Un nou studiu condus de antrenoarea de fitness Irene Estry şi psihologul Emma Kenny a arătat că femeile sunt mereu preocupate de felul în care arată.

Acelaşi studiu a mai demonstrat că reprezentantele sexului frumos sunt chinuite de trecerea anilor şi se îngrijorează pentru felul în care arată corpul lor de aproximativ 252 de ori pe săptămână.

Pentru a ajunge la aceste rezultate, care au fost prezentate luni dimineaţă pe postul britanic ITV1, au fost intervievate 100 de femei cu vârstele cuprinse între 35 şi 69 de ani.

De asemenea, acestea au recunoscut că de fiecare dată când îşi fac griji, aproximativ de 36 de ori pe zi, se uită repede în oglindă pentru a vedea ce se întâmplă cu faţa sau corpul lor.

am auzit treaba asta chiar mai des decat laudele la adresa ochilor mei!

adevarul e ca am ochi frumosi, vicleni si mult mai focusati decat neuronul de serviciu…

cat despre neuroni, ion e cu vaca de multi, multi ani (cam de pe vremea cand l-am descoperit de altfel), iar “ailalti 2″ fac sex non-stop cu  speranta de reproducere rapida.

din pacate, doar vaca e fertila. da n-are cu cine. asa ca paste.

de mica am fost mai moale, dar nu era om pe care sa il fixez cu privirea care sa nu cedeze cererilor mele telepatice. (n-am inca, capacitatati de astea, era vorba exclusiv de modul de fixare a tintei cu privirea).

cand mai crescui, imi doream atentia unui baiat anume…”capitanul echipei” cum se zice pe la americani. buba era ca tot de la americani citire “capitanul echipei de-ce-ma-sa-o-fi-fost-echipa, iesea cu “miss popularitate”.

prin adolescentza centrala, un tip cu vreo 6 ani mai mare, coleg de dansuri, imi zise: “bla, bla, bla…daca iti place cineva…bla, bla, tupeu…bla, bla, nu-mi fac eu griji pentru tine!”

eram, totusi, copchila. slaba, uratica (nu sustin asta, da nu-i cool sa ma laud), saracuta (nu cu firea) si deloc populara (clasic, nu?).

apoi, se facu asa misto intr-o seara ca ma facui cu preten de cursa lunga. nici nu apucasem sa ies cu el ca auzii iar celebra expresie de la un amic, in contextul relatiei mele de viitor.

apoi mai crescui nitel si ma dusei sa-mi serbez ziua si recent castigata libertate intr-o discosfecla locala. asteptam un amic dupa care imi cam fugisera ochii intr-o vreme (numa ochii, ca picioarele erau blocate in altceva), cand veni la mine patronu localului mirific sa ma intrebe ce mai fac, alea, alea. (nu va ganditi la prostii, eram vecini in bloacele parintilor).

i-am zis lu nea patronu ca astept un cocktail ceva din partea casei pt mine si cei 2-3 preteni cu care eram si apoi i-am zis ca-s trista ca nu apare amicu-minune.

replica omului fu simpla:

“nu-mi fac eu griji pentru tine!”

apoi au urmat n-spe (fata, da mai sunt multi?) fosti preteni, toti cu aceeasi replica in diverse imprejurari, vreo 2 babe, 3 tanti, 2 copchii, care mi-au intarit respectul de3 sine atat de mult incat a inceput sa mi se cam scoale…pardon, urce la cap.

apoi…a venit maturitatea, cu grijile de rigoare, urlete, dureri, bucurii, baute, esecuri, reusite, excursii, relatie stabila si zero admiratori auxiliari. (v-am zis mai inainte ca mi se urcase la cap deja…)

…si uite asa am ajuns incet incet de la celebra gluma cu “n-ai varsta legala de bere…ha,ha,ha, ba am si ceva mai mult peste”, la “ai atata!”, rostit cu siguranta si cu maaare precizie, uneori in plus, niciodata in minus.

incepusem sa uit si de treaba cu ochii, pana cand, intr-o intalnire “avec le medic”, medica (adica o ea) imi zice: “…aaa, tu erai, donsoara cu ochii aia superbi!”.

clipa in care, vanitatea mea suferinda s-a inseninat brusc, si-a luat rochia buna de duminica, s-a boit pe fatza si a inceput sa se hlizeasca din nou la luna.

eu, personal, imi fac o droaie de griji pentru mine. ce dracu am mancat azi pentru ca nu mi-e foame si mancatul la mine e un fel de gest reflex, ce dracu imbrac azi (e greu cand n-ai ce pune pe tine, da cel mai al dracu e cand ai prea multe!), cu ce dracu asortez fardu asta/bijuteria asta/oja-minune, cand puii mei imi mai vopsesc claia de par, cand vin facturile, de ce ma incarca iar astia la plata, de ce dracu vaca aia nu se uita pe unde merge, de cand dracu e painea asta, cum puii mei o scot la capat cu examenu, cand dracu ma culc (am insomnii).

si, trezindu-ma impotriva oricarui bun obicei de-al meu, intr-o sambata la ora 9, ca sa ajung la timp la intalnirea cu medicutza, avui mareata surpriza sa reantalnesc in pragul de plecare al cabinetului, un zambet senin si fraza mea preferata:

“NU-MI FAC EU GRIJI PENTRU TINE!!!”

d-apoi, cine isi face?????

Din tot ce s-a petrecut de la războiul mondial şi până  acum în România, înţeleptul a putut trage concluzia că rentează mai bine să fii risipitor decât econom şi că debitorului i se rezervă bucurii şi surprize plăcute, care nu-l aşteaptă niciodată pe creditor. Cei din urmă douăzeci de ani au fost desigur la noi mai mult era greirilor decât a furnicilor.

