geoana, mogulismul etc).
• Palmele si pumnii in campanie sunt ceva obisnuit(pupat piata independentei).
• Alesii nostri nu sunt roboti dar se poarta de parca noi am fi.
• Daca Basescu nu scoate un dosar greu cu ceva si mai greu de la naftalina cu care sa prosteasca gloata, cade.
• Geoana o sa iasa doar datorita unei palme.

Asadar, sunt trist ca lumea nu vede esentialul. Am ramas ca in vremea lui Caragiale. Nimic schimbat doar cateva decoruri si cativa actori.

P.S. Stau si ma intreb daca Basescu a fost batut cat era mic.

Update: “Violenta este ultimul refugiu al incompententei”-Salvor Hardin din Fundatia de Isaac Asimov

De poti fi calm cand toti se pierd cu firea

In jurul tau si spun ca-i vina ta;

De crezi in tine chiar cand omenirea

Nu crede dar s-o crezi ar vrea;

Daca de asteptare nu ostenesti nicicand,

Nici de minciuna goala nu-ti clatini gandul drept;

Daca privit cu ura nu te razbuni urand

Si totusi nu-ti pui masca de sfant sau de intelept;

Daca astepti dar nu cu sufletul la gura

Si nu dezminti minciuni mintind, ci drept;

De nu raspunzi la ura tot cu ura

Dar nici prea bun sa pari nici prea-ntelept;

Sau cand hulit de oameni, tu nu cu razbunare

Sa vrei a le raspunde, dar nici cu rugaminti;

De poti visa dar nu-ti faci visul astru;

De poti gandi, dar nu-ti faci gandul tel;

De poti sa nu cazi prada disperarii

Succesul si dezastrul privindu-le la fel;

De rabzi s-auzi cuvantul candva rostit de tine

Rastalmacit de oameni, murdar si prefacut;

De rabzi vazandu-ti idealul distrus si din nimic

Sa-l recladesti cu ardoarea fierbinte din trecut;

De poti risca pe-o carte intreaga ta avere

Si tot ce-ai strans o viata sa pierzi intr-un minut

Si-atunci fara a scoate o vorba de durere

Sa-ncepi agonisala cu calm de la-nceput ;

De poti ramane tu in marea gloata

Cu regi tot tu, dar nu strain de ea;

Dusman, om drag, rani sa nu te poata;

De toti sa-ti pese dar de nimeni prea;

De poti prin clipa cea neiertatoare

Sa treci si s-o intreci gonind mereu;

Daca ajungi sa umpli minutul trecator

Cu saizeci de clipe de vesnicii mereu,

Vei fi pe-ntreg Pamantul deplin stapanitor

Si mai presus de toate, un OM, copilul meu.

Rudyard Kipling

De multă vreme presa îi suspectează pe câţiva înalţi demnitari că mediul academic ori şcolile înalte prin care au trecut nu le-au asigurat cine ştie ce competenţă în domeniul activităţii social-politice. Au acumulat, în schimb, o însemnată cantitate de neologisme „preţioase”, numai bune spre a-şi demonstra loruşi ce multă ştiinţă de carte au, deşi sintaxa precară demonstrează contrariul. De aceea, comportamentul lor rămâne unul neaoş, venind dintr-o istorie a minimei civilizaţii, dominată de înapoiere şi sărăcie. Inclusiv intelectuale. Iată de ce fac vâlvă în spaţiul mediatic tot felul de fapte reprobabile, proastă-creştere şi imoralitate, vorbe de clacă rostite ca mari adevăruri. Doar se adresează unui „stupid people”.

N-ar trebui ca fruntaşii să ne fie modele demne de urmat? Căci nu neapărat din cauza proastei guvernări, a deciziilor nefundamentate ori nesimţite se generalizează neîncrederea poporenilor, cei mai mulţi neavând habar de managementul politic, cât datorită faptelor şi vorbelor neobrăzate, a minciunilor sfruntate care nu-i mai păcălesc nici pe copii. În spatele tuturora se străvăd setea neostoită de putere şi egoismul, mai josnice decât oriunde în lumea civilizată. Drept consecinţă a unei atari purtări, se percep tot mai clar viclenia, duşmănia şi încălcarea înţelegerilor între putere şi opoziţie, între guvernanţi şi guvernaţi. Numai că şi putere, şi opoziţie au de gestionat împreună treburile ţării, fiecare cu rolul ei: una să-şi pună în operă programele pentru cetăţeni, iar alta să o critice, să nu o scape din ochi. Împreună constituie faţa şi reversul imaginii unice a politicianului român, responsabil faţă de votul alegătorilor. Responsabilitate făcută uitată după obţinerea sufragiilor, când, golăneşte, batjocoresc poporul numindu-l în scârbă gloată, plebe, mulţime, populaţie şi chiar prostime. Ca să nu mai adăugăm şi măscările.

