“[The Heisenberg Uncertainty Principle] proves that we can’t ever know what’s going on….But even if you can’t figure anything out, you’re still responsible for this on the midterm.”

So Larry Gopnik, the physics professor at the heart of A Serious Man, tells his class about midway through the new film from the Coen brothers, basically summing up the entire movie.

Most of the Coen brothers’ films follow an Everyman caught up in morally questionable dealings, but A Serious Man deals with moral uncertainty more directly than films such as Fargo or even No Country For Old Men. Part of this comes from the fact that Gopnik (played by Michael Stuhlbarg) may be the Coen brothers’ most innocent protagonist—unlike Jerry Lundegaard, Llewelyn Moss, or even the Dude, Gopnick doesn’t do anything (as he repeatedly insists throughout the movie) to bring on an onslaught of crises. Life merely seems to happen to him, and he spends most of the film trying to figure out why.

If this seems reminiscent of the Book of Job, that’s because it is. A Serious Man is a loose retelling of the Biblical story set in suburban Minneapolis during the late ‘60s. Stuhlbarg spends much of his time playing Gopnik keeled over, with his head between his knees as he looks for counsel from generally unhelpful sources. Gopnik tries to get advice from the elderly Rabbi Marshak, who is more like an absent Godot than a God: He doesn’t do pastoral work anymore, he just congratulates the Bar Mitzvah boys. Instead, Gopnik has to settle for the junior rabbi, Rabbi Scott, who looks fresh out of rabbinical school, and Rabbi Nachtner, who tells him “the story of the goy’s teeth.”

The story of the goy’s teeth—about a dentist who finds a cryptic Biblical message on the back of a Gentile’s teeth—is meant to be advisory, but ends up coming across as completely impenetrable. This, of course, is the point. A Serious Man presents life in general as totally indecipherable. And yet, Gopnik, like his students, is going to be responsible for this.

In the beginning of the movie, one of Gopnik’s students, a South Korean* who claims that his failing grade is “unjust,” leaves an envelope of cash in Gopnik’s office. When he confronts the student to tell him that actions have consequences—“and not just in physics. Moral consequences.”—the student denies leaving anything behind and points out that Gopnik can only surmise and interpret what happened: “Much uncertainty.” Throughout the movie, the points of both men continue to resurface: There are always consequence, moral consequences, for our actions—it seems like anytime Gopnik indulges in anger or self-pity, something terrible happens—and yet we can still only surmise and interpret what is happening. There is much uncertainty as to which consequences correspond to which actions, particularly when we can’t get any concrete answers from our rabbis.

*One of the untalked about scandals in recent cinema has been the Coen brothers’ perpetuation of negative Asian stereotypes: In The Big Lebowski, a “chinaman” peed on the Dude’s rug, Fargo’s most pathetic character was Mike Yanagita, and now A Serious Man portrays South Koreans as corrupt bullies.

This film could be viewed as the Coen brothers attempt to depict the particular Jewish neuroses (and the movie has even received bizarre charges of anti-Semitism) first made famous by Philip Roth and Woody Allen. And some of A Serious Man does feel like a Jewish Fargo with its close look at Midwestern culture, attention to the vernacular, and quiet scenes of patient civility. But it’s not really a story of Jewish alienation. Gopnik is just as much alienated from his fellow Jews–his rabbis, his wife, his seductive neighbor–as he is as a Jew. The Jewish community in which he lives doesn’t provide him with any satisfactory answers: Rabbi Marshak won’t even see him.

And while the image of a man totally alienated from his community may seem depressing, it is perfect territory for the Coen brothers’ particular sense of wry, dark humor. Every mundane, prosaic tribulation that befalls Gopnik results in the kind of familiar, sardonic laughter that is both unsettlingly familiar and oddly comforting: When the Columbia Record Club calls to tell him that they haven’t received four months of payments, he protests:

“I didn’t do anything. I didn’t order any records!”

“Sir, not doing anything automatically signs you up to receive one record a month.”

What makes A Serious Man so good, though, is how personal the Coen brothers make it, and how well they show exactly what is at stake. Despite all the comedy they get from his situation, the filmmakers are careful never to cruelly depict Gopnik as a satiric pawn, and a sense of empathy with him is clear. He is, after all, trying to be a serious man.

