Secolul XX ne-a adus doua razboaie crunte in care au fost decimate generatii intregi. Nenorocirile s-au transformat in speranta ca poate totusi omenirea va intelege miza unei solidaritati umane care poate sa genereze o viata mai buna si mai sigura pentru miliardele care traiesc astazi pe aceasta planeta.  Spre sfarsitul secolului, tehnologia a sustinut transformari profunde si ne-am transformat intr-un “sat global”. Am crezut ca daca o multitudine de oameni mananca la Macdonald, beau Coca-Cola si se imbaca in blugi ne vom transforma in fratia globala a unei bunastari iminente.

Am crezut ca daca putem comunica in secunde ne vom intelege mai bine si vom transforma blestemul “Turnului Babel” intr-o amintire amara a secolelor trecute. In sfarsit, am crezut ca la aceasta “masa comuna” ne vom aseza cu totii si fiecare isi va putea aseza tacamul si va fi parte din imparteala comuna, dupa talentele, harnicia si contributia  individuala. Nu a fost sa fie asa, ne-am trezit repede din acest vis frumos si am constatat ca Francis Fukuyama, profetul care a prezis “sfarsitul istoriei”, a fost un profet inselator, devenit in timp “prostul satului”. Nici o istorie nu s-a terminat, ea continua si poate va deveni si mai zbuciumata decat a fost pana acum. 

Nimic nu poate semnifica mai bine imaginile false construite in secolele trecute si spulberate de realitatile secolului XXI. Premiul Nobel si intalnirea de la Davos sunt ambele oglinzi inselatoare ale fratiei care nu exista si ale simbolurilor acesteia.  S-a dovedit ca Nobelul poate fi capatat pe baza unor campanii de PR mincinoase si intalnirea de la Davos nu poate duce nici macar la intelegerea trecutului, analiza prezentului, ca sa nu vorbim de viitorul apropiat.

Doua ipostaze ale falselor simboluri, doua simboluri ale unei fratii inselatoare. Un fost Vice Presedinte American a primit recunoasterea globala pentru niste teorii dovedite astazi aproape false si un Presedinte American a primit acelasi premiu pentru lucruri pe care le-a afirmat intr-o campanie electorala, lucruri care nu au avut nimic in comun cu o realitate existenta si care s-au transformat rapid in “baloane de sapun.”

Recitind protocolurile Davos din anii trecuti, cititorul rabdator poate ajunge la concluzia ca oamenii stransi acolo au dat in orbul gainilor sau au fost beti din cauza multiplelor cupe de sampanie. Puteti citi protocolul Davos-2008 pentru a intelege afirmatiile mele.

Rethink, Redesign, Rebuild, adica mai pe romaneste Regandirea, Reconceperea si Reconstructia, aceasta a fost deviza celei de-a 40-a ediţii a Forumului Economic Mondial intrunit la Davos.  Adica, intr-un cuvant, ei au gresit si noi trebuie sa luam totul de la capat. Intrebarea ar fi cata credibilitate mai pot pretinde aceste simulacre ale unei modernitati triste. Intr-o postare viitoare vom discuta si despre simulacrele modernitatii romanesti.

Este globalizarea ceva bun pentru Europa?

Daca astia ajung sa fie mai mult de 1 milion(in Romania), si nu e greu sa se ajunga acolo (Vezi Franta, Spania, Italia) o sa vedeti ca nu de gluma. In ultimele 2 mii de ani multi au venit in Romania. Sa speram ca nu vom fi asismilati complet de noile migratii. China, India si Africa sunt niste rezervoare imense de imigranti. In Africa daca esti alb nu te poti plimba pe strada, in Angola fermierii albi au fost expulzati si expropriati prin forta si cu varsare de sange.

Africa este pentru Africani dar nu pentru albi.
De ce Europa trebuie sa fie deschisa si pentru altii?
Naivitatea este egala cu prostia.

