“Stepan Arkaditsj skyndte seg bort til Aleksej Aleksandrovitsj og bød han røksaker.

- nei takk, jeg røker ikke, svarte Aleksej Aleksandrovitsj rolig, det var som om han la an på å vise at han ikke fryktet denne samtalen, og vendte seg mot Pestov med et kjølig smil.”

- Anna Karenina II, del 4, s.7 -

den sommeren jeg var 12 år gammel leste jeg Anna Karenina I, og har siden vært forelsket i russisk litteratur, jeg har lest Dostojevski sin “Brødrene Karamasov”, Gogol sin “døde sjeler” og Pushkin sin “kapteinens datter”. jeg eier enda flere av alle disse forfatterene, men har ikke lest gjennom alle. siden Anna Karenina var den første russiske boka jeg leste, har den alltid vært av størst sentimental verdi, og da bindingen begyndte å falle fra hverandre da jeg leste første boka for andre gang på veg til Oslo, teipa jeg den med plaster til vi nådde Oslo og jeg fikk kjøpt superlim. jeg absolutt elsker den boka!

det utrolige er egentlig det at jeg aldri har lest Anna Karenina II, den har stått på boklista mi helt siden jeg var 12, og jeg har ønsket meg den så lenge jeg kan hugse, men jeg har ikke fått tak i den. helt til sist jeg var i valdres. da var jeg inn på biblioteket til bestemor (også kjent som minste stua), og der fant jeg jammen det Anna Karenina II. jeg lånte den med meg hjem, og nå skal jeg endelig få lest den. når jeg har fått publisert dette innlegget, så sitter jeg med kaffekoppen og leser Leo Tolstoj sin fortelling om Anna Karenin, Aleksej Karenin og Aleksej Aleksandrovitsj. lykke!

Title:  The Namesake

Author:  Jhumpa Lahiri

Paperback:  291 pages

ISBN:  9780618485222

For being a foreigner, Ashima is beginning to realize, is a sort of lifelong pregnancy - a perpetual wait, a constant burden, a continuous feeling out of sorts.  It is an ongoing responsibility, a parenthesis in what had once been ordinary life, only to discover that that previous life has vanished, replaced by something more complicated and demanding.  Like pregnancy, being a foreigner, Ashima believes, is something that elicits the same curiosity from strangers, the same combination of pity and respect.

-The Namesake by Jhumpa Lahiri, pages 49-50

My first experience with the Ganguli family happened two years ago when I brought the DVD copy of the movie home from the library.  I thought then that it was a beautiful and rich story, and was excited to find out it was also a book.  After a few months of picking it up and putting it back, I finally bought a paperback of it from Waldenbooks about a year or so ago, but it sat on the shelf since then… calling to me whenever I looked in the general area of the bookshelf where it sat.  And after reading Confessions of a Shopaholic, I decided it was time for something a little more lasting and meaningful, so I finally began the journey and story of Ashoke and Ashima Ganguli, and their children Gogol and Sonia.

When thinking about how to describe The Namesake by Jhumpa Lahiri, the word that keeps coming to mind is “quiet”.  Lahiri slowly weaves a beautiful tapestry of the love and living and feelings of being an immigrant family.  The different customs and how the culture of the land in which you live can so overtake you and change you in ways you can’t even realize.  First and foremost, it is a love story:  The love of a man and wife, the love of parents for their children, the love for one’s family, and the love of one’s homeland.  It’s also a story of the journey we all must take of self-acceptance, and, after that, the acceptance of others.  Of course, the “Indian-ness” of it is also beautiful and intriguing.

One of the things I find fascinating from this book is the realization that all people everywhere share the burden of growing up, of culture, and of the hopes and expectations of their parents.  For the majority of us, we caring these burdens among our own people… fellow humans who share similar experiences in this and this helps us not feel so alone.  However, for those who have left their native lands, there can be a constant ache and isolation as they endure the struggles of life without the ability to lean on someone who can understand how they feel.  What’s more, the first generation born in another land are even more isolated, having one foot in the old and new country, they can neither relate to their parents who have no understanding of the way things are in their adopted homeland, nor can they fully relate to their peers who either don’t have any concept of their home life or they find it a curiosity.

Interestingly, after reading this book, it has made me take a second look and given me a deeper respect for Maggie’s dad, who left his own homeland of Vietnam more than ten years ago and has recently become a naturalized US citizen.  Not that I didn’t have respect for him before, but rather gained a bit more empathy for him.  It’s also given me another perspective with Maggie, who made a passing comment recently how she sometimes wishes she was either all Vietnamese or all white, as being both sometimes makes her feel outside of either culture.

For it’s quiet beauty and it’s lasting effect, I give The Namesake by Jhumpa Lahiri 4 and a 1/2 out of 5 stars.

So Liz and I are frantically trying to keep ourselves sane it the gammot of work that has accumulated around our desolate bodies (I’ve been reading Gogol all day, can you tell?).  We needed something to bring joy into our day-to-day lives and make us smile. A little something to call our own- so we adopted! Yes, Liz and I are now proud parents of two budding avocado trees! Dick (Liz’s) and Amelia (mine). They don’t really do much, just sit in their jars on our coffee table all day, soaking up water, but they are something other than school to think about- if only for a moment. I stole the idea from Kara.  Apparently they will live for two to three years without having to be transferred outside and it will be 20 years before they bare fruit.  We will see if any of this actually works, I’m a tad skeptical since they apparently don’t  require sunlight. But kinda excited, I’ve always liked science (and Bill Nye the Science Guy). Maybe next semester we’ll attempt to light up light bulbs through potatoes!

As bandas Gogol Bordello e Super Furry Animals, foram as atrações do último dia 10 de Novembro em São Paulo, no Indie Rock Festival. Faltavam exatamente 15 minutos para as 22h quando adentreu no Via Funchal para garantir um lugar na festa particular que logo estava para acontecer.

Mal sabia eu e os demais “felizardos” no local que assim que começou o primeiro show, São Paulo e mais 8 Estados brasileiros e mais o Paraguai, acabavam de sofrer um blackout. Não deu para sentir, nem piscaram as luzes da casa de shows. Ouvi comentários que apenas no banheiro foi percebida a queda de energia. Se bem que Eugene Hütz (líder do Gogol Bordello) havia falado logo de início que estávamos no escuro no país inteiro e que éramos sortudos por estarmos naquele lugar, na festa particular que era só nossa.

Bem, vamos aos shows.

O Super Furry Animals começou lentamente, fazendo um show concentrado em clássicos e também do seu último disco “Dark Days/Light Years”. O setlist foi bem curto, “Slow Life”, “(Drawing) Rings Around The World”, “Golden Retriever”, “Hello Sunshine”, “Justaposed With You”, “Mountain People”, “Zoom!”, “Inaugural Tramps”, “The Very Best Of Neil Diamond”, “White Socks-Flip Flops”, “The Man Don’t Give a Fuck” e “Cosmic Trigger”.

Gruff Rhys cantava segurando placas escrito “Obrigado”, “Danke”, “75%” (em alusão a música “Inaugural Trams”) e também utilizava-se de objetos para fazer sons experimentais.

O show do Super Furry foi excelente, pena que foi curto. A banda é do tipo que entra totalmente no conceito “indie” de ser. Me lembrou nesse show a australiana The Triffids, soa muito parecida com eles. Nota 10 para o show.

Depois do experimentalismo, veio a grande festa. O Via Funchal tremeu com o público acompanhando todas as músicas do Gogol Bordello. A banda veio ao Brasil pela segunda vez, a primeira também foi um sucesso, em 2008 no TIM Festival, mas dessa vez, era particupar, só para fãs. Já mandaram logo de cara, sucessos como “Ultimate”, “Not a Crime” e “Wonderlust King”. Não se via espaço entre as músicas, acabava uma, já começavam a próxima. “Tribal Connection”, “Start Wearing Purple” (cantada em uníssono) também fizeram o público de 4 mil pessoas dançar e cantar. Primeiro bis, parecia que a banda iria embora mesmo, foram até a grade cumprimentar os fãs, eu fui um dos que estava na grade, pude trocar algumas palavras rápidas naquele momento. Muitos “obrigados” ditos pelos membros, felizes com o dever cumprido. Passaram-se uns 3 minutos, até que Eugene reaparece no palco, brincando com o público. Pega o violão e toca solo no início a música “Alcohol”, depois acompanhado por Yuri (acordeon) e Sergey (violino). Ainda veio um medley emendando uma música na outra, ignorando o acender das luzes do Via Funchal forçando o final do show, já a 1h30 da manhã. Após o fim do show, todos desceram novamente até o público, cumprimentaram, tiraram fotos rápidas, alguns ganharam setlists, outros palhetas, a maioria se retirava satisfeita. Os que ficaram foram presenteados com a volta de Eugene até a grade, conversando com os fãs, tirando fotos, com todos, sem exceção, que pediam por atenção. Show nota 10 também. Confesso que eu mesmo no dia seguinte estava rouco, cansado, mas com sentimento de ainda querer estar lá. Shows desse tipo você nunca quer que termine. Só digo mais uma coisa: “Volte logo Gogol Bordello, o Brasil vocês já conquistaram”.