De aceea, episodul cu biciul, ori harapnicul dlui Boc, ditai prim-ministrul unei ţări din Uniunea Europeană, n-a primit încă replică pe măsură. O asemenea nesăbuinţă ar fi trebuit să-l măture imediat din viaţa publică, nu doar politică. Luaţi cu bălăcăreala zilnică, ne-a scăpat semnificaţia joasă a faptei. De la cronicari citire, biciul, harapnicul, gârbaciul, topuzul sunt simboluri dureroase ale supuşeniei perene, imprimate de veacuri în mentalul colectiv, semne ale lipsei de reacţie împotriva celor ce ne ştrangulează dreptul divin la libertate, căci am rămas obedienţi merei uzurpatorilor dinlăuntru şi vecinilor hrăpăreţi. Această „forma mentis” ultragiantă, extrasă din ideologii imperiale, e reînviată în faţa cetăţenilor noii Europe: trăim într-o promiscuitate pseudofeudală alături de cei ce ne jefuiesc şi ne asupresc, iar revolta ne dă ghes o dată la două generaţii irosite. Fiindcă mămăliga românească nu explodează.

Biciul, harapnicul şi gârbaciul ne vin din istoria plină de osândă a Evului Mediu. Aduse din orientul osmanlâu şi mujic, sunt preferate mai ales de fanarioţi pentru îngrădirea libertăţilor şi a drepturilor, pentru estorcarea ultimei picături de strânsură şi strâmtorarea rumânilor, a vecinilor, a ţăranilor clăcaşi. Cu asemenea scule de tortură ispravnicii, agii, vechilii strângeau dările şi birurile ori menţineau în frâu talpa ţării: „îmi voi împleti biciul în piele de rumân”, ne îngrozea aga Costache Chiorul pe la 1830. Mai devreme cu un secol, C-tin Mavrocordat foloseşte gârbaciul ca să siluiască boierimea autohtonă şi să stoarcă tot rodul muncii silnice. Îi promisese sultanului în schimbul caftanului, tuiului şi topuzului că ştie cum să plătească un haraci de zeci de ori mai mare decât cel cerut, lecuindu-i pe români de „lene” cu gârbaciul. Vezi că şi pe atunci eram „neproductivi”. Însă neamul acesta veşnic docil nu a putut niciodată înţelege de ce trebuie să fie productiv pentru îmbuibarea altora. Şi apoi, unde s-au mai văzut robi productivi?  Căci naţiunile Apusului au prosperat doar în libertate. A lor. A noastră a fost mereu jugulată de diriguitori „mari şi tari”, străini de durerile celor mulţi.

Universitarul de drept constituţional, un anume Boc, fiu de harnic ţăran ardelean, băgat iată pe nedrept de odraslă în ocară, nu se lasă mai prejos, ameninţându-şi şi el concetăţenii cu biciul: “Ia daţi-mi un bici…, că cu ăştia trebuie făcută … ordine” (Scuzaţi. Am sărit peste un dezacord! n.a.). Să fie vorba de „Ordnung und Disziplin”? „Începem de la Parlament şi mergem mai jos cu biciul, mai departe”… Parlamentul fiind simbolul democraţiei, al suveranităţii şi al libertăţii României! Pe care îl calcă în picioare ca apoi să deplângă neîncrederea otova în „clasa politică”. Mai ţineţi minte poza marţială a lui Hitler cu biciul ameninţător în mână? Căci şi naziştii au ales biciul ca simbol al atotputniciei fuhrerului. Între Mavrocordaţi şi Boc, trei secole de sugrumare a libertăţilor, trei secole de război primitiv cu propriul popor. Se vede clar că nu l-a luat gura pe dinainte, ci aşa gândeşte. Îşi urăşte neamul în care s-a născut. Din contribuţia căruia îşi hrăneşte copiii. Nu e singurul. Seară de seară tovarăşii săi în frunte cu alt posesor, de astă dată de buzdugan ridicat spre cer, ne ameninţă nu numai cu biciul, ci şi cu foamea, cu tăierea salariilor, a ajutoarelor sociale, ori că ne umflă dările şi preţurile. Cică, în nimicnicia noastră, halim ca sparţii şi consumăm curent mai mult ca nemţii. Pe deasupra, mai şi cârcotim.

