vi no JudsonMaria

Genre: RPG
Format: PS2
Temps passé: ~35 heures
Status: Terminé
Collection: Oui (Premium box)

Ar tonelico II: Melody of Metafalica est la suite d’Ar tonelico: Melody of Elemia, développée par Gust. L’histoire est principalement centrée sur les chansons, appelées Hymmnos dans le jeu, et leurs pouvoirs. L’Hymmnos est aussi le nom de la langue qui a été spécialement créée pour cette série.

Ar tonelico II est un RPG assez particulier puisqu’il intègre pas mal de phases dignes d’un visual novel. Ceci peut être une bonne chose pour certains (comme moi qui adore ça, surtout qu’ici les illustrations sont magnifiques !), mais ça peut aussi en rebuter plus d’un à cause du manque totale d’action et de la grosse dose de lecture.

Dès le lancement, le jeu donne le ton en nous dévoilant une superbe intro animée en 2D accompagnée d’une belle chanson. Difficile de rester de marbre ! Je reste néanmoins déçu mais bon, pas facile de faire mieux que l’intro du premier épisode, qui est peut-être pour moi, la meilleure parmi tous les RPGs auxquels j’ai pu joué jusqu’à présent !

D’ailleurs pour ceux que ça intéresse, l’histoire d’Ar tonelico II se déroule dans le même univers que celui d’Ar tonelico, mais à un endroit différent, avec des personnages différents pour la plupart. Il n’est donc, à priori, pas nécessaire d’avoir joué au premier opus avant, mais je vous conseille fortement de le faire. Il y a beaucoup de référence à Ar tonelico durant le jeu, et certaines choses peuvent être plus faciles à comprendre si vous y avez joué.

Les combats changent et deviennent beaucoup plus dynamiques, mais les chansons restent tout de même un élément principal du gameplay avec pas mal d’idées bien pensées. C’est du tout bon de côté-là.

L’histoire est merveilleusement racontée. L’univers est extrêmement bien fait et détaillé et nous immerge facilement dans le jeu.

Les phases visual novel sont très présentes et jouent un rôle très important dans le jeu. Et sur ce point-là, Ar tonelico II fait très fort ! Les personnages principaux sont extrêmement bien développés et on prend plaisir à les découvrir au fur et à mesure que l’histoire avance.

Côté graphismes, Gust reste sur sa traditionnelle 2D qui donne un charme fou au jeu ! Excellent chara design, les illustrations sont magnifiques, et plusieurs superbes séquences animées viennent couronner le tout.

Les musiques, qui sont d’excellente qualité, collent parfaitement à l’ambiance et se laissent écouter facilement. Les chansons quant à elles, bien que un cran en dessous de celles du premier opus selon moi, restent magnifiques et forment l’un des points forts du jeu, tout en lui donnant une véritable identité.

Au final, les chansons d’Ar tonelico, premier du nom, restent inégalables ! Du coup malgré pas mal de points améliorés dans le second opus, j’ai apprécié les deux épisodes tout autant l’un que l’autre.

Un de mes jeux préférés toutes consoles confondues, tout simplement !

Note/Appréciation: 99/100

Ficha Técnica del Manga
Nombre: Berserk
Capítulos: TOMO 17
Arco: Atados por cadenas
Autor: Kentaro Miura
Editorial: Hakusensha
Raw: Disponible

Download Capitulo 138
Download Capitulo 139
Download Capitulo 140
Download Capitulo 141
Download Capitulo 142
Download Capitulo 143
Download Capitulo 144
Download Capitulo 145
Download Capitulo 146
Download Capitulo 147
Download Capitulo 148

138. Mujer Oculta
139. Milagro de la Noche
140. Yendo y viniendo
141. La verdadera Mañana
Ceremonia de Nacimiento
142. Revelaciones I
143. Revelaciones II
144. Revelaciones III
145. Grieta en una espada
146. Fuego Sollozo
147. Tierra Santa I
148. Tierra Santa II

[SUBSCRIBIRSE] [VER MAS VIDEOS]

Die heutige News wirft einen Blick auf die verschiedenen Persönlichkeiten der weiblichen Charaktere und stellt diese mit Artworks vor.