O frontman Eugene Hütz, comandando a festa cigana no Via Funchal.

Pamela, uma das 2 dançarinas/percussionistas/vocalistas do Gogol Bordello fazendo sua performance.

Molte volte sono passata dentro la cartella che conteneva le immagini dell’inaugurazione  di una mostra visitata quando stavo imparando ad usare il programma di Second Life.
Non le ho mai pubblicate perchè non possiedo più i dati di riferimento: non so chi l’ha organizzata, chi mi ha invitato, con chi ho parlato. Tuttavia sono immagini che non riesco a togliermi dalla mente e che mi fanno ogni volta fare diverse riflessioni.. Dentro c’è la complessità dei nostri tempi.

Arrivo richiamata da qualcuno attraverso il teleport e mi trovo in mezzo ad un gruppetto di avatar sconosciuti. Il personaggio dai capelli fiammeggianti sullo sfondo sta facendo la presentazione della mostra. Ricordo solo questo: alle pareti sono appesi quadri realizzati da persone in cura presso un centro psichiatrico. Il discorso è serio e riguarda la validità di una terapia che pare dia ottimi risultati: quella di esprimersi attraverso tecniche artistiche. Non sto a dilungarmi su questo argomento che porta sempre alle trite frasi “c’è un po’ di follia in tutti gli artisti” oppure “chi sono i veri artisti?”,  “che tipo di arte è quella che nasce dall’inconscio”?

Preferisco osservare le persone presenti a questa inaugurazione.

Queste figure, riprese poco prima di apparire nella loro compiutezza, mi appaiono grige e subito, senza un perché, mi rammentano, per una strana analogia, le “anime morte” di Gogol. Una popolazione di personaggi dalla presenza instabile ed evanescente, mossi da mani reali ma nascoste, che si muovono sulla tastiera e che fanno parte di altrettanti corpi invisibili. Chi di loro è più reale?

Questa graziosa fanciulla di spalle sembra mettersi in comunicazione con il ragazzo dai capelli azzurri. Si erano dati appuntamento oppure i loro sguardi si incrociano in un incontro casuale, affascinati l’uno dall’altro? Forse sta per nascere una storia sentimentale oppure lavorano a qualche progetto e si ritrovano in un momento di relax?

Lo spazio dove si svolge la mostra è sospeso tra le nuvole, si passa da una stanza all’altra attraverso leggere, instabili, passerelle all’aperto e può capitare di cadere fuori nel vuoto specialmente a chi come me non è ancora padrone del mezzo, ma non ci sono conseguenze gravi se non quella di dover ritornare sui propri passi, cliccando su teleport.

Sta di fatto che questa atmosfera così rarefatta, onirica, mi coinvolge anima e corpo. Sono tesa sia per la novità che per le situazioni che man mano si vanno creando. Non conosco nessuno eppure sembriamo tutti legati allo stesso destino.  Potremmo essere sulla tolda di una nave che veleggia nello spazio, oppure stare sbarcando verso una meta ignota, appena accennata tra la nebbia.  Sensazioni di disagio ma anche di curiosità verso un percorso che ci appare per scomparire un minuto dopo.

Mi colpisce l’immagine di un emblematico avatar che ancora oggi non so riconoscere. Sta osservando qualcosa  lì tra le nuvole e vengo attratta inspiegabilmente. Capita qualche volta nel mondo reale che tu senta qualcosa di strano dentro di te all’apparizione di una persona. Alcuni lo spiegano come una reazione chimica verso l’altro: provare un’inspiegabile sensazione di piacere fisico. Ma qui di chimico non c’è nulla: né odori, né sguardi, né movimenti se non quelli del programma. Allora come si spiega questa strana attrazione?

Questi due inquietanti personaggi sembrano venire dalle tenebre per approdare dove?  Stanno atterrando simili ad uccelli corvini e spicca la testa bionda di lei, angelo o demonio? Pochi attimi e poi di nuovo scomparsi tra le nebbie, vita liquida, tutto si modifica ancora prima che i diversi modi di agire riescano a consolidarsi.  Dice  Zigmunt Bauman: “La vita liquida, come la società liquido-moderna, non è in grado di conservare la propria forma o di tenersi in rotta a lungo”.

E le storie del mio blog si rincorrono scogliendosi nell’ etere virtuale, appena una nasce l’altra muore. Gli amici entrano e subito escono nell’attesa delle novità. Se ti fermi sei perso, nessuno più ti cerca, non esisti. Verrà il momento in cui ci fermiamo, riflettiamo, ci crogioliamo tra le cose viste e dette senza l’angoscia, la smania di fare, di dire, di rinnovare.  Godere l’attimo va bene per non avere rimpianti, ma di quanti attimi necessitiamo per essere felici?

Sarima sta riflettendo.

]]> http://imaginaciondepiedra.wordpress.com/2009/11/12/vi/ Thu, 12 Nov 2009 10:47:24 +0000 nanakumari http://imaginaciondepiedra.wordpress.com/2009/11/12/vi/

Vi es un cuento que Gogol versionea de la cultura bielorrusa – de Gogol no digo nada que no hace falta-.  La edición, de Nórdica Libros tiene unas acuarelas estupendas que potencian el ambiente de misterio y confusión del texto.

Bueno, el relato es una lección de maestría narrativa, cada una de las frases tiene el sabor de lo domado,  la cuadratura del círculo y la sintaxis prístina de significado pleno.  El logro del relato es la gradación entre el ambiente de la ciudad donde se encuentran los estudiantes y todo está medido, clasificada, organizado y por ello predecible, anguloso y mortecino. Los estudiantes dejan la ciudad para volver a su luagres de origen y comienza la diáspora y disgregación por el campo. Y ahí comienzan los elementos naturales, el viento, los bosques, la noche y con ellos los sobrenaturales. Y aquí Gogol teje el relato sobre una maligna bruja. No cuento más para no desvelar la intriga sobre la que se sostiene, pero por favor no os perdais el cuadro de costumbres de todos los trabajadores del campo reunidos al amor de la lumbre para contar cuentos de terror y chascarrillos todo en uno. Lo que pasa es que no es tan divertido cuando uno es el protagonista.

A disfruta con un relato estupendo para merendárselo una tarde  de lluvia.

The Nose

Nikolai Vasilievich Gogol

The Ring of Thoth

Arthur Conan Doyle

The Lady With The Little Dog

Anton Chekhov

The Guest

Albert Camus

Nikolaj Gogol is dit jaar 200 geworden. Dat wordt gevierd en wel op de elfde van de elfde – een goede datum voor een absurdist uit de wereldliteratuur.
‘In geuren en kleuren’ is een ludiek programma waarin Gogol centraal staat.

Op het programma staan:

• Omgekeerde maag, een inleiding op leven en werk van Nikolaj Gogol
• Het geurorgel en de elektronische neus, over de werking van het reukorgaan
• Voorlezing van De neus van Gogol
• Opening tentoonstelling ‘11 Neuzen’
• Voorleesmarathon welke begint met toneelstuk De revisor

Lantaren/Venster – woensdag 11 november 2009
Aanvang 16.00 uur – Entree gratis
Gouvernestraat 133 – Rotterdam

http://www.lantaren-venster.nl/36-1558-In_geuren_en_kleuren_

Selon la formule prêtée à Dostoïevski, tous les grands écrivains russes sont sortis du « Manteau » de Gogol.

“On emporta Akaky Akakiévitch, et on l’enterra. Et Pétersbourg resta sans Akaky Akakiévitch. Ce fut comme s’il n’eût jamais existé. Il disparut, cet être que personne ne protégeait, que personne ne chérissait, auquel nul ne s’intéressait, qui n’avait même pas attiré l’attention du savant, lequel pourtant ne perdra pas l’occasion d’examiner au microscope le moindre moucheron, − cet être qui supportait humblement les railleries de ses collègues et qui était descendu au tombeau sans avoir accompli quelque action remarquable, mais auquel, malgré tout, juste à la fin de ses jours, était apparue sous l’aspect d’un manteau neuf, une vision radieuse qui avait pour un instant illuminé sa pauvre existence, cet être sur lequel ensuite s’était acharné le malheur, comme il s’acharne parfois sur les puissants de ce monde… ” Gogol, Le Manteau, 1843

Le groupe de lecteurs « L’Œil bistre au comptoir »,  sous la houlette de Marc Le Monnier, vous convie à découvrir ce que cache ce manteau… et vous donne rendez-vous le dimanche 8 novembre à 17 heures, « Aux Tontons flambeurs », 8 rue de la Main d’or, 75011 Paris, métro Ledru-Rollin,  pour assister et/ou participer à ces rencontres.