Fără a voi să facem elogiul risipei, putem să relevăm şi unele aspecte simpatice, în uşurinţa cu care se cheltuiesc banii în România.

Românul vorbeşte cu o admiraţie neeconomisită de omul care ştie să trăiască, iar băiatul de vieaţă tip specific românesc  este desigur mai simpatic, mai uman şi mai nevinovat în toată fiinţa lui, decât tipul pe care francezul îl numeşte bon vivant, iar germanul Lebemann.

Concepţia estetică a vieţii, pe plan vulgar, înseamnă a înţelege traiul ca o petrecere. Cât de caracteristică şi cât de românească este noţiunea intraductibilă de chef, care nu poate fi transpusă exact, nici prin cuvântul francez la noce, nici prin cel german Bummel ! Cheful este o manifestare, în acelaşi timp egoistă şi generoasă; el înseamnă ignorarea pentru o clipă a grijilor şi răspunderilor; el exprimă în chip culminant şi simbolic psihologia lui Petronius în ediţie populară românească. Românul adevărat nu este niciodată meschin şi îşi râde de aceea dintre compatrioţii lui  cum sunt unii ardeleni  care arată deprinderi raţionale şi cuminţi în administrarea cheltuielilor lor. Ideea românului despre avere şi venit este epicuriană; scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui.

Năzuinţa spre lux şi confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar şi în clasa mijlocie şi în ţărănime. De câte ori poate, românul se aruncă spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate şi mai ales spre automobile.

Dar o burghezie care imită boierimea de altădată şi trăieşte o vieaţă de stil supra-burghez şi supra-dimensionat faţă de mijloacele sale creiază o mare nestabilitate socială şi prezintă un mare procent de căderi individuale.

Iată de ce burghezia românească nu este burghezie în una din trăsăturile cele mai esenţiale; pe când Occidentul pune preţ pe agonisire, pe siguranţă şi pe viitor, burghezia noastră pune preţ pe cheltuială, pe satisfacţii şi pe prezent. Pe când burghezii din Apus lucrează pentru copiii lor, burghezii români lucrează prea adeseori numai pentru ei înşişi.

Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, 1942, pp. 306-307

Partea a-II-a de la predica despre Grijile Vieții.

Părintele Protosinghel Arsenie Muscalu este duhovnicul Mânăstirii Cornu.
Este unul dintre cei mai dragi părinți ai mei!
Dumnezeu să-i dea sănătate și mult spor în cele pe care le intreprinde!

Dacă v-aţi trezit în această dimineaţă extrem de bine dispuşi şi nu vă puteaţi explica de ce, ei bine misterul este elucidat. Specialiştii au concluzionat că astăzi, 19 iunie, este cea mai fericită zi din an, aşa că bucuraţi-vă de ea!

Şi este dovedit din punct de vedere matematic că mai fericiţi ca azi nu vom mai fi decât la anul pe vremea asta. Un psiholog a inventat o formulă bazată pe prietenii, vreme şi vacanţă şi i-a reieşit că pe 19 iunie vom fi foarte mulţumiţi.
În ciuda recesiunii, se pare că secretul fericirii constă în lucrurile gratuite.
"Cele mai importante în viaţă sunt relaţiile şi niciun pogon de bani nu poate cumpăra asta", a explicat Dr Arnall .

Formula fericirii: O + (NxS) + Cpm/T + He.

O- cand te afli in aer liber
N – natura
S- intercatiuni sociale
Cpm- memoriile din copilărie
T – temperatură
He – nerăbdarea dinaintea vacanţei

Sursa: tabu.ro

De mîine…

Ultima zi cînd ai prestat servicii în folosul altora?
Ultima zi cînd ţi-ai amînat proiectele personale pentru a-i servi pe alţii?
Ultima zi cînd ai uitat să mănînci pentru că aveai atîtea şi-atîtea pe cap?
Ultima zi cînd ţi-ai promis că „de mîine” îţi vezi numai şi numai de propriile „things to do”?
Ultima zi cînd ţi-ai făcut griji în locul altora?
Ultima zi cînd cineva te-a rugat ceva?
Ultima zi cînd te-ai odihnit?

A mai trecut o săptămînă.

-zâmbeşte,bucată de vată,de ce eşti posomorât?
-să zâmbesc fără motiv?pe mine nu m-ai proiectat încă,gheaţă dură.în mine nu te poţi proiecta.de când îmi adresezi cuvinte?noi nu suntem tocmai prieteni.
-nu,nu suntem,dar putem fi.nu proiectez,vă supuneţi singuri,şi vouă vă place ceea ce fac,la fel cum mie nu îmi place politica.poţi să faci ce vrei,atâta timp cât respecţi regulile.dar protejează-ţi prietenii.sau comportăte de parcă i-ai proteja.îmi pasă.doar şti că am fi pierduţi fără tine.tu eşti cel ce ne salvează iar eu sunt biblioteca ta de gheaţă.uite,ca să vezi că nu sunt tocmai gheaţă dură,ţi-am cumpărat o ciocolată albă şi ferma animalelor.şi atunci tu decizi.şi nu suntem prieteni pentru că suntem o familie.
-bine,cir.mulţumesc,şi acum poţi să te duci să dormi,ăştia parcă mor de frig.
şi mi-aş dori o constantă ce se aliază cu voinţa şi îndeplineşte dorinţe.
nu am avut planuri ascunse,sunt doar umbre vizibile,mai mult decât vizibile.
sper că zâmbetul verde de gheaţă se poate numi cobalt,pentru că soarele doarme.

