În 17 zile ale lui noiembrie Biserica noastră prăznuieşte pe Sfântul Grigore, făcătorul de minuni, care a fost pustnic, sus într-un munte, şi avea o petrecere de viaţă minunată. Pentru aceea l-au hirotonit arhiereu cu un chip minunat, că nu l-au făcut ca pe alţii arhierei ca să-l aleagă fiind de faţă, ci nevoindu-se în munte s-a hirotonisit Arhiepiscop Neocesareei, nefiind de faţă. Care, după ce s-a suit în scaunul cel înalt al arhieriei, s-a sârguit să facă şi mai multă faptă bună, acesta şi de la Dumnezeu s-a învrednicit de şi mai mari daruri, după cum în viaţa lui se văd minunile cele mai presus de fire pe care le-a făcut.

Deci Sfântul acesta rugându-se într-o noapte în chilia lui după obicei, a venit o dumnezeiască strălucire şi s-a luminat toată casa lui mai mult decât ar fi fost însuşi soarele văzut. Atunci văzu o femeie prea încuviinţată, frumoasă şi minunată şi, aproape de ea un bătrân prea cinstit şi cucernic. Deci se minuna Grigore şi socotea în mintea lui cum că femeia aceea prea cinstită ar fi fost împărăteasa îngerilor, dar bătrânul n-a putut să înţeleagă cine ar fi, până ce a auzit pe Preasfinţii că
i-au zis lui: „Ioane, ucenicule al Fiului şi Stăpânului meu şi acela ce eşti numit cu numele Preamăririi, arată taina adevăratei credinţe lui Grigore acesta, iubitul rob al învăţătorului tău, ca să înţeleagă adâncul cuvântării de Dumnezeu, pentru ca să nu-l biruiască vreun eretic cândva”. Acestea auzindu-le Sfântul a cunoscut cum că a fost Ioan Evanghelistul, care a venit cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să-l înveţe mărturisirea cea dreptslăvitoare a credinţei, pentru că în vremea aceea erau mulţi eretici şi cu cuvintele lor cele măgulitoare înşelau pe mulţi şi îi trăgeau la dogmele lor cele răzvrătite (cum se întâmplă şi în zilele noastre, când lucrările eretice se fac prin sectari, prin creştinii ortodocşi şi chiar prin slujitorii bisericii – n.red.). Atunci a scris marele şi făcătorul de minuni Grigore „mărturisirea credinţei” noastre celei adevărate şi dreptslăvitoare, după cum l-a luminat Preasfânta şi l-a învăţat Apostolul şi a dat-o pe dânsa Sfintei şi Soborniceştii Biserici a lui Hristos, după cum în viaţa lui mai arătat se vede, pe care a scris-o Sfântul Grigore de Nyssa, fratele marelui Vasile.

Nu numai de dăruirea aceasta s-a învrednicit de la Maica lui Dumnezeu credinciosul acesta, rob al ei, ci şi de puterea facerii de minuni, că a săvârşit cu ajutorul Stăpânei acesteia cea atotputernică nişte minuni pe care toţi auzindu-le se minunează. Numai una să vă spun, spre încredinţarea celorlalte, pentru ca să cunoaşteţi cât dar află la Dumnezeu acela ce împlineşte poruncile Lui, şi cinsteşte cu multă evlavie pe Împărăteasa cea mult lăudată şi slăvită.