PS du 13 novembre

A signaler, la parution des Ames Mortes dans une nouvelle édition de poche aux éditions Verdier, dans une traduction d’Anne Coldefy-Faucard.

Fire   
Earth  
Metal  
Water  
Wood   

Now, I could be wrong, but I see nothing but Fire with these guys.  Eugene Hutz himself – dude is all Fire.  Listening to them makes me want to get up and dance and smile and connect with pretty girls and sweat and be outside in the rain and enjoy the summer heat.  At their concerts, people are laughing and taking in the show and dancing and cheering.  Everyone is THERE!  We’re all in it together, isn’t life GREAT?!

I see no Earth at all.  Same goes for Metal, Water, and Wood.

They make me want to shake my fist in the air – not to damn some man, not to show my support, I want to JOIN THE REVOLUTION, MAN!  I want to be part of all the fun and sex and drunken laughter that feels totally appropriate at these shows.  Would that happen at a Sufjan Stevens concert?

Here’s my problem with The Government Inspector. It was too good.

Now, please don’t go running off, thinking I’ve devolved into making pithy comments without being able to back them up. Because I’m pretty sure I have a good defense for this one.

So, background check: The Government Inspector was written by a guy by the name of Nikolai Gogol. Gogol was around during the 19th century, which technically makes this work a classic and a play. Sorry, Imaginary Readers.

I picked up the play mostly because I had really wanted to see the version being performed at the Milwaukee Rep this fall–a modern retelling of the 150+ year-old play. I didn’t make it, however, so I figured the original Gogol version would be the next best thing.

Unfortunately, what it was was the original best thing.

Here’s what I mean by that–The Government Inspector has been around for a long time. Over 100 years, in fact. And for its time, it was fantastic. The play is a piece of satire critiquing the corruption of the Tsarist bureaucracy of the time, and human greed in general, which makes it perfect for adaptions; greed and corruption never go out of style.

The basic plotline is thus: a small town discovers they are to be secretly visited by a government inspector, and try to hide all the bribes, blackmail, graft, and general corruption that are normally commonplace. Much to their chagrin, however, they discover that a civil employee has arrived at the inn already, and jump to the conclusion that he must be the inspector. Which is a logical jump to make except for the fact that the employee is just a young man taken to flights of fancy and hyperbole.

As the play progresses, the young “government inspector” is taken around the town and waited on hand and foot–which is convenient, as he had previously been about to be thrown out of the inn. He eventually ends up tricking the mayor, various officials, and the town shopkeepers out of hundreds of kopecks and in an attempt to seduce either the mayor’s wife or daughter (he doesn’t seem picky), ends up engaged to her. By the end of the play, he is able to ride off into the sunset, a rich man, after which the town discovers his treachery. To add insult to injury, the play closes on one last tragic joke: the real government inspector has just arrived, and the town will have to go through the whole charade all over again.

It’s a good plotline, a good satire, and an overall good play. Sound a bit different than my opening yet?

Here’s the problem I had reading this play: it didn’t interest me because I already knew the story. The Government Inspector, being a seminal work in the Western canon, has been revised, retranslated, reinterpreted, and redone dozens of times. After all, it’s a universal set of themes, and it’s a funny conceit to use for a work of fiction. A regular, everyday person is mistaken for someone rich, or famous, or important. I’ve already seen all the important parts.

By now, the main conceit of The Government Inspector isn’t even the main point of plotlines in some films. For every Galaxy Quest, where actors from a sci-fi show are mistaken for real space warriors, there’s an Ocean’s Thirteen, where a real inspector for an award is used by the titular 13 to rob a casino. The Government Inspector’s main concept has become a plot device, and while it’s a good one, it’s hard to appreciate a play that consists of nothing but said device, even though I know it’s worth appreciating.

So now you understand what I mean when I say the play was too good. It’s a victim of its own success–such a good idea that writers have lifted it and put it into their works ever since. I’d still recommend reading it, or seeing a perhaps more fleshed out adaptation. But I still can’t say that I liked it, if only because it’s a story I’ve heard a dozen times before.

La lectura de Memorias del Subsuelo, de Dostoievski, deviene en varias rutas. Algunas, tienen relación con el contexto histórico y social del siglo XIX, más precisamente en los años que se escribió. O sea, alrededor de 1864. Hay otras, en cambio, que sin olvidar la situación en la que se instala el escrito, rescata elementos que alzan al texto por un mérito propio. Escribiremos aquí sobre lo segundo. Los gestos y rastros históricos, eso sí, no deben ser obviados y merecen algunas consideraciones. La sombra de una cultura francófona, la presencia de Napoleón III y sus conflictos europeos, la guerra prusiano-danesa, las ideas de otros pensadores (como Henry Buckle, Chernichievski o Anaievski) y ciertas situaciones y personajes del también escritor ruso Gogol, configuran un texto que funciona como crítica, queja, reflexión y confrontación de ideas. Pero también como un relato que abre el campo a una nueva manera de entender la escritura y el sujeto.

¿Y no puede ser que el hombre ansía algo más que prosperidad? ¿Qué también le guste el dolor en la misma medida? ¿Por qué el dolor no puede resultarle tan beneficioso como la prosperidad? A veces el hombre ama el dolor de un modo pasional y terrible: esto es un hecho. Y para llegar a esta observación no hay porqué echar mano de la historia universal: basta con preguntarse a sí mismo, si uno es hombre y ha vivido un poquito. Por lo que a mi opinión personal se refiere, creo que anhelar sólo la prosperidad resulta incluso indecente. Romper algo en pedazos puede estar bien o mal, pero en ocasiones también resulta de lo más agradable. Personalmente, no soy partidario ni del sufrimiento ni de la prosperidad. Más bien soy partidario de…mi capricho personal, y de que se me garantice cuando así lo exija. (…) Sin embargo, estoy convencido de que el hombre nunca renunciará al auténtico sufrimiento, es decir, a la destrucción y al caos. Al fin y al cabo, el sufrimiento es la única razón de ser de la consciencia.

Una tentación de verdad, una genuina lucidez, es parte de la búsqueda del sujeto que transita las páginas de Memorias del Subsuelo. No obstante, hay, como lo he mencionado, una desconfianza hacia las afirmaciones que se sostienen, a las deliberaciones que se toman. La confesión de no escribir para nadie, que aparece en el final de la primera parte, o esas oraciones donde el narrador dice que todo es una broma, apelan a una falacia necesaria que no engaña, pero que se quita responsabilidad. Es un autocuestionamiento que la prosa de los años posteriores hará suya, no con la máxima de no escribirse para nadie, pero sí con la sutileza de reconocerse ficción, estrategia, mera representación. El fin de un relato hegemónico y excluyente; el principio de un plural infinito que lo contaminara todo y a todos.

]]> http://irilhove.wordpress.com/2009/10/19/l%c3%b8sningen-pa-problemet/ Mon, 19 Oct 2009 12:56:48 +0000 Iril http://irilhove.wordpress.com/2009/10/19/l%c3%b8sningen-pa-problemet/

Problem:

Du vil lese mer russisk litteratur, men har bare ikke tid eller overskudd til Anna Karenina, Brødrene Karamasov eller Doktor Zhivago. Forståelig! Men så går man rundt med en følelse av å gå glipp av noe – noe man selvsagt gjør, og påfølgende dårlig samvittighet.

Løsning:

Gogols strålende langnovelle ‘Kappen’. Den er underholdende og lettlest, samtidig som den tematisk ligger nært både ‘Mesteren og Margarita’ og Goethes ‘Faust’. I tillegg gir den et unikt St. Petersburg-portrett. Altså, flere fluer i samme smekk, og all grunn til komme i gang umiddelbart!

God lesning!

Răscoleam zilele astea prin mapele calculatorului meu. Mape prin care nu am fost de luni întregi, de care am şi uitat deja, care nu mai au nici o însemnătate pentru realitatea de azi… Şi totuşi în unul din folgere am găsit ceva, un document în care exersam în ceea ce priveşte abilităţile mele de-a scrie editoriale. Nu ştiu, mi s-a părut actual, chiar dacă a fost scris încă la 23 noiembrie 2008. Se vede că nimerisem bine în geanta lui Sergiu Sumcă (astrologul nostru de la Moldova 1), sau e doar o iluzie..?

