This week we decided to revisit the Queensland Gallery Of Modern Art, a pleasurable day spent gawking at visually stunning art work and accompanied by some of the best views of the city from the river front gallery.
Currently both the Art Gallery and Modern Art Gallery is exhibiting the 6th Asia Pacific Triennial of Contemporary Art, make sure to make sometime this holiday to checkout all the latest installationsm they are undescribable our photographs dont do them justice it is something you really need to see in person.

- P4

Taxidermy Elk covered in glass bubbles to excentuate the texture of the animal was by far the most standout installation and the stunning all white room was the perfect backdrop.

To follow your heart, take a leap: A father’s commitment to Africa lives on in his daughter’s work for justice
By Makeda Crane ~makeda.crane@yahoo.com

(This article originally appeared in the Baltimore Sun in the Maryland closeup section, Sun, February 22, 2009)

On the weekend after Thanksgiving, I went home to Brooklyn, N.Y., to visit my father – the man whose height and stature always felt like a wall of protection between me and the world. As I sat beside his hospital bed in these last few months of his life, I had watched the body of this once robust, 6-foot-2, 240-pound man slowly transform into a wilted flower.

Now he was down to about 130 pounds. I whispered in his ear, “Daddy, do you remember me telling you that I’m going to the Congo”? He nodded back, but I wasn’t sure if it was a mere nod of recognition or true comprehension.

My personal connection to the Congo had been forged by my father, Ernest Crane. Born and raised in Harlem, he would often say, “I feel like a walking history book,” as he recalled the important moments he participated in and lived through: Jim Crow, the March on Washington, Vietnam, Watergate. He often credited “Mama Lilla,” his grandmother, with giving him a love of history. She would tell him bedtime stories of her parent’s lives as slaves – this was the root of his interest in his African ancestors.

It is no wonder that he was a lifelong student of liberation movements in America and abroad, and an avid reader of African history. Later, as a professor of psychology and African-American history, he taught students to value, study and honor their collective history.

I had never been to the Congo but had been transplanted there by my father’s accounts of its history. He spoke of the Congo as a beautiful, lush country that had been sought after, first by Portugal and Belgium, then by neighboring Rwanda and Uganda. I recall him saying, “The Congo is one of the most underreported massacres in history, how can 6 million people die and the world stands by, in silence?” He spoke of the courage of Patrice Lumumba, a personal hero of his, who stood up against Belgian colonial rule.

I got closer to the Congo after watching a news program on which a guest spoke about the plight of the Congolese people. Later, flipping through the channels on my TV, I accidentally turned to a program about the systematic rape of women in Eastern Congo. I found myself drawn to stories about the area, and even though these were coincidences, there were too many for me to ignore the call.

I felt compelled to act and battled with myself about how – and if – I could make a difference from thousands of miles away. It was increasingly difficult to continue living the awful cliche of the sympathizing American who talks about the world’s suffering over a chai latte, but goes home and does nothing.
“As I met the eyes of an armed soldier, I felt my stomach drop.”

Instinctively, I realized the hidden message in my father’s words: “Makeda, always follow your heart.” It was his love of freedom and dignity that compelled me to ask 150 people for $33 so I could go to Goma, Democratic Republic of Congo, as an independent journalist through Friends of the Congo [2], a Washington, D.C.-based advocacy organization.

My father passed away on Jan. 3, and two days later, I left for the Congo. As I crossed the border into Goma and met the eyes of an armed soldier, I felt my stomach drop, as if I were on a roller coaster that had just made a sharp plunge. The nearly 6 million people who had died in the 12 years of conflict seemed to loom over the dusty streets of Goma and its people.

At Goma’s main hospital, I looked into the pupils of a woman who represented the hundreds of thousands of women who had been systematically raped by foreign troops and Congolese militiamen; I sought evidence that she still had breath in her body. I felt a bond with her that surpassed sympathy; I knew her struggle was my own.

I listened like an empty vessel to a Congolese trader of coltan (a mineral vital to cell phones and other electronics) say, “The voice of a poor man doesn’t have any importance.” He spoke of U.S., Britain, Rwandan and Ugandan companies profiting from the unregulated mining and selling of Congo’s vast mineral deposits, and I wondered: How many Congolese lives had been sacrificed to produce the coltan in my cell phone?

At refugee camps, I witnessed the inadequate food rations dispensed to the refugees, while in the distance were vast green forests. When I asked children whose villages had been destroyed in the conflict how long they had been in the camps, many couldn’t recall living anywhere else.

As I walked through the last refugee camp on the line of conflict between Rwandan troops and Congolese rebels, I again felt the uneasiness that had accompanied my first steps onto Congo soil. I pulled out my father’s picture and looked at his smile, which assured me that I was protected.

Someone once told me: “People rarely take risks because they want to, but they take a leap of faith because of the persistent yearning that can only be resolved through action.” I knew this trip was the start of an intimate relationship with the Congo.

Paying the highest tribute to my father, I vowed that when I returned home I would talk and write about the Congo in as many public forums as possible. To advocate for the Congolese, I must teach friends, family and others that the deaths of millions is a global issue that cannot be ignored. And people must be told that the root cause of the conflict is not ethnic division between the Hutu and Tutsi tribes, but control of the Congo’s natural resources.

I will continue to act on behalf of those who have been silenced, grabbing the torch that was given to me, and keeping my father’s legacy in front of me as a guide in creating my own.

We took Junior for a walk in the pram to GOMA this afternoon to check out the 6th Asia Pacific Triennial of Contemporary Art (APT6). He only gave us enough time asleep to view one floor, but from what we saw it was an excellent collection. Luckily it’s on until 5 April next year, so we have plenty of time to go back and check it out again. Here are some of the cool things we saw today.

Go: Level 3, gallery 3.2, Shinji Ohmaki’s Liminal Air – descend – 2007

04 Dec 06

Congo, despite being a country rich in gold and diamonds, has a poverty-stricken population. Al Jazeera’s John Cookson investigates the corruption, smuggling and poverty blighting the central African nation.

Forwarded message
From: <no_reply>
Date: Sun, Dec 13, 2009 at 3:40 PM
Subject: KIM and JUSTIN have sent you a picture.

I was lucky enough to visit the 6th Asia Pacific Triennial of Contemporary Art featured at the Gallery of Modern Art (GOMA) in Brisbane, Australia. The new exhibition at GOMA is executed beautifully. The shows runs from December 5, 2009 to April 5th, 2010 located on the South Bank of the Brisbane River. Admission: FREE

Here are a few of my favorite highlights: taxidermy reindeer’s covered in crystal balls, wax-made asian men, rooms full of string and ominous film installations with intriguing sound spacing.

Opening weekend, APT 6
Wit Pimkanchanapong, Fruits 2007–09

Last Saturday was the opening of The 6th Asia Pacific Triennial Of Contemporary Art (APT6) For thos who are not aware this is something that Brisbane holds once every 3 years since 1993.

The whole premise of APT is to form a closer bond with the countries surrounding our Asian Pacific regent, by commissioning works from artist living in said countries.  In the past it has been the launch pad for up and coming artisans who would latter on be highly successful.

I personally have been going to these exhibitions since 1999 and it’s never failed to inspire me yet so when I found out that it was on again this year, I promise myself that I would go on the opening weekend.  APT’s opening weekend is always full of activity’s and talks by the artist them self.  So it’s usually a good day out.

I just want to say that I absolutely loved the line up this year. The photos are some of the highlights that I found interesting which was quite a bit actually.  So grab a coffee or tea first and sit down to browse throw my selections of must sees.

I just took a photo of this man because he looks like Mark Hamill

Anyway back to the art work and I just want to say that the photo’s doesn’t justify the true beauty of it in real life.

Las temperaturas han caído en picado estos días. Es algo que pude constatar por mí mismo cuando el pasado Lunes bajé a la calle a las nueve de la mañana con la cámara en la mano y pocos minutos después tenía los dedos casi insensibles y con un ligero hormigueo.