Rătăciţi de tradiţie şi de cultura străbună, pe care au abandonat-o în sărăcie lucie, au picat din mediu academic tocmai în clasa maneliştilor, pe care, radiind de fericire, îi citează copios, ori le lălăiesc ahturile de baştani şi gologani dând cu căciula de pământ. Ca-n dosul crâşmei „La ultimul leu”. Astfel economia, sociologia, politologia care i-au călăuzit pe alţii afară din criză, au ajuns „ştiinţele lu’ Peşte”.

Criza asta nu e economică, nici politică, ci boală a imposturii.

Petru Tomegea

]]> http://mariapostu.wordpress.com/2009/04/16/pe-cruce-de-vasile-voiculescu/ Thu, 16 Apr 2009 21:40:54 +0000 Maria Postu http://mariapostu.wordpress.com/2009/04/16/pe-cruce-de-vasile-voiculescu/ http://ciprianborsan.wordpress.com/2009/02/25/dan-puric-omul-impotriva-curentului/ Wed, 25 Feb 2009 09:09:53 +0000 micida http://ciprianborsan.wordpress.com/2009/02/25/dan-puric-omul-impotriva-curentului/ http://cantafabule.wordpress.com/2008/12/28/noi-suntem-romani/ Sun, 28 Dec 2008 17:34:41 +0000 cantafabule http://cantafabule.wordpress.com/2008/12/28/noi-suntem-romani/

Luna decembrie se dovedeste a fi pentru romani una a recordurilor. Toate omologate de Guinness Book. Mai intai a fost recordul cu Mos Craciunii, cand am depasit numarul de nu stiu cati Mos Craciuni adunati intr-un loc si imbracati, evident, in rosu. A urmat ieri cel mai lung carnat, pentru ca astazi sa vina randul celui mai greu tort “cu frisca si fructe” (281 kg parca spuneau astia la TV). Lucrul penibil pe care l-am observat eu nu e chestia cu recordurile, ci gloata care astepta cu nu stiu cate ore inainte la cozi imense sa “apucam si noi o bucata de carnat, mama!”. Sau la tortul de azi mai erau unele care se plangeau ca n-au apucat nici costum de Mos, nici carnat, dar macar sa apuce tort. Pai nebun sa fii sa stai la nu stiu cate grade sub minus 3 ore la coada sa primesti gratis o felie de tort. Si tonul pe care se plangeau ca n-au apucat “bucate” sau declaratiile date de cei care apucasera sa capete felia de tort – “e buuuun”, “am inghetat 3 ore la coada” – sunt de un penibil absolut. Vorbe de hamesiti si mitici, de genul “manca-t-as, e gratis fratele meu, sa apucam si noi o bucata da tort”. Parca n-am mai fi mancat de nu stiu cati ani. Dar daca e moca, stam si 10 ore. Astept acum “vanghelionul” lui “care este”, cu listele si cu certurile lui. Sa ne mai facem de ras si pe acolo. Ca nu-i asa, noi suntem romani.

Eu chiar apreciez comentarii destepte, atente, chiar le apreciez, nu sunt vorbe goale. Sunt recunoscatoare ca, cel putin la postul anterior, nu mi-a scris cineva: “Da’ pleaca odata si scuteste-ne”. Si am inceput o discutie cu deroude, iar discutia o voi continua aici. El mi-a dat niste variante de plecare. Ce m-a pus intr-o dispozitie lipsita de confortul obisnuit in a citi comentariile a fost exprimarea “sa revenim cu picioarele pe pamant”. M-am gandit ca poate nu mai resimt confort pentru ca omul mi-a spart balonasul de incredere dar nu. Nu asta mi-a inlaturat confortul. Ci rememorarea felului in care privesc romanii orice fel de rupere si dezradacinare. Si nu ma refer la deroude aici. Comentariul lui a facut bine ce a facut: a dat drumul gandurilor pe un fagas anume, clar delimitat. Nu agreez agatarea romanilor de nationalitatea si de tara lor, imi par fie nationalisti, fie milogi in fata altor popoare. Nu ii vad avand o atitudine relaxata fata de straini. Fie ii desconsidera, fie ii ling in cur. Sau amandoua la un loc, treaba tipic romaneasca. Plecatul din tara capata pentru romani dimensiuni dramatice, istorice, mitice. Te duci sa muncesti ca sa-ti ajuti “copilasii” sau te duci “printre straini”, te duci ca sa castigi mai bine dar tot de “tarisoara” ta ti-e dor.