Decideţi voi, nu l-am modificat deloc, fac doar copy-paste…

„Suflete Moarte, volumul II”

După cum bine se ştie ne aflăm în ajun de alegeri, şi deşi mai avem inainte încă o iarnă întreagă, alegerile au şi început, sau mai bine zis nu alegerile, ci selecţia. Selecţia între actorii politici. Unii capitulează, fiind slabi (de fire), iar alţii din contra se ridică, pe baza celor slabi evident.

Încerc a înţelege, dar avînd o raţiune de masă nu pot. Pentru că aşa am fost învăţat de acasă: nu dau curcanul din oală, în schimbul celui din coteţ, din simplu motiv că al doilea încă nu este penit, chiar de se umflă în pene şi pare mai gras. Dar în politica noastră, poftim, unde nu dai numai cazuri de acest fel.

Centristul Petrache face invitaţie în oala sa ex-premierului Tarlev, ăsta ştiîndu-şi lungul nasului, şi-l bagă, şi devine lider. Liderul, la rîndul său, îşi face un site (www.tarlev.md) unde bagă tot adevărul vieţii măriei-sale. Domn Sima (Patria-Rodina), click-ează site-ul, dă faţă-n-faţă cu cruda realitate a vieţii şi demisionării măriei-sale, şi în aceeaşi zi, fiind plin de milă, declară că desfiinţează „Patria” şi aderă la „Uniune” (nu Europeană, Centristă). Copernic pentru asta a fost ars pe rug, dar lor nu li-e nimic, trăiesc.

Pe alt mal, marele clasic Roşca, sub egida muzei Clio (muza istoriei), scrie cronici în stil Urechean, sorry, cronici în stil Grigore Ureche, puţin parafrazate, despre Urechean Serafim şi Filat Vladimir, şi micile lor afaceri din perioade mai vechi. Acuză PLDM-iştii că cumpără (cacofonie necesară) PPCD-işti cu Logane şi slogane, pe cînd el pierde din suflete… (aici am ajuns la Gogol). În genere, continuînd cu aceeaşi paşi alegerile din 2009 vor fi alegerile închinate lui Gogol (nu Google). Nu găseşti un politician care să nu se sfarme în patru, pentru tot atîtea „suflete moarte”. Şi dacă acest an a fost şi continuie a fi Anul Druţă, anul viitor va fi Anul Gogol Nikolai Vasilievici, pentru că chiar în 2009 se fac 200 de ani de la naşterea marelui scriitor rus, şi voturile, din păcate, prin prostia noastră mare tot lui i le închinăm… 

Maxim PULBER

Foto: Alex Mazilu

Sunt un om serios, ce rareori sare peste cal. Dar canicula din vara aceasta mi-a provocat tulburări de comportament, fapt explicabil când zile şi nopţi în şir eşti doar o pastă fetidă, dispusă, ca o ironie, într-o vagă formă humanoidă.

Inspirat de un post de televiziune pe care, în mod normal, n-ar trebui să-l urmăresc, mi-a venit gust, contrar firii mele echilibrate, să alcătuiesc un sondaj de opinie, pornind de la întrebarea: Cum credeţi că este receptată ţara noastră de către occidentali? Bănuind că majoritatea subiecţilor vor răspunde că percepţia e, mai degrabă, una negativă, pregătisem, în ciornă, şi schema unui editorial care să decreteze, pe baza rezultatelor sondajului, falimentul întregii noastre clase politice. Materialele (sondajul şi editorialul) urmau să apară într-un cotidian local, la care colaborez uneori, râvnind câştigul facil şi flatarea propriei vanităţi (deseori mi s-a spus, aproape pe ton de reproş, că sunt atât de sincer încât oamenii cred că glumesc; ţin să precizez că eu glumesc foarte rar, fiind, cum am mai spus, un om serios).

Orice gazetar cu experienţă (cum mă pretind şi eu a fi), când doreşte să ofere publicului un sondaj de opinie, nu se îndepărtează de propriul birou spre a-şi alcătui cercetarea, ci o rezolvă cu profesionalism, atribuind un procent covârşitor (dar cât de cât plauzibil) răspunsului care coincide cu propria sa părere sau, după caz, cu propriul interes. Cunosc toate aceste secrete ale meseriei şi le respect, dar vara asta a fost una caniculară, în care până şi sufletul se perpelea năduşit. Confuz, am cedat impulsului nefast de a-mi realiza materialul pe teren, în contact cu diverşi subiecţi (acasă era, oricum, extrem de cald). Ca loc al desfăşurării anchetei am ales un cartier mai îndepărtat, dorind să evit ironiile cu care, foarte probabil, m-ar fi tratat cunoscuţii, aceştia ştiind câte ceva despre micile trucuri ale laboratorului gazetăresc.

Odată  descins în cartierul cu pricina, am intrat într-o cafenea spaţioasă, deoarece oamenii se simt deranjaţi şi stânjeniţi când sunt abordaţi pe stradă; în schimb, spaţiul închis şi şederea la o masă predispun la dialog.

Mi-am ales drept prim interlocutor (subiect) un domn care, judecând după barba deasă, cutele dintre sprâncene şi proeminenţele reliefului frunţii, părea a fi un intelectual. După un mic preambul lămuritor, i-am adresat întrebarea plănuită, reformulată în urma unei inspiraţii:

- Cum credeţi că suntem văzuţi noi, românii, de către occidentali?

În acest moment, un tânăr bine legat de la o masă alăturată a părăsit în grabă localul, amănunt căruia, în aşteptarea răspunsului, nu i-am acordat atenţia cuvenită. După o pauză destul de lungă, am primit şi replica, nu lipsită de originalitate:

- De curând, domnul meu, am fost invadat de gândaci de bucătărie, astfel că m-am văzut silit să recurg la dezinsecţie, acţiune încununată de succes. Nu m-am gândit, însă, dacă gândacii aceia vor fi avut vreo părere despre mine şi, sincer să spun, nici nu-mi pasă… Poate vă par insensibil, dar cred că ar fi exagerat să suferim după fiecare dezinsecţie ori deratizare  şi, mai mult, să ne preocupe ce părere au despre noi feluritele vieţuitoare. Nu neg, cu toate acestea, că vor fi fost şi ele lăsate pe lume cu vreun rost, poate cu acela de a ne atenţiona să nu ajungem să ne asemănăm lor…

Nu mă înşelasem, convivul era un intelectual, cum reieşea din claritatea expunerii; însă aluziile sale mi-au părut (poate şi din pricina arşiţei, mai blândă, totuşi, în cafenea) exclusiviste peste măsură. Oricum, i-am mulţumit pentru disponibilitate, scuzându-mă, totodată, pentru eventualul deranj. Am purces apoi la abordarea unui al doilea subiect, un domn înalt, cu privirea de un gri-verzui halucinant scrutând către lumi inaccesibile mie:

- Care credeţi că este opinia occidentalilor despre noi?

- Socotesc ca mult mai relevantă opinia mea despre ei – răspunse, în transă parcă, straniul Subiect nr. 2.

- Şi care ar fi aceasta? – insistai, deşi mă abăteam iarăşi de la scopul sondajului.

- Nu cred că aş avea ceva nou de adăugat faţă de cele zise de Gogol în Taras Bulba. Citiţi-o, dacă n-aţi făcut-o până acum, iar în cazul că sunteţi botezat, s-ar putea să înţelegeţi…

Orice gazetar se bucură, de obicei, să întâlnească opinii cât mai inedite, surpriza fiind de dorit în domeniul nostru de activitate. În cazul de faţă, însă, eu îmi concepusem în linii mari editorialul, astfel că mă vedeam pus în încurcătură. Speram, totuşi, ca răspunsurile următorilor subiecţi să-mi îngăduie revenirea la planul iniţial, ba, chiar, o boare trimisă de un uriaş ventilator (cu care era dotată cafeneaua) mă aduse pentru o clipă la realitate, venindu-mi gândul sănătos, dar tardiv (cum voi arăta îndată), de a mă întoarce acasă pentru a-mi realiza sondajul „din burtă”, cum se spune între profesionişti.

În vreme ce chibzuiam la soluţia optimă, un grup de nouă bărbaţi pătrunse în cafenea. Recunoscui, între ei, pe tânărul ce părăsise masa vecină pe când operam asupra primului subiect, tânăr care, pe lângă tovarăşii săi, era acum însoţit şi de o superbă bâtă de oină. De altfel, el fu acela care mă prezentă celorlalţi, adresându-se în special unui ins atletic, ale cărui trăsături ferme încadrau o privire de oţel:

- Ăsta-i! – spuse tânărul, arătând către mine. Face agitaţie pe-aici, că nu ştiu ce chestii cu occidentalii, că ce cred ei, treburi de astea…

Domnul cel atletic mă scană scurt, după care mi se adresă:

- Mă numesc Igor Ionescu şi conduc Liga pentru Ocrotirea Bunelor Moravuri. Vă rog să vă legitimaţi!

