Se ştie, în biserica catolică viaţa spirituală a laicului credincios este centrată pe ascultarea slujbei liturgice. În biserica ortodoxă, — răsăriteană adică –, viaţa spirituală a laicului credincios este centrată pe rugăciunea individuală şi pe contemplare,  sau  theoria în limba greacă veche. Înţelegerea termenului theoria necesită o perspectivă gnosiologică. În general putem  caracteriza  gnoza (gnosis) drept fenomenul psihic al intuirii adevărului spiritual.  Un spaţiu dialogic interior construit exclusiv prin gnoză este greu de comunicat, din acest motiv  gnoza  trebuie considerată  cunoaştere ezoterică. Isihasmul lui Grigore Palamas precizează însă că în ortodoxie  gnoza corectă este “intuiţia luminii”.  Deja Sfântul Ierarh Vasile cel Mare şi călugărul scit Ioan Cassian vorbiseră despre stilul de viaţă care favorizează gnoza cea bună pentru creştinul în meditaţie, creştinul în rugăciune adică. Tocmai perspectiva gnosiologică incorporând acest tip de gnoză diferenţiază creştinul ortodox de creştinul catolic.

Titus Filipas

Către sfârşitul vieţii sale, Sfântul Benedict (480 – 547), care a fost influenţat de învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV,  are o viziune în care întreaga realitate îi apare prinsă în lumină. Mult mai târziu, Grigore Palamas (1296-1359), de asemenea influenţat de Sfinţii  Părinţi ai Bisericii, scrie în Triadele  sale : “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.”

Titus Filipas

În anul 1063, murea sultanul  selgiucid Toghrül Beg, după o campanie de cuceriri teritoriale rapide şi surprinzătoare. Însă nu făceau  parte din imperiul selgiucid de atunci  nici Isauria (Siria) de miazănoapte ori de miazăzi, nu făceau parte Anatolia („Rum”, adică „Romania exterioară”), şi nici ţările cele mai bogate din munţii Caucaz. Toghrül Beg a fost urmat la stăpânirea celui mai puternic (întru spiritualitate) imperiu turanic, de nepotul său,  Muhammed ben Da’ud  Alp Arslan (1029–1072), o personalitate mai impresionantă decât Alexandru Macedon. Să spunem că în cea de a treia cruciadă, Saladin a încercat să  imite atitudinea lui  Alp Arslan, –adoptându-i codul de valori–, iar   Richard ‚the Lionheart’ pur şi simplu i-a furat numele, mai puţin codul său de valori totalmente islamice. Să mai spunem că  la 1063 AD, după  vechile principii turcice de justiţie tribală, Alp Arslan nu era îndreptăţit la succesiunea imperiului selgiucid. Venirea lui Alp Arslan la putere în lumea seljukă a însemnat o adevărată  revoluţie juridică: nu s-a mai respectat tradiţia care cerea  preluarea  puterii  de către cel mai competent dintre “bătrâni”, ci au fost urmate principii persano-islamice, implementate de vizirul  Nizam ul-Mulk, numele său fiind  traductibil ad litteram prin sintagma Ordinea  în Regat.  