As vrea sa vorbim putin despre motivatia de a pleca. Este esentiala. Nu doar in sine, in istoria propriei minti si propriei vieti ci si in modul de abordare a unei alte tari. Daca pleci ca sa faci mai multi bani decat faci aici dar tara iti sta in gat sau iti este indiferenta, nu intri in aria mea de discutie. Pentru ca nu stiu ce inseamna sa pleci ca sa castigi mai bine. Chiar nu stiu. Cred ca e nasol. Cred ca privesti tara aia in care pleci ca pe un stapan si pe tine, chiar daca nu recunosti, ca pe o sluga. Incerci sa te acomodezi dar premisa e urata, nu iti va da pace, nu vei uita ca ai venit din nevoie financiara, una din cele mai urate nevoi. Si asta nu este valabil numai pentru romani. Valabila numai pentru romani este rigiditatea in a se adapta. Noi suntem ca popoarele deloc civilizate, ne facem comunitati disperate care isi ajuta membrii ca pe niste retardati, noi parem sa ne unim in rigiditatea noastra, semanam cu popoare inapoiate in chestia asta, parca suntem un etern grup de refugiati proaspat scosi dintr-un camion fara geamuri. Suntem speriati, nu stim incotro, avem nevoie sa ne ajute un roman “care locuieste aici de ceva timp si care stie cum merg lucrurile”, avem nevoie de un loc in care mai sunt romani, suntem ca un fel de trib, nu am reusit sa ne dezlipim cumva de aglomerarea asta careia ii spunem identitate nationala. Dar nu este identitate, este doar lipsa de informare si teama. Teama de ce?

O sa fiu abrupt de sincera. Teama ca nu stim cu adevarat limbi straine, de exemplu. Sa stii o limba straina inseamna sa o vorbesti, asa cum spune si deroude, fara ca cei din tara in care stai sa se prinda ca nu esti de-al lor. Sa o vorbesti ca pe romana. Nu neaparat mai bine decat ei dar ca ei. Sa ai naturaletea miscarii prin societate datorata limbii. Sa stii sa citesti carti, acte, ziare, programe de teatru, sa intelegi toate emisiunile, sa stai de vorba cu vanzatori, sa-ti faci prieteni, sa cunosti cultura tarii aleia si cand spun cultura ma refer deopotriva la filozofi (daca or avea aia din tara in care te duci) si la instalatii in muzee de arta contemporana. Sa stii care e treaba cu societatea aia, sa stii care ii sunt vedetele, care ii sunt mancarurile, care ii sunt tendintele, care ii este istoria, cine o conduce. Sa te simti in largul tau acolo pentru ca o stii bine, nu te-ai aruncat in ea doar pentru ca e nu stiu ce firma si e nu stiu ce salariu si ai nu stiu ce oportunitati. Te-ai dus in ea ca ti-a placut. Asta vad ca romanii nu iau in calcul. Sa traiesti de placere intr-o tara, sa alegi din placere o tara, nu pentru ca esti constrans sa o alegi, nu pentru ca iti faci calcule de femeie statuta, “chiriile sunt bune”, “mancarea e ieftina”, “transportul in comun merge ca uns”, “sistemul sanitar este remarcabil”. Dincolo de astea, poate chiar iti place tara. Nu zic ca nu poate sa-ti placa strict datorita chestiilor de mai sus. Mai putin treaba cu chiria si aia cu mancarea. Alea chiar sunt cam neimportante, cel putin la o anumita varsta, daca nu esti imbatranit si panicat inainte de vreme. Am auzit mai demult legat de o persoana pe care o admir termenul de “Wahlberlinerin”. Acest termen descrie un om care, in pofida faptului ca avea o viata satisfacatoare undeva, a tinut mortis sa traiasca in Berlin. Din placere, din dorinta de a trai in Berlin. De ce la romani totul este pe viata si pe moarte? De ce nu putem sa ne axam nicicum viata pe placere? Si nu ma refer la placerea agresiva, stupida, care nu este, de fapt placere, la masini scumpe pe care le conducem prost si la restaurante scumpe unde mancam prost, la haine scumpe care ne vin prost. Ma refer la placerea aia mai ascunsa privirii, la placerea de a trai. La placerea de a iubi. De a contempla. De a te emancipa. De ce suntem noi o gloata disperata, inspaimantata sa dea da drumul unor realitati invechite, de ce suntem noi obsedati sa ne cumparam casa in loc sa traim cu chirie, de ce ne cumparam noi cosuri intregi de mancare ca pentru un atac atomic, de ce vrem sa “ne asezam” de cand suntem tineri, de ce ne place sa ne spunem de o mie si de o mie de ori ca in strainatate “nu umbla cainii cu covrigi in coada”, de ce facem asta? De ce strainatatea este pentru noi doar prilej de concediu din care sa ne intoarcem si sa denigram tara respectiva, mintind? Nu suportam sa stim ca in alta parte e bine. Si asta ne caracterizeaza, trebuie sa recunoasteti. Nu suportam succesul altcuiva, nu suportam sa stim ca altcuiva ii este bine. In loc sa incercam sa participam cu ceva la binele ala, preferam sa-l facem de cacat. Cu spume.