————————————————————————–

Wer die beiden Vorgänger auf PlayStation 2 gespielt hat – namentlich unter Melody of Elemia & Melody of Metafalica bekannt – weiss um die vielen Features die Entwickler GUST, dieser Serie mit auf den Weg gegeben hat.

Der kommende dritte Teil wird dieser Tatsache noch eins oben drauf setzen und erlaubt es dem Spieler verschiedene Persönlichkeiten der weiblichen Charakterinnen kennenzulernen.

Passend dazu hat die Famitsu zum Samstag einiges Anschauungs Material zusammen getragen.

Die News nennt dieses neue Feature übrigens “Poetry”.  Namen von oben nach unten:

Sakia LeMay / Filament / Sara / Unbekannt (wurde noch nicht enthüllt) / Soma

via Famitsu

© GUST

O sol está brilhando forte hoje em joinville, não esqueçam de usar óculos escuros.

Aseara,in timp ce dadeam de mancare la pisica ma gandeam cam ce gust ar avea aceasta mancare odata ce pisica o mananca cu atata pofta.Si tot gandindu-ma, mi-am dat seama ca de fapt exista astfel de persoane care testeaza mancarea de pisici inainte de a o trimite la “impachetat”.Cum o fi sa iti faci un sandwich “”whiskas”, sau un Kitekat BigMac?

Asta cred ca ar fi una din cele mai nasoale joburi.Si intrebarea de baraj este : Dupa 3-4 luni de mancat asa ceva, incepi sa miauni si sa zgarii?Sau iti creste coada?

   Cum poţi gusta o experienţă înainte de a o avea efectiv, cum îi poţi savura fructul înainte de momentul propriu-zis al degustării ? Păi dacă e aşa la ce mai e nevoie să o faci până la urmă ? Chestia e că această anticipare nu se declanşează decât la apropiere, decât la o proximitate în spaţiu şi timp, nu poate fi imaginată sau provocată – e ceva misterios aici, să posezi ceva înainte de posesia efectivă şi asta deoarece lucrul acela se află în preajmă – un fel de influenţare prin  contiguitate .

Neues Info Material zum SF JRPG Ar tonelico III ist eingetroffen.

Lernt etwas über einige Location innerhalb der At III Welt kennen.

———————————————————————-

• Town Aoi Valley

Aus dieser Stadt, stammen sowohl Aoto der Protagonist des Spiels als auch seine Jugendfreundin Saki. Die Bewohner haben sich mit der Umgebung in der sie leben arrangiert und begannen schon früh die Gegend in Ihre persönliche Bebauung mit ein zu beziehen.

Wie schon im Vorgänger wird es auch im dritten Teil und speziell in Aoi Valley eine besondere Verbindung zwischen den verschiedenen Ortschaften geben. Neben einer Buslinie wird besonderst die nächste Location einen wichtigen Knotenpunkt zwischen den Ortschaften darstellen.

• Tokoshiwe Underground Tunnel

Tokoshiwe wird Euch wieder mit diversen anderen Location verbinden. Dabei wird es wieder Fussmärsche aber auch Fahrstuhl Einrichtungen geben. Der Tunnel besteht aus mehreren unterschiedlichen Etagen.

• Arukia City

Arukia wird eine der größeren Städte sein, die man in At III besucht. Dies macht sich schon durch den Umstand bemerkbar, dass die Stadt in unzählige Distrikte unterteilt ist. Welche man davon schlussendlich auch besuchen wird und kann, liess die News nicht durchblitzen ^^

Weiterhin wird Arukia in eine obere und untere Hälfte unterteilt sein. Die untere Stadt soll laut News sehr chaotisch und im Asian Style designed sein. Hier finden sich darüberhinaus auch unzählige Basare und Händler.