Sí; reconozco que eché en falta unos guantes. Pero claro, no muchos guantes sirven para fotografía: los de lana o de material acrílico harán que la cámara se nos escurra de las manos con facilidad y los típicos de nieve son tan gruesos que será muy complicado manejar cualquier control e incluso apretar el disparador. También tenemos la opción de los mitones, que son unos guantes con los que las puntas de los dedos quedan al aire; pero no son muy recomendables con temperaturas muy bajas porque al final son casi como no llevar nada. Tal vez unos de piel sean una buena opción porque abrigan más y proporcionan agarre, pero hay que tener en cuenta que son delicados y no conviene darles mucho trote si queremos que se conserven en buen estado…

Para paliar esto, Lowepro tiene unos guantes en su catálogo que se adaptan perfectamente a estas situaciones, pues se trata de un modelo de material sintético cuyas palmas están recubiertas de unos puntos de goma que nos permitirán agarrar la cámara con seguridad a la vez que mantendremos el suficiente tacto como para manejar los controles de la misma sin problemas.

¿Cuál es el inconveniente? Pues que los dichosos guantes tienen un precio de casi 40 eurazos. Por suerte estas cosas no son exclusivas de la fotografía; sino que son empleados desde hace tiempo en actividades como la pesca o la caza para el manejo de los aparejos asociados a estas especialidades. De hecho hace unos años vi guantes como estos en las extintas tiendas Ventisca, pero desgraciadamente nunca me dio por hacerme con unos.

El caso es que si no queréis gastaros una pasta en los guantes de Lowepro tenéis una opción mucho más económica pero casi igual de funcional; y es que precisamente ayer por la mañana me acerqué a la tienda Decathlon de Alcalá de Henares en busca de algunos guantes que pudieran servirme para la cámara de fotos y me lleve la sorpresa de encontrarme unos con las mismas características de los Lowepro pero de una marca propia de Decathlon, por lo que su precio era mucho más bajo: concretamente 2,45 €. ¡¡Por lo que cuestan los Lowepro te puedes comprar quince pares de estos!!

Esta claro que por la diferencia de precio alguna diferencia habrá entre unos y otros; pero si vamos a lo práctico (una actitud siempre recomendable) podemos hacernos con dos pares de guantes de Decathlon y gastarnos los más de treinta euros restantes en hacer una excursión en la que hacer fotografías inolvidables.

Por supuesto, los estuve probando un rato y me dejaron bastante contento: las manos permanecen calientes, la cámara se sujeta sin problemas (aunque siempre conviene recordar la importancia de colocarse la correa al cuello o enrollada en la muñeca para evitar disgustos) y se pueden accionar con facilidad incluso los controles más pequeños sin ninguna dificultad.

Por cierto, si os queréis hacer con unos os comento que en Decathlon no están en la sección de ropa de montaña (donde suelen estar la inmensa mayoría de guantes) sino en la sección de caza y pesca. Cuando fui ayer quedaban muy pocos pares, pero supongo que repondrán en breve, pues no se trata de una oferta sino que lo que me costaron a mí es su precio de venta habitual. Por cierto, son de talla única, ya que son elásticos.

En definitiva, si estáis buscando unos guantes para que no se os queden las manos heladas cuando vayáis de safari fotográfico en invierno creo que estos de Decathlon pueden ser una opción interesante sobre todo por su buena relación calidad / precio.

Ayer cumplí 6 años de ejercicio bloguístico.

No se que decir, todo sonaría cliché para la ocasión: “han pasado tantas cosas”, “parece que fue ayer”,”el tiempo vuela”, todas ciertas y sin embargo cortas para lo que quisiera expresar. Me gusta lo que he hecho aquí, aunque Goma ha perdido mucho de lo que fue anteriormente, sigue siendo un reflejo de mí. He conocido mucha gente con esta cosa, algunas de esas personas se han convertido en grandes y muy estimados amigos y otras se han quedado por ahí, en el camino.

Lo que sí lamento de estos seis años es haber perdido los dos años que estuve con mi propio dominio en jakalito.com eso sí me pega. Grandes entradas fueron borradas de la red sin misericordia, como mi adaptación de “Esa Cagua es Mía” y aquél gran resumen de frases célebres (entiéndase idiotas) en la música que rondaba en ese entonces en el radio. Creo que es en los últimos 12 meses cuando he escrito menos aquí; como todos, he tenido mis rachas de abandono, pero creo que ésta ha sido la más larga. No lo cambio por Twitter ni por Facebook, ninguno de los dos se comparará jamás con lo que hago aquí, o con lo que puedo hacer. Creo que a últimas fechas los blogs se han ido un poco al carajo, muchos de los blogueros de antaño que leía con avidez han minimizado sus posts o bien dejado el blog del todo; cada vez hay más blogueros, todo mundo puede abrir su cuenta y empezar la verborrea, algunos con sentido y estilo, otros más golpeando el teclado y publicando lo que resulte, con lo que, a mi parecer, se ha desvirtuado un tanto el ser “bloguero”. Por mí, he dejado de buscar en la blogcosa; antes me paseaba por blogs, brincando y leyendo nuevas cosas; hoy ya no, me conformo con los pocos posts de la gente que sigo desde hace años. Algo de culpa en este sentido la tiene el reader, ya que antes me daba una vuelta por cada blog listado en mis enlaces, entraba, leía, comentaba y entraba también a los blogs que la persona listaba en sus enlaces. Ahora con el reader, los leo a todos, pero a veces no -cof cof casinunca- comento, ni veo sus enlaces ni nada.

Salud, Goma, por tus primeros 6. Si fueras de carne y hueso, ya serías un niño enfadoso o un perro iniciando la senectud.

Compagnie Africaine d’Aviation-CAA’s (Kinshasa) McDonnell Douglas DC-9-82 (MD-82) 9Q-CAB (msn 49702) overran the runway at Goma yesterday (November 19) after arriving from Kinshasa. The airliner crashed into a lava field. At least 20 people were injured in the accident.

News link:

ca.news.yahoo.com/s/capress/091119/world/af_congo_plane_in_lava

Les peces d’aquesta noia són espectaculars, a la seva web hi podreu trobar les seves tres col·leccions “Imprudence”, “Ideal Beauty” i “Mirth”. Us recomano les peces de “Impudence: Adornments in Rubber” que pertanyen a la seva tesis i estan fetes amb goma…no es pot descriure amb paraules!!

The pieces of this girl are spectacular, at her website you will find her three collections “Imprudence”, “Ideal Beauty” and “Mirth”. I recommend the pieces “Impudence: Adornments in Rubber” which belogs to her thesis and are made with gum … I can’t describe with words!!

Via Davernator.

Entre os dias 21 e 25 de outubro, trabalhei na cobertura do Festival Jambolada 2009, o maior festival de música independente de Minas Gerais e que aconteceu por aqui, em Uberlândia. Duas noites de shows e várias tardes de palestras, debates, oficinas, exposições… tudo isso contribuiu para que a cidade vivesse momentos de pura efeverscência cultural.

Quanto à música, o festival levou a dois palcos no Acrópole cerca de 30 bandas independentes, das promissoras às já consolidadas Brasil afora. Os grupos mais conhecidos: Pato Fu (foto), Sepultura, Canastra, Black Drawing Chalks, Cérebro Eletrônico, Porcas Borboletas e Maria Alcina. Os grupos que você ainda vai conhecer: Dom Capaz, Graveola & o Lixo Polifônico, Killer Klowns e 4instrumental.

Fotografar festivais é sempre uma experiência muito louca. Correria constante, show atrás de show, e um trabalhão para selecionar, editar e publicar o material depois. Só que nos festivais de música independente tudo isso é recompensado pelo clima intimista do evento, pela gratidão das bandas que você fotografa, pela diversidade de coisas que você vê, ouve e sente a todo o momento. É tudo bem novo.