În Neocesareea, în care era Sfântul acesta Arhiereu, era un râu mare, care se numea Licon, care se mărea iarna atât încât făcea nenumărate pagube nu numai la ţarini, ci şi la case, pe care le prăpădea şi îneca dobitoacele şi pe mulţi oameni îi omora. Deci s-au dus oamenii la Grigore cel Mare şi l-au rugat ca să le ajute. Iar Sfântul, sfătuindu-i pe dânşii ca să aibă nădejde către Dumnezeu, s-a dus cu ei ţinând în mâinile lui un toiag, pe care l-a înfipt în malul râului şi, după ce mai întâi a făcut rugăciune de taină, apoi a zis şi acestea cu glas: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos îţi poruncesc ţie, eu robul lui Dumnezeu şi al Pururea Fecioarei Maria, ca să nu ieşi mai mult din locul tău, nici să treci hotarul acesta al toiagului meu”. Acestea zicând Sfântul – O, mari minunile tale Doamne! – toiagul acela uscat şi de toată umezeala neîmpărtăşit, a prins rădăcini şi s-a făcut copac mare şi înfrunzit, preafrumos. Şi, minunea urmă minunii, pentru ca să se propovăduiască totdeauna puterea lui Hristos. Se vede până în ziua de astăzi copacul acela, că n-a putrezit de mulţimea vremii, nici râul n-a îndrăznit vreodată ca să treacă hotarul pe care l-a statornicit sfântul, căci când ajunge la copacul acela întoarce călătoria către cele dinapoi şi se cucerniceşte de toiagul Sfântului. Aşa ştie Domnul a slăvi pe cei ce de asemenea îl slăvesc pe El.

Vedeţi, creştini, câte minuni şi semne au făcut robii cei evlavioşi ai Născătoarei de Dumnezeu pentru că au avut credinţă către Dumnezeu? Dar cum îndrăznesc oare filosofii să spună că sunt minciuni minunile Preasfintei? Oamenii pot să săvârşească unele ca acestea cu ajutorul Stăpânului şi maica lui oare nu poate? Sfântul acesta a poruncit unei pietre mari ca un munte, de a ieşit din locul ei şi s-a dus aiurea. Aceasta a făcut-o şi Avva Marou al Traciei, Ioachim Patriarhul Alexandriei. Iar marele Averchie, Arhiepiscopul Ierapolii a poruncit diavolului de a ridicat de la Roma un jertfelnic de piatră ca un munte, adică un altar al idolilor, şi l-a dus în Frigia, cale de patruzeci de zile, făcând mare înspăimântare şi uimire celor ce o vedeau. Încă făcătorul de minuni Spiridon a poruncit de asemenea unui râu, ce se vărsa întocmai ca o mare în vreme de vară, care întorcându-se în părţile cele dinapoi, a trecut nu numai sfântul ci şi câţi s-au întâmplat acolo.

Acestea şi multe altele asemenea se văd în vieţile celor mai sus zişi pe care le-a scris Simeon Metafrastul. Deci, dacă sfinţii au săvârşit nişte minuni ca acestea, cum să nu fi putut Stăpâna să lipească mâinile cele tăiate, să învieze pe morţi şi să săvârşească minuni asemenea, ca una ce a născut pe Dumnezeu? Eu cred, şi le-am tălmăcit după cum le-am aflat scrise (este vorba de Ierom. Rafail Protosinghelul, care a tălmăcit spre folosul creştinilor, aceste minuni al Maicii Domnului, din limba greacă, la Mănăstirea Neamţ, la anul 1820 –n.red.), pentru ca să se umilească păcătoşii, să se întoarcă către pocăinţă şi să dobândească iertare. Şi de am greşit la acesta Domnul să mă ierte, că eu cred că, după cum porunceşte Biserica Răsăritului, adică Ortodoxă, ca un dreptcredincios, să nu mă prihănească cineva cu nedreptate. Că pentru multă evlavie pre care o am către Preasfânta am tradus această carte în româneşte şi am dat-o la tipar şi, nădăjduiesc la milostivirea şi bunătatea ei ca să-mi ajute să scap de munca cea veşnică, de care dea Dumnezeu ca să ne izbăvim noi, toţi creştinii prin rugăciunile însăşi ale Stăpânei noastre pururea Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor.
Amin!