O privea cu ochii flamanzi, ii placea s-o priveasca,  cum sta inaintea lui, privindu-l de asemenea cu  dorinta, dar si cu o durere tacuta… erau atatea in sufletul ei, inchise undeva crezuse ea pentru a nu fi niciodata scoase la iveala, dar el.. el reusise sa le readuca la suprafata, cu rabdarea lui, cu privirea lui calda care o rascolea, care o facea sa tanjeasca dupa atingerea lui. I-a spus atatea, practic i-a dat sufletul ei pe tava, si acum astepta sentinta, avea inima stransa ca el o sa fuga, ca trecutul ei o sa-l apese… Desigur cele spuse de ea au cazut peste el neasteptat, ca o avalansa, ca o cascada, i-ai zdrobit lumea… dar simtea doar durere, revolta, nu ii venise nicio clipa gandul s-o ia la sanatoasa, tot ce dorea, tot ce simtea era nevoia acuta s-o stranga in brate, sa ii mangaie obrajii, sa-i simta pielea fina, sa-i dea parul de pe fata. Era acolo, mica in bratele lui, trebuia s-o protejeze, s-o iubeasca… lacrimile din ochii ei il tulburara mai rau decat marturisirea… fata ei era atat de aproape de a lui incat ii simtea respiratia calda cum ii mangaia fata, ochii ei mari, ascundeau lacrimi pe care nu indraznea sa le elibereze, buzele ei tremurau de emotie, cand degetele lui le cautau conturul…  simtea cum pieptul ei tresalta presat de al lui si mana lui o strangea cu putere de mijloc… cu frica, de parca s-ar fi astepta ca o data slabita stransoarea ar putea aparea ceva dintr-un abis si i-ar smulge-o din brate.

Dar ea era inca acolo… in sfarsit dupa atata timp era acolo… calda, vie in bratele lui, vibra, viata emana din ea… obrazul lui se apropia de al ei incet, parca prea incet pentru dorinta pe care o simtea, cand in sfarsit isi atinse nasul de pielea ei totul in el lua foc, dorinta… dorinta era acum de nestavilit, parfumul acela de femeie, mirosul acela de “Ea”, ii patrunsese adanc in el, in sangele sau, se contopise cu ADN-ul sau, iar gura ei intredeschisa il invita… buzele acelea rosii, pline… La final veni si el: sarutul, mult asteptatul sarut, ca un botez, un botez care i-a sters pacatele, care a eliberat-o de trecut; era in sfarsit libera… libera sa iubeasca.

Sarutul acela… uniunea buzelor care se mangaiau, se cautau, limbile care se impleteau atat de placut… savoarea celuilalt, era ca si cum o noua fiinta se nastea in ei doi, ca si cum unul ar fi patruns in celalalt… restul era in spate, acum erau doar ei, manati de dorinta de a-l poseda,  de a se darui celuilalt: dorinta, sarutul, muscatura, dansul…

O privea… ii placea sa o priveasca goala, intinsa pe spate, cu ochii in tavan, tragand din tigara… simtea imboldul s-o atinga, s-o mangaie pe brat pana la umar, ii placea cum se infioara la atingerea lui. Il fascina cand tragea din tigara, modul in care buzele ei o cuprindeau cum salta pieptul ei cand il umplea, apoi fumul care se ridica incet printre buzele ei abia deschise… gura aceea rosie, dulce, se apleca deasupra ei si o atinse… “De azi esti libera sa ma iubesti.  ”

Se simțea prins într-o lume străină, una extrem de periculoasă, din care pericolul te pândea de după orice colț. Își dorea cu ardoare să se rezolve situația, să scape de acolo.. ar fi vrut să aibă o telecomandă, să poată derula până la proces, până după proces, undeva într-un viitor când o va avea iar în brațe, când toate acestea vor fi doar amintiri îndepărtate. Dar omul trebuie să-și croiască singur destinul, poate să spere, dar nu trebuie să aștepte nimic de la ceilalți. Pentru a-și limpezi gândurile se apucase de sculptură, pe de o parte îl ajuta să se elibereze, să-și găsească o ocupație, să-și verse nervii și frustrările pe un ciot de lemn, iar pe de cealaltă parte îi permitea să gândească la ce avea de făcut, la ce putea, la ce trebuia să facă. Avocatul nu i-a dăruit speranțe prea mari. Deși era asigurat de ambasadă, era totuși un avocat din oficiu, unul care-și arăta limitele, cu toate că încerca binevoitor să-i vină în ajutor. Ceea ce-l îngrijora cel mai tare era întârzierea procesului. De ce nu începe o dată? Se gândea cu groază că or să-l uite acolo. Că nu o să mai înceapă. Pe zi ce trece devine tot mai claustrofobic simțea pereții cum se apropie de el, cum încearcă să-l înghită. Celălalt gând care-l măcina era ea… Lipsa ei mai precis. Îi era dor să o mângâie, să o privească, să se sărute, visa la buzele ei, la vocea ei dar tot ce putea era să se învârtă ca un leu în cușcă, simțea cum totul îl otrăvea, aerul care-i intra în plămâni era gol, lipsit de oxigen, i se părea o minune că încă mai trăiește, unica lui consolare era jurnalul, din care citea mereu.