Din fericire, sunt deprins a purta asupra mea buletinul de identitate şi legitimaţia de serviciu, tic deprins încă din anii dictaturii. Totodată, ştiu că actele pot fi solicitate doar de către organele abilitate. Având de-a face cu civili, am încercat să protestez, dar tânărul dotat cu acea splendidă bâtă interveni, mârâind printre dinţi:

- Dumnealui se pare că vrea să jucăm o partidă de oină sau, poate, de base-ball, ca-n occident…

Ca prin farmec, un casetofon dădu glas ariei lui Boris Godunov din opera omonimă a lui Modest Petrovici Musorgski (1839 – 1881). Scopul acestei intervenţii muzicale nu era atât desfătarea estetică, ci mai cu seamă acela de a acoperi eventualele sunete stridente. Însoţitorii tânărului păreau, în marea lor majoritate, să-i susţină punctul de vedere:

- Una peste rât ar fi legitimă şi necesară! – opină o voce, citând cu aproximaţie o vorbă devenită celebră, chiar dacă într-un context diferit.

- Terminaţi! Să cercetăm întâi cu atenţie, ca să nu facem vreo greşeală! – tună domnul Igor Ionescu, la momentul oportun.

- Pagubă colaterală – încercă, timid, un glas mai din fundul sălii să salveze distracţia, dar cei mai mulţi se potoliseră la intervenţia conducătorului Ligii, mai cu seamă că şi eu prezentasem, între timp, documentele.

- Verifică – ordonă domnul Ionescu unui aghiotant – dacă nu se află pe listele CSPTB (Comitetul pentru Sprijinirea Preşedintelui Traian Băsescu).

- Nu-i! – hotărî aghiotantul, după cercetarea minuţioasă a unor liste.

- Vezi dacă nu-i dintre ăia care au vărsat o lacrimă pentru albanezii din Kosovo! – continuă autoritarul comandant.

Devenisem mult mai liniştit, ştiind că în acea perioadă nu vărsasem nici un fel de lacrimi imputabile, ba chiar mă situam ferm de partea pravoslavnicilor. Poate uimi faptul că, având asemenea antecedente, am nimerit acum, doar din vina mea, într-o situaţie atât de penibilă, dar în acest an a fost o caniculă nemaiîntâlnită pe la noi. Trecut cu bine şi de cea de-a doua verificare, membrii Ligii au mai ţinut să afle dacă nu aparţin vreunui partid politic dubios, ori unei grupări eretice. După cum cred că ştiţi, nu este cazul…

- Propun – zise domnul Ionescu, după alte câteva verificări – să-l ducem la Club, ca să lămurim ce vroia să spună cu occidentalii ăia…

Tocmai atunci, din stradă se stârni o larmă uriaşă, bubuind, ca tunete, scandări ritmate:

- Ce-hov! Ce-hov! Ce-hov!…

Aveam să aflu ulterior că fusese vorba de un miting al OEOIAPC – Organizaţia pentru Editarea Operei Integrale a lui Anton Pavlovici Cehov (1860 – 1904), organizaţie ce numără, doar în urbea noastră, 17.000 de susţinători, devansându-i nu doar pe specialiştii Convenţiei, ci chiar şi pe admiratorii lui Gogol  şi ai lui Dostoievski, luaţi la un loc. Spre neşansa mea, am fost scos din cafenea tocmai atunci, nimerind în mijlocul mitingiştilor. Fără nici o explicaţie logică, un cetăţean m-a confundat, strigând din toţi rărunchii:

- Băăă, haideţi, că l-au prins pe Andrei Cornea[1]!…

Oricine îşi poate imagina ce-a urmat… Mulţimi nesfârşite curgeau din blocuri, sporind îmbulzeala. Pe dată, au fost puse în circulaţie numeroase zvonuri contradictorii. Oricum, eu aveam de suferit din pricina celor din imediata mea apropiere, presupunerile mulţimii fiindu-mi, cel puţin deocamdată, indiferente. Până şi domnul Igor Ionescu pierduse controlul în tot acel vacarm, haotic şi nimicitor ca o furtună. Un glas bărbătesc strigă, trădând mânie şi scârbă:

- Ăsta-i 95 la sută ăla, care vrea în NATO!…

O doamnă cu trăsături nobile, dar istovite, mă lovea cu o sacoşă plină (cu cartofi, presupun, dar puteau fi şi gulii), urlând la fiecare izbitură:

- Ţine-aici: NATO! Legitimă şi necesară! Na-ţi, porcule, integrare euro-atlantică!…

- Lasă-mă să dau şi eu! Lasă-mă să dau şi eu! – implora o voce stridentă, dintr-un loc mai îndepărtat.

Câte vorbe de ocară nu mi s-au aruncat!… Am fost făcut spion[2], MTV, pedofil, bulangiu (expresie trivială, pe care nu ţin s-o explic), homunculus, avorton, eretic împuţit (evident, un pleonasm), bărbat gonflabil, ecumenist, big brother, american tâmpit (truism!) şi multe altele…

Paradoxal pentru situaţia în care am ajuns e faptul că, atunci când nu cad victimă unei insolaţii, sunt un om serios, după cum am mai amintit. Mi-am însuşit o cultură preponderent răsăriteană, între cineaştii mei preferaţi se numără Vasili Şukşin ori Nikita Mihalkov, iar dacă mă îndulcesc uneori la apuseni, aceştia sunt aleşi cu multă grijă, pentru a nu mă întina. Astfel, nu i-am ocolit pe Cervantes sau pe Rilke, bunăoară, dar socotesc că nimeni nu m-ar învinovăţi pentru asta…

Cu multă greutate, căci timpul se dilatase insuportabil, am ajuns în aşa-numitul Club, în fapt un fost cinematograf, folosit acum mai mult ca sală de consfătuiri. Spiritele potolindu-se oarecum, am apucat să-mi justific prezenţa mea acolo şi straniul demers gazetăresc. În timp ce-mi pledam cauza, un glas de tenor m-a întrerupt:

- Fraţilor, eu îl ştiu pe ăsta! Nu-i trădător de ţară, Dumnealui scrie la Puncte Cardinale[3]!

Odată spuse aceste vorbe, ca în urma unei parole miraculoase, orice urmă de ostilitate dispăru şi diverşi cetăţeni prinseră a mă asalta cu sumedenie de întrebări, precum: Ce mai face domnul Gabriel Constantinescu? Când se vor găsi în librării versurile domnului Traian Călin Uba? Răzvan Codrescu este evreu, sau nu?…

Ceea ce debutase asemenea unui proces se metamorfoză brusc într-un soi de conferinţă de presă. În final, am acordat mulţime de autografe. Spre seară, jenat de situaţia în care mă pusese şi, totodată, fericit că m-a cunoscut, domnul Igor Ionescu mă pofti la un festin, ce urma să se desfăşoare într-o grădină, la lumina lămpilor de petrol. O fericită întâmplare îi aduse acolo pe Dona Dumitru Siminică şi pe Zavaidoc.

S-au adus la masă specialităţi de brânzeturi cu struguri şi mere, icre negre şi roşii, filé de morun la grătar, antricot de cerb şi ficat de pasăre cu sos de citrice, viţel îndesat cu ierburi şi copt în groapă, sarmale moldoveneşti cu mămăligă vârtoasă şi amfore de smântână (sarmalele au stat, în vase de piatră, o zi întreagă în cuptorul cu lemne; erau cât nuca, vita, porcul şi curcanul erau tocate la satâr, iar varza s-a opărit cu borş) şi, spre ziuă, ciorba de potroace, pentru dres. Fiecare fel de bucate a fost exaltat cu cel mai potrivit sortiment de vin, astfel că au ce regreta toţi cei care n-au fost de faţă…

…Dar nu atât acele bunătăţi ne-au bucurat sufletul, nici răcoarea parfumată a nopţii, cât părtăşia cu fraţii de credinţă, care numai la noi, în Răsărit, e deplină…

Poate părea că întreaga istorie s-a conformat unui şablon ieftin în care, după o succesiune de peripeţii, urmează un final fericit. Dar, nu este aşa! Căci, în toiul bucuriei, răsare ca o buruiană tristeţea, din cine ştie ce unghere ale inimii. Cu cât se înteţeşte voia-bună, cu atât ne covârşeşte simţământul unei înfricoşate zădărnicii. Cântecele s-or stinge, ce-am strâns în jitniţe s-a risipi, vremea n-o mai putem întoarce, iar vara e pe sfârşite…

[1] Intelectual marcant de la sfârşitul mileniului al doilea; se pare că în cartierul amintit în lucrarea de faţă nu era foarte simpatizat.