Extras din Revista Gând şi Slovă Ortodoxă N.16

Citesc aici, http://grupareaaproape.wordpress.com/2007/01/07/pestera-istoria-si-balcanii/ , şi aici, http://grupareadeparte.wordpress.com/2008/05/13/capul-lui-patapievici-din-gura-lui-staniloae/, două intervenţii împotriva părintelui Dumitru Stăniloae.

Eu nu neg eforturile autorilor celor două intervenţii (profesorul Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti, şi tînărul eseist “dandy”, doctor în teologie ortodoxă, domnul Mihail Meamţu). Numai că trebuie să adaug:  “Ars longa, vita brevis”.  Poziţia ideologică anti-românească a profesorului Daniel Barbu nu mai trebuie demonstrată. Cum a reacţionat la criza civică din Ferentari – Zăbrăuţi partea cea mai competentă, şi cea mai avizată în principiile de justiţie distributivă aplicabile pentru rezolvarea chestiunii, anume Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti ? Catedra de Sociologie de la acea facultate a efectuat o cercetare sociologică în cartier. Cu funcţie subliminală, în felul cum se formulează chestionarul, ar fi trebuit strecurată şi întrebarea privind modelul fiducial aplicabil la cazul Ferentari – Zăbrăuţi. Acea întrebare cheie lipsea. Pe bună dreptate,  ziaristul va surprinde şi va sublinia din studiul sociologic elementul şocant, de scandal : „O parte dintre locuitorii din cartierul bucureştean Ferentari nu ar ezita să iasă din nou în stradă pentru a-şi cere drepturile. Mai mult, aproape 30 % dintre aceştia ar fi dispuşi să participe chiar şi la manifestări violente.”                 De ce lipsea tocmai întrebarea incluzînd modelul fiducial, din chestionarul Catedrei de Sociologie la tema Ferentari – Zăbrăuţi? Pentru că aşa a fost concepută Facultatea de Ştiinţe                 Politice a Universităţii din Bucureşti de către ctitorul ei, profesorul universitar Daniel Barbu. În principiu, Facultatea „lui” de Ştiinţe Politice nu trebuie să propună modele fiduciale, soluţii înţelepte şi fezabile pentru România. De ce? Într – un articol găzduit de paginile revistei “Observator cultural” (Nr. 174), domnul Adrian-Paul Iliescu arăta dificultăţile lui Daniel Barbu de a construi discursul românesc al protocolului bogat în semnificaţii. Datorită intervenţiei doamnei conferenţiar universitar dr. Alexandra Ionescu, de la aceeaşi facultate, domnul Adrian-Paul Iliescu îşi urma analiza acidă : „La critica făcută unui text de Daniel Barbu, se impunea un răspuns detaliat; autorul a evitat să profite însă de dreptul la replică – decizie (cred) înţeleaptă: argumentele mele se bazau pe date riguros exacte, ducînd la concluzii greu de eludat. Mai puţin adecvată mi se pare iniţiativa Alexandrei Ionescu, membră a colectivului academic condus de Daniel Barbu, de a interveni în apărarea conducătorului instituţiei sale. Aceasta ne pune în faţa unei dileme: dacă ar fi existat temeiuri solide în favoarea lui Daniel Barbu, atunci el insuşi ar fi fost (desigur) cel mai bine pregătit să le formuleze – oare de ce n-a făcut-o? Iar dacă acestea lipsesc, ce rost are să se mascheze acest lucru prin intervenţii colaterale? De exemplu, Alexandra Ionescu susţine că textul lui Daniel Barbu ar fi rezultatul unui (neînţeles!) demers tip Foucault.”                  Demersul de tip Foucault, sau “Langage à l’infini”, dacă într – adevăr despre aşa ceva este vorba în textul lui Daniel Barbu, ascunde pentru intelectualul român şi teama epistemologică justificată a limbajului aflat dincolo de verificare şi de control. Aceasta este o problemă reală, asociată pentru intelectualul sincer şi cu presimţirea inevitabilului : dispariţia Limbii Române ca magistrală pe care pot să circule idei noi şi concepte complexe. Dar nu cred că tocmai „demersul de tip Foucault” ar trebui să fie blamat pentru „conceptul” dubios pe care a fost ctitorită Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. El nu este un concept constructiv pentru România, cea prezentă şi cea viitoare. Am privit, pe televiziunea ProTV, o emisiune talk show a domnului Cristian Tabără cu universitarii bucureşteni Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu de la această facultate care ar trebui să propună studenţilor tutoriale         menite să- i transforme în elitele politice ce apără, cu inteligenţă şi abnegaţie, interesele României. Cu mult regret trebuie să spun că domnul Cristian Tabără a rămas fără de                   replici, şi astfel nu a oferit nişte linii de ghidare pentru telespectatori. Apărarea intereselor