Minha participação no Festival Jambolada está ligada ao coletivo Goma, uma das entidades realizadoras do evento. Integro o núcleo de comunicação desse coletivo desde janeiro e essa experiência tem me rendido frutos para a vida toda. Antes do Jambolada, por intermédio do Goma, já pude cobrir o Festival Vaca Amarela (Goiânia, GO), Goiaba Rock (Inhumas, GO), Contato (São Carlos, SP) e, ao que tudo indica, no final do mês sigo rumo a Goiânia de novo para acompanhar o Goiânia Noise. Quando o assunto é festival, tudo acaba se concentrando no segundo semestre, o que de certa forma influencia na qualidade de cada cobertura que você faz. No final das contas, vale muito a pena.

A cobertura fotográfica completa do Festival Jambolada (dos debates aos shows) está no Flickr do Goma.

Crimele şi ororile comise de comuniştii evrei împotriva românilor este un subiect care descrie atrocităţile şi trădările făcute de comuniştii evrei împotriva românilor în perioada evacuării din Basarabia şi Bucovina în special in vara lui 1940. Aceste fapte sunt parte a Holocaustului Rosu.

mai departe…

Subiectul pune in context istoric problema revizionismului istoric iudaic. Acesta nu incetează să rescrie istoria românilor in funcţie de interesele străine românilor. Inventând antisemitisme false, apoi pictând pe români in culorile mincinoase ale unui oprobiu dezlănţuit contra unui neam intreg revizionismul istoric iudaic neagă Holocaustul rosu prin care zeci de milioane de crestini dintre care peste două milioane de români au pierit sub bolsevici, condusi de cadre iudaice.

Scriitori de rea credinţă au putut descrie, pentru a ilustra minciuna că România ar fi “ucis, ucis, ucis”, jandarmi români operând in teritoriile ocupate de teroarea horthystă! Când minciuna lui Elie Wiesel este dezvăluită de Eugen Ionescu in direct la televiziunea franceză, acuzatorul incepe să oscileze si se dă singur in vileag declarând sforăitor că “oricum ascultătorii nu se preocupă de istorie”. Ei bine, istoria preocupă intens pe români, care, desi iartă crestineste, au suferit prea mult pentru ca să uite vreodată :[1] Trebuie precizat că NV Transilvaniei a fost sub ocupaţie maghiară ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940 si până la 25 octombrie 1944, ziua când Transilvania este eliberată in intregime[2].

CUPRINS

1 Context istoric
2 Desfăsurarea evenimentelor
3 Faptele
4 Note şi Bibliografie

Context istoric

Încă din vremea lui Mihail Kogălniceanu, numărul tot mai mare de refugiaţi evrei care se agitau pentru denigrarea României prin Alianţa izraelită au obligat instituţiile democratice ale ţării să ia act de efectele dezastruoase ale trădării neamului românesc de către acesti refugiaţi. Pentru economia românească, dinamica ieşirilor de capital sub controlul noilor refugiaţi (atingând intr-o singură generaţie numărul de câteva sute de mii) se făcea tot mai simţită. Situaţia era fără ieşire mai ales din cauza intervenţiei conjugat anti-românesti a puterilor străine, manipulate de Alianţa izraelită. În fine, prin arendarea pământurilor moldoveneşti în mod concentrat sub controlul acestor refugiaţi, care au folosit sălbăticie contra ţăranilor români, s-a ajuns la marea răscoală din 1907, in urma căreia mii de români şi-au pierdut viaţa.

Winston Churchill a explicat într-un articol faimos din anii 1920 că evreimea organizată s-a divizat in timpul primului război mondial intre bolşevism (ale cărui ravagii acum la aproape optzeci de ani de la evenimente se pot măsura în zeci de milioane de victime şi un atac fără precedent impotriva creştinismului) şi sionism, care este o miscare ideologică fascistă, rasistă si de purificare etnică[3].

Ambele grupuri de ideologi, agenţi şi terorişti au trădat statul român, care le oferise protecţie şi adăpost timp de multe generaţii.

Bolsevicii, luptând direct şi fără oprire contra românilor, prin sabotarea Unirii, prin uneltiri şi prozelitism, au ameninţat fiinţa naţională românească, statul naţional român, biserica naţională, şi civilizaţia creştină. Pentru a înţelege acest fapt este suficient a constata dezastrul programat al creştinilor în Rusia bolşevizată, unde milioane de creştini au fost martiri, apoi toate bisericile au fost desacrate sau distruse, în timp ce nici o sinagogă nu a fost atinsă.

Sioniştii urmăreau ruperea unei părţi din teritoriul naţional român şi vinderea lui prin alipirea de imperiul bolşevic. Prima incercare istorică a evreilor de a se regrupa a fost în Basarabia românească, pe care cetăţenii români evrei basarabeni, trădând interesele ţării, au făcut totul pentru a o aduce sub bolşevici, chiar sub numele de Republica Socialistă Sovietică Evreiască[4][5][6].

Desfăşurarea evenimentelor

Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, trupele sovietice intră în Basarabia şi Bucovina, “încă din noaptea de 27 spre 28 iunie”, la ora 3 a.m., străpungând teritoriul românesc prin cinci puncte. În acelasi timp, grupuri specializate organizează acţiuni antiromâneşti in vederea creării panicii, dezorganizării şi confuziei generale. Astfel de acţiuni au loc in orasele: Chisinău, Cernăuţi, Soroca,Tighina, Reni. Starea de spirit a populaţiei basarabene, incă de la inceputul evacuării armatei, administraţiei si civililor români, este consemnată de sursele sovietice astfel: “…ruşii indiferenţi; evreii aclamă intrarea Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinşi de evenimente, nu înţeleg ce se petrece”. Documentele strânse arată că “actele de agresiune şi batjocorire” intreprinse împotriva armatei române care se replia începând cu data de 28 iunie 1940, au fost iniţiate şi desfăşurate de armata sovietică în colaborare cu bandele formate mai ales din minoritari, “între care şi o sumă de evrei”[7].

Faptele

In timpul celui de-al doilea război mondial doar mareşalul român Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu, si Miscarea Legionară i-au susţinut pe sionisti, preferând să-i vadă pe cetăţenii români evrei mai degrabă plecaţi din România in Palestina decât rămasi, ca să fie trădători, activi in chip de agenţi comunisti ai puterilor străine cu care România era in război. România este astfel singura ţară care nu a deportat pe evrei[8], [9], [10] un număr considerabil dintre acestia regăsindu-se in Palestina.

Desi au fost număraţi printre victime de mai multe ori de holocaustologii ce folosesc incă mijloacele de propagandă comunistă, chiar aflându-se, prin aceasta, in plin negaţionism al holocaustului rosu (al căror teoreticieni si practicieni erau ca fosti profesori de marxism) evreii români după invazia sovietică erau mai numerosi decât inainte de război! [11]. Un autor sionist deosebit de discreditat de poziţia sa manifest anti-românească este Matatias Carp. Cele trei volume sub semnătura sa sunt singura sursă de date privind populaţia evreiască, secret de stat. Lucrarea sa este publicată imediat după invazia sovietică, in acest context, pentru a fi citată in extenso azi, la peste 60 de ani de la evenimente… Mai mult, istoricul Dinu C. Giurescu remarcă faptul că cele trei volume scoase in 1947 la Bucuresti, de către Matatias Carp, sunt “fără trimiteri la fondurile de arhivă”[12].

Alexandru Safran, fost rabin sef, intr-o declaraţie din 1946 recunoaste faptul că anexarea Basarabiei si Bucovinei de Nord de către sovietici “a fost intâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă si comunisti”.