Ma voi folosi de exemplele date de catre deroude pentru a continua. In Africa. As vrea sa merg acolo ca ei sa aprecieze educatia mea? Nu. Nu sufar de lipsa de apreciere a educatiei mele si cred ca in Africa trebuie sa pui curul la munca si sa dai dovada ca esti un om ca lumea, dincolo de educatie, cred ca oamenii din Africa la care se refera deroude sunt oameni care te simt, te miros dincolo de educatie, dincolo de orice gest invatat, contrafacut. Nu as putea sa ma duc intr-o astfel de tara pentru ca nu sunt inca suficient de puternica pentru a fi de folos realmente. Si nici nu sunt intr-o criza existentiala atat de adanca. Pastrez astfel de locuri care te dezbraca de absolut orice atitudine pentru o confruntare tarzie cu mine insami.  Elvetia imi pare sterila in partea germana dar destul de vie in partea franceza. In pofida aparentelor (aparente care par a insela in privinta multor popoare) Elvetia este samburele absolut al cercetarii psihologice, psihiatrice si al cercetarii in domeniul fenomenului mortii. Profunzimea lor, la fel ca a multor societati, nu este cea in care toata lumea se pricepe la de toate si in care toata lumea stie sa recite cateva poezii sau te plesneste cu date istorice. Ei sunt aplicati, sunt constiinciosi. Culoarea optima a zapezii, cum spune deroude. Nu ar fi deloc rau. Isi permit sa discute si despre asta. Au si isi consolideaza un fundament care le permite sa discute despre orice. Cand vrei sa fii superficial, relaxat, o poti face. Cand vrei sa fii profund, atent, o poti face si o faci serios, nu fara evaluare competenta, fara urma de reper, intr-un fel de bascalie combinata cu gatit la sfarsit de emisiune, cum am vazut ca face Mircea Dinescu, de exemplu. Romanii confunda linistea unei societati cu apatia iar asta imi pare foarte grav. Strainii nu sunt plictisitori, ei au lucrurile foarte bine delimitate in societate si tocmai de-aia au atat de multe varfuri, usor de distins si de apreciat. Ei nu sunt inteligenti de carciuma, sunt inteligenti de camera si poate de-aia ni se pare ca au discutii serbede.

O putere, imi mai spune deroude. America, Anglia, Franta sau Germania. Italia nu o pun la socoteala, pentru ca nu ii cunosc suficient de bine cultura, limba, nu stiu mare lucru despre ei. In plus, nu ii agreez cine stie ce, imi par sa aiba cateva similitudini neplacute cu romanii si nu pot digera asta deocamdata. Italia a fost frumoasa in vacante intinse dar este obositoare pe termen lung. Puterile celelalte. Eu nu le judec in termeni de “putere”, nu m-am gandit niciodata asa la tarile astea, m-am gandit la ce stiu eu despre ele, la ce am trait eu in ele, nu le vad, nu le percep ca fiind superioare prin putere militara, economica. Eu judec o tara dupa capacitatea ei de a-ti desavarsi educatia si, chiar daca suna siropos, fiinta. Le vad prin prisma educarii tale in legatura stransa cu ele. Si asta nu este treaba relativa. Stiu ca, teoretic, fiinta ti se desavarseste si intr-un beci. Dar daca poti alege, atunci nu as alege o situatie chinuitoare. Nici una care sa fie aleasa strict pe considerente de confort, nu ma intelegeti gresit dar una care sa aiba parti din mine, una in care sa seman cu cei din jur, una in care sa pot sa imi vad de gandurile mele dincolo de cusca maruntelor revolte. Prefer sa ma lupt cu un popor cu o istorie si cu o cultura mare decat cu un popor cu o istorie mica, mincinoasa, nerezolvata nici in ziua de azi, cu o cultura ai carei putini oameni valorosi au fost tratati oribil de catre societate. Si care sunt tratati asa in continuare. Prefer sa traiesc intr-o tara in care intelectualii sunt tratati ca atare, prefer sa traiesc intr-o matca de corectitudine, intr-o matca de incarcatura serioasa, profunda. Prefer sa ma lupt sa-i conving cine sunt in pofida nationalitatii mele. Prefer sa le explic unor straini cine sunt decat sa explic aici, in zadar, cine sunt. Prefer sa explic cine sunt intr-un sistem existent de valori, nu intr-un mare nimic care nici macar nu incepe sa recunoasca, intr-o plecaciune umila, ca este un nimic. Prefer sa traiesc intr-un sistem de valori dupa care sa ma pot ghida, fie ca il respect, fie ca il resping. Dar sa stiu ca exista, sa stiu ca sistemul de valori nu este un balci, sa stiu ca termenul de “valoare” are o acoperire si macar sa am catre ce sa tind. Daca nu o sa fiu acceptata, daca nu o sa fiu multumita, inseamna ca nu sunt suficient de buna.