[2] CIA, evident.

[3] Periodic independent de orientare naţional-creştină, ce a apărut la Sibiu la sfârşitul mileniului al doilea şi începutul mileniului al treilea.

Soon I’ll begin posting a series of “album reviews” through the Chinese Five Element lenses.  I’ll be “reviewing” my favorite albums by giving them ratings in terms of each element.  Lately I’ve been listening mostly to various forms of death metal so there will be a few of those for sure, but I’ll round them out with plenty of other things, like:

Silversun Pickups
David Bazan
Deathspell Omega
Arkhon Infaustus
Origin
The Faint
Feist
Mike Doughty
Gogol Bordello
Don Caballero

I don’t suspect many people out there are even vaguely interested in how much Wood vs. Water is in some technical-brutal-grindcore-symphonic metal band – but I am!

Después de andar un sabado mas con tanto ocio en mi casa que lo unico que haci era escuchar música me dedique a buscar posibles conciertos en nuestra ciudad para lo que resta del año descubri que un grupo conformado entra varios por inmigrantes de europa del este me topo con GOGOL BORDELLO, un grupo que radica en Nueva York el sonido de este grupo es punk-gitano que utiliza instrumentos como acordeon, violines y saxofones, es un grupo que trae demasiada energía y que cuando lo escucho me veo con la banda echando un desmadre perverso mientras la cerveza vuela por todo el lugar, pero en fin es un grupo bastante bueno y pues estaran dandose una vuelta por nuestro país el 20 de Noviembre compartiendo escenario con LOS AUTENTICOS DECADENTES(ARGENTINOS) y GONDWANA(CHILENOS) lo cual sin duda ese concierto estara lleno de energia y de buena vibra les recomiendo que lo tomen como opción aunque falte un chingo.

aqui les dejo unos videillos de GOGOL BORDELLO

1 ottobre – 29 novembre 2009 Musei di San Salvatore in Lauro nel Complesso  Monumentale del Pio Sodalizio dei Piceni Mostra “Gogol’ e Roma” dalle collezioni del Museo Nazionale della Storia – Mosca, a cura di Natalia Kargapolova, ricercatrice senior del Museo. 1 ottobre – 29 novembre 2009 Museo Nazionale di Castel Sant’Angelo Mostra “Gogol’ nelle illustrazioni di Sergej Alimov”, dalle collezioni del Museo Nazionale del Teatro di “A.A. Bachrušin” – Mosca, a cura di Karina Ogandžanova, vice-direttrice della casa-museo di A.N. Ostrovskij. 1 – 29 ottobre 2009 Biblioteca Museo Teatrale del Burcardo Mostre “Gogol’ – il Teatro – l’Avanguardia russa”, a cura di Galina Beskina, e “Nikolaj Gogol’ nelle fotografie di Šapiro (1840 – 1900)”, curata da Svetlana Semikolenova, Vice Direttrice delle attività scientifiche del Museo di Bachrušin.

Roma 1° ottobre ore 11.00 via Columbia 1,  Sala Riunioni, Edificio B, IV piano presso la Facoltà di Lettere e Filosofia dell’Università degli Studi di Roma Tor Vergata conferenza su: “Che ne è stato del secondo volume delle Anime Morte?” a cura di Jurij Mann, professore emerito, membro dell’Accademia Russa di Scienze Estetiche, collaboratore scientifico dell’Istituto di Letteratura Mondiale, professore dell’Università RGGU di Mosca, uno dei massimi esperti al mondo di Gogol’ di cui sta curando la pubblicazione di tutta la sua immensa opera. Presentazione del Prof. Cesare De Michelis, docente di Lingua e Letteratura russa, interviene il Prof. Alfredo Eduardo Bellingeri, direttore del Dipartimento di Beni Culturali, Musica e Spettacolo dell’Università di Tor Vergata.
N. V. Gogol’ nacque il 20 marzo (1° aprile, secondo il calendario gregoriano) del 1809 nel villaggio di Velikie Soročincy, a trenta chilometri da Vasil’evka, la tenuta della famiglia Gogol’-Janovskij. Il bambino fu battezzato in onore di San Nicola Taumaturgo, poiché la madre dello scrittore aveva pregato davanti all’icona del Santo di donarle un figlio. Dalle pagine del racconto Possidenti di antico stampo traspare il modo di vivere della famiglia Gogol’-Janovskij, lento e patriarcale: “Mi piace tanto la vita modesta di quei solitari possidenti di remoti villaggi, che nella Piccola Russia si sogliono chiamare ‘possidenti di antico stampo’…”. La villa padronale con la sua pianta, le decorazioni in stile dorico o toscano, il frontone classico che incorniciava il mezzanino, gli elementi di architettura popolare ucraina – tutto caratterizzava un tipo di edificio capace di soddisfare le esigenze del possidente ucraino medio. Gogol’ partecipò attivamente alla costruzione della villa della sua famiglia: componeva bozzetti, schizzava finestre con vetrate, disegnava orlature, mazzi di fiori e arabeschi. Nelle stanze erano appesi alle pareti, oppure adagiati per terra, tappeti ispirati ai disegni dello scrittore. Dal 1821 al 1827 Nikolaj Gogol’ studiò a Nežin, in quel ginnasio di scienze superiori, che secondo il disegno del suo fondatore, il cortigiano di Caterina II principe A. A. Bezborod’ko, sarebbe dovuto diventare il centro di istruzione, scienze e morale della regione.  A Nežin il giovane Gogol’ sognava grandi opere. Scelse per la sua vita il cammino della giustizia e decise di studiare giurisprudenza, perché credeva che proprio in quel campo ci fossero ancora tante cose da fare e, proprio in quel campo, egli si sarebbe reso veramente utile all’umanità.  Dal 1829, Nikolaj ricoprì cariche di funzionario che “non facevano invidia a nessuno”, ma non restò a lungo nei dipartimenti e nei collegi “dove tutto era soffocato, tutto era impantanato in lavori inutili, miseri: a farli, la vita si consumava senza dare frutti”. L’amore per le arti figurative portò Gogol’ nelle classi dell’Accademia di Belle Arti: ne fu allievo uditore dal 1830 al 1833. Lì fece conoscenza con molti artisti, e rimase colpito dal carattere democratico dei rapporti tra di loro. Gogol’ dimostrava particolare interesse per la pittura, per la specificità del mestiere del pittore, per la vita quotidiana degli uomini al servizio dell’arte.  Gogol’ si cimentò anche nel campo della didattica.  La prima prova letteraria del giovane Gogol’ fu il componimento poetico Italia, pubblicato sulla rivista “Il Figlio della Patria e Archivio del Nord” nel 1829: “Italia – paese rigoglioso! A te l’anima anela, colma di desiderio”.  Nel 1831 uscì in un volume la prima parte delle Veglie alla fattoria presso Dikan’ka, nel 1832 seguì la seconda. Proprio grazie al tema popolare il nome di Gogol’ diventò famoso in tutta la Russia.  La prima dell’Ispettore generale ebbe luogo il 19 aprile del 1836 al Teatro Aleksandrinskij, recentemente inaugurato in onore della zarina Aleksandra Fëdorovna.  Gogol’ andò all’estero per lavorare sulle Anime morte, cominciate nell’autunno del 1835.  Dopo aver visitato numerose città europee, il 25 marzo del 1837 Gogol’ arrivò a Roma. In quella città dove “l’uomo è più vicino al cielo di una versta intera”, sotto quel cielo sempre splendente, respirando un’aria che “faceva venire voglia di trasformarsi in un gigantesco naso, con narici grosse come secchi” per “farci entrare almeno 700 angeli”, crebbe il libro sulla vita russa. Secondo il disegno dell’autore, la prima parte del poema Le anime morte, pubblicata nel 1842, avrebbe dipinto l’immagine dell’inferno, la seconda avrebbe dovuto rappresentare il purgatorio e la terza una sorta di paradiso. Mentre il lavoro al primo volume proseguiva, Gogol’ aveva già cominciato la stesura del secondo. “Le anime morte sono un cortile sporco attraverso il quale si arriva a un edificio elegante” – queste parole di Gogol’ a proposito della prima parte del suo poema si leggono nelle memorie della principessa V. N. Repnina, entusiasta dell’opera dello scrittore dopo aver ascoltato la lettura dei primi due capitoli della seconda parte. Tra tutti i conoscenti moscoviti, Gogol’ andava più volentieri a trovare il noto slavofilo A. S. Chomjakov, confidando che nella casa dell’amico la sua anima trovava riposo. Chomjakov aveva sistemato nella sua abitazione una stanza “per la conversazione” ammobiliata con divani verdi. In quel piccolo salotto, slavofili e occidentalisti discutevano sul destino della Russia, sul suo percorso originale e sul legame reciproco con l’Occidente. Lì si riunivano, parlavano e “facevano il tifo” per la causa comune i più importanti rappresentanti dell’ “élite intellettuale” russa: gli Aksakov, i Kireevskij, T. Granovskij, P. Čaadaev, A. Herzen, M. Pogodin, Ju. Samarin, A. Tolstoj, A. Košelev. www.bicentenariogogol.it