In timpul evacuării din Basarabia si Bucovina de Nord a armatei române si a populaţiei refugiate române, provocată de ultimatumul din 26 iunie 1940 prin care Uniunea Sovietica a cerut României cedarea acestor provincii amintite, populaţia evreiască de aici a iniţiat si desfăsurat o serie de manifestări si asasinate antiromânesti:

• uciderea si batjocorirea ofiţerilor şi militarilor români;

• jefuirea si maltratarea refugiaţilor români;

• asasinarea oficialilor români din diferite instituţii publice si devastarea acestora;

• distrugerea si denigrarea insemnelor oficiale românesti

[13].

Aceste fapte grave antiromânesti nu au fost intâmplătoare, ci ele au fost programate si organizate cu mult timp inainte, existând in Basarabia 118 organizaţii teroriste si un Plan de bolsevizare a României in care comunistii evrei erau implicaţi foarte mult[14].

Incepând cu data de 28 iunie 1940, evreii de pe tot cuprinsul Basarabiei si Bucovinei de Nord si-au manifestat bucuria că au devenit cetăţeni sovietici, unii dintre ei s-au inarmat si fluturau niste liste negre dorind să-i pedepsească pe cei notaţi acolo. Aceste liste negre vor fi folosite mai târziu pentru denunţarea românilor care erau consideraţi “trădători de ţară” faţă de Rusia, intre ei si mulţi membri ai Sfatului Tării. Alte liste destinate execuţiilor au fost redactate chiar de intele ctualii evrei comunisti ca: avocat Carol Steinberg, avocat Etea Diner, dr. Dorevici. Mai mult, avocatul evreu Steinberg, a condus un grup de evrei ce loveau cu pietre armata română aflată in retragere[15].

La Cernăuţi, imediat ce a fost anunţat ordinul de evacuare, evreii au iniţiat si desfăsurat acţiuni antiromânesti: au rupt si scuipat steagurile tricolore românesti, iar pe monumentul Unirii au pus steagul rosu sovietic. După ce au vandalizat insemnele oficiale românesti, evreii au distrus crucea de pe catedrală si “au inlocuit-o cu steagul rosu si portretul lui Stalin”. Au mai fost consemnate devastări si impuscături. Tot la Cernăuţi, evreii si puscăriasii eliberaţii, i-au atacat pe românii care se refugiau, jefuindu-i si maltratându-i. Preotul bisericii catolice si câţiva gardieni au fost impuscaţi de evrei. In timp ce preoţii si teologii români erau maltrataţi iar militarii umiliţi de evrei, alţi evrei de pe margine stăteau si fotografiau aceste scene.

Ziarul “Universul” relatează faptul că populaţia ucraineană din Cernăuţi a manifestat un comportament corect faţă de populaţia românească ce se refugia, in timp ce populaţia evreiască a avut o atitudine atât de neomenească incât i-a revoltat si pe comandanţii armatei de ocupaţie rusesti.

La Chisinău, evreii plasaţi in intersecţii au atacat refugiaţii români si i-au jefuit, ba mai mult, au aruncat atât asupra lor cât si asupra militarilor români aflaţi in retragere, cu pietre, cu oale cu apă clocotită, si conţinutul oalelor de noapte. Sub protecţia unor soldaţi rusi, evreii au batjocorit militarii din armata română, ofiţerilor fiindu-le smulse tresele, iar unor ostasi li s-au tăiat nasturii de la pantaloni, după care intr-o primă fază li s-a dat drumul in hohote de râs, pentru ca mai apoi, să fie luaţi de soldaţii rusi.

In momentul aterizării la Chisinău a unui grup de 20-30 de avioane rusesti, “imediat evreii au arbora drapele rosii” si au inceput să manifeste pe stradă. Lor li s-au alăturat si comunistii proaspăt eliberaţi din inchisoarea locală. Impreună, “manifestanţii evrei si comunistii” au strigat lozinci antiromânesti si defăimătoare la adresa armatei române: “Jos Armata Română!”, si impotriva regelui, “Jos Carol!”, precum si de susţinere a ocupantului sovietic “Trăiască Stalin si Armata Rosie!”. De asemenea, ei au blocat străzile, nepermiţând refugiaţilor români accesul spre gară. Incercând să facă ordine pentru ca populaţia să poată ajunge la gară si să se refugieze, comisarii Pascu Nicolae, Mateescu Constantin, Severin si Stol, au fost prinsi de evrei si executaţi prin impuscare in pină stradă. Alte incidente s-au inregistrat pe strada Alexandru cel Bun, unde funcţionarii români refugiaţi care doreau să ajungă la gară au fost opriţi de “o masă compactă de evreis i rusi” care postându-se pe trotuare ameninţau si aruncau cu pietre.

La Soroca, primăria si poliţia au fost ocupate de evreii comunisti aflaţi sub comanda avocatului evreu Michel Flexer (Flexor). La poliţie, acesta a ţinut un discurs prin care a defăimat autorităţile si administraţia românească, apoi i-a asasinat pe comisarul Murafa si pe ajutorul acestuia Eustaţiu Gabriel in faţa statuii Generalului Poetas.

A fost jefuit tezaurul administraţiei financiare, din camionul in care era transportat iar Dirigintele Oficiului Postal, Vartolomei, avocatul Gheorghe Stănescu si locotenentul Pavelescu, insoţit de mai mulţi subofiţeri au fost prinsi de evrei si li s-au rupt galoanele. Administratorul Ion Gheorghe si căpitanul Georgescu au fost impuscaţi. Pavelescu si Vartolomei au scăpat dând 50-60 de mii de lei unor evrei. Subofiţerul Ene a fost impuscat pe la spate in timp ce incerca să fugă, iar avocatul Stănescu a fost coborât din masină si împuşcat de avocatul evreu Pizaresky Alexandru.
Maiorul Virtic Gheorghe comandantul jandarmilor din Soroca si căpitanul Ramadan, dorind să plece cu o masină au fost prinsi de evrei, au fost dezarmaţi si li s-au rupt galoanele. Preoţii care voiau să se refugieze din oras au fost opriţi de evrei si intorsi din drum.

La Vijniţa, cei care au provocat dezordini au fost evreii comunisti cărora li s-au alăturat si ucrainenii. Astfel, seful sanatoriului din localitate, dr. evreu Winer a rupt drapelul românesc, păstrând numai fâsia rosie pe care si-a legat-o peste piept strigând că “a sosit ceasul evreilor”. Tot el a interzis personalului românesc să părăsească sanatoriul. In momentul intrării armatei sovietice in oras, aceasta a fost asteptată de populaţia evreiască in frunte cu evreul Satran. Perceptorul si preotul au fost atacaţi si jefuiţi de un grup de evrei condus de avocatul Raufberger.

Fapte grave s-au mai inregistrat la Românesti in judeţul Lăpusna, unde elevii evrei i-au agresat pe profesori, la Reni unde s-au inregistrat incidente intre evrei cu banderole rosii pe mâini si autorităţi, la Tighina unde jandarmii români au fost dezarmaţi de evrei, si li s-au luat si uniformele, si la Cetatea Albă unde evreii au dat foc la primărie. La Lipcani, peste Prut de Rădăuţi, evreii strigau “Trăiască Rusia Sovietică si Stalin!”

In data de 29 iunie 1940 regele Carol al II-lea isi notează in jurnalul personal “că mai ales evreii” sunt cei “care-i atacă si-i insultă pe ai nostri” si că acestia i-au batjocorit pe ofiţerii români.