Vom vorbi în mod special despre eroul Alp Arslan  pentru inserţia mitului său în cultura română, fără a pretinde că dorim  să culturalizăm găgăuzii, care acum nu mai ştiu nimic despre el, deşi eroul acesta legendar face parte din identitatea lor naţională uitată. Găgăuzii din Respublika Moldova, având creierele „spălate” de ideologii de cea mai proastă  calitate ai Moscoviei, au uitat de necesitatea inserţiei  „unităţii  de stil”  în cultura  ce trebuie să  le definească  identitatea. Alt personaj al imperiului selgiucid,  poetul şi matematicianul Omar Khayyam (1048-1131),  este mult mai bine cunoscut de occidentali, de  ruşi, chiar şi de intelectualii români!  Se ştie sigur că  Alp Arslan alege deplin conştient să îmbrăţişeze  religia islamică; abia atunci  dobândeşte  prenumele Muhammad. Acest cavaler medieval turanic  a fost mai viteaz, mai generos, mai eroic, decât orice cavaler medieval european, real ori numai legendar. La preluarea domniei, Alp Arslan,  consiliat de vizirul său înţelept  Nizam al-Mulk, a  îmblânzit   facţiunile  opuse aflate în luptă  fratricidă,  consolidând  astfel imperiul selgiucid. După  ce a fost asigurată  pacea pe  cuprinsul împărăţiei selgiucide, l-a ales pe fiul său Malik Shah I drept virtual  succesor în linie ereditară  la domnie. În primul an al domniei, Alp Arslan a restaurat ordinea în provincii, a câştigat sufletul poporului, şi a redobândit de la fatimizi oraşele cele mai sfinte ale musulmanilor : Mecca şi Medina. Proasta guvernare a califatului  fatimid începând  cu  anul 1050 provocase  inflaţie, foamete şi boli; după care urmează comploturi, revolte şi război civil. Oraşul sirian Alep şi ţinutul din jurul său erau guvernate de o dinastie de beduini care la 1060 rupeau legătura de vasalitate faţă de califatul fatimid. După 1063, Mahmud ibn Mirdas, şeful local  din Alep,  îşi declara vasalitatea faţă de tînărul sultan selgiucid.  

Acţiunea militară a lui Alp Arslan era în principal orientată contra ereticilor fatimizi care conduceau din Cairo. Ea nu era orientată din principiu contra Bizanţului. Însă  acţiunea lui Alp Arslan se ducea  într-un timp când împărăţia romană  traversa o perioadă de conducere politică precară, în tranziţia de extraordinară instabilitate  de la dinastia macedoneană la dinastia comnenă. Între cele două dinastii se află insertul istoric nefericit al dinastiei ‚Dukas’, parveniţi bizantini epitomici, fără scrupule şi fără respectul faţă de valorile romane dovedite chiar şi de către unii dintre uzurpatori. Ceea ce a lipsit Bizanţului atunci, a fost un om de stat comparabil cu vizirul Nizam al-Mulk care asigura ordinea în marele imperiu selgiucid.   

Noul imperiul selgiucid se învecina în părţile lui „ariene” sau occidentale cu vechea împărăţie romană.  Pe vremea împăratului macedonean Nekiforos Focas, bizantinii  recuceriseră de la arabi  o parte din  teritoriile pierdute,  au putut prelua  Siria (Isauria) de miazănoapte,  şi “Al Jazira”. În limba arabă, “Al Jazira” înseamnă “Lunca verde”, şi desemnează geografic teritoriile ripariene de miazănoapte ale Eufratului şi Tigrului. Să observăm că şi în tradiţia ariană  vedică  există o zeiţă a luncilor înverzite care se cheamă “Danu”, de unde o posibilă semnificaţie ariană  pentru numele Danubius. Bizanţul a profitat de luptele inter-arabe fratricide între Califatul Abbasid din Bagdad, şi Califatul Fatimid din Cairo pentru a recâştiga Isauria de miazănoapte şi “Al Jazira” ori străvechea Asirie. Alp Arslan poate că doreşte să  respecte  principiul “drepturilor primului popor”, dar nu ştia că  primul popor acolo nu au fost arabii. Alp Arslan considera sincer că intrarea bizantinilor în “Al Jazira” era o mare nedreptate făcută Islamului. Alp Arslan îşi va dedica viaţa apărării cuceririlor arabe ale Islamului. În consecinţă, hotărăşte să îndrepte acea greşeală  a bizantinilor. La fel ca varegii Rus şi Normanzii, viteazul Alp Arslan iubeşte mobilitatea pe uscat,  şi pentru aceasta foloseşte reţeaua de drumuri romane, perfect întreţinute  de bizantini. După  ce trece Eufratul, aleargă  cu caii pe drumuri perfecte şi ajunge repede în Cezarea Cappadociei, actualmente în Turcia. Cetăţenii Turciei moderne se  mândresc că  naţiunea a fost “ctitorită” de  Alp Arslan printr-acea   acţiune. Dar a fost în esenţă un act predatorial, căci turcii selgiucizi fură   podoabele nepreţuite ale bisericii Sfântului Vasile  cel Mare  din Cezareea Capadociei. Sfântul Vasilie  cel Mare s-a născut probabil la anul 329, şi a murit la anul 379. Despre el s-a scris fraza de caracterizare concisă dar extrem de exactă: “Basilius Caesariensis episcopus Cappadociae clarus habetur, qui multa continentiae et ingenii bona uno superbiae malo perdidit.”,  adică ‘Vasilie din Cezareea, episcopul Cappadociei este reputat; marile sale calităţi de reţinere şi de inteligenţă au fost alterate numai de orgoliul său nemăsurat.’. Vasile  cel Mare este un geniu din „triada cea vestită” a   teologilor cappadocieni  din secolul IV care au încercat să reconcilieze filosofia antică şi religia creştină, lucrarea lor fiind preluată de Sfântul Anselme şi franciscanul Roger Bacon, de asemenea influenţând  isihasmul lui Grigore Palamas incorporat în ortodoxie.  