româneşti, aici incluzând şi valorile culturale, era clasificată de universitarii bucureşteni Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu ca aparţinînd paradigmei “post-marxist-leniniste“, deci ar fi o continuare a doctrinei comuniste. Aceasta din motivul că interesele româneşti fuseseră apărate la stilul „pompieristic” (dar nu cel din Dealul Spirii), şi de comuniştii naţionalişti români. O flagrantă lipsă de onestitate intelectuală din partea universitarilor amintiţi. Corelat, atacul împotriva intereselor şi valorilor româneşti este inventariat de aceiaşi universitari în “paradigma neo-weberiană“. Fără să fi venit informat şi pregătit pentru complexitatea, duritatea, chiar                 lipsa de scrupule a luptei intelectuale din emisiunea televizată, domnul Cristian Tabără se dovedea a fi fost literalmente copleşit de aroganţa verbală manifestă, –dar totuşi lipsită de argumente coerente–, a doamnei conferenţiar universitar dr. Alexandra Ionescu. Emisiunea realizată de domnul Cristian Tabără a putut lăsa, cred, unor telespectatori impresia că universitarii noştri “neo-weberiani“ quintesenţiali, anume Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu, ar fi avut cumva dreptate. Dar sociologul şi economistul politic german Maximilian Weber (1864–1920), în lucrarea sa despre etica şi succesul capitalismului protestant, trecea sub tăcere, — la fel ca şi neo-weberienii de acum –, faptul că acel capitalism foarte mult lăudat din nordul Europei a fost doar un imitator al capitalismului catolic timpuriu din sudul continentului. Capitalism                   implementat mai întîi de oraşele portuare italiene. Romania era demult piaţă comercială pentru capitaliştii italieni ai începuturilor modernităţii din Europa. Nicolae Iorga (1871 – 1940) are intuiţia unui adevăr când scrie : “Înjghebarea ţerii Moldovei ca principat românesc deosebit a                  venit printr-o descălecare, în clipa când se stabilea noua legătură de comerţ între Caffa genoveză (primul loc din Europa bântuit de ‚Ciuma cea Mare’, la 1347, n.n.) şi oraşele germane ale Galiţiei”. „Clipa descălecarii” a fost determinată de supărarea papei Nicolae al IV-lea. Provocată la alungarea cruciaţilor din Ţara Sfântă de către mamelucii sultanului Malek-Aschraf (28 mai 1291). Sub Talmud, Biblie ori Coran se ascund totdeauna abace, computere şi registre contabile. De la prima cruciadă şi până la evenimentul din 1291, Genova crease o întreprindere gigantică de comerţ şi transport pe mare. O „compagna communis” obligată, pentru menţinerea vieţii comunităţii, să funcţioneze în continuare şi în plin regim. Această organizaţie de comerţ şi transport era securizată printr-un sistem de asigurări de extraordinară credibilitate. Dacă la 1291 „oferta” acestei organizaţii rămânea fără „cerere”, întrucât statele cruciate din Ţara Sfântă dispar,                   „organizaţia” nu dispare. Ea trebuia doar transformată şi focalizată altfel. În concluzie, trebuie să înţelegem decizia acelui papă Nicolae IV ca decuplare a registrelor contabile creştine de registrele contabile arăbeşti. O desprindere de interese văzută acum şi ca stopare a « occidentalizării » Levantului. Urmările se resimt şi se văd. “În diverse grade, actualitatea prelungeşte alte experienţe mult mai îndepărtate în timp”, scria justificat Fernand Braudel în ‘Grammaire des civilisations’. Profesorul Daniel Barbu nu a citit, sau dacă a citit nu a asimilat, teoria lui Fernand Braudel despre importanţa perioadelor lungi în istoria civilizaţiei noastre. În perioada scurtei guvernări CDR, Daniel Barbu făcea parte din grupul de universitari avându-i ca figuri centrale pe Emil Constantinescu şi Zoe Petre. Emil   Constantinescu „devoala” faptul că ei considerau universitatea de stat românească drept loc propice unde se pot face „cariere”. Să reamintesc aici şi faptul, –astăzi uitat–, că                   studenţii revoltaţi din Franţa anului 1968 atacau în mod expres şi virulent tocmai sistemul universităţilor „mandarinale” de stat, unde banii erau cheltuiţi în primul rând pentru a se finanţa „strălucite cariere universitare”. Eşecul flagrant al guvernării CDR, (după eliminarea lui Victor                   Ciorbea de către pionul plasat de Petre Roman), trebuie pus în primul rând pe seama universitarilor carierişti din CDR care mimau şi acţiunea civică. Dar valorile care îi „mânau în luptă” nu erau cele româneşti, ci fuseseră stabilite din exterior, împotriva intereselor României.