Presa străină relatează si ea despre cele intâmplate in Basarabia si Bucovina de Nord: Corriere della Serra scrie că in ziua de 29 iunie aproximativ 3000 de evrei care au trecut pe la Reni in Basarabia au atacat atât refugiaţii civili, cât si armata română pe care i-au bătut cu pietre, i-au impiedicat să-si continuie drumul, i-au jefuit, le-au luat armamentul si le-a distrus mijloacele de transport. Mai mult chiar, căutau să-i instige si pe localnicii români impotriva acestora. Si Gazzeta dell Popolo confirmă situaţiile grave create de evrei consemnând că la Galaţi, comunistii evrei locali impreună cu cei veniţi din alte părţi, au provocat dezordine, atacând forţele de poliţie si garnizoana, rezultând 15 morţi. Tot Gazzeta dell Popolo vorbeste si despre Cernăuţi arătând că după evacuarea militarilor români, evreii in număr de câteva zeci de mii, după ce au comis numeroase delicte, au eliberat deţinuţii din inchisori, i-au inarmat si “au inceput cu furie să masacreze pe românii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile si palatele”. Corriere della Sera relatează si el despre cele intâmplate la Galaţi vorbind despre faptul că evreii veneau din toate părţile la Galaţi pentru a trece in Basarabia si după ce i-au dezarmat pe soldaţii din gardă, au atacat orasul, trăgând nebuneste, devastândvitrinele si agresând cetăţenii români.

Notele făcute de armata română constată la data de 30 iulie 1940 că evreii din Basarabia nu s-au refugiat şi că au rămas, instigând la acţiuni antiromânesti si făcând manifestaţii comuniste. Refugiaţii din Basarabia au declarat că cei care le-au făcut greutăţi pe parcursul evacuării au fost comunistii locali, in majoritate evrei si că acestia i-au torturat, i-au lovit cu pietre, le-au jefuit bagajele, i-au impiedicat să se deplaseze, le-au luat animalele si le-au devastat vehiculele folosite pentru deplasare.

La Chisinău, incă inainte de apariţia trupelor rusesti, evreii din baroul local si-au legat la mâini banderole rosii si i-au supus pe funcţionarii români la tot felul de violenţe. In toate gările de la Chisinău si până la Ungheni, bandele de evrei inarmaţi cu pistoale si bâte loveau populaţia română pentru a o impiedica să urce in trenuri. Si in Bucovina, la Cernăuţi, inainte de intrarea soldaţilor sovietici, evreii au făcut manifestaţii antiromânesti, au devastat biserici si au asasinat personalităţi românesti si ofiţeri. Se mai raportează că un grup de evrei comunisti cu vârste de 15-16 ani au săvârsit crime si acte de barbarie, ucigând soldaţi, ofiţeri si jandarmi români cu propriile baionete, după ce iniţial ii dezarmaseră. Tot la Cernăuţi, grupuri de muncitori au devastat clădiri si cămine studenţesti, au eliberat deţinuţii din inchisori si au maltratat armata si populaţia română care se refugia.

La Stampa din ziua de 1 iulie 1940 prezintă articolul “Ororile si devastările comise de evrei in Basarabia si Bucovina” in care vorbeste de manifestările de bucurie ale evreilor faţă de armata de ocupaţie sovietică si consemnează faptul că la Cernăuţi s-a constituit un guvern provizoriu din evrei comunisti. Acelasi gen de iniţiative a avut loc si la Reni, Ismail, si in alte locuri.

O notă a armatei din 1 iulie 1940 confirmă faptul că incă inainte ca armata sovietică să-si facă apariţia, populaţia evreiască din Cernăuţi a devastat bisericile si i-a asasinat pe mulţi dintre sefii autorităţilor locale. Se raportează si că Brigada de Cavalerie aflată sub comanda domnului Postelnicu a trecut cu greu Prutul, având lipsă ofiţeri si soldaţi precum si echipament din cauza greutăţilor, sicanelor si umilinţelor la care au fost supusi de către armata sovietică in colaborare cu bandele de civili formate din “bolsevici si jidani”.

O sinteză a zilei din 2 iulie 1940, arată că evreii au organizat in diferite orase comitete revoluţionare in vederea preluării puterii. La Cernăuţi, evreul Salo Brul a devenit comisar al poporului, primar si viceprimar sunt tot doi evrei, Glaubach si respectiv Hitzig, iar prefect este evreul Meer. Sovietul comunal din Chisinău, este condus de un evreu originar din Husi, si anume, avocatul Steinberg. Comitetul local infiinţat la Chilia Nouă il are ca sef pe un evreu medic din oras, dr. Rabinovici. La Soroca este indicat ca fiind “conducătorul acţiunii teroriste” un evreu gardian public in serviciul poliţiei locale, pe nume Leizer Ghinsberg. Alţi doi evrei fosti ziaristi la Adevărul si Dimineaţa au luat posturi importante in Basarabia. Ei sunt Terziman si Cândea.
Sunt consemnate atentate si asasinări impotriva oficialităţilor si impotriva românilor civili, din partea evreilor comunisti. Bandele evreo-comuniste din Chisinău futurând steaguri rosii, acţionau in gări pentru a-i determina pe călători să coboare din trenuri. Refugiaţii români care nu puteau să se apere au fost jefuiţi de acestia, si doar cei care au avut arme au putut să le respingă atacurile. Tot la Chisinău, intervenţia unui detasament de jandarmi i-a salvat pe studenţii teologi de a nu fi linsaţi de o bandă de evrei comunisti, asta după ce jandarmii au fost nevoiţi să facă uz de armă. Insă doi inspectori financiari, Preotescu si Pădureanu, nu au mai putut fi salvaţi, fiind impuscaţi. De asemenea, teroristii evrei i-au mai ucis pe perceptorul si notarul din Ceadâr-Lunga, judeţul Tighina, pe preotul Bujacovski din Tighina, pe fostul senator colonelul Adamovici, pe seful poliţiei din Abaclia, tot din judeţul Tighina. La Cazaclia si Ceadâr-Lunga au mai fost omorâţi notari, preoţi si poliţisti. Evreii din Reni, ce purtau banderole rosii, i-au impuscat pe doi marinari români, ceea ce a determinat o ripostă a autorităţilor si au fost lichidaţi, in urma confruntărilor, circa 15-20 de evrei comunisti.

Fapte atroce s-au petrecut la Cetatea Albă, unde preoţii au fost schingiuiţi de bande comuniste de evrei. Preoţilor le-au fost arse bărbile cu ţigări aprinse, iar bisericile au fost devastate. La Cernăuţi, bandele de evrei au atacat cu pietre două autocare cu soldaţi români, iar atacul lor a fost respins numai prin folosirea armelor.

La Brăila, fraţii Birnbaum ameninţau că “multora dintre români le-a sunat ceasul” si că ei ii au pe câţiva in vedere pentru ca să se răfuiască cu ei. In alt caz, o persoană pe nume Iancu, zis si Jean, ameninţa si el că in scurt timp pe Palatul Regal va flutura drapelul rosu sovietic.

O telegramă din data de 3 iulie 1940, venită de la graniţă, informează că populaţia evreiască manifestă o atitudine ostilă tot mai pronunţată in zona Prutului si că acest fapt face ca localităţile locuite de evrei să fie focare comuniste periculoase.

Ziarul maghiar Pesti Ujsag din 3 iulie 1940, scos la Budapesta, face referire la “presa italiană care condamnă uneltirile evreilor din România” arătând că ziarele italiene consemnează că “Evreii au provocat incidente sângeroase prin atitudinea lor provocatoare “.