Si Franta a ajutat minoritatea araba sa fuga din Algeria cand se bateau intre ei. Acum are o mare durere de cap Franta cu minoriattea din Algeria in Paris. Nu toti algerienii sunt ca Zidane.

Vin ciorile astea prin europa si cer drepturi, cer bani, cer azil, etc…ptiuu!! mi-e scarba cand ii vad… in SUA deja au mai multe beneficii decat albii si tot se vaita…sunt niste lichele .Acum au ajuns presedinti chiar…ce sa facem, marea gresala a omului alb, o sa tragem de aici inainte si pentru ei mai mult decat se prefaceau ei ca munceau pe plantatii…

Trebuie sa fim mandrii de rasa noastra.Rasa alba…Noi nu am cersit drepturi la nimeni.Nu ne-am dus la nimeni in tara pentru a cere ajutor. Noi suntem  CREATORI!

Crema tenisului mondial masculin a descins in Londra, cu ocazia barclays ATP World Masters Tour. Primii opt in ierarhie, duelandu-se in grupe parca importate din competitii sportive pe echipe, si cu un britanic printre ei. Andy Murray, un fiu al Scotiei.

Tabelul competitiei masculine domina curtea interioara de la Wimbledon, intre Central Court si Court 1.

Care a si dat la o parte cortina turneului, 6-3, 3-6, 6-2, dupa ce demarase cu un 5-0 in 22 minute, in fata argentinianului Del Potro, locul 5 mondial. Un insular in varsta de 22 ani, dispunand de un sud-american de 20, nu intr-o reeditare a razboiului Malvinelor…

Ce-i interesant despre aceste zile de tenis la cel mai inalt nivel tine insa si de localizarea evenimentului. Nu la All England Lawn&Tennis Club, sediu situat in sud-vestul Londrei, in inverzitul si traditionalul Wimbledon, ci la O2 Arena, acea labartata cupola cu tepi din ecranizarea cu James Bond, campata aidoma unui cort extraterestru, undeva pe malul sudic al fluviului, in tuguiul peninsulei Greenwich.

Ce aduce nou aceasta repozitionare a tenisului, de pe iarba Wimbledonului in sala complexului cu nume de furnizor de servicii de telefonie mobila? Beneficii atat pentru spectatori, cat si pentru jucatori.

Pentru jucatori!? Cum asa? Ei bine, e o lege nescrisa partizanatul in favoarea simpatiilor gazdelor de la Wimbledon de a oferi Central Court si in general terenurile principale celor mai bine clasati dintre britanici. Avantajul de a juca pe iarba proprie. Asta pe cand alde Dinara Safina, la vremea verii numarul unu mondial intre femei, era azvarlita pe terenurile periferice ale complexului de inalta tinuta. Un Murray probabil nici nu mai stie prea bine cum arata alte terenuri decat cel Central.

In O2 in schimb, fiecare tenisman isi asteapta randul si democratia e impartita si pentru purcei, si pentru catei. Pe acelasi teren de sub o cupola atat de mult blamata, atat de nefunctionala in opinia multora, la ora cumpenei dintre milenii, cand, intr-adevar, megainvestitia parea a fi devenit un “elefant alb”, un proiect muribund din fasa, miliarde aruncate pe malul Tamisei.  

Iata insa ca i s-a gasit utilitatea, fiind de fapt multifunctional. De la concerte de muzica, incluzand cel al Madonnei, pana la recentele Campionate Mondiale de gimnastica, iar acum, o noutate, tenisul.

Madonna, "aterizata din spatiu", intr-o coreografie scenica de exceptie, in timpul concertului din vara in O2 Arena

E bine si pentru spectatori. Putini muritori de rand isi permiteau luxul de a prinde un bilet la Wimbledon, ale carui destule meciuri se derulau si cu suficiente locuri lasate libere, pentru ca angajatii sau simpatiile ori prietenii angajatilor ori simpatiilor diverselor companii ce-si asigurasera pe cai comercial-corporatiste locurile lor in jurul dreptunghiurilor verzi nu catadicsisera finalmente sa onoreze cu prezenta.