Atras mai departe de drumurile romane excelente, cât şi de sporirea  moştenirii selgiucide pe care o va lăsa fiului său, Alp Arslan mărşăluieşte spre  Armenia şi Gruzia (Georgia),  pe care le cucereşte la  1064.  Asia Mică ori provincia Anatolia,  unde se afla baza „puterii thematice” a Imperiului Bizantin,  va fi pierdută  numai  în anul 1071 prin surprinzătoarea victorie a turcilor selgiucizi  în bătălia purtată lângă lacul Van. Mai apoi, vor fi  chemaţi cruciaţii europeni occidentali, în principiu pentru a lupta împotriva turcilor selgiucizi. Dar intenţia lor secretă,  mărturisită brutal uneori,  a fost jefuirea bogăţiilor  din Constantinopol. În 1204, vor reuşi. Surprinzător, peste două sute de ani trecuţi de la  Manzikert, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a recâştigat  la anul 1261 oraşul Constantinopol  fiind  însoţit  de o gardă de cavaleri selgiucizi!  Este şi aceasta o lecţie a istoriei  universale,  despre care  profesorul Samuel Phillips Huntington, autorul celebrului eseu  publicat în 1993:  „Conflictul civilizaţiilor” (‚The Clash of Civilizations’),  pare să  nu fi auzit. Garda călăreţilor selgiucizi era comandată   de   Izzeddin Gaigaus al II-lea, fostul sultan de Rum având capitala la Konya. La 1098, Anselme de Ribaumont localiza Iconium (sau Konya selgiucidă) în Romania, şi vedea prea puţini  turci acolo. În  limba arabă,  „Rum” înseamnă Romania.  Trebuie să recunoaştem că, după toate standardele moderne,  era o  evoluţie culturală uluitoare a tribului de găgăuzi:  din Turan, prin Rum,  la  Constantinopol!  Teritoriul sultanatului Rum fiind controlat pe atunci de  mongoli, Gaigaus  cere Împăratului de aur  dreptul de aşezare pe alt teritoriu din Romania. Istoria nu consemnează totuşi acest drept ca pe un hrisov, ci doar ca pe un simplu „ordin de deplasare” pentru îndeplinirea unei sarcini: restaurarea drepturilor Romaniei asupra vechii ‚theme’ Podunavia. Clamarea lui Mircea cel Bătrân asupra Podunaviei era şi racordarea instituţiei statale  pe care o construia,   la drepturile Romaniei.  Mihail al VIII-lea Paleologul, ce era convins că va recâştiga Anatolia,  îi învoieşte numai temporar  în ţinuturile pontice apusene, unde aceşti turci selgiucizi rămân cunoscuţi după numele şefului lor, adică: „găgăuzi”. Deci „găgăuzii” au avut chiar dintru bun  început, adică plecând de  la   străbunul lor aproape mitic Gaigaus al II-lea, statut de legitimitate numai ca „locuitori în Romania”!  Atunci când găgăuzii din Respublika Moldova sunt manipulaţi de propaganda rusească împotriva României, înseamnă  că  ei nu îşi cunosc propria lor istorie, care este intim legată de acţiunile şi deciziile acestor două  personaje capitale din istoria lumii: Alp Arslan şi Mihail al VIII-lea Paleologul.  “Drepturile” pe care găgăuzii de azi cred că le-au obţinut de la Rusia în Respublika Moldova nu au valoare intrinsecă, ele au fost impuse numai prin forţele armatei a 14-a condusă de răposatul general Lebed. Şi ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-i ierte păcatele, căci mulţi tineri români a mai omorât! Românii nu  vor ierta vreodată armata  a 14-a rusească pentru genocidul comis împotriva lor. Titus Filipas

Surprinzător ce spun,  sînt rudă cu mitropolitul Antonie Plămădeală. Amândoi părinţii mei erau din judeţul Soroca, iar maică -mea era neam mai îndepărtat  cu familia celui care avea să fie mitropolit al Ardealului. Aflam despre relaţia aceasta de familie abia prin anul 1969, de la un unchi prin alianţă, fost învăţător în Basarabia. Eu terminasem facultatea de fizică încă din 1967, şi deşi căpătasem direct prin repartiţie un post la un liceu din Craiova, fără vreun stagiu la ţară, ceea ce îl enerva pe directorul de studii cumplit, căci mereu îmi spunea zeflemitor „Filipaş de la oraş”, nu îmi găsisem o cale. Prin anul III de facultate, realizasem deja că vocaţia mea era de fapt metafizica. Unchiul acela, un înţelept care  ştia nenumărate arhetipuri culturale din Moldova Comnenă şi Muşatină, cunoştea  interesul meu pentru filosofie  şi m -a sfătuit să îl caut pe Antonie Plămădeală,  să îi cer să mă ajute în vocaţia mea. Apoi a trasat un arbore genealogic complicat, pe care m -a sfătuit să îl ţin minte pentru a -l expune părintelui