The primary crisis that Larry Gopnik faces is the threat of losing his family. His wife wants a divorce, telling her husband that it’s due to all the “problems they’ve been having”; Gopnik himself seems unaware of the problems his wife mentions, but tells Rabbi Scott that “she’s usually right about these things.” Worse than mere divorce, though, his wife wants a get, or a traditional Jewish divorce, at the behest of her new lover: the gentle, benevolent and altogether insufferable Sy Ableman. Unlike Gopnik, who doesn’t seem to know what’s best in his own life, Ableman knows “the appropriate course of action” for just about everyone. (He also uses the word “eminently” in consecutive sentences, which is ridiculous.) Meanwhile, Gopnik is also responsible for his brother, a socially maladjusted gambler who’s great with numbers (Richard Kind) and in trouble with the law.

The fact that the stakes are so high for Gopnik lends the movie a poignancy that equals or exceeds its comedy. When Ableman is on screen, for example, his air of smug self-satisfaction is so laughably grating that it makes you want Gopnik to punch him in the face; at the same time, you can see that Gopnik is eager to listen to Ableman’s idea of the right thing, since he’s hoping somebody knows what that is. Stuhlbarg, for his part, plays this sense of barely concealed inner turmoil to a perfect pitch.

So while the Coen brothers may have a black sense of humor, it comes from a particularly real and human place. A Serious Man is a serious look at how any individual ever really knows anything. And while the movie often deftly turns the inadequacy of any viable answers into a punchline, it is not mocking the effort to understand. We will, after all, be responsible for this on the midterm.

Petit post pour signaler la remise à neuf de la boutique Godot sur notre site partenaire Bandcamp. En effet, vous y trouverez une boutique rénovée, enrichie d’un nouvel accès à la discographie complète, des nouvelles possibilités d’achat et bientôt de nouvelles surprises … Allez-y faire un tour, cela nous fait plaisir, et n’hésitez pas à nous donner vos impressions … Pas besoin d’essuyer vos pieds, entrez c’est toujours ouvert et c’est ICI. Bien à vous …

Urăsc osul ăsta

vă urăsc cu măduvă cu tot

şi cu asta-basta,

duhnesc a răceală de mort;

sângele mi-o ia razna-n tango,

îmi desface venele cu-n tirbuşon

şi toţi câinii mă latră în do..

când dau gherle se scuză, pardon;

sunt căcat şi pişat pe mine

sunt acru, amar, sunt dulceag

am rănile cusute cu ace de-albine

şi jefuiesc la drumul mare

doar cu-n briceag

şi nici că-mi pasă, oricum,

dacă n-am haine, ci doar bandaj

mă prefac lat în mijloc de drum

şi văd luna ca un incendiu

la ultimul etaj

dar dacă melc aş fi ar fi ok,

să am casa mea de bale curate

aş creşte copii ciopliţi din femei

şi sângele negru…

mi l-aş pune la presat într-o carte.

Alerg subteran la tine

calculează dacă poţi dragostea ce ţi-o port,

în cai putere..

este vorba şi de părul meu care a dat în coamă

este vorba şi de maxilarele mele care se rumegă reciproc

este vorba de un poem pe o cartelă de metrou.

Ştiu, te aşteptai să mă prezint cu o atitudine umilă,

de marfar reumatic şi murdar,

dar eu alerg subteran la tine,

dragostea mea pentru tine

este un animal fantastic.

Ies la suprafaţă,

observ clădirile prăbuşindu-se ca soldaţii în luptă

aliniaţi frumos cu simţul morţii…

Şi îmi aduc aminte de copacul

care plecase la market să cumpere primăvară,

plata se făcea cu frunze în valută

şi se căuta disperat prin buzunare.

La urma urmei, e greu să te împrumuţi vântului,

totuşi nu încerca să şopteşti, natura e surdo-mută.