Im oberen Distrikt liegt das Arukia Institut.

• Das Opening von Ar tonelico III

• Der Opening Song

Der Opening Song wird wie immer von Akiko Shikata geschrieben und performed.

Niceeee ^^

via Dengeki Online

© GUST

Se você for diabético não veja este post.

A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).

Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.

Este prima traducere în limba română a acestui text.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |

Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.

Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane

Baudelaire

şi

experienţa abisului 

Capitolul III

Prezentare şi traducere din limba franceză

de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.

*

Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?

Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.

Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.

Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.

Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.

S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“

Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale: 

„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“

Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, ­à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?

Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?

Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.

Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?

După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].

Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.

Notă:

[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru. 

Referinţa originală:

Benjamin Fondane – Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.

 Gratias agimus.

L-ai gustat şi tu? Ştiu. Are un gust amar, de pelin. Când prinzi gustul lui, faţa ţi se schimonoseşte, gura ţi se strâmbă şi în ochi îţi apare o privire inconfundabilă. Şi mai apoi, urmeză o inimă frântă.
E greu când oamenii în care ai avut deplină încredere să îţi rănească sentimentele. E greu ca atunci când aştepţi ca un tată să fie tată pentru tine, el să fie doar un corp din mii de particole care a şi uitat că are copii. Care vine acasă beat. Tu să fii flămând după un cuvânt de iubire şi el… să ţipe şi să te bruscheze. E greu când doreşti ca mama ta să îţi fie prietenă şi în schimb să fii pentru ea doar o altă povară de care trebuie să se îngrijească. Ştiu mii de astfel de cazuri.
E greu atunci când ai un prieten cel mai bun şi în final acesta să ajungă să fie pentru tine cel mai negru coşmar al tău. Să îţi facă viaţa imposibilă. Doar îţi ştie slăbiciunile acum, nu? E greu să vezi cum iubire ţi se evaporă în faţa ochilor. Să vezi cum planuri tale nu conduc decât la eşec. Că încerci iar şi iar, şi eşuezi lamentabil.
E greu să bei paharul până la fund, amarul pahar al dezamăgirii. Lacrimile să-ţi curgă pe faţă, mâinile să-ţi tremure, stomacul să dorească să verse înapoi, broboane de sudoare să fie pe faţa ta şi ochii să ţi se strângă de durere. Dar, bea-l! Doar dând paharul pe gât, vei putea să fii liber. Să ai paharul gol. Pe care mai apoi, să-l umplii cu sucul iubirii. Şi al fericirii. Cu noi planuri şi noi speranţe.
Adaugă în paharul tău puţin zahăr de iertare. Puţin mai mult. Şi se va îndulci. Dezamăgirea se va îndulci. Şi dacă mai adaugi şi o linguriţă de miere de speranţă, ţi se va părea mai dulce ca niciodată! Şi atunci, vei spune senin: ”Chelner, încă un pahar de dezamăgire. Dar ai grijă de data asta să-l îndulceşti!”

imagine preluată de pe : www.deviantart.com

Neue Charaktere und Ingame Screens.

Nach dem Weekly Famitsu Update vom Mittwoch, ist nun auf der Famitsu Homepage, der passende Beitrag dazu eingetroffen.

Wie bereits bekannt ist, wird sich der dritte Teil der Serie um das Gebiet des Turms Sol Cluster konzentrieren. Hier existieren weiterhin drei wichtige Story Location mit den dazugehörigen Charakteren.

• City Arukia
  
• Large Fang (Menschen Region)
• Kurasutania (Reyvateil Region)

Aus Large Fang stammen die ersten drei Charaktere Hikari, Tatsumi und Gengai. Diese werden die Gruppe um Aoto als Vanguards (die Frontkämpfer bei Ar tonelico) erweitern.