20 septembrie 2005 Tata lucrează acum la un casino, pleacă seara și vine dimineața, și-a luat haine noi, trebuie să fie prezentabil. Este foarte încântat de noua slujbă se înțelege perfect cu șeful lui, mi-a spus că sunt prieteni. Mă bucur că e fericit, acum are timp de mine când se trezește, îl simt iar ca pe un tată, deși ceva s-a schimbat, nu e exact cum mă așteptam, eu sunt alta, simt nevoia să fiu singură și nici el nu știe să se apropie de mine. Este tatăl meu, dar este străin, ciudat, mai aproape mă simt de Vera, e ca și sora mea, simt că ei îi pot spune totul. Acum că tata s-a angajat, o să rămânem aici mai multă vreme și m-a înscris la școală. Un fel de școală profesională, special pentru imigranți, acolo o să învăț limba și lucrurile care îmi trebuie ca să pot să mă angajez. Clădirea nu este foarte mare, este dreptunghiulară, albastră cu două etaje. Pe fiecare culoar sunt câte 8 camere, care servesc drept clase. Îmi place că sunt mulți români, deși majoritatea sunt mai mari decât mine, caută să-și găsească de muncă. Mulți au doar liceul și au nevoie de diplomă ca să se angajeze fie vânzători, fie lucrători comerciali, să poată să se angajeze cu forme legale. Dar sunt foarte amabili, oameni simpli care muncesc ziua la negru și seara vin la școală, unde învață limba spaniolă, apoi matematică, fizică, chimie, istorie și geografie. Este o școală normală, singura diferență este că diploma se obține după un an. Tata a spus că e de ajuns ca să pot să mă descurc acolo, să-mi găsesc o slujbă. Singurul care mă enervează este proful de istorie, un spaniol la vreo 40 de ani, care stă tot timpul pe lângă banca mea și îmi bate apropo-uri de genul: româncele sunt frumoase și educate. Iar uneori se lăsa peste banca mea și prefăcându-se interesat de caietul meu își aruncă privirea în bluza mea. Dar proful de sport este adorabil, este tânăr și arată atât de bine, mai ales când face exerciții în treningul lui… și când ne arată exerciții noi….

28 septembrie Tata s-a întors la vechile lui obiceiuri, a reînceput să vină beat acasă, să înjure, aseară m-a plesnit… L-am certat că a început să cheltuie banii pentru ai noștri de acasă… mi-a tras o palmă și mi-a spus că sunt banii lui, că face ce vrea cu ei… să nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, că am început să semăn cu mama, că nu sunt bună de nimic, după ce că îmi plătește școala mai fac și gură… Mi s-au aprins obrajii, și am simțit cum îmi vine să plâng, dar m-am abținut… am țipat la el și mam dus în camera mea… m-am abținut cu greu că era tata… Nici față de Vera nu are rușine…că stă în casa ei și nu plătim nimic, ea are grijă de mine… Abia aștept să termin școala și o să plec, să mă mut, deja nu-l mai suport… Săraca Vera, se chinuie să ne împace, mă mir cum îl mai suportă… Bine că vine dimineața obosit și se culcă, iar pe la prânzul mare când se trezește eu sunt deja plecată la școală, ne certăm mai puțin, seara când el pleacă și eu vin. Într-o seară mă pregăteam să plec în oraș și el întârzia să plece la serviciu. M-a văzut când mă machiam… ce mi-a făcut, că am început să umblu cu golani, că o să-mi pierd capul, că nu-mi văd de treaba mea, că o să ajung ultima coardă, să stau acasă, la urma urmei ce-mi trebuie mie distracţie la vârsta mea…

12 octombrie Am cunoscut un băiat atât de drăguț astăzi: eram în parc, stăteam pe o bancă, la fel ca acasă, la București și priveam oamenii cum trec pe lângă mine, îmi face bine exercițiul ăsta, mă ajută să-mi limpezesc gânurile. La un moment dat l-am văzut… venea spre banca mea, părea pierdut în gânduri, șaten, cu părul scurt, cu niște ochi verzi adânci, pătrunzători, cu un zâmbet fermecător, misterios, cu cât se apropia, cu atât simțeam că mi se taie răsuflarea, credeam că o să treacă pe lângă mine fără să mă observe, dar s-a oprit, privirea lui m-a săgetat, parcă s-a uitat în sufletul meu, am simțit cum tot sângele care se strânsese de emoție se extinde ca un fluviu în venele mele, cum inima începe să pompeze nebună umflându-mi pieptul… cred că eram roșie toată, ah Doamne am simțit că mor când mi-a spus:

-Mereu ești aici?

-Poftim?… am reușit să spun fără să mă bâlbâi… am simțit cum mi s-a oprit vocea în gât de emoție.

-Te văd aici în fiecare zi când mă duc acasă, cum privești trecătorii, ai un zâmbet frumos, dar ochii tăi sunt îngândurați. Pot să mă așez și eu lângă tine? Nu-mi venea să cred, mă cunoștea, mă urmărise stând pe bancă… inima îmi bătea neregulat când s-a așezat lângă mine: când se oprea când se zbîtea ca nebună să scape.

-Da… păi… îmi place să privesc lumea cum trece… am reușit să răspund cu puțina spaniolă pe care o știam. Fac asta de când mă știu, mă liniștește, mă ajută să-mi pun gîndurile în ordine, uneori mă simt ca la un spectacol, ca la teatru, sau la film…

Nici nu știu cum a trecut timpul, cât am putut să vorbim, nici nu știam că știu atâtea cuvinte în spaniolă…Și când m-a atins, când mi-a luat mâna într-a lui, era atât de caldă mâna lui,am simțit că mă topesc. Și acum mai tremur, Dumnezeule, băiatul ăla e fenomenal, și o să ne întâlnim mâine. Azi sunt fericită, nu-mi mai pasă de nimic, mă duc să mă culc, să-l visez pe frumosul meu, îl chema Aris, ce nume frumos. Totul e frumos la el.