di: Amici di Ciuenlai

Il problema  va affrontato alla radice. Perchè tutti i progetti falliscono o hanno difficoltà? Tutto nasce dal congresso di scioglimento dei Ds. Vi ricordate la frase di Mussi : “auguriamoci due successi”. Invece Pd e sinistra hanno (per il momento) fallito e fallito di brutto. La verità è che la forma partito ormai ha difficoltà ad emergere. Pensate al Pd. E’ solo una sommatoria dei due vecchi contenitori, con tanto di manuale Cencelli che alberga su tutto. La prova? Fa tre bilanci : Uno per i Ds e la Margherita che si sono tenuti i relativi patrimoni e uno per il Pd. Una specie di Holding della politica nella quale le aziende promotrici, organizzate per cordate, continuano ad esistere e a stare sul mercato cercando di ritagliarsi le proprie fette. Risultato: una formazione poco più grande degli ex Ds. La sinistra ha fatto anche di peggio. Sd ha spettato invano Godot. L’unità di quelle forze è risultata una chimera. Risultato : si è dissolta piano piano, dividendo le sue magre forze tra Pd, Idv, Prc e Sl. Quattro gatti divisi equamente, un gatto ciascuno. Inoltre si sono moltiplicati i vizi insiti nel Pd. Ognuno dei sedicenti dirigenti, più che mirare a fare un partito che occupasse le praterie lasciate vuote dai democratici, ha pensato a ricollocare il proprio sedere, difendendo a spada tratta i piccoli privilegi che si nascondono dietro una sigla. L’unità è diventata quindi cosa impossibile, anche perchè non la vuole nessuno di questi “padri fondatori”. Le riunioni costitutive di Sinistra e libertà erano uno specchio visibile di questa situazione. Una presidenza divisa per quattro, quattro interventi, quattro sigle, quattro interessi personali diversi. Quello che succede oggi non è che la logica conseguenza delle non scelte dei gruppi dirigenti. Nemmeno una piccola cosa come la Federazione dei Comunisti è salda. Prc e Pcdi continuano ad andare per la propria strada. Non si va oltre i cartelli elettorali per fare più massa e superare gli sbarramenti e ottenre eletti e piccoli spazi di potere. Ma un progetto politico vero non c’è. Ma come si sa Godot e i Tartari non arrivano mai da soli se non c’è la volonta di spingerli. E questa volontà in giro c’è solo tra i militanti che oggi, in terra , in cielo e in ogni luogo contano quanto il 2 a briscola e il 4 a tresette.

ROMANI, SA NU MERGETI LA VOT! Nu are sens, nu ai cu cine vota. Toti sunt la fel. Pe oricine ai alege, nu poate fi mai rau decat daca l-ai alege pe celalalt. De asta e mai bine, romani, sa nu va chinuiti cu stampile si cu buletine de vot,  sa nu risipiti o duminica in care ati putea lenevi, cu un pahar de bere in fata. Votul vostru nu conteaza. Este absolut inutil, de o inutilitate riguroasa. Nici voi nu contati, pentru ca sunteti prea plictisiti ca sa contati. Vi s-a facut lehamite de tot, va e sila de tot, nu mai dati doi bani pe viata politica.

V-ati plictisit de schimbare. De asteptarea ca ceva sa se intample. E timpul, desigur, sa cadeti in abulia celor care-l asteapta pe Godot. Sa va faceti asteptarea usoara, nefacand nimic.  Sa-i lasati pe altii sa decida in numele vostru si pentru voi, altii care se pricep mai bine, care stiu ce va trebuie, cand, si mai ales cum.

De asta, sa nu va duceti la vot! Sunteti perfect de-responsabilizati! Sunteti eliberati de povara responsabilitatii fata de voi insiva si mai ales fata de ceilalti.  Acum puteti sta linistiti, asteptandu-l pe Godot.

Mi s-a amputat piciorul

pentru că am călcat strâmb

în faţa guvernului divin

şi mi-au pus de formă,

în locul celui amputat,

un picior de scaun.

câteodată, pe stradă,

sunt confundat cu un scaun

iar oamenii dau să se aşeze

să-şi fumeze odihniţi o ţigară.

Piciorul de lemn mi-l încalţ

cu un pantof de lemn,

la baza lui încalţ şosete

de muşchi de copac

şi chiar în fluierul piciorului meu

îşi cioplesc casele

familii artiste de ciocănitoare.

Din piciorul meu,

tata şi-a comandat un costum nou,

cu tot cu cravată în formă de cruce,

mama îl foloseşte când prepară mămăliga

dar nu mă lasă niciodată să îl ling.

Odată chiar, l-am împrumutat unui vecin

care nu avea coadă la cazma să îşi sape grădina…

dar… piciorul meu a prins rădăcini numai în tine,

zeiţa mea ciocănitoare.

ştiu, ştiu, nu-ţi face griji pentru la iarnă deloc,

dacă rămânem fără căldură,

îmi rup piciorul şi îl arunc pe foc.

Ridică, mă, cortina să vedem si noi

cum îşi taie Dumnezeu venele, ce naiba,

neagră comedia voastră, băieţi,

totuşi se aplaudă isteric;

azi-dimineaţă, când se bărbierea,

soarele şi-a tăiat gâtul

din care ţâşnea lumina a fluturi rahitici

care tuşesc tuberculos polen…

Ridică, mă, cortina,

mă, copii ăştia sunt expiraţi, scrie pe etichetă,

legaţi-i în serie de copacul ăla gălbejit.