Hikari

Tatsumi

Gengai

—————————————————————————-

Aus Arukia stammen die nächsten beiden Charaktere Rafaere und Rikkaryosha. Rafaere arbeitet laut News an einem Institut. Rikkaryosha ist die Assistentin des Forschers.

Rafaere

———————————————————————–

Rikkaryosha

——————————————————————————-

Der letzte Charakter ist der Reyvateil Madder. Sie stammt aus Kurasutania und ist Kommandantin des hiesigen Militärs.

Madder

—————————————————————————

Und hier die restlichen Eindrücke von Ar tonelico III.

via Famitsu

© GUST

1. Pentru a face siropul, toarna vinul peste stafide si lasa-le la inmuiat timp de 2 ore.Pune zaharul si vanilia in 60 ml apa, intr-un vas mic, si incalzeste-le pana ce zaharul s-a dizolvat si s-a obtinut un sirop clar.Mareste focul si lasa siropul sa dea in clocot.Adauga stafidele cu vin si fierbe-le timp de 5 minute, pana ce obti siropul.Lasa-l sa se raceasca la temperatura camerei, apoi acopera-l si pune-l la frigider.
2. Pentru a face inghetata, incalzeste putin laptele, mierea si zaharul, intr-o cratita.Gradat, mareste focul, amestecand din cand in cand, pana ce zaharul s-a dizolvat si amestecul ajunge la punctul de fierbere, apoi ia-l de pe foc.Adauga vanilia si amesteca.Pune galbenusurile int-un bol si toarna laptele fierbinte peste ele ,putin cate putin, amestecand continuu.Adauga branza mascarpone si amesteca.

Mai Mult!

Miros, gust, vaz, pipait, auz… Plus înca ceva: capacitatea de a simti cand cineva te iubeste, te minte, te domina. Adica intuitia. Nu, nu vom vorbi despre asta azi. Ci despre al saselea simt, o gaselnita de marketing a celor de la Whirlpool, prin care definesc o tehnologie inteligenta si inovatoare care permite produsului sa reactioneze mai usor si mai repede, asigurand rezultate mai bune si economisind considerabil consumul de energie, apa si timp. Al saselea simt consta in senzori integrati in produsele electrocasnice si ale caror masuratori permit auto-reglarea permanenta a aparatelor, permitand consumatorului sa prepare si sa depoziteze alimentele, sa curete si sa usuce hainele sau sa spele vasele pur si simplu mai eficient.

Ce spune producatorul despre al saselea simt?

In cazul frigiderelor:
Simte. Senzorii intelligenti verifica variatile de temperatura la fiecare secunda.
Adapteaza. Restabileste automat temperatura ideala de 5 ori mai repede.
Controleaza. Monitorizeaza temperatura pentru a pastra cat mai bine prospetimea alimentelor.

Pentru congelatoare:
Simte. Senzorii intelligenti detecteaza orice variatii de temperatura din congelator, cu mar fi cele cauzate de adaugarea unor noi alimente.
Adapteaza. Restabileste automat temperatura ideala cu 30% mai rapid, utilizand cu 30% mai putina energie.
Controleaza. Monitorizeaza constant temperatura si mentine temperatura normala de congelare doar cand alimentale sunt perfect congelate.

In cazul masinilor de spalat rufe:
Simte. Senzorii intelligenti recunosc tipul si marimea incarcaturii.
Adapteaza. Regleaza automat resursele la tipul si dimensiunea incarcaturii, utilizand in cel mai eficient mod timpul, apa si energia.
Controleaza. Monitorizeaza intreg ciclul de spalare, asigurand o curatare perfecta pentru toate tipurile de tesaturi.

Uscatoarele de haine:
Simte. Senzorii inteligenti monitorizeaza constant nivelul de umiditate al hainelor.
Adapteaza. Regleaza automat ciclul de uscare, economisind