Închise ochii și-și simți lacrimi gata să-i inunde pe la colțuri, durerea îi măcina încet pieptul, aerul se opunea să intre, fiecare respirație îl durea, plămânii păreau că s-au lipit ca niște pungi în vid, inima îi rupea pieptul cu fiecare bătaie, se simțea ros, amețit, capul îl durea… ea era undeva departe, în brațele altuia, iar el nu știa nimic despre ea… Ce face? Dacă e bine? Dacă l-a uitat? Ce-i face tipul ăla? Unde o ține, dacă o scoate și el la produs… dacă o bate, sau o înjură. Vera i-a spus că o iubește, că se ținea de capul ei, de aproape un an, dinainte să-l cunoască pe el. Imaginea ei îi măcina mintea, turba, ar fi vrut să evadeze, simțea nevoia să tocească zidurile închisorii cu unghiile, să răstoarne totul în cale; rupea sacul de box când simțea că turbează, își dorea să fugă, să alerge, să simtă vîntul în păr, să vadă cum se schimbă decorul, dar acesta rămânea nepăsător același: tavanul negru, ca o criptă care îl înghițea. Patul era incomod, mic, îl dureau toate oasele, se simțea ca la spital, se simțea condamnat la moarte, fiecare moment care trecea era o agonie care nu se termina, practic trăia aceeași clipă la nesfârșit: iar și iar și iar… Simțea nevoia s-o strângă în brațe, s-o sărute, dar nu avea parte decât de celula lui meschină: strâmtă, rece și neagră. De colegii care îl vânau și care noaptea luau forme de umbre, de fiare… iar la final apărea el, fiara, care o sacrifica pe ea, care o răpea, o deținea, și orice ar fi făcut el, oricât de repede ar fi alergat orice cale ar fi ales tot nu reușea să ajungă la ea, ba i se împleticeau picioarele, ori se crăpa pământul dedesubt si cădea în prăpastie, ori ei se depărtau pe măsură ce el încerca să înainteze. Zilele treceau la fel, una după alta, fără nicio știre de la ea, doar citindu-i jurnalul, de ce? ca să afle cât pătimise? Ca să fie gelos pe fantomele din viața ei…. dar și el era acum tot o fantomă. Probabil ea îl credea acasă, fericit, cu alta… dar el era acolo pentru ea, și ce folos? Ajunsese prea târziu, ea plecase…

-De ce nu m-ai așteptat?

- Ești nebun, de ce l-ai omorât? Nu trebuia să faci asta. Vezi tocmai ăsta e motivul pentru care am vrut să dispar.

- Dacă n-ai fi plecat nu l-aș fi omorât… Trebuia să fugim. Ne-am fi ascuns, nu ne-ar fi găsit.

- Acum nu gândești ce spui, unde să ne ascunde? Cu ce am fi trăit? Ce s-ar fi ales de viața ta ? Nu era cinstit să suferi pentru mine.

- Acum e mort, nu mai avem de ce ne teme…

- Da! și tu ți-ai distrus viața… pentru ce? pentru nimic. De ce nu m-ai ascultat, de ce nu ai înțeles sacrificiul meu? Am plecat ca să fii fericit, să nu trăiești cu umbra mea pe suflet.

- Dar sufăr. Sufăr fiindcă nu eşti lângă mine, sufăr fiindcă așa am ales, am ales să te iubesc, să nu renunț la tine, decât dacă într-o zi, într-o zi n-o să mă mai iubești.

- Și dacă nu te mai iubesc?

- Nu, nu spune asta, nu minți, simt cum tremuri, cum mă vrei… ți-e dor de atingerea mea, așa cum îmi e și mie. Iubito, trebuie să găsim o cale să fim din nou împreună.

- Cum poți să mă mai iubești? Nu vezi că-ți fac rău?Că te-am distrus?

- Nu m-ai distrus iubito, nu mai plânge, suferința e mai dulce lângă tine, e suportabilă când îți aud glasul, când îți văd ochii, când îți ating pielea, când te strâng în brațe… Tu m-ai recreat, tu mi-ai dăruit o lume nouă, una în care nu credeam, una în care ești în stare să te dăruiești absolut pentru celălalt fără să conteze prețul, fără să-ți pară rau. Fiindcă nimic nu se compară cu mulțumirea pe care o simt când îmi zâmbești, când te cuibărești la pieptul tău și mă privești cu ochi mari, de copil, când știu că mă iubești. Pentru acest sentiment eşti dispus să sacrifici totul. Vino înapoi, am atâta nevoie de tine…

Viata nu e simpla, nu e usoara, de multe ori iti vine sa te dai cu capul de pereti, sau sa o dai pe ea cu capul de pereti… te loveste in moalele capului cand ti-e lumea mai draga, cand simti ca nimic nu te poate atinge, sau atunci cand scoti in sfarsit capul sa iei o gura de aer. De multe ori in momentele grele cauti sa te inchizi in tine, sa te izolezi de tot ce te inconjoara? De ce? Te simti mai fericit? Iti face bine sa stai sa te gandesti si sa-ti plangi viata intr-un colt inchis si intunecat? Accept ca ai nevoie si de momente din astea, si eu am… si mi le traiesc, dar ma intorc, ma intorc la viata, la ceilalti, la tine. Fiindca pot, fiindca vreau, fiindca stiu ca ma ajuta sa uit de probleme, sa le gasesc o rezolvare, chiar si fara sa-mi dau seama, printr-un gand sau un gest din partea cuiva apropiat parca se lumineaza undeva, ceva. De ce sa renunti la lucrurile care-ti fac bine si sa te condamni pentru niste lucruri pe care pur si simplu nu le poti controla? E drept ele-ti afecteaza viata intr-un mod pe care nu-l poti evita sau ignora, dar nu le lasa sa-ti ia totul.