Alte informaţii transmise de armată relatează că la Cernăuţi au fost vandalizate mai multe biserici, printre cea mai importantă Sf. Nicolae. La Bolgrad, evreii comunisti care manifestau pe străzi, purtau steaua evreiască in 6 colţuri si o banderolă rosie. Un grup de evrei a atacat cu focuri de armă depozitul de muniţii din Rădăuţi, insă atacul a fost respins de către gardă, iar atacatorii s-au retras lăsând doi morţi in urmă. Acţiunea de asasinare a românilor din orasul Cetatea Albă a fost condusă de evreul Abram Carolic. Intre victime, au fost protopopul judeţului Crisan Folescu, preotul Petru Siniţă, seful gării si ajutorul acestuia. Tot la Cetatea Albă, evreii comunisti au oprit un tren si au incercat să dezarmeze un divizion de artilerie, si numai intervenţia sovieticilor a impiedicat acest lucru. Si la Volintiri, grupurile de evrei comunisti i-au terorizat pe români, fiind ucise mai multe persoane printre care grefierul Stirbu Iosif. La Bălţi, bandele de evrei au creat panică printre românii care se refugiau, fiind trase focuri de armă asupra lor. Tot in acest timp, au fost rupte crucile bisericilor si arborate in locul lor, steagurile rosii sovietice. La Chisinău, ziarele Sovietskaia Bessarabia si Bessarabskaia Pravda scoase de ocupaţia sovietică, sunt conduse de redactori evrei. La Ismail, morarii si brutarii evrei au instigat bandele de teroristi evrei impotriva manutanţei locale răspândind zvonul că armata a rechiziţionat făina. Au fost asasinaţi lt. Alexandrescu si plt. mj. Jianu. Manipulaţi de instigările evreo-comuniste, la acţiune au participat si soldaţi aparţinând manutanţei. La Reni, un grup de comunisti evrei impiedică populaţia ce dorea să se imbarce pe vaporul Carpaţi pentru a se refugia in ţară, lovindu-i cu bătele. Vaporul a reusit totusi să plece doar după ce s-au tăiat parâmele de ancorare.

In comuna Ashita, evreii au impuscat in picioare doi soldaţi români care rămăseseră in urmă. La Chilia Nouă, bande de evrei comunisti au devastat bisericile, au arborat steaguri sovietice pe instituţii si au impiedicat populaţia românească să se refugieze.

Un soldat originar din Piatra Neamţ, care era rănit a fost ingropat de viu, la ordinul si sub indrumarea comisarilor sovietici evrei, care au ignorat rugăminţile acestuia de a nu fi ingropat pentru că avea acasă 4 copii.

Un alt soldat român care era bolnav, si care era transportat cu o căruţă a fost impuscat pentru că agresorii voiau căruţa. Cererile ofiţerilor români de a le lăsa acea căruţă pentru a putea transporta soldatul bolnav, nu au fost luate in seamă, si unul dintre agresori a tras câteva gloanţe sfărâmându-i ţeasta.

Note şi Bibliografie

1 – Elie Wiesel, contra intereselor României, Teofil Ivanciuc, p.18
2 – Cronologie privitoare la membrii familiei regale. Cronologia se bazeaza pe cartile “Istoria Romanilor de la origini pana in prezent” de Vlad Georgescu, ed. Humanitas, Bucuresti 1992 si “Monarhia in Romania 1866-1947″ de Ioan Scurtu, ed. Danubius, Bucuresti 1991, si pe presa romana de dupa 1989<
3 – Zionism versus Bolshevism: A Struggle for the Soul of the Jewish People, nr. din 8 februarie 1920, al ziarului “Illustrated Sunday Herald”
4 – Numeroase surse din arhivele locale
5 – Secretul sabiei de foc, Radu Mihai Crisan, p. 56
6 – Săptămâna Rosie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 154
7 – Evreii din România (1939-1944), Dinu C. Giurescu
8 – A Study of History, 12 volume, Oxford University Press
9 – Surse evreieşti
10 – Rabinul Clujului Moshe Carmilly
11 – Ioanid, Carp
12 – Evreii din România (1939-1944), Dinu C. Giurescu
13 – Cercetarea are la bază: rapoarte oficiale ale armatei române, articole din presa vremii, jurnale personale ale oficialilor si civililor, mărturii, toate prezentate in eseul “Săptămâna Rosie” de Paul Goma
14 – Săptămâna Rosie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 94-96
15 – Săptămâna Rosie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 164, 177, 219

sursa:www.bisericasecreta.wordpress.com

A reabertura do Espaço Goma, em Uberlândia (MG), foi marcada pelas Prévias Jambolada 2009, evento que selecionou duas entre dez bandas locais para tocar no maior festival de música independente do estado, o Jambolada, realizado por aqui mesmo. As duas noites de shows evidenciaram um interessante panorama da música independente local e tiveram como atrações especiais as bandas Daniel Belleza & Os Corações em Fúria, de São Paulo, e os curitibanos do psychobilly Sick Sick Sinners (foto).

O Sick Sick Sinners é uma banda que merece a sua atenção. Como a maioria dos grupos brasileiros de psychobilly, eles hoje tocam muito mais na Europa do que dentro do país. Apesar disso, é uma banda engajada na cena (estiveram a frente do festival Psychobilly Fest, Curitiba, 10 e 12 de outubro), que dialoga muito bem com o circuito de música independente nacional e que foi responsável por um dos shows mais quentes que eu já vi nos últimos meses.

Todas as fotos da noite em que o Sick Sick Sinners e mais cinco bandas locais tocaram no Goma estão lá no Flickr.

por Lixo e Corrupção

A Caravana da Alegria
Dia 23 de outubro, sexta-feira, noite

Após esperar anciosamente, durante toda a semana, inicia-se a nossa jornada rumo ao Jambolada e às outra maravilhas da mística Uberlândia de Danislau. Às 23:30 iria sair da entrada do Palácio das Artes, em BH, um ônibus com o pessoal dos coletivos Pegada, Fórceps, Anti-Herói, Retomada, A Margem, Mongoteca, Vatos, Semifusa e das bandas 4instrumental, Graveola e o Lixo Polifônico, Cidadão Comum, Manolos Funk e Cães do Cerrado – ou seja, uma puta galerinha da pesada. Aproveitando uma carona, cheguei no local combinado, na compinhia de minha irmã, às 22:00, sendo nós os primeiros a chegarem. Lá havia umas simpáticas mulheres de no mínimo ¾ de idade que aguardavam um ônibus para uma clássica excursão a Aparecida do Norte. A partir das 23 horas começaram a chegar as outras pessoas. Quando o Gigopepo (dos Cães) viu que era um ônibus executivo ele ficou muito feliz, pois pensara que iríamos num 1207 da vida. O pessoal dos Cães (me incluo) combinou de ficar no fundão, que é o local usal da turma da bagunça. Quem não gostou foi minha irmã, que alegou que, por estarmos perto do banheiro, sofreríamos com o odor fétido das excretas alheias – mal sabia que do banheiro a fragância exalada seria das ervas loks da rapeize.

Durante o translado da ida, a minha principal diversão foi relembrar os clássicos do “É o Tchan” com o Charchar (do Pegada)… quanta perspicácia teve o autor de “Essa é a mistura do Brasil com o Egito / Tem que ter charme pra dançar bonito”. Depois disso, apaguei geral, assim como a maioria dos outros tripulantes. Acordei numa primeira parada, que assim como a segunda, não teve nada de especial, exceto por um poster que anunciava “o ônibus mais seguro do mundo”, que aparentemente era igual a qualquer outro.

Bom dia e prepara-se para a piração
Dia 24 de outubro, manhã

O sol já havia começado a raiar, quando adentrávamos em Überland. O busão pára em frente ao Acrópole (o faraônico local onde acoteceriam os shows desse dia). Lá tive uma idéia do que nos aguardava. Ver aquele lugar enorme levantou minha moral. A partir daí comecei a entrar em taquilalia, falava sem parar. Nisso, enchi o saco do 37 (que nem havia acordado), do Gigopepo, contei pra Stephanie um sonho absurdo em que eu estaria no meio de um combate entre esporpiões e aranhas caranguejeira e pedi à Sté (que já cursou há algum tempo uns períodos de psicologia) para interpretá-los.