Roma. Non mancherà il cinema con una rassegna “Gogol’ nel Cinema” organizzata con Centro Sperimentale di Cinematografia – Cineteca Nazionale, alla Sala Trevi dal 1° al 4 ottobre. Nella programmazione film di registi russi e italiani tratti delle opere di Gogol’: “Taras Bulba” (1909) di Aleksander Drankov; “Portret” (1915) di Vladislav Starevic; “Šinel’” (Il cappotto), (1959) di Aleksiej Batalov;  “Il cappotto” (1952) di Alberto Lattuada; “Revizor” (L’ispettore generale, 1952) di Vladimir Petrov, “La passeggiata” (1953) di Renato Rascel, “La maschera del demonio” (1960) di Mario Bava; “Anni ruggenti” (1962) di Luigi Zampa; “Vij” (Il Vij, 1969) di A. Ptuško;  “Il naso” (2003) di Francesco Lagi.
La rassegna, organizzata dalla Fondazione Internazionale Accademia Arco e Art interforum, ha il patrocinio dell’Ambasciata della Federazione Russa in Italia, del Comune di Roma e dell’Assessorato alle Politiche Culturali e della Comunicazione, della Società Italiana Autori ed Editori, del Dipartimento dei Beni Culturali, Musica e Spettacolo dell’Università di Tor Vergata.  Molte le istituzioni che hanno collaborato alla realizzazione: ETI – Teatro Valle, Centro Sperimentale di Cinematografia – Cineteca Nazionale, Caffè Greco, Biblioteca Museo Teatrale del Burcardo, Museo Nazionale di Castel Sant’Angelo, Musei di San Salvatore in Lauro nel Complesso  Monumentale del Pio Sodalizio dei Piceni,Teatro d’Arte “Cechov” di Mosca, Teatro Opera da Camera Pokrovskij, Museo Nazionale della Storia – Mosca, Museo Nazionale del Teatro di “A.A. Bachrušin” – Mosca, Gosfil’mofond.

Il 25 marzo del 1837 Gogol’ arriva a Roma e il grande scrittore russo s’innamora della città eterna e come lui stesso dichiara trova “la patria della sua anima”, il luogo dove “la sua anima viveva prima ancora che [venisse] alla luce”. A Roma – dove “l’uomo è più vicino al cielo di una versta intera”, sotto il cielo sempre splendente, respirando l’aria che “faceva venire voglia di trasformarsi in un gigantesco naso, con narici grosse come secchi” per “farci entrare almeno 700 angeli” – Gogol’ è veramente felice come scrittore e come uomo, perché viveva in pace con se stesso. Ama sia la Roma storica sia quella contemporanea, ama il popolo italiano, dotato di grandissimo senso estetico, ammira la natura dell’Italia e la sua arte. Partecipa al carnevale romano, che riuniva in un’allegria e in emozioni comuni tutti i ceti sociali. Buongustaio e buona forchetta, si gode la cucina italiana. Roma e l’Italia sono fonti di ispirazione senza fine, infatti “leggendo” Roma, facendo proprio lo spirito della Città eterna, Gogol’ abbozza l’idea più importante per tutta la letteratura russa successiva, così come per la coscienza nazionale russa: l’idea della purificazione e della resurrezione dell’uomo e della sua anima. Secondo il disegno dell’autore, la prima parte del poema Le anime morte, pubblicata nel 1842, avrebbe dipinto l’immagine dell’inferno, la seconda avrebbe dovuto rappresentare il purgatorio e la terza una sorta di paradiso. Nel bicentenario della nascita di Gogol’ la Russia ha organizzato moltissime iniziative in tutto il paese e per celebrare il grande scrittore e drammaturgo russo e soprattutto il suo legame con Roma e l’Italia, il Ministero della Cultura della Federazione Russa e il Ministero per i Beni e le Attività Culturali italiano presentano a Roma una rassegna ricca di eventi. Curata da Natalia Kargapolova, ricercatrice senior del Museo, la mostra “Gogol’ e Roma” (1 ottobre – 29 novembre 2009) con centosessanta oggetti, provenienti dal Museo Nazionale della Storia – Mosca esposti nei Musei di San Salvatore in Lauro nel Complesso  Monumentale del Pio Sodalizio dei Piceni, “racconta”  la figura del grande scrittore russo e il suo rapporto con la città eterna. Al Museo Nazionale di Castel Sant’Angelo sempre dal 1 ottobre al 29 novembre la grande esposizione  “Nikolaj Gogol’ nelle illustrazioni di Sergej Alimov”, a cura di Karina Ogandžanova,  vice-direttrice della casa-museo di A.N. Ostrovskij, mette in mostra 42 disegni originali del pluripremiato illustratore Sergej Alimov, tutti ispirati all’universo delle opere gogoliane, molte delle quali furono scritte a Roma, come il primo volume de “Le anime morte”, “Il cappotto”, “Il ritratto” e altre. Per Gogol’ il teatro era un’arte sublime, di grande rilievo sociale ed è per questo che tra gli eventi per il “Bicentenario di Gogol’ ” a Roma ampio spazio viene riservato all’opera teatrale, con le due mostre, complementari tra loro, ospitate dal 1° al 29 ottobre alla Biblioteca Museo Teatrale del Burcardo della SIAE, con opere provenienti dal Museo Nazionale del Teatro di “A.A. Bachrušin” – Mosca: “Gogol’ – il Teatro – l’Avanguardia russa”, a cura di Galina Beskina, e “Nikolaj Gogol’ nelle fotografie di Šapiro (1840 – 1900)”, curata da Svetlana Semikolenova, Vice Direttrice delle attività scientifiche del Museo di Bachrušin.

Roma 30 settembre  2009, ore 12.00 Piazza San Salvatore in Lauro 15, conferenza stampa di Bicentenario di Gogol’ – Roma 2009 Rassegna per il 200° anniversario dello scrittore e drammaturgo russo Nikolaj Gogol’. A seguire press preview della mostra “Gogol’ e Roma” dalle collezioni del Museo Nazionale della Storia -Mosca e press tour alle mostre “Gogol’ nelle illustrazioni di Sergej Alimov” al Museo Nazionale di Castel Sant’Angelo, “Gogol’ – il Teatro – l’Avanguardia russa” e “Nikolaj Gogol’ nelle fotografie di Šapiro (1840-1900)” alla Biblioteca Museo Teatrale del Burcardo. Navetta a disposizione dei giornalisti Interventi del Sottosegretario ai Beni e alle Attività Culturali on. le Francesco Maria Giro  del Vice Ministro della Cultura della Federazione Russa, Pavel Khoroshilov e dell’Assessore alle Politiche Culturali del Comune di Roma Umberto Croppi e gli esponenti degli enti organizzatori e delle istituzioni che hanno collaborato alla realizzazione della manifestazione Gosfil’ mofond, Ambasciata della Federazione Russa nella Repubblica Italiana, Comune di Roma Assessorato alle Politiche Culturali e Comunicazione, ETI – Teatro Valle, Università degli Studi di Roma Tor Vergata – Dipartimento di Beni Culturali, Musica e Spettacolo, Centro Sperimentale di Cinematografia – Cineteca Nazionale, Caffè Greco, Biblioteca Museo Teatrale del Burcardo, Museo Nazionale di Castel Sant’Angelo, Musei di San Salvatore in Lauro, il Cigno GG Editore

E campanie electorala si printre sute de catarge politicianiste se itesc si dorinte perverse, aduse proaspat cu avionul via Moscova.