In viata trebuie sa gasesti ceva pentru care sa vrei sa lupti cu toata fiinta ta, nu conteaza daca e bun sau rau, trebuie sa fie ceva care conteaza pentru tine, ceva care sa-ti faca bine, ceva pentru care sa fii dispus sa lupti pana la capat, fara sa conteze eforturile fiindca stii ca rasplata cand il vei obtine va fi enorma. De aceea stii ca trebuie sa continui sa lupti pentru acel ceva indiferent cat de greu sau  imposibil pare la un moment dat.

Look into my eyes – you will see
What you mean to me
Search your heart – search your soul
And when you finally there you will search no more
Don’t tell me it’s not worth tryin’ for
You can’t tell me it’s not worth dyin’ for
You know it’s true
Everything I do – I do it for you

Look into my heart – you will find
There’s nothin’ there to hide
Take me as I am – take my life
I would give it all I would sacrifice
Don’t tell me it’s not worth fightin’ for
I can’t help it there’s nothin’ I want more
Ya know it’s true
Everything I do – I do it for you

There’s no love – like you love
And no other – could give more love
There’s nowhere – unless you’re there
All the time – all the way
Don’t tell me it’s not worth tryin’ for
I can’t help it there’s nothin’ I want more
I would fight for you – I’d lie for you
Walk the wire for you – Ya I’d die for you

Ya know it’s true
Everything I do – I do ït for you

10 septembrie 2005 Mâine plecăm în Spania. Nu pot să cred, sunt atât de fericită… O să plecăm cu Vera, tata se duce să-și caute de lucru, și Vera l-a convins să mă ia și pe mine, i-a spus tatei: „Ia-o și pe ea, o să vadă lucruri noi și e bine pentru vârsta ei să cunoască și altfel de oameni” Până la urmă tata s-a învoit, spunea că e o experiență educativă, dar eu știu că Vera mi-a plătit biletul, de fapt tot ea i l-a plătit și tatei. Îmi pare rău că pleacă, a fost ca și sora mea, m-a răsfățat, am fost împreună peste tot în oraș: la film, la mall, ba chiar și în club, a fost ca o vacanță în vacanță, când o să mă întorc o să înceapă școala. Mi-ar place să merg la școală acolo, cu Vera…
11 septembrie 2005 Sunt atât de fericită, am ajuns la Madrid, azi am zburat prima oară cu avionul, a fost fantastic, să zbori printre nori, să-i vezi peste tot împrejurul tău ca niște perne mari de puf, să te afunzi în ele. Știu că sună banal, dar mi-ar plăcea să fiu însoțitoare de zbor, să zbor în fiecare zi, să mă pierd printre nori.
Orașul e minunat, atât de mare, de curat, oamenii par mai liberi, mai fericiți. Acasă, vedeam pe stradă mulți oameni cu capul plecat, sau cu figuri triste, gânditoare; aici buna dispoziție e molipsitoare, unde te uiți doar fețe zâmbitoare, oameni care privesc cu încredere înainte. Și clădirile sunt altfel, mai îngrijite, mai curate, mai aerisite, deși multe din ele sunt ma vechi decât cele din București nu au aerul acela îmbătrânit de acasă. Poate clădirile îi fac pe oameni fericiți, sau oamenii fac clădirile mai frumoase. Oricum ador locul ăsta, oriunde te-ai duce îți vine să zâmbești, am fost atât de fericită azi. M-a dus Vera la unul dintre locurile ei preferate, o cofetărie…. unde am mâncat…. Apoi am mers prima oară cu taxiul printre clădirile acelea frumoase, mă simțeam ca la film, unde vedeam decorul cum se mișcă în jurul meu, apoi mi-am dat seama: acum fac și eu parte din film.
Sunt atât de obosită, m-am plimbat peste tot, am fost și în parc, în centru, m-a dus la un mall să-mi cumpere niște haine. Mi-am luat mai multe buzițe, o rochie roșie superbă cu bretele pe umeri, niște pantofi tot roșii, Vera mă răsfață, sper să îi pot mulțumi într-o zi pentru tot ce mi-a dăruit. Tata nu a venit cu noi, s-a dus să-și caute de muncă, sper să fie bine, când a venit acasă mi-a zâmbit și m-a mângâiat pe cap. Lucrurile par să se îndrepte, Noapte bună. – Noapte bună iubito! Rămăsese cu ochii deschiși în întunericul care-l înconjura. Îi era frică să închidă ochii, imaginația lui era mult mai rea decât realitatea, demonii săi erau mult mai răi, decât cușca în care se afla. Aici în jurul său se aflau doar oameni, oameni care nu însemnau nimic pentru el, doar … ei erau cei care i-au schingiut sufletul, cei care i-au maltratat iubita, ei erau blestemul său. Îi ura, îi voia morți, erau monștri, bestii dar rămâneau doar oameni, închiși în cuști. Demonii reali erau în el. De cealaltă parte a pleoapelor, dincolo de granița viselor, acolo nu era cenzură, acolo toate luau alte forme, care se măreau și veneau asupră-i, contopindu-se, lovindu-l, rănindu-l, sfâșiindu-l, dar el rămânea inert, stătea doar întins privindu-i cum se hrăneau din el, până când… până când apărea ea… cu părul despletit, cu ochii în lacrimi, cu sânge în obraji, cu carnea vânătă, abia atunci simțea durerea, voia să se ridice, să o salveze dar nu putea… mereu era ceva care-l împiedica să ajungă la ea: uneori era legat, alteori nimic nu părea să-l rețină dar trupul său nu-l asculta, nu se putea mișca, își simțea membrele moarte, parcă se topeau, sau se izbea de un zid, alteori alerga dar părea că ea se depărta de el cu fiecare pas, calea era ca un labirint, o prăpastie, și niciodată, niciodată nu reușea să ajungă la ea. Vedea cum monștrii se întorc de la el și se îndreaptă spre ea, țipa, dar și vocea lui era ștearsă, nu mai avea glas, iar monștrii o învăluiau, unii o loveau, alții o scuipau, o dată unul i-a tăiat părul, o durere surdă era în el simțea cum plânge, dar nu avea lacrimi. La un moment dat unul dintre monștri o săruta… o săruta, și părea că prin sărut îi smulge sufletul. Apoi totul în jur se îngusta, rămânea fără aer, ca o cutie de sticlă care îl strivea care-i tăia corpul și-i diseca ființa atom cu atom, se simțea difuz… Mai bine rămân treaz, e mai puțin dureros. Dar stomacul începuse să-l roadă, îi era foame, dar trebuia să aștepte până a doua zi ca să mănânce. Și mâncarea și somnul erau acum un calvar. I se făcuse frig, simțea transpirație rece pe spate… Somn… vise… nu… nu… NADIAAAA….