-unii dintre noi sunt prea toamnă-

între timp, pe scenă, Hector ne prezintă fenomenul zero.

Vedeţi dumneavoastră, fenomenul zero,

este un fenomen simplu de complex, abstract de concret…

cum de ce! cum de ce! că îmi vin nervii,

unii dintre noi sunt prea toamnă,

vedeţi, l-aţi supărat pe Hector…

fenomenul zero, se aude!?

Coboară, mă, câinii să mă tăvălescă

până mi se dezlipesc plămânii

ca două afişe -tuberculos de oarecare-

coboară odată câinii ăia

să-mi sfâşie tristeţea, păi ce crezi tu,

mai ştii când ţi-am muşcat în noaptea aia

sânul stâng, iar a doua zi

mă privea vânăt şi supărat ca un boxer,

mai ştii?! i-am povestit despre fenomenul zero

ca să-i treacă supărarea…

Pe atunci Hector era saltimbanc

lucra pe cont propriu, ce zile, ce zile.

Acum hai, ridică cortina, coboară câinii,

luna atârnă pe umeraş ca o cămaşă

condamnată la naftalină.

coboară dracu’ odată câinii ăia să-mi sfâşie tristeţea.

Come into my world famous, now or never, be an occasion or be a failure or a shit arranged to go in error hungry eyes and deep concern among the two black lenses.

Come now and listen to the sound of sensations willing spider country like a man who lives to eat, just to eat.

I want to lose your eyes now in the great black, forget, forget to follow your hands dirty and left for long.

Get out now or stay forever (sometimes)

Când m-ai născut pe mine, mamă,

era aşa o criză economică în ţară

şi nea’ nicu dăduse ordin

ca toate femeile să-şi nască pruncii

direct în sicrie…

dar tu, tu mamă, nu ai vrut

şi ei te-au obligat atunci râzând

ca tu, mama mea,

să mă naşti direct în mormânt.

dacă dormi cu capul pe o carte îţi intră cuvintele în ureche ca insectele, de exemplu, cuvântul viaţă îţi poate intra în ureche ca un gândac de bucătărie, apoi iritaţia apare, halucinaţii de toate simţurile, vise ciudate, te poţi visa bucată de caşcaval sau coajă de pâine, de aceea eu nu dorm cu capul pe o carte…

dacă dormi cu capul pe o piatră îţi intră timpul în ureche, da, îţi intră timpul în ureche… îţi intră cu tot cu scântei, apoi urechea ta devine un fel de scenă pe care timpul se prosteşte actoriceşte, mimează o moarte de doi lei şi trei pantere, etc, etc, etc… apoi te trezeşti cu un sunet ciudat în cap, cu un fel de muzică funerară ermetică, un fel de noise cosmic, de aceea eu nu dorm niciodată cu capul pe o piatră…

nici pe mormânt nu este bine să dormi cu capul, nici pe trunchiul unui copac… nici pe un câine cu piciorul gata ridicat… nu poţi dormi chiar pe unde vrei tu cu capul tău pătrat, pentru că eu te-am minţit până acum să mai fie şi cu mine cineva treaz la ora asta…

… ei bine, poţi dormi cu capul pe propriul braţ, dar îţi va amorţi de nu te vezi, frate, că ai un cap greu… ăsta e adevărul.

Se zboară decent la dumneavoastră

se moare discret şi modest,

v-aţi răstignit şi copiii la fereastră

şi nu cu vreun sens, ci ca gest;

câini vagabonzi şi cutii de conservă

la parter un tango sparge pahare,

lui paul i s-au aburit ochelarii de la ciorbă

şi i-a mai scăpat şi prea multă sare;

a mai căzut un copil de la fereastră

şi ne ninge de sus şi prostesc,

se zboară decent la dumneavoastră

se moare discret şi modest.

ea tace cum ştie doar ea, însăşi tăcerea a încercat odată să o copieze, dar s-a făcut de râs în gura mare; ea tace, tace şi fumează cine ştie ce, dar fumează ceva, e limpede, se vede fum… vine vântul la ea, îi dă părul după urechi şi îi linge gâtul cu limba lui de vânt, ea continuă să tacă să-nchidă ochii clipind, apoi ea dintr-o dată începe să vorbească ceva, nu prea înţeleg ce, dar e limpede, şoaptele ei curg, şoaptele ei sunt într-adevăr vorbire şi gura ei se surpă, acum ea e prăpastie, vorbeşte şi e propria-i prăpastie în care se surpă.