Dar imi permit sa spun ca nu am vazut niciodata in strainatate un roman care sa se integreze cu adevarat in sistemul de acolo. Ceva le pute vesnic. Nu e cum trebuie sa fie. Ii recunosti de la o posta. Se cearta, sunt gri, au draci, merg aiurea pe strada, ridica vocea unde nu trebuie, nu se descurca in chestii de baza: inchirierea unei masini, statul la un hotel, comandarea la un restaurant, mersul sustinut, politetea de baza (tinut de usi, mentinerea distantei la o coada, din astea), se imbraca straniu, ostentativ si topesc, par sa fie porniti pe tara aia sau oricum enervati de ea, nu le place dar trebuie sa fie acolo. Sunt stingheri, nu se descurca. Am vazut o directoare de marketing luand o pereche de pantofi dintr-o vitrina in timp ce vorbea la mobil. Era o stare de necesitate in magazinul din Hamburg, va spun sincer. Am crezut ca vanzatoarele vor lesina. Am mai vazut romani cu familia in Viena. Credeam ca sunt o familie de criminali incoltiti. Romanii vor porcaiala, dezmat, “spiritul latin”, cum le place lor sa spuna. Tiganie, cum e de fapt. Ei nu vor sa invete de la nimeni nimic, nu ne invata “ei”, strainii, pe noi. Ei au reguli, sunt morti, sunt plictisitori, noi suntem vii.

Noi nu stim cum sa ne comportam, nu suntem educati, am vazut asta peste tot, am vazut si la intelectuali cu pretentii niste gesturi care nu denota lipsa de maniere ci macelarirea lor. De-aia ne este teama atunci cand vedem o stire cu crime facute de romani in strainatate. Stim ca, in cazul in care vom fi priviti cu lupa, ni se vor descoperi fisurile, nu avem convingerea ca suntem cu adevarat in regula. Pentru ca nu suntem, va spun eu. Nu te poti simti prost intr-o tara in care te comporti ca restul lumii, intr-o tara in care ei impartasesc valorile tale, intr-o tara in care oamenii inteleg ce dracului spui si iti raspund fara sa fie complexati de ceea ce nu au devenit. Nu poti sa te simti prost intr-o tara care respecta diversitatea cu adevarat, nu poti sa te simti prost intr-o tara care are reactii sanatoase la tot ceea ce este in neregula. Nu te poti plictisi de vitalitate corecta, nu cred ca e nevoie sa mentinem in mintea noastra falsa asociere intre mitocanie si vitalitate. Nu fac parte din cei care cred ca rafinamentul si inteligenta sunt chestii seci.

Nu ma duc intr-o tara ca sa capat un job de cacat intr-o companie, nu ma duc sa le ocup locurile de munca, nu ma duc sa-i folosesc pentru ascensiunea mea in cariera, nu ma duc sa stramb din nas la valorile lor asa incat sa imi dau senzatia ca e ceva de capul meu, nu ma duc sa le dau lectii, ma duc pentru ca ma simt bine printre ei. Nu stiu de ce asta este atat de greu de inteles. Ma simt bine. Imi face placere sa-i privesc traind si dezvoltandu-se, imi face placere sa vad cum respecta ceea ce au construit, imi face placere sa-i vad jucandu-se cu copiii, iubindu-se, mergand, facand exercitii de scrima, cantand la vioara pe balcon. Si nu e idealism, asta nu inteleg romanii. E gust. E doar gust. Si daca pleci undeva pentru ca acel loc corespunde gustului tau esential, nu poti sa te simti rau acolo. De ce te-ai simti rau?