În paginile cărţii „O teorie a dreptăţii”,  acum  lectură obligatorie pentru învăţarea filosofiei morale,  John Rawls încerca  să  rezolve problema justiţiei distributive cu ajutorul unei versiuni personale  de Contract Social. În construcţia discursivă din textul „A Theory of Justice”, John Rawls se baza pe teoriile clasice ale Contractului Social, elaborate de John Locke (1632-1704), Jean Jacques Rousseau (1712-1778), şi Immanuel Kant (1724–1804). “Contractul social” înseamnă la  John Rawls  o cooperare conştientă  între grupuri, prin negocieri pe un set de  valori  etice. Cursul profesorului John Rawls despre ‚teoria dreptăţii’  şi  distribuţia  bogăţiei a  influenţat  nu doar filosofia politică şi morală, ci şi gândirea economică. Aş fi preferat sublinierea aspectelor rawlsiene în campania de educaţie civică în şcoli. Nu se întâmplă. 

Fără să înţeleagă teoria lui Fernand Braudel despre gramatica generativă a civilizaţiilor, profesorul universitar Daniel Barbu îşi permite evaluarea depreciativă la adresa unui exponent important al civilizaţiei româneşti: „Exemplul clasic care imi vine in minte, pentru ca e vorba de un personaj care ocupa un loc important in cultura romaneasca a secolului al XX-lea, este cel al lui Dumitru Staniloae. Acesta procedeaza intocmai ca si Nicodim Aghioritul. E un teolog format in Romania, la facultatile de teologie, care face la fata locului o teza de doctorat de cateva pagini (o biografie a Patriarhului Dosoftei al Ierusalimului, fara nici un element de noutate in raport cu eruditia istorica precedenta). Plecat la studii, incepe sa citeasca autori germani si francezi, grupati in jurul centrului iezuit de la Lyon. Acestia pornisera deja, de 20-30 de ani, in cautarea parintilor greci pe care ii editau si comentau, potrivit celor mai riguroase norme filologice, dupa manuscrise aflate in bibliotecile occidentale. Dumitru Staniloae, nu la Bucuresti, nu in Carpati, nu in manastirile romanesti, are revelatia traditiei patristice bizantine. Aceasta ii este oferita, gata prelucrata, de savantii occidentali. Structura cartii sale de capatai, Teologia dogmatica ortodo­xa, este preluata intocmai (o simpla consultare a cuprinsului ne dovedeste acest lucru) dupa Die Kirchliche Dogmatik a lui Karl Barth, cel mai important teolog reformat al secolului XX si, probabil, unul dintre cei mai mari teologi din toate timpurile. Preia cartea lui Barth, pe care o impaneaza cu literatura patristica greaca, ea insasi sistematizata de Henri de Lubac sau Hans Urs von Balthasar, teologi catolici care redescopereau pentru stiinta secolului XX traditia orientala. Pe acest temei prefabricat, Staniloae reinventeaza ortodoxia, cu aerul ca a stiut-o dintotdeauna si ca ceea ce scrie el nu a parasit niciodata cunoasterea acestei parti de lume. E doar un exemplu, dupa parerea mea extrem de clar, de modernizare defensiva in care pana si propria traditie este citita prin ochii carturarilor occidentali.”