As vrea sa ma mut la munte, departe de zgomotul orasului. Nu-mi place Bucuresti. Vreau sa ma trezesc dimineata si sa simt aerul curat de munte. Sa vad oameni care zambesc, fara stres si fara probleme. Sa fiu alaturi de familie si atat. Parca suna ca as vrea sa uit de socializare dar nu este asta. Vreau sa-mi amintesc de liniste si de protectie.

Sa uit de metrou si alte mijloace de transport. Sa redescopar miscarea naturala si nu cea fortata din salile transpirate.

Orasul asta e prea aglomerat si prea multi vor sa vina sa locuiasca aici.

Acum 2 zile imi spunea cineva” Nu conteaza unde lucrezi atat timp cat ies banii”. Am ramas fara replica. Cum se poate ca cineva sa gandeasca asta?

Eu as pleca si maine de la locul de munca actual, daca as avea o alternativa. Fara regrete, doar sa-mi placa ce fac. Banii nu ma vor cumpara. Asta e tot ce sper.

Vise…

I will never find another luva sweeta than you,
Sweeta than you
And I will never find anutha luva more precious than you
More precious than you
Girl you are
Close to me you’re like my mother
Close to me you’re like my father
Close to me you’re like my sister
Close to me you’re like my brutha
You are the only one my everything and for you this song I sing

And all my life
I’ve prayed for someone like you
And I thank God that I, that I finally found you
All my life
I’ve prayed for someone like you
And I hope that you feel the same way too
Yes, I pray that you do love me too

I said you’re all that I’m thinkin’ of…..baby

Said, I promise to never fall in love with a stranger
You’re all I’m thinkin’ of, I praise the Lord above
For sending me your love, I cherish every hug
I really love you

And all my life, baby, baby, I’ve prayed for someone like you,
And I thank God that I, that I finally found you, baby
All my life I’ve prayed for someone like you
And I hope that you feel the same way too
Yes, I pray that you do love me

You’re all that I ever known
When you smile, on my face, all I see is a glow
You turned my life around
You picked me up when I was down
You’re all that I ever known
When you smile on your face all I see is a glow
You picked me up when I was down
You’re all that I ever known
When you smile on your face all I see is a glow
You picked me up when I was down
And I hope that you feel the same way too
Yes I pray that you do love me too

All my life
I’ve prayed for someone like you
And I thank God that I, that I finally found you
All my life I’ve prayed for someone like you
Yes, I pray that you do love me too
All my life I’ve prayed for someone like you
And I thank God that I, that I finally found you
All my life I’ve prayed for someone like you
Yes, I pray that you do love me too

El era cuprins de grija, nu stia cum ar putea sa ajunga la ea, sa se intoarca, nu stia ce pateste ea in fiecare moment, si asta il umplea uneori de turbare, dar ceva in inima lui ii spunea ca oricat de rau ar fi la un moment dat o sa fie si bine, dar pana atunci el o sa fie acolo, cel putin cu gandul daca nu fizic, o sa fie acolo sa ia ceva din durerea ei, sperand sa o atenueze. Stia ca ea ii apartine orice ar fi, era o parte din el, simtea asta. Sa o piarda? NICIODATA! TOtul in el se revolta doar la ideea asta, la teama, i se parea ca trupul isi pierde forma si incepe sa se descompuna. Ar fi fost in stare de orice, ar fi mutat si muntii din loc ca s-o gaseasca, si va face orice ca sa se intoarca langa ea, dar acum… acum era momentul sa astepte… hm, cel mai greu lucru dintre toate… Dar o va face, va astepta ca soarta sa-i surada, fiindca stia in simtea lui, simtea dupa cum i se involbura sangele cand ea era sau nu, ca nu ar fi avut nicio soarta fara ea…