Later edit: mi se contureaza pe zi ce trece faptul ca romanii nu sunt cu adevarat nemultumiti de tara lor, ca se hranesc din aceasta stagnare galagioasa, ca nu isi doresc cu adevarat claritate, ca nu isi doresc altceva. De aici porneste intreaga nenorocire, intreaga putrefactie a acestei societati.

Am ajuns in munca mea la un capitol in care ar trebui sa pun emfaza pe beneficiile “invatamantului vocational”. Am avut un scurt moment de panica atunci cand am primit asta de facut pentru ca stiu ce inseamna “invatamant” si stiu ce inseamna “vocatie” dar nu le-am auzit niciodata in combinatia asta. Mi-am dat eu seama care e treaba si ce vrea sa zica titulatura insa nu stiam de unde sa apuc problema. Mi-am sunat coordonatorul de proiect, o americanca mutata in Islanda si jefuita de doi romani in a treia seara acolo. Si ea a fost entuziasta la telefon. Pentru prima oara de cand o cunosc a fost entuziasta. Mi-a vorbit despre cat de frumos va fi ca vocatiile copiilor romani (se referea strict la copiii romani cu toate ca proiectul vizeaza mai multe tari din Europa Centrala si de Est) sa fie din nou incurajate inca de la primele semne, fie ca e vorba despre fierarit, fie ca este vorba despre cantatul la vioara. Nu intelesese ea ca eu eram un pitecantrop in problema de baza, nu intelesese ca aici ar fi intai nevoie de o revolutie reala, de cursuri, de surle, de trambite, de megafoane, de o serie de emisiuni, de o campanie care sa explice nu doar sensul de mult pierdut al cuvantului “vocatie” ci si ideea ca ceea ce faci in viata poate sa insemne ma mult decat o slujba sigura cu care sa poti impresiona rudele, vecinii si prietenii. “Invatamant vocational”. Nu stiam daca sa incep sa rad sau sa las tristetea indoita sa-mi inunde glasul. Vocatiile copiilor romani inca de la primele semne. Deci la noi cum se intampla acum, cand nu ne-a incurajat nimeni invatamantul vocational? Sunt o multime de copii care simt o vocatie de neclintit, vocatie ce-i bantuie stricandu-le somnul si linistea, parintii recunosc imediat aceste semne si vor sa-si sprijine copiii pe aceasta panta dar “pac” loveste constientizarea faptului ca nu avem institutii de invatamant vocational si ca pana si pe-ale putine pe care le avem nu le incurajeaza nimeni. Asa ca parintii se gandesc sa se razbune pe incertitudinea asta si sa-si oblige copiii sa invete de toate sau sa nu mai invete nimic. Cale de mijloc nu exista. “Ar fi fost asta cu vocatia, mama, da’ n-are cine sa ti-o incurajeze”.

De fapt, ideea de vocatie m-a dat peste cap. M-a dat peste cap asa cum o femeie casatorita de zeci de ani este data peste cap de o pasiune a unui tip tanar pentru ea. Mi-a adus aminte de lucruri ingropate cu toate ca fusesera atat de inflacarate si de viscerale. In ultima vreme sunt incoltita pe aceasta tema; un prieten imi spune ca imi irosesc vocatia, altul imi spune ca mi-o contrazic prin tot ceea ce fac si ca imi alimentez o forma de negare a acestei vocatii doar din teama de a ma lasa prada ei. Tata, ca intotdeauna, este impaciuitor fara ca eu sa inteleg daca ma flateaza sau daca ma jigneste: “si daca nu o sa dai curs vocatiei, inseamna ca nu o ai si gata”. Ma gandesc ca asta e, totusi, o incurajare, poate vrea sa-mi spuna ca o sa dau eu sigur curs vocatiei mele intr-o zi. Barbatul pe care-l iubesc m-a intrebat care cred eu ca e vocatia lui si eu i-am insirat zonele in care este extrem de talentat dar mi-am dat seama ca, la fel ca in cazul meu, mizeria de-aici, lupta pentru supravietuire ne-a transformat intr-un fel de sluga buna la toate, fie ea si in zona “intelectuala”. Si atunci vine intrebarea: am avut sau avem o vocatie dar nu ne-o incurajeaza nimeni sau, pur si simplu, daca nu ajungi sa “act upon” o vocatie, cum atat de potrivit spun englezii, inseamna ca esti mediocru si ca nu ai nici o vocatie? Cand e cazul sa-ti dai seama ca ai o vocatie si cand e cazul sa accepti ca nu o ai? Asta suna cam ca intrebarile pe care si le punea Sarah Jessica Parker in “Sex and The City”. Si care e treaba scolii in toata chestia asta? Eu trebuie sa inteleg, sa simt, mie imi place sa ma incing pe orice subiect, fie ca e vorba despre demachiant, fie ca e vorba despre vocatii, vreau si eu putina adrenalina, vreau si eu sa am un fitil si sa-i dea cineva foc, ca sa nu iasa un capitol de lemn pe o problema atat de vie.

In clipa asta nu cunosc nici un copil care sa dea semne ca ar avea o vocatie. Nu sunt rea, nu exagerez, jur ca vreau sa imi stabilesc pozitia fata de subiectul incurajarii institutiilor de invatamant vocational in Romania. Cat de persuasiva ar trebui sa fie o pledoarie in aceasta zona, in fata cui ar trebui tinuta si ce ar trebui ea sa contina neaparat? Cum sa trezesc eu oamenii din somnul complacerii si mediocritatii, din blazare, din sictir, din incapacitatea de a mai gandi in termeni de “vocatie”, “valoare”, “destin”, “victorie”, “curaj”? Zilele trecute un om in care aveam incredere i-a spus fiului sau ca atata vreme cat nu esti un spirit ci un om nu ai cum sa joci rolul inteligentei supreme refuzand sa te amesteci cu oamenii. Trebuie sa te amesteci cu gloata. Si simt presiunea asta din ce in ce mai tare. Pe masura ce oamenii sesizeaza ca nu mai pot ajunge nicaieri cu viata lor, capata setea de a-ti spune ca nu ai nici tu unde sa ajungi sau, pe principiul “sigur ca toti am vrea sa traim la Saint Tropez dar nu se poate”, iti spun ca ar fi cateva locuri in care merita sa ajungi dar ca tu nu vei reusi. Asa ca unde apar vocatiile si de unde trebuie sa le prind, ca pe telescaun, cu incercarea mea de a le incuraja? Revin: nu cunosc nici un copil in care sa simt o vocatie. Stiu niste parinti care au tarat un copil mult timp la tenis, mai stiu altii care au insistat ca fiul lor sa cante la violoncel si mai e o fata deasupra apartamentului unui prieten; fata aia canta “Für Elise” la pian de vreo sase ani si se impotmoleste cam pe la aceleasi note. Nu vreau sa fiu sarcastica cu toate ca asa suna. Nu am cunoscut eu copii din astia puternici, cu identitati atat de bine conturate incat sa mute institutiile, societatile si muntii din loc. Si ajung la o lunga si obositoare discutie avuta cu cineva: o seara intreaga ne-am certat pentru ca el sustinea ca institutiile impun si cresc valoarea unei societati si ca societatea este o masa care trebuie guvernata de oameni destepti in pofida dorintelor si inclinatiilor ei iar eu sustineam ca institutiile nu se urnesc in pofida lipsei de cerere a populatiei, ele nu pot fi un for educational care se impune fortat, ele trebuie sa primeasca un semnal din partea societatii, o dorinta ferma pentru a initia diferite trasee de educare.

Daca treaba asta cu incurajarea invatamantului vocational este la noi cam ca povestea lui Gabriel Liiceanu in care un vanzator nu intelegea de ce e bine ca s-a incheiat guvernarea comunista? Liiceanu a ales ca justificare ideala faptul ca in urma caderii comunismului te poti exprima liber, poti spune ce vrei. Iar vanzatorul i-a raspuns ca el nu vrea sa spuna nimic. Daca este ca povestea cu preotul ortodox despre care am auzit astazi, preot care i-a indemnat pe cei prezenti la o inmormantare din Bucuresti sa spuna ceva despre cel mort si din toata marea de oameni nimeni nu a spus nimic. Care sunt dorintele copiilor de la noi din tara, simplu spus, si ce le lipseste? Si mai simplu: suntem un popor degenerat si, in consecinta, nu mai pot exista aptitudini innascute sau suntem doar un popor lasat de izbeliste, popor in mijlocul caruia orice initiativa, orice inaltime, orice diferenta, orice vocatie este calcata in picioare cu furie primitiva? Daca a doua varianta este adevarata, scriu de-mi tocesc tastatura la pledoaria pentru invatamantul vocational si ies singura cu o pancarta pe strada sustinandu-l. Nu mi se va alatura nimeni dar macar o sa vada Uniunea Europeana ca s-a bifat si chestia asta la noi in tara.