In plus, Wimbledon e cochet, capsuni cu frisca si sampanie, bonomie de moda veche, dar nu intr-atat de extins. E oarecum exclusivist. O2 in schimb e pentru norod, mai mare, cu 17.500 locuri, si extrem de putine dintre acestea de un alt rang. Uniformitate si incluziune prin diversitate. Si un baietel dintr-o familie nevoiasa, de pe-acolo, din estul Londrei, dar de pe malul nordic, atat de “mai altfel” decat inverzitul Greenwich, poate prinde cu taticul sau un loc, inspirandu-se din arta cu racheta a urmasului lui Henman si intrebandu-si parintele cand incepe si el orele in preajma fileului.

Indirect, un imbold pentru regenerarea tenisului la nivelul juvenil si in general al maselor, in Regatul Unit. Atat de zgarcit in oferta de campioni pe scena mondiala. Atat de optimist acum, cand intre aspirantii la glorie suprema se regaseste si un britanic, fie el scotian si nu englez.

Acest turneu la O2 e in pas cu tendintele evidente ale globalizarii, tenis pentru mai multi, o nivelare prin devalorizare, sapand incet la temelia unui emblematic Wimbledon, atat de inradacinat in malul de care incet-incet ne indepartam.

Iar in crema jocului se va remarca Roger, ce ne zambeste cu crema pe fata si Gillette la purtator, nu ca Napoleon, cu o mana folosind racheta de tenis si cu cealalta ingrijindu-se de aspectul sau facial, aparandu-si concomitent amicul din reclama TV cu cei trei muschetari, Thierry cel cu mana pe lama de ras dar si pe minge.

Vom afla curand cine va triumfa, cine va lua potul, acolo unde recent si Marian Dragulescu sfida legea acceleratiei gravitationale si dadea Romaniei si mai mult aur. Unii aduc aur, cu sudoare si repetitie, altii iau aerul romanilor intr-o tara cu munti ca ai nostri care aur poarta. Iar noi?

Cladirea terenului principal de la Wimbledon, Centre Court, vazuta dinspre poarta 5. Wimbledon inseamna traditie, istoria jocului dar si emfaza. Nu e multora accesibil... De aceea Murray se poate astepta in O2 sa fie incurajat de un spectru mai larg de suporteri

S-a intamplat duminica doar pentru a doua oara in doua decenii ca o reprezentativa europeana sa castige Campionatul Mondial sub 17 ani, o afacere preponderent nigeriano-braziliana.

A trebuit sa descinda in Nigeria o debutanta absoluta la aceasta categorie de varsta, Elvetia, pentru a rasturna calculele hartiei, pentru a infirma o traditie nefavorabila Europei si nu in ultimul rand pentru a sugera ca fotbalul mileniului III la nivelul selectionatelor nationale extrage deja avantajele si poate culege roadele unei fericite alchimii rezultate din naturalizari.

Tara Cantoanelor, desi neutra si nealipita clubului celor 27 din Uniunea Europeana, este in mod paradoxal un adevarat Babilon universal prin imaginea sa fotbalistica reprezentata pe scena mondiala de aceasta nationala de tineret. In finala, Elvetia lui Ryser a deposedat gazda Nigeria de titlul mondial, prin golul nouarului Haris Seferovic, un mandru Grasshopper de Zurich dar originar din Bosnia si Hertegovina. 1-0.

Tara alpina nu s-a topit aidoma ciocolatei Milka in cazanul generat de cei 60.000 fani ai gazdelor in arena din Abuja, ci a fost de Granit, aidoma prenumelui mijlocasului ei Xhaka, si a adus aurul mondial pe batranul continent, reamintind de triumful Frantei in Caraibe, in 2001. In contrast, nigerienii, suspectati tocmai de alti africani, ghanezii, in privinta “datelor din buletin” relativ la varstele jucatorilor ei, un semn de intrebare ce planeaza de decenii cand e vorba de tinerii fotbalisti ai continentului negru, n-au adaugat celor 3 titluri mondiale la U-17, ramanand pe acelasi palier cu brazilienii.