Ea era prizoniera, tinuta de caini care trageau de ea, intre propriile sale cosmaruri, toate lucrurile pareau sa-i sfartece fiinta, chiar si absenta lui, dar stia, stia ca n-o sa-l poata uita, iar in cele mai negre momente,  ii aparea el, era acolo, blajin, bun, se aseza langa ea si ii ungea ranile, cu saruturile lui, cu vorbele pe care i le spunea, simtea cum ii mangaie sufletul, cum ranile inceteaza sa sangereze, isi simtea sufletul mai usor, il privea si s-ar fi dat toata lui daca ar fi putut… dar cainii erau inca acolo, stia  ca trebuia sa omoare cainii cumva, dar cum? daca ar fi intrezarit vreo portita de scapare… uneori credea ca scaparea ei ar fi sa se elibereze de el, dar nu, asta ar afunda-o si mai mult, ar muri, iar inima ei, sangele ei, insasi viata din ea se impotrivea, nu la el era scaparea ei, in el era binele, ca sa scape trebuie sa omoare cainii… dar cum? Cainii erau negri, mari, aveau colti imensi cu care sfartecau din sufletul ei, cu care ii innegreau trupul, iar ea? ea era mica… sau nu? cheia, are nevoie de o cheie, sau trebuie sa gaseasca o usita care s-o duca unde trebuie… paseste inauntru, podeaua e atat de rea ca o ard talpile, dar continua sa mearga, sperand ca drumul o va duce la el…

Te iubesc… nu ma parasi!… Te iubesc… vin acum! Te iubesc… rezista! Te iubesc… mai ai putina rabdare! Te iubesc… o sa te astept! Te iubesc! ………

Pe aripile vantului – adica ai 45 de kilograme, vantul bate cu putere din spate si nu mai poti sa iti controlezi foarte bine directia.

Pe aripile vantului – adica ai parul lung lasat pe spate : 15 februarie, ora 11:15, Focsani- coafura nu este, iar daca ar fi, oricum nu ar rezista.

Pe aripile vantului – adica iti “flutura” si genele, ochii iti lacrimeaza, buzele ti se usuca si crapa, mainile capata aspect “solzos” … ( traiasca acele chestii hidratante numite creme, pt fiecare particica a corpului)…

Pe aripile vantului – adica orice miros se imprastie mai repede.

Pe aripile vantului – adica zgomotele pasilor sunt estompate de nimic de nicaieri ( nu-l vezi, dar ii simti efectul) .

Pe aripile vantului – adica privesti in varful blocurilor cu 10 etaje si te intrebi daca intr-adevar nu poti zbura.

Pe aripile vantului – adica nenorocitul de crivat(z) e fugarit de zefir, si norii fug dupa soare, si oamenii fug dupa bani, si tinerii fug de griji.

… o lume, un oras pe aripile vantului…

P.S.  Textul e in 2 categorii : “diverse” si “ganduri”. Ar trebui o categorie-fiica : “diverse ganduri”

“Intrebarea la care trebuie sa raspunda filosofia este daca viata merita traita?” (Albert Camus)

De multe ori cand avem probleme  ni se pare ca viata este amara, ca nu exista cai de iesire si atunci am vrea sa se termine. Prea multe nevoi, probleme, griji; atat de multe incat multi dintre noi uita ca viata nu e gri, nu e monocroma, ea e creata din nuante. Si tocmai aceste nuante fac viata frumoasa. Ea trebuie traita fiindca este singura sansa pe care o avem in existenta asta  si e datoria noastra s-o facem frumoasa, sa pretuim fiecare moment, sa lasam loc si pentru griji dar sa nu ne scufundam complet in ele, si de asemenea sa gustam din plin placerile ei. fiindca pana la urma si durerea este tot o placere una amara, dar una care da savoare vietii.

Uneori suntem prea preocupati de griji, devenim oarecum pesimisti, credem ca tot ce e rau ni se intampla numai noua…

Adevarata problema este ca nu ne bucuram de frumoasele momente mici care se petrec zilnic, ba chiar nici nu le observam fiind atat de obisnuiti cu ele…

…depinde de noi cum privim lucrurile

Aloha…sarbatorile,finalul de an,zapada imaginara,colindatorii care nu stiu versurile,oferta la racoritoare,zilele libere primite de la scoala sau servici,bonusurile salariale si ce mai e specific finalurilor de an are ca scop,macar in viziunea mea si a altor cativa idealisti un moment de liniste sufleteasca in care esti dator sa te impaci cu toata lumea,pentru binele acelui motor pe care noi il introducem des in conversatii si il numim suflet.

Am urat tuturor numai bine,si daca nu am fost auzit pot repeta gestul in orice moment,si am vorbit serios,imi pare rau ca in unele momente nu v-ati simtit confortabil in prezenta mea sau poate ca uneori aveati alte asteptari de la mine,dar ma jur ca incerc sa dau tot posibilul intotdeauna,in limitele capacitatilor psihice si fizice sa fie bine pentru noi…toti care ne numim intre noi prieteni,cunostinte,rude sau orice apropiere exista intre indivizi.Am crescut mare,gata,ma puteti trage la raspundere de acum de fiecare data cand gresesc!

Si am urat asa:liniste-ca e utila,va zic din propria experienta,sanatate-care la fel e gold,dragoste-ca pana la urma asta ar trebui sa fie motivul pentru care traim si nu in ultimul rand fericire-si il felicit pe cel ce a cunoscut fericirea si o pretuieste,caci e cea mai dulce senzatie.

Pe langa asta normal,va doresc si d’ale profesiei:stabilitate economica,ca abea de acum o sa simtim criza economica cu adevarat,criza ce va dura probabil peste un an,si dupa parerea mea de amator in ale economiei va ustura grav economia de piata interna(si cu oameni precum Boc si Videanu sa aiba grija e clar)si va urez succes la examenul ce va ura in vara pentru acei cativa ca au de-a face cu Bacul,nenorocit termen,nenorocita  vara ne asteapta!

Dar pana la urma,sper ca soarele va fi stralucitor in iulie,si ne vom aduna cu totii,pe plaja murdara din Vama sa ne aruncam cu totii in apa!