Concluzia ? Filocalia n-are legatura cu rusofilia, dar are cu limita existentiala a celor care o clameaza in Parlament, o recunosc pe sticla..vezi Guse purtatorul de virus sau o tasteaza pe forumuri..vezi rtv..
Ca sa limpezim lucrurile, cei enumerati mai sus seamana cu niste Suskine al caror vocabular inghetat de prea multa marojnaia il face cuprinzator intr-o mana. Mai rau e ca si mintea e pe acelasi calapod. Obsesia lor antibasesciana ii face sa isi piarda uzul ratiunii si sa caute cu infrigurare acelasi aliat estic, caruia Papasa cu oci crasnaia ii dadea telefon sa ii cante serenada cu oci…nu ciornai (undercover) si sa ii soptesca gales… ia liu bliu ti bia, davai prezidiu, duma si imparatia. Noroc ca serenada a ramas fara raspuns fiind intrerupta de repede disparutul Guse…
Tizul lui insa, bantuitorul de partide precum fantoma de la Opera Kremlin, acest Rasputin al treburilor murdare, nu seamana deloc cu el.

Pentru el, comunismul e cool now …..

N-am nimic cu poporul lui Dostoievski, Esenin, Cehov, Maiakovski, Gogol sau Tolstoi, dar am cu iubitorii de Putin, care ne confunda cu vitelul de aur, fiindca sufletul rusesc nu poate fi confundat cu cel cainesc, al catorva care viseaza la craiul de la rasarit ca panaceu romanesc.

Iubirea de rusi, pentru rusi si fata de rusi a fost se pare de tipul “coupe de foudre” la vederea malaiului kgbist relocat pentru a cumpara economia romaneasca.  A mai ramas politica, asa ca matriostile de campanie au pornit lobby-ul prorus, fara sa fi studiat mai intai teoria cristalizarii iubirii, care merge in cuplu si nu intre noroade.

Bag seama, fara sa ma pripesc, ca le fuge rau arsenalul de sub picioare, daca nu se mai feresc sa apeleze la cel de ultra rezerva. Nu-i uram pe rusi si chiar dorim sa facem afaceri cu ei, insa Putin nu-ncape in acest business, care risca sa se transforme intr-un “menage a trois”, iar zoofilisti n-am fost niciodata sa ne placa si ursul (medvedeev), care s-ar putea sa ramana fara coada el insusi daca ne suparam.

Noroc ca am sesizat la timp strategia scoasa din beciurile din parcul Filipescu si din Magheru..la strada, exact din valiza cu butonul rosu legata de mana lui Patrice oripilat de justitia romana  si indemnata brusc in greva declansata de pivnicereasa sefa. Iata ca si-a tras jutitie privata ! Bravo lor ! Iata ca a venit timpul sa recunoasca ca ceea ce multi spun de o vreme…pnl-psd-kgb.. nu-i o vorba in vantu’.

Sa te tii cazacioc cu noi, pana in ziua alegerilor…
Sunt curioasa incotro o iau dupa, daca nu le iese pasienta..in “siberiada” lui Mihalkov, ca doar “asa se caleste otelul”..fac un rafting pe “Donul linistit” sau cer repatrierea la “Conacul” lui Tolstoi ca sa cugete de ce au pierdut ? La ce depuneri de resurse au facut,  poate ii cazeaza Kazmunaigaz pe gratis, asta daca nu cumva se strica pactul dintre “maestru si margareta” si apucam sa vedem “cuibul de nobili” umbriti de dungi stil “trompe d’oeil”…in care sa aruncam cu prastia blinii..

Or fi ghicit te pomenesti in runele gotice ale Tezaurului de la Pietroasa, care are o inscriptie crestina, pe care putini o cunosc, ca sa-i filorusifice pe cei 322 de jucatori de tarot cu propriul popor, ca sa-si iasa din obisnuinta vestica, europeana. Rusofilia, patricinia,iliescia, srsia,crinia si gusia nu vor salva niciodata Romania. Noi avem albia si matca noastra si traseu separat prin istorie, iar dreapta nu se intalneste cu stanga, decat atunci cand amandoua mainile vor. Si cum sa se intample asta cand totul a inceput cu pasol na turbinca, davai ceasul, japca Basarabia, davai teritoriu granar pe vremea lui Dej…toate in schimbul unui Canal unde a pierit floarea intelectualitatii romanesti urmat de davai petrol si gaze, privatizari si acum ..davai politica si niet democratia..the final frontier…

Mai e nevoie de argumente ? Inchei in pur stil romanesc….

GRU,GRU,GRU…toamna gri, nu credeam ca o sa mai vii ,comunismul sa-l reinvii si pe Putin sa-l aduci, sa-i salvezi pe matracuci ! Offf…..

Acesta este un pamflet, desi nu pare !

REMEMBER

Ca sa nu treaca neobservate prin istoria domniei tarului Putin sa ne aducem aminte de cei disparuti:

Berlin – The murder on Monday of human-rights activist Zarema Sadulayeva was just one of a series of such assassinations in Russia. While the crimes elicited strong reactions both at home and abroad, many were never resolved.Following is a chronology of prominent murder cases and mysterious deaths during the past six years.

July 2009: Human-rights activist Natalya Estemirova is shot dead in Ingushetia, an autonomous republic in Russia’s restive North Caucasus. Estemirova, who worked for the organization Memorial in the region, had voiced regular criticism about the disappearance of civilians in neighbouring Chechnya, incurring the wrath of the province’s Kremlin-backed leaders.

January 2009: Human-rights lawyer Stanislav Markelov and Russian- Ukrainian journalist Anastasia Baburova are shot dead in Moscow in broad daylight. Markelov had in the past worked together with Anna Politkovskaya, a journalist murdered in 2006. Baburova wrote for Novaya Gazeta, an independent newspaper that is regularly critical of the Kremlin.

August 2008: Activist Magomed Yevloyev is killed during a police operation in Ingushetia. According to police reports, he was arrested at Nasran airport as part of an ongoing investigation into a bombing and was hit in the temple by a bullet during a scuffle. Yevloyev ran the critical online publication Ingushetiya.ru.

November 2006: Former KGB officer Alexander Litvinenko is poisoned and subsequently dies in a London hospital. On his death bed he blames then Russian president Vladimir Putin for the attack. The Kremlin denies the allegation. Litvinenko had been poisoned with radioactive polonium in London.

October 2006: Russian journalist and government critic Anna Politkovskaya is shot dead in Moscow. She had reported for Novaya Gazeta from Chechnya on human-rights abuses committed by Russian and local security forces. Her murder is condemned around the world.

July 2003: Yuri Shchekochikhin, a member of the Russian Duma, unexpectedly dies. The official cause of death is a cerebral edema. Party colleagues of the liberal politician are convinced that Shchekochikhin, who suffered from a number of allergies, was poisoned with a strong allergen. He had published critical views on Russian conditions in Novaya Gazeta. An investigation is inconclusive.

http://www.earthtimes.org/articles/show/280999,background-critics-of-russian-government-live-in-danger.html&ei=yb6xSojbJ8Ob_Ab3zaXZDA&sa=X&oi=translate&resnum=2&ct=result&prev=/search%3Fq%3Drussian%2Bdanger%26hl%3Dro%26client%3Dfirefox-a%26rls%3Dorg.mozilla:en-US:official%26sa%3DN%26start%3D30

Siguiendo con mi revisión de los grandes autores rusos del siglo XIX me topé en casa con una vieja edición de esta obra de Gogol, que viene acompañada de una serie de cuentos del mismo autor.

La obra se puede calificar como una oda al pueblo Cosaco (pueblo nómada de las estepas de Rusia y Ucrania) desde la figura de Taras Bulba, antiguo militar quien tras el regreso de sus dos hijos varones tras completar sus estudios decide que deben “graduarse” como autenticos Cosacos yendo a la guerra (*Cabe destacar el carácter netamente guerrero de este pueblo).

A través de todos los hechos que se desencadenarán Gogol nos retratará a los Cosacos y sus costumbres sin tapujos, mediante una historia donde se entremezclan la rudeza, el amor y la crueldad. El autor nos muestra las cosas buenas de este pueblo como el compañerismo, su fortaleza en batalla, su honestidad y a la vez su cara más oscura como el salvajismo de algunas de sus acciones.

Todo ello lo realiza mediante un lenguaje claro y sin excesivas complicaciones lingüisticas. Además los personajes carecen de la profundidad psicologica que tan bien consiguieron trasladar al papel algunos de sus compatriotas como Dostoievski o Tolstoi. A su favor hay que decir que es una novela dinámica, donde se suceden aventuras y hechos pintorescos, lo cual, unido a su corta extensión hacen de Taras Bulba una novela que se deja leer bastante bien.

En definitiva estamos ante una buena novela, que casi se acerca a la novela épica o por momento al documento etnográfico, que sin tener la brillantez de otras obras de sus compatriotas contemporáneos es de agradable lectura.

Titulo: Taras Bulba
Autor: Nikolai Gogol
Calificación: 7/10
Editorial: Club Internacional del Libro (Colección Grandes Genios de la Literatura Universal)
Páginas: 98