Inca doua consideratii… Numarul mare de goluri cu care a triumfat Elvetia este o revelatie entuziasmanta, semn ca ros-albii nu s-au strecurat spre cucerirea aurului, ci au turat toate motoarele. 2-0 cu Mexic, Pajtim Kasami si Rodriguez marcand inaintea pauzei. Apoi 4-3 cu Japonia, Haris Seferovic inscriind in ambele reprize iar Granit Xhaka si Ricardo Rodriguez de la 2-2. A urmat un surprinzator 1-0 cu Brazilia, semnat de decarul Nassim Ben Khalifa.

In optimi, unicul meci in care Elvetia n-a castigat in timpul regulamentar de joc, intinzandu-se si in prelungiri in dauna Germaniei, pentru un 4-3 in care a condus de fiecare data, prin golurile acelorasi Rodriguez si Seferovic, dublati de Andre Goncalves si acelasi Ben Khalifa. In sferturi, elvetienii au trecut si de vecinii de la sud, italienii, Ben Khalifa si Oliver Buff inscriind intr-un 2-1. In semifinala, festival de goluri, din nou cu 4 reusite, de aceasta data fara replica din partea Columbiei: Ben Khalifa, Seferovic, Bruno Martignoni si Rodriguez pe lista marcatorilor. 

Total… 5 goluri Seferovic, 4 Ben Khalifa si Rodriguez…

A doua notita, pe marginea numelor invingatorilor. Pe Granit Xhaka si Pajtim Kasami, deschizatorul de partie de la Lazio, stim de unde sa-i luam. De extractie balcanica, aidoma altui “helvet”, Haris Seferovic, un bosniac de etnie musulmana. Ar mai fi Ben Khalifa si Rodriguez si Martignoni. Baieti de 17 ani din cel putin a doua generatie de familii imigrate in Tara Cantoanelor. Tineri care au intuit in fotbal o cale de ridicare, de afirmare. Au mai jucat in finala Goncalves, Sead Hajrovic, un alt nume cu sonoritatea spatiului ex-iugoslav, nascut la Brugg (Elvetia) din parinti bosniaci, si Kofi Nimeley. Pe cand pe banca au luat loc alde Nakic, Mijatovic ori Kiassumbua.

Elvetia a oferit oglinda perfecta  a unui inceput de mileniu fara granite, in care tineri din diverse comunitati si etnii triumfa sub un anume steag. Este un exemplu sugestiv al metamorfozei sociale din acest deceniu, cu globalizarea aratandu-si efectele rezultate intr-un termen relativ scurt si in lumea fotbalului. A carui fata in viitorul imediat e oferita tocmai de imaginea Elvetiei sub 17 ani. Fotbalul lui 2015. Nume de care vom mai auzi, un Granit Xhaka de Basel ce ar putea deveni un Anelka al deceniului viitor.

Sepp Blatter isi freaca palmele de bucurie. Nici ca se putea mai bine. In avanpremiera primului turneu final de Campionat Mondial pe taram african, Mondialul rezervat selectionatelor sub 17 ani pune fata in fata in jocul cu titlul pe masa Nigeria si Elvetia. De doua ori “Ura!!!”

Nigeria, tara gazda si campioana mondiala en-titre la Under-17, exemplifica perfect progresul fotbalului african, producator de tinere talente pe banda rulanta. Blatter a militat asiduu pentru globalizarea fotbalului, pentru emanciparea natiunilor si continentelor ce acum cateva decenii, in cazul fericit in care se aflau la “masa bogatilor”, incasau si 9-0 la turneul final, cazul Zairului.

Elvetia este tara de bastina a presedintelui FIFA si totodata gazda a forurilor fotbalistice mondial si continental. Elvetia in finala este un alt triumf al noului val impotriva vechilor scoli, Tara Cantoanelor patrunzand in finala dupa ce se descotorosise in grupa de Mexic si Brazilia, adversare in finala din 2005, iar apoi de Germania si Italia, competitive si in turneele rezervate juniorilor si tineretului.