Excerptul acesta însăilat tendenţios de profesorul universitar Daniel Barbu este luat din articolul său PEŞTERA, ISTORIA ŞI BALCANII, al cărui conţinut a fost prezentat mai întâi în anul 2006, ca o “intervenţie la Conferinţele Cuvântul”, am citat.

O minciună prin omisiune a profesorului Daniel Barbu este aceea că el nu spune nimic despre faptul că părintele Dumitru Stăniloae studiase teologia ortodoxă în perioada interbelică la Universitatea din Cernăuţi ! De ce “uită” acest detaliu  profesorul Daniel Barbu? Pentru că Universitatea din Cernăuţi avea un prestigiu uriaş, compabil cu al oricărei universităţi de maxim prestigiu din lumea occidentală ! De exemplu, la Universitatea din Cernăuţi se forma ca tînăr profesor de economie politică Joseph Schumpeter, care ulterior va fi primit cu onoruri şi va înregistra apoteza  carierei  la Universitatea Harvard, unde competenţa lui dobândită la Universitatea din Cernăuţi nu va fi măcar vreun moment contestată!  Poziţia profesorului Daniel Barbu, de negare ab initio a  valorilor româneşti, este mai mult decât evidentă.

Mai departe, profesorul Daniel Barbu reuşeşte performanţa, –rarissimă chiar şi în noua lume academică românească–, să creeze un binom dintre o minciună prin omisiune şi o  minciună prin comisiune. Care este minciuna prin omisiune din acest binom? Faptul că Daniel Barbu nu aminteşte nimic despre adevărurile sintetice care se predau studenţilor de la  facultatea de teologie ortodoxă din cadrul Universităţii din Cernăuţi.  Or, aceste adevăruri sintetice erau prezente în primul rând în învăţăturile dogmatice ale Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare, şi  ale Sfîntului Ierarh Grigore Bogoslovul. După cum erau prezente şi în doctrina antropologică a Sfîntului Grigore de Nyssa, cel de al treilea dintre marii filosofi teologi cappadocieni, şi Părinţi ai Bisericii.

Minciunile acestea prin omisiune produse în serie trădează ele vreo intenţionalitate ideologică, ori ne vorbesc pur şi simplu despre cultura foarte aproximativă a profesorului  Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti ? Dar, în fine, să arătăm care este minciuna prin comisiune din acest binom :“Pe acest temei prefabricat, Staniloae reinventeaza ortodoxia, cu aerul ca a stiut-o dintotdeauna si ca ceea ce scrie el nu a parasit niciodata cunoasterea acestei parti de lume.”

Păi, dacă pleacă de la nişte adevăruri sintetice, întâia oară spuse de Părinţii Bisericii Orientale, ce vroiai, tovarăşe profesor Daniel Barbu ?

Pornind  de la aceleaşi vechi adevăruri sintetice, părintele Dumitru Stăniloae construieşte frumosul aforism: “Credinţa este adevărata ştiinţă.”, vezi

http://victor-roncea.blogspot.com/2008/10/taina-omului-si-ortodoxiei-marturia.html .