Fomos para a porta do Hotel, onde teríamos de esperar até o meio-dia, quando começaria a nova diária. Nisso, quase todos foram ao Espaço Goma para conhecê-lo. Porém a galera dos Cães, que já conhecia o Goma (e algumas outras verdades da vida) decidiu ficar numa lanchonete tomando o café-da-manhã e trocando uma idéia numas mesinhas voltadas para a rua. Nisso chega o Malibu (morimbundo de sono), que estava desde quarta-feira em Überland para as discussões do CFE. Pouco depois aproxima-se da nossa mesa o Luis Gabriel do Graveola, brother muito sangue que sentou-se conosco e trocamos uma idéia fina sobre vários assuntos, incluindo – não sei porquê – a legalização da Cannabis.

Nessa mesma lanchonete, eis que aparece uma professora de meia idade que ficou falando que o cabelo do Malibu “é o must”. Alguns minutos após sair, ela retorna trazendo 8 de suas alunas, a quem nos apresentam como “os músicos”. Apesar de muito simpáticas, elas tinham 12 anos (que tipo de professora é essa?). Nesse mesmo instante, chega a galera que tinha ido ao Goma, dizendo que estava paia ficar num ambiente fechado naquele calor do Triângulo Satânico Mineiro®.

Os quartos do hotel ainda não estavam disponíveis e eu estava quebradaco. Pra descançar, botei a cabeça na perna do Alcatraz e mandei um bodosso federal em plena praça.

(Foto por 37)

Com a liberação dos quartos, subimos com nossos pertences (a roupa do corpo, uns carapatos e uns intrumentos) e descançamos por alguns minutos. A galera dos Cães se dividiu em dois quartos. No meu ficaria também o Malibu, o 37 e a Babi. No outro, o Gigopepo, a Stephanie, o Alcatraz e minha irmã. Descemos para almoçar e no caminho o Gigopepo me falou que havia brigado com sua namorada (a Stephanie) e me perguntou se, por conta disso, minha irmã poderia dormir na mesma cama que o Alcatraz para que o Gigo não precisasse dormir com a Sté. Eu calmamente disse que eu poderia trocar de quarto com o Alcatraz e, assim, eu dormiria com minha irmã. Uma hora depois, Gigopepo confessa que tudo fora inventado para despertar minha ira. Mal sabia ele que eu já era veiaco.

Após bater um bodosso revigorante, vestimos nossas piores roupas e descemos para irmos ao Acrópole.

Perfeição é igual a Aniquilação
Dia 24 de outubro, noite

Quando chegou a van que nos levaria ao Acrópole, vi nela o Jack, percurcionista pirado do Porcas Borboletas, que já conhecia de BH. Conversamos de leve no caminho.

Então chegamos ao Acrópole. Puta que pariu: que deslumbre! O lugar é do caralho! Dois palcos muito bons, uma área externa bem legal, uma estrutura também foda. Puro tesão! A primeira banda foi a Aura de Divinópolis; então começamos o quebra pau e alopramos ao extremo. Outras bandas que eu curti muito no sábado foram o 4instrumental de Sabará, o Porcas Borboletas e, inevitavelmente, o Sepultura. Nós, do Cães, combinamos de assistir ao show do Sepultura de um camarote que fica num nível mais alto. Mas o Alcatraz, que é locasso, resolveu curtir o show no mosh, e lá permaneceu durante todo este show. Resultado: sua pulseira de identificação de músico do evento foi desintegrada em bilhões de átomos. Eu pensava que o show do Sepultura seria bom, mas foi muito melhor. Depois desse dia eu passei a acreditar veementemente que Sepultura é a melhor banda de rock do Brasil.

(Cães do Cerrado. Foto por Hick Duarte – Goma Comunicação)

Ao final, antes de saírmos do Acrópole, um segurança nos informou que um rapaz teve os ligamentos que sustentam sua patela brutalmente rompidos ao ser esmagado contra algo no show do Sepultura. Cabuloso.

Deixamos o local e nos convidaram a ir a um fim de noite no Espaço Goma. Como já eram 4 horas da matina ninguém animou, exceto o Alcatraz, que aprendeu em Neves a aproveitar toda oportunidade que aparecer.

(Acrópole durante a apresentação do Sepultura – Foto por Goma Comunicações)

Domingo da Gente!
Dia 25 de outubro, manhã e tarde

Na manhã de domingo, ouvi a Babi passando perto de onde eu estava dormindo e a perguntei as horas. Ela disse que seriam 8:30. Então perguntei novamente: “a que horas começa o café-da-manhã?”. Ela respondeu: “termina às 9:00”. Pulei da cama em desespero e desci para o café sem vergonha do cabelo à la Bozo. Todos tomaram café-da-manhã, menos o Malibu, que prefere dormir mais (sempre).

Após dormir, comer e voltar a dormir, acordei para voltar a comer. Iríamos almoçar e ir pros shows de domingo, que seriam numa praça. Bem doido lá também. Rolou uma chuvinha fina, que não botou medo em ninguém. Na verdade, quando começou a chover, eu junto com uma galerinha entramos debaixo do palco onde também dava pra curtir o movi. Doidera.

O primeiro show foi do Cidadão Comum. Muito doido. Me surprienderam para melhor. Então teve Manolos Funk e depois Graveola e o Lixo Polifônico, que fez a apresentação que eu mais curti no domingo. A partir daí comecei a curtir um programa de praça. Tomei um sorvete com os chegados, conversei na grama com a rapeize e depois comecei a andar paranóico quando um pássaro cagou no Edu (do Pegada). Paia.

(Foto por 37)

Vamos embora, minha gente, vamos embora sem demora
Dia 25 de outubro, noite

Às oito da noite voltamos para o ônibus rumando nosso retorno. Antes do busão partir, a galera pegou um violão e uns instrumentos de percurssão e fizeram um batuque que agradou a todos aqueles que queriam dormir. Na real, eu só curti quando mandaram um Tim Maia Racional “read the book, the only book, the book of gods, The Universe in Disenchantment, and you gonna know the truth”. Apesar de conceitualmente Timaiarracional ser a viagem mais torta da história da música brasileira, musicamente é bom. O reportório da galera foi predominantemente de música brasileira, mas, pela situação, combinaria mais música jamaicana.

O restante da viagem foi de boa. Vou pra sempre lembrar desse Jambolada. Eita viagenzinha foda. De todo mundo que ouvi falar algo sobre o festival ou sobre a viagem, o comentário era sempro o mesmo: “do caralho!”. Vou dizer: Pirei o cabeção!

(Despedida da Fora do Eixo Minas – Foto por Goma Comunicações)

Welcome to colorful world!
I love this Japanese Food Designer Unit’s website! They are Color Genius!
Here it is the website!

http://www.gommette.com/

Cartea “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP”, semnată de profesorul Mihai Buracu, apărută la editura MJM din Craiova face parte din aceeaşi tematică a scrierilor sale şi se circumscrie aceluiaşi domeniu – “infernul concetraţionar românesc”.

mai departe…

Din clipa în care nu a mai fost senator, profesorul Buracu îşi dedicase tot timpul activităţii scriitoriceşti, iar pană în prezent i-au apărut mai multe cărţi de versuri – “Din psalmii tinereţii”, “Pasărea cu o aripă de lemn”, “Lacrima de turnesol” şi aceasta memorialistică “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP” (palindromul cuvântului PITEŞTI). Când dădea autografe pe prima din cărţile sale, Mihai Buracu obişnuia să scrie că poeziile sunt “psalmi zămisliţi în tenebrele infernului concentaţionar comunist, străbătut în anii unei tinereţi fără tinereţe (1949-1954)”. Era o formă de modestie, pentru că dacă primele două cărţi aparţin genului liric, unde sensibilitatea şi talentul poetic îşi pun pecetea, în ultima carte autorul nu face altceva decât să confirme, să demonstreze, starea sufletească care a precedat momentul de inspiraţie. Carte de memorialistică “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP” face parte din acea categorie de cărţi puţine despre ceea ce s-a numit în istorie “Închisoarea de reeducare de la Piteşti”. Începută poate cu lucrarea lui Dumitru Bacu – “La Buchenwald se murea mai uşor”, cărţile care aparţin acestui gen de literatură sunt o mărturie vie a ceea ce s-a petrecut la Piteşti, în Camera 4 Spital, locul infernului, unde studenţii erau aduşi pentru a participa la procesul de “brain-washing” (spălarea creerelor). “ITŞET-IP este locul celui mai cumplit experiment satanic. Sinele stă faţă în faţă cu sinele, cu urlet pe urlet călcând”, spune Mihai Buracu, iar în altă parte “perfectă a fost organizarea torturii şi aşijderea aplicare ei până la cele mai mici detalii, cu preocuparea furibundă de a găsi noi şi noi forme de distrugere a rezistenţei celui nereeducat, de nimicire a ultimelor reziduuri de umanitate ce i-au mai rămas. Suferinţa îndurată este imensă, pustiitoare, fără zecimale şi fără milă”.