Antonie Plămădeală, căci  el va înţelege. Or, eu la vremea aceea, deşi citisem multă  filosofie bine tradusă în limba română, nu ştiam nici măcar ce înseamnă gândirismul şi isihasmul ! Nu ştiam nimic despre lupta de idei între Varlaam din Calabria şi Grigorie Palamas, fondatorul isihasmului, considerat  drept cel de al patrulea Sfînt Ierarh  în Biserica Orientală. Inspirat de umanismul din Italia, Varlaam din Calabria definea transcendenţa  ca  index pentru  “altă lume”. Grigorie Palamas apăra  unicitatea Absolutului spunând: Nu există “altă lume”. Mai târziu, Hegel  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”,  pe care îl citisem în facultatea mea bucureşteană. Apoi, buna mea maică nu îmi vorbise  vreodată despre părintele Antonie Plămădeală.  Îmi vorbea numai despre rudele apropiate care fuseseră deportate în Siberia, printre care şi părinţii ei! Ocupată cu treburile casei şi ale slujbei, mama, Dumnezeu să o ierte!,  era prea obosită ca să urmărească evoluţia unei  depărtate rude basarabene.  Oricum, nu m -am întâlnit vreodată cu acest  îndepărtat neam al meu din Basarabia.În educaţia de la mama  erau prezente cu totul alte arhetipuri culturale decât ceea ce învăţam eu la şcoală ori pe maidan (totuşi loc instructiv  când se juca oina! ). Erau vechi arhetipuri  culturale  de familie, venind din Moldova  Comnenă şi Muşatină.   Când în noiembrie  1956  securitatea a descins  într -o noapte  în  casa noastră,  un ofiţer,  văzând semnele de protecţie creştină lângă patul meu, a făcut o remarcă dispreţuitoar e.  Am învăţat  instantaneu  să mă simt porfirogenet.  Cred că aceleaşi arhetipuri culturale din Romania Orientală au format şi temeiul celor  dintâi  lecţii de viaţă  primite de copilul care va deveni,  peste ani, Mitropolitul Antonie Plămădeală. Titus Filipas

Găsim  abstractizarea quintesenţială atât  în isihasmul ortodoxiei bizantine – gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi, cât şi în ştiinţele occidentale moderne. Se ştie că la Universitatea din Constantinopol, Grigore Palamas citea  insistent şi texte seculare de fizică şi meteorologie. Nu doar pe Aristotel. La conciliul de la Ferrara (1438-39), atunci când occidentalii au cerut ca Fizica lui  Aristotel să fie luată drept modelul mişcărilor, un tînăr palamit ripostează că Aristotel este depăşit. Ne putem întreba dacă el nu cumva ştia despre un alt Pseudo Aristotel mai drept în construcţia imaginii fizice despre lume. Oricum, să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii. Însă tot el ne avertizează  că  acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. Grigore Palamas se bizuia  în primul rând pe scrierile teologilor cappadocieni din secolul IV,  cei care studiaseră filosofia la Academia din Atena. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’)  al imperiului  bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea, îl  angaja  pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoaşte, a decedat la 1350) ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste  italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea,  întrucât Varlaam din Calabria  a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria  introducea ‘transcendenţa’ ca  index pentru  “altă lume”. Alexandru  Paleologu, în celebra sa exegeză „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, plasează  romanul  „Creanga de aur”  în transcendenţa varlaamită.  Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există “altă lume”. Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”. Apoi, însăşi denumirea „Epocii Luminilor” (‚Les Lumières’) este evident inspirată din ‚Triadele’ lui Grigorie Palamas (1296-1359) unde acesta scrie: “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.” Isihasmul respinge teza varlaamiană  despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului. Însă împăratul va deceda subit la  numai patru zile după  conciliu. Întrucât următorul bazileu îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama lui, Ana de Savoia, devenea regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună  multă vreme echilibrul  puterii  între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea  unui  grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl  acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat.  Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă  îl respecta ca  teolog, şi considera că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi vazută atunci  o scenă de “viaţă bizantină” a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta  un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an,  se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat  episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă. Preocupat de strategia unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Romania Orientală,  Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de  paroxism  politica delocalizărilor practicată de  Mihail al VIII-lea Paleologul. Ioan al VI-lea Cantacuzino menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar  angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării  strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol pentru Dardanele ca şi  cetatea Constantinopol pentru Bosfor. Bosforul se află în aşa – numita Romania interioară.  În literatura română au rămas versuri cu  descrieri ale frumuseţii sale aproape halucinante până în secolul XIX. Un sejur prelungit pe malul Bosforului, unde se plimbă, dar şi scrie mult, i-a fost facilitat lui Dimitrie Bolintineanu de familia Ion Ghica.  Găsim fragmente magnifice dintr-un   „Discurs al Bosforului”  în poezia „O noapte de vară” (publicată în 1865) :  “Pe luciul Bosfor / ce treherat  de delfini  revarsă ici şi colo torente de fosfor.”  Din  ghemul  rimelor e despletită şi fraza  psihedelică  :  “Steluţe rătăcite scânteie […] ca hora […] viselor.”. Era vorba de facto, în descrierea lui Bolintineanu,  despre fenomenul de bioluminescenţă. Fizicianul britanic Moseley,   Henry Gwyn-Jeffreys  (1887–1915),  a studiat bioluminescenţa marină în Dardanele, în cel de al doilea război mondial. Romancierul rus Konstantin Gheorghievici Paustovski (1892-1968) scrie despre aceasta în  proza lui marină.  Tînărul Moseley  a  furnizat cea mai solidă justificare experimentală pentru conceptul de număr atomic. Metoda lui Moseley va descifra  identităţile  personale, necunoscute până atunci, ale fiecăruia dintre elementele chimice chemate  generic  ‘pământurile  rare’.  Era suficient pentru a fi obţinut premiul Nobel, dacă nu murea în război. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distrugea zidurile de apărare ale cetăţii Gallipoli. Mercenarii osmanlâi, care au fost mereu nişte predatori  oportunişti,  ocupă cetatea. Otomanii vor schimba numele oraşului  în  Gelibolu. Aici se naşte celebrul cartograf turc   Piri Reis (1470-1554),  care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni! A folosit Piri Reis o veche hartă  salvată din vreo bibliotecă de la Gallipoli? Nu este o întrebare retorică. Şi cine a comanditat în vechime, probabil după Nehao,  un vechi drum oceanic austral  spre Antarctida? Ce amirali  au condus atunci navigaţia, ce fel de marinari au avut puterea să  reziste  călătoriei în oceanul rece din sudul extrem? Pierderea cetăţii bizantine apărătoare  la Dardanele   provoacă în  1354 o revoltă la Constantinopol,  cetatea de pe Bosfor. Împăratul Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri. Abdică  în  favoarea  lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de  perioada  tulbure a transferului de putere, şi atacă atunci oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat în secolul XII, atingea apogeul pe vremea acestui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al  III-lea Paleologul (1328-1341), Ştefan Duşan ocupase  Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul care ni l-a dat pe Nicodim de la Tismana) , precum şi Albania. Profitând de  cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului. Se proclamă  singur,  împărat al sârbilor şi al românilor din  Macedonia şi Serbia. Imperiul său cel nou, gândea Ştefan Duşan, avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capital. Forţele sale atacă Nova Roma, oraşul Constantinopol. Dar poseda oare Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbaniismul  la Constantinopol? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat, prin politica sa de alianţe europene din vremea Contra Reformei care îl accepta,  în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”.  Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan,  douăzeci de mii de călăreţi otomani,  floarea  armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de lângă  Constantinopol.  În absenţa unei încoronări la  Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o  încoronare  în 1346 la  Skoplje.  Ştefan Duşan moare la 1355.  ‘Imperiul sârbilor şi românilor’ nu îi supravieţuieşte. După ce abdică  de bunăvoie, printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărea sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept  principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino  lucrează mult ca să despartă  puterea spirituală a bisericii   ortodoxe   de fragilitatea  « imperiului »  bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă.  Prin contrast, acţiunile întreprinse de Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma. La  1369 acceptă profesiunea  de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere   de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia care aplica o politică de fiscalitate neiertătoare. Acolo, bazileul trebuia să plătească nişte datorii considerabile. Indiferenţi la  condiţia lui imperială, veneţienii îl aruncă pe bazileu  în puşcăria pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea  Paleologul, strânge suma cerută. Manuel al II-lea  Paleologul vine personal în Cetatea Dogilor ca să-şi elibereze tatăl. Un acord de eşalonare a plăţii restului datoriilor este semnat cu Veneţia la  anul 1371. Eliberarea de sub presiunea datoriilor nu va împiedica totuşi până la urmă căderea Bizanţului. Un text scris de bazileul Manuel al II-lea  Paleologul,  împotriva Jihadului islamic, a produs în toamna anului 2006 profundă tulburare în lumea musulmană,  atunci când o asertare a bizantinului  a fost citată pozitiv de către papa Benedict al XVI-lea. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, un mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino,  va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană  din Răsărit. Profesorul de filosofie Ioan Comnen de la Academia înfiinţată la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino pe lângă mănăstirea Sfântul Sava, îl compară pe acesta cu  împăratul Ioan al VI- Cantacuzino. Cred că în această comparaţie se ascunde ideea că acţiunea spirituală şi culturală a stolnicului Cantacuzino era ghidată de isihasm. În toiul înnoirii spirituale  isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat)  Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Vlahul Nicodim construieşte  perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală  de “supradimensionare”  în  orice  viitoare hagiografie care va încerca  să analizeze “întreaga osârdie ctitoriceascã şi cărturărească”  a călugărului Nicodim,  cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există “exagerare”,  nici cea mai mică doză de  “naivitate”,  în povestirea bine ştiută că  oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să “fure moaştele sfântului Nicodim Valahul  din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau”.Lucrarea  lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă în această lume. Românii au adoptat imediat isihasmul, încapsulat în proverbul: „Omul sfinţeşte locul” . El se integra natural culturii ‘thematice’,  el poate fi şi caracterizare a culturii medievale româneşti. Dar  isihasmul, zicem, credem,  este şi premisă a celei mai îndrăzneţe înnoiri. Renascentismul distinct şi  modernitatea secolului XIX românesc nu ar fi fost posibile fără exerciţiul gândirii abstracte în veacuri  de isihasm. Un observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă exactă.  Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat Mihai Eminescu, dar nici Politehnica din Bucureşti.  În poemul  “Memento mori”, Eminescu ne învaţă normativ  legătura  dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: “Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.”  Eminescu ne reaminteşte spiritul culturii thematice, cu valori incorporate în atitudine: neîncrederea declarată faţă de Occident, şi încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania. Titus Filipas