Această dogmă teologică fundamentalistă din Romania Orientală a secolelor IV, V, VI  era atât de prezentă în cultura populară de la noi, încât o întâlnesc aici, http://roxanaiordache.wordpress.com/2008/10/04/bunica-mea-sava-tita-mica-poveste-de-familie/ , în structura altui aforism : “Bunica mea m-a învăţat credinţa. Adică totul.” (Roxana Iordache).

În această dogmă fundamentalistă a ortodoxismului românesc, Sfînta Treime este un adevăr sintetic, pe când în ortodoxismul  mistic  rusesc, Sfînta Treime rămâne un mister.

Este de domeniul evidenţei că trebuie recurs la un model occidental pentru transformarea culturii române. Acest model occidental adecvat nu poate fi iniţiat de Universitate, pentru moment  controlată  de internaţionalişti ce îşi arogă  agresiv rolul  managerial pentru cultura română. Acest model de ameliorare în  cultura română  poate fi iniţiat numai de Biserica Ortodoxă Română.  Însă care model occidental ni se potriveşte ? Dacă studiem istoria culturală a Occidentului în general, si istoria Bisericii Occidentale în particular, observăm că rolul liderului cultural novator în Occident îi revine Sfântului Anselme din Aosta (1033-1109), numit de asemenea Anselme de Cantorbéry. În anul 1060, Anselme din Aosta intra la mănăstirea benedictină din Bec, în Normandia. Acolo studiază cu atenţie şi diligenţă  doctrina teologică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Orientale dimpreună cu Logica ! Mănăstirea benedictină era deja organizată după modelul oferit în scrierile călugărului scit Ioan Cassian din Romania Orientală. Sfântul Anselme,   născut din părinţi lombarzi (tatăl  era Gundulph, iar mama – Ermenberga),  va condensa pentru uzul occidentalilor cel mai clar rezumat al teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV.  ‘Softul’ anselmian,  extras din doctrina cappadocienilor, continuă în Europa Occidentală elanul de civilizaţie a excelenţei, elanul Romaniei Orientale din veacurile IV, V, VI. Dar hai să vorbim acum numai despre importanţa argumentului ontologic al lui Anselme pentru  toată cultura Europei occidentale, pentru felul în care evoluează prin ceea ce numim ‚progres’ spre ‚modernitate’. De obicei argumentul ontologic al lui Anselme este formulat printr-o înşiruire de trei propoziţii : «Avem o idee despre Fiinţa  perfectă; perfecţiunea comportă existenţa ; deci Fiinţa  perfectă  există. » Totuşi,  dacă în argumentul ontologic al lui Anselme  este implicat ca un datum predefinit principiul logic al identităţii, atunci ultimele două propoziţii devin redundante. Principiul identităţii era cunoscut încă de pe vremea lui Aristotel. Cu acesta, argumentul ontologic al lui Anselme se reduce la o singură propoziţie : « Avem o idee despre Fiinţa  perfectă. ». Or, această idee vagă despre Fiinţa  perfectă  este numai caz particular de reprezentare ontologică. Şi, în general, argumentul lui Anselme este asigurat şi validat  prin orice reprezentare ontologică. Reductibil la o formulare mai inteligibilă, avem demonstrat faptul că Dumnezeu există prin  însuşi faptul că omul este capabil să construiască reprezentări ontologice. Dar, bineînţeles, mai este implicat aici, predefinit,  principiul scolastic enunţat de Sfîntul Anselme: „Fides quoerens intellectum.” – ‚Credinţa caută inteligenţa, eu nu caut să înţeleg pentru a crede, ci cred în Absolut şi astfel înţeleg’. Argumentul ontologic constituie nucleul ‚softului’ anselmian ce va permite europenilor occidentali să construiască reprezentări ontologice despre realitate. Aceste reprezentări ontologice constituie instrumentalitatea  raţională cu ajutorul căreia europenii occidentali vor descoperi şi cuceri lumea.