Sub teroarea inumană a lui Eugen Ţurcanu

Descendent al unei familii care luptase pentru înfăptuirea României Mari, tatăl sau, preotul Coriolan Buracu, fost luptător pentru drepturile românilor din Banat şi unirea cu România, apoi deputat naţional-ţărănist şi primul director al Palatului Cultural din Turnu Severin, arestat şi condamnat de comunişti pentru “uneltire împotriva statului”, profesorul Mihai Buracu îşi aminteşte că aceste convingeri anticomuniste veneau dintr-o anume educaţie primită chiar la Făgăraş, locul unde a fost cea mai puternică rezistenţă armată anticomunistă: “Veneam de la Făgăraş, unde exista un cult al trecutului românesc şi unde, alături de colegii de liceu şi de clasă am trăit toate schimbările dramatice ale acelor ani. Dovada implicării noastre în tragedia postbelică o constituie faptul că dintre foştii colegi de la Făgăraş o parte au luat calea munţilor şi unii au murit cu arma în mână, ca martiri ai acestui neam”. Întâlnirea cu Eugen Ţurcanu, torţionarul-şef de la Piteşti, a constituit o experienţă unică, una a durerii şi cruzimii, a inumanului şi a bestialităţii. Ceea ce s-a petrecut la Piteşti, în Camera 4 Spital, a fost nu numai un experiment singular, dar şi cea mai sinistră formă de tortură din câte au existat vreodată. Profesorul Mihai Buracu încearcă să explice în cartea de faţă mecanismul desfăşurării acestei forme de tortură, descriind amănunţit toate metodele şi procedeele folosite de Securitate pentru demascare. Paradoxal, carte este scrisă într-un stil plăcut, uşor liric, însă ea evidenţiază tenebrele mecanismului implementat de Ţurcanu, a cruzimii acestuia: “L-am cunoscut pe Ţurcanu în postura de şef al reeducării într-un moment când nimeni nu mai avea curajul să-i conteste autoritatea absolută. În această situaţie, Ţurcanu îşi purta zeghea vărgată ca un frac al torturii şi nu ca pe o rasă a unei penitenţe de neînţeles, cum ne-am purtat-o noi, cei mulţi, aduşi acum la scaunul judecăţii lui lipsite de omenie şi de spirit de dreptate. Executându-l pe Ţurcanu, securitatea şi-a lichidat pe cel mai bun specialist şi poate tocmai de aceea s-au lipsit de el, fiindcă dovedea inferioritatea şi de multe ori incompetenţa celor mari şi cu stele multe pe umăr. Ucideau şi torturau şi ei fără nici o milă, dar la Ţurcanu bestialitatea atingea perfecţiunea, desăvârşirea, materializarea celor mai macabre gânduri şi sinistre metode zămislite în subteranele infernului. Ca nimeni altul el a pus la punct un sistem de comunicare de la rău la mai rău, unic în felul său. Uneori Ţurcanu mă privea cu blândeţe, o blândeţe care încrâncena toţi porii pielii de pe mine. Ai pielii lovite sau nelovite încă”.

Tăbliţele de săpun – istoria încrustată a ororii

Tăbliţele de săpun de Piteşti sunt un caz unicat în istoria naţională, o adevărată bibliotecă a ororii în zorii instaurării comunismului în România. Ce erau aceste tăbliţe? Erau bucăţi tăiate din calupuri de săpun cu scopul de a se consemna tot ceea ce trebuia demascat, utilizate apoi drept ciorne pentru declaraţiile date organelor de securitate. “Nu s-a scris până acum nimic despre tăbliţele de săpun de la Piteşti, unice în felul lor, conţinând delaţiuni smulse dintr-un spaţiu al ororii organizat de cele mai diabolice minţi. Am intrat în această teribilă bibliotecă a crimei şi morţii în luna mai ’51, după ce trecusem prin primele trei faze ale aşa-zisei reeducări din Camera 4 Spital. Gardianul de serviciu m-a introdus într-o cameră-magazie, ca să iau săpunul necesar curăţării în secţie. Atunci am avut în mână zeci de asemenea tăbliţe de săpun pe care erau aşternute inscripţii, produs al unei inimaginabile suferinţe. Erau marcate fapte şi oameni ce urmau să devină victime, multe dintre ele fiinţe apropiate celor trecuţi prin infernul acelor schingiuiri. Descoperirea bibliotecii din tăbliţe de săpun a fost un şoc imposibil de uitat vreodată”, mărturiseşte Mihai Buracu. El mai spune că şi-a găsit propriul nume pe o astfel de tăbliţă, într-o delaţiune, cu specificarea “Buracu nu este receptiv la lecţiile de marxism şi nu este atras de lecţiile de filozofie idealistă ale lui Oprişan”. În opinia sa, acest lucru urmărea faza de reeducare, cea mai cumplită, a celor care nu făcuseră dovada că s-au despărţit în totalitate de “trecutul odios”: “singurul mijloc de a produce această ruptură definitivă era suplimentul de tortură, capabil să te facă să devii la rându-ţi bătăuş feroce, fiară căzută sub pragul ultim al condiţiei umane, deci reeducat o dată şi pentru totdeauna”. Mihai Buracu se întreabă, însă, cum va putea fi refăcută acestă “bibliotecă a ororii, minciunii şi delaţiunii” care a dispărut în timp. În acest sens, fostul deţinut de la Piteşti are şi răspunsul: “ele se regăsesc în declaraţiile aşternute pe hârtie, purtând sigla Penitenciarului Piteşti, însă reconstituirea unei asemenea biblioteci ar mai putea fi făcută, fie şi în parte doar, prin mărturiile supravieţuitorilor, autori ai unor tăbliţe, dar cu precădere prin strângerea declaraţiilor aflate încă în arhiva monstruoasei instituţii”. Aceasta a fost realitatea de la Piteşti pe care profesorul Buracu a zugrăvit-o în cuvintele suferinţei şi ale durerii: “Rugineşte cuiul din mâna dreaptă, care ţine stilul şi cel din mâna stângă, care ţine tăbliţa. Durerea rănilor din palmă este mai reală decât însăşi moartea. Peste puţin timp va începe cea de-a treia prăbuşire a lumii în care m-am născut, dar am şi murit ca om. Vor veni anchetatorii şi mă vor întreba câte demascări am făcut şi de câşi bandiţi rămaşi în libertate mi-am adus aminte”.

Mihai Buracu a întors o pagină de istorie, cea mai crudă şi cea mai oribilă din existenţa comunismului românesc, pentru că fenomenul Piteşti este un capitol al istoriei naţionale care nu poate să rămână neobservat. Regimul totalitar românesc a încercat aici un experiment unic, greu de imaginat şi de suportat, în care condiţia umană, umanitatea însăşi, nu mai reprezenta absolut nimic. El şi-a scris amintirile din acel infern şi ni le-a împărtăşit, lăsându-ne pe noi nu numai să reflectăm asupra lor, dar şi să conştientizăm această dimensiune a suferinţei şi ororii.

Mircea Popescu

Mehedinţi, România