Petit post pour rappeler que je donnerai une conférence ce vendredi 13 (n’ayons pas peur) à l’Université Jean Monnet de Saint Etienne, communication qui portera sur le film Jackson Pollock 1951 de Hans Namuth, film important pour l’histoire de l’art car il inspirera entre autres tout un lot de critiques sur la façon d’appréhender l’action painting, le terme donné par Rosenberg découlant par ailleurs certainement de sa vision des photos et films du jeune Namuth. J’évoquerai bien sûr ces questions mais en bon musicien travaillerai surtout sur la bande son, composé par le tout jeune Morton Feldman qui n’était encore personne, genre de premier communiant dans les jupons de John Cage (à qui la commande était d’ailleurs destinée à l’origine) mais qui se fera, avec cette pièce, un véritable nom. La B.O donne par ailleurs un bon apperçu des traits compositionnels que Feldman développera par la suite durant sa carrière … Si vous êtes dans le coin, entrée libre !!!

Autre sujet du post, décidément bien fourni, un petit rappel concernant ma participation au festival d’art contemporain Concept app’art qui se déroulera à Lyon, Mulhouse, Grenoble et Tokyo dans les jours à venir. Mon label Paradise for Parasites a été contacté et les organisateurs ont la gentillesse de nous offrir deux soirées carte blanche ! Nous nous produirons donc dès samedi 14 à Lyon (26 rue Imbert Colomes – 1er arr.), avec au programme, le film expérience Icelandscape de Benoît Bel, le D.J set conceptuel de nos amis de Candy Canyon et pour ma part en tant que Jérôme Bodon-Clair (et surprise pas Godot), l’expérimental Rumeur qui proposera de n’utiliser que les sons produits par les visiteurs et le lieu d’exposition comme unique matériau à la composition sonore en direct, ainsi que l’installation littéraire Attendre qui donnera à lire les cinquantes premières pages de mon roman L’attente, pages mélangées, éparpillées, froissées, autant de petits présents à butiner à volonté. La deuxième soirée se déroulera le 21 novembre à Grenoble (74 avenue Jean Perrot) et vous pourrez y retrouver les mêmes avec peut-être en bonus une surprise du label, pleine de fraîcheur … A suivre … Nous espérons vous compter parmi nous !!!

]]> http://mariusaldea.wordpress.com/2009/11/10/asa-incepe-asa-se-termina/ Tue, 10 Nov 2009 15:14:57 +0000 marius aldea http://mariusaldea.wordpress.com/2009/11/10/asa-incepe-asa-se-termina/

aşa începe.

eu eram tramvai, tu erai o străină, te-ai urcat în mine cu o greutate de frunză şi am ghicit din prima cifrul verdelui din ochiul tău…

ţi-ai compostat o nervură şi ai început să-mi miroşi pielea de tinichea şi să-mi lingi rugina…

reamintesc pentru cei ce au deschis ochii mai târziu, eu eram tramvai, tu erai o străină să zic aşa, oarecare, te-am invitat să-mi înfigi tocul pantofului în coastă, apoi am oprit la un semafor crezând că este roşu… dar era luna roşie de oftică şi gelozie pentru că începeau să mi se aprindă roţile după tine…

apoi simţământul a venit, coama mea electrică îmi transmitea despre tine. îţi era mereu-mereu teamă de staţia următoare… au început să mi se aburească geamurile de la respiraţia ta…

… să reamintesc pentru cei ce au deschis televizorul mai târziu, eu eram tramvai, tu erai o străină ca să zic aşa, oarecare… te-ai urcat în mine cu o teamă continuă de staţia următoare…

după ce mi-ai aburit geamurile, ai început să mi le săruţi şi să le lingi cu degetele tale hulpave de copil ciudat, bineînţeles, eu am luat-o razna, ca orice tramvai tânăr şi în putere, m-am descălţat de şine şi am început să alerg aiurea… erau mulţi oameni în mine, dar eu numai cu tine alergam…

„nevermore” spunea părul tău negru precum corbul lui poe…

am obosit şi am oprit plin de spume şi de tine; întâmplarea face că am oprit la aceeaşi staţie la care te-ai urcat în mine, şi ce ai făcut?

te-ai coborât, ai zâmbit liniştită şi mi-ai făcut fericită cu mâna… reamintesc, tu o străină ca toate cele, eu un tramvai rătacit de propriile şine.

aşa se termină