Titus Filipas

Găsesc pe adresa din blogosferă:

http://danutm.wordpress.com/2008/03/26/evanghelicii-intre-liberalism-si-fundamentalism-ii/

articolul purtând titlul: “Evanghelicii intre liberalism si fundamentalism”.

Cred, mereu prea naiv, că toţi aceia care mai scriu pe blogosfera românească trebuie să respecte adiţional,  chiar obligatoriu,  nu doar opţional, Limba Română ! Pentru că titlul acesta de  articol pe care îl scrie  danutm introduce  evidentă confuzie lingvistică, m-am simţit obligat să postez pe blogul domniei sale o corecţie necesară :

“Antonimul fundamentalismului este nihilismul. Vezi si: http://blogideologic.wordpress.com/2007/12/16/urma-drumului-nostru/ Cu stima,/Titus Filipas”

Răspunsul lui danutm a fost unul neobişnuit. Mă învinuieşte imediat că sînt un fundamentalist terorist (sic!). Mai adaugă : “Va rog totusi sa fiti decent si sa nu va mai faceti publicitate aici.”

Pe lângă  “întrebarea retorică”, există şi “invitaţia retorică” spre  citirea unor texte  româneşti  pe un alt blog, domnule danutm. Oricum, “invitaţia retorică” nu este  probă de terorism, it’s a long way to Guantanamo!

Insist totuşi, ca bun ortodox român, să  mai postez un comentariu lămuritor: “Este vorba despre Limba Română corectă. Antonimul de la fundamentalism nu este liberalismul, ci nihilismul. A fost propoziţie sintetică, nu opinie.”

Ce a  a priceput domnul danutm se vede din răspuns:

 “Aparentele inseala, domnule Filipas. Probabil tocmai pe aceasta ati mizat. Ar fi insa naiv sa ne lasam pacaliti de ele.”

Implacabil  acest domn danutm. Conchid şi eu, abia acum,  că evanghelicii manifestă dispreţ faţă de propoziţiile sintetice.

În măsura în care evanghelicii  îi resping pe Sfinţii Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, ei nu au asimilat nici dogma corectă a Sfintei Treimi. Tragedia americană, ne zicea pe vremuri subliminal romancierul Theodore  Dreiser (1871–1945),  se ascunde  în  proliferarea ciclică a sectelor care nu cred în dogma Sfintei Treimi din secolul IV. În finele peliculei Close Encounters of the Third Kind, Steven Spielberg  (nu este un evanghelic, ştiu!) comitea un flagrant act de incultură, forţându- i pe oamenii îmbarcaţi pe un starship construit de Aliens  a primi ultima absolvire  de la preoţi de rit vechi. Dar sacerdotul creştin, –impresionant redat de filmul lui  Spielberg–,  trebuia să creadă  în dogma Sfintei Treimi, Holy Trinity de uzăm anglicismul. Aceasta doctrină a cugetării teologice din biserica orientală  a veacului marcat de lucrarea filosofilor cappadocieni   Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Sfântul Ierarh Grigore Nazianzus (Bogoslovul) şi Sfântul Grigore de Nyssa este o teorie a înDumnezeirii, adică a  Spiritului,  Omului şi Creaţiei, o teorie  ce  exclude posibilitatea existenţei unor  ETI, a unor extra – tereştri inteligenţi (Extra Terrestrial Intelligences). Vedem incorporat acelaşi Spirit ce exclude din lume personajele de ficţiune  Aliens, –nu doar ca probabilitate, dar mai ales ca plauzibilitate şi posibilitate!–, într-un principiu  formulat în secolul XX de fizicianul experimentator şi teoretician Enrico Fermi (1901-1954), un om de ştiinţă de confesiune catolică, educat în respectul pentru messa tridentină  - liturghia bazată pe Vulgata călugărului scit Ieronim din Romania Orientală. 

Titus Filipas