Nigeria – Elvetia este o finala intre jucatori africani inca netransferati la cluburi europene, provenind inclusiv de la cinci Academii locale, printre care cea a ex-internationalului Emmanuel Amunike, si tineri de pe batranul continent ajunsi deja pe la cluburi ca Arsenal, Aston Villa ori Manchester City.

In semifinala, Elvetia a zburdat in fata Columbiei, scor 4-0, in formula Siegrist / Villa – Goncalves / Zurich, Kamber / Basel (Tosetti / Locarno), Chappuis / Grasshopper, Buff / Zurich (Nimeley / Basel), Seferovic / Grasshopper, Ben Khalifa / Grasshopper (Mijatovic / Bellinzona), Xhaka / Basel, Rodriguez / Zurich, Martignoni / Locarno, Hajrovic / Arsenal. Mai toti la cluburi elvetiene dar destui cu nume de extractie balcanica. Mai conteaza? Stephane Chapuisat, marcator impotriva Romaniei in iunie ‘94, la US World Cup, pare a fi urmat la nationala pentru care strangea 103 selectii de baieti de isprava. Chappuis si altii…

Cat despre nigerieni, invingatori cu 3-1 in semifinala cu Spania, doua ar fi intrebarile… Isi vor pastra oare titlul mondial, in finala de duminica? Si cat va mai dura pana cluburile europene ii vor recruta pe capete?

Oricare ar fi deznodamantul finalei, Blatter e in al noualea cer. Doua mondiale, U-20 si U-17, in aceeasi toamna, pe taram african, si doua finaliste nu dintre marile forte ale fotbalului mondial. Globalizare, omogenizare, nivelare valorica. Politica forului mondial da roade. Iar pe canalele virtuale se pomeneste deja de ziua cand Africa va triumfa si la Cupa Mondiala. Poate nu deja la anul dar… Brazilia 2014, te pregatesti?

Nu vi se pare ca cei doi seamana? Lupul din desenele animate cu Nu, pogodi! si solistul de la Gogol Bordello? Mi se pare ca acesta din urma e intruparea personajului negativ reprezentat de catre lupul din desenele sovietice: the gipsy punk, asa cum se si autocaracterizeaza trupa. Si uite cum, personajul negati e vedeta si cum stilul lui de viata e promovat in capitalism, la nivel global. Asta e diferenta intre capitalism si comunism, clar!

Nu am nimic cu globalizarea ca termen general. Sunt un pic masochist, mi-as dori un Starbucks si in fata curtii. Problema e ca sunt si foarte multe dezavantaje.

De exemplu eu sunt un mare fan al cerealelor: cu ciocolata sau musli, nici nu mai conteaza, ideea e ca am nevoie si de lapte si de aici deriva marea mea durere.

Fiind copil crescut cu Brenac, laptele de tara imi lasa un gust “prea de vaca”, am senzatia ca mananc Nesquik cu telemea, asa ca m-am reorientat spre surse alternative de lichid de uger. Asa descopar in supermarket “Pascual”, lapte din Spania. Din instinctul de consumator irational nu m-am putut abtine sa nu iau cateva cutii ca sa-l incerc.

Cum sa va spun… gustul e ceva gen lapte praf ieftin cu un aftertaste de antibiotic, Nesquik cu aroma de Lactovit si Augmentin. A stat o cutie desfacuta in frigider mai mult de 5 zile si era exact ca atunci cand am desfacut-o, nu s-a acrit deloc, zeama aia supranumita lapte nici macar nu se strica.

Cand m-am gandit in profunzime mi-am pus intrebarea “De ce pula mea tre’ sa beau lapte tocmai din Spania?”. Chiar nu inteleg. Adica inteleg ca suntem prosti, dar e mai usor sa aduci lapte din Spania, decat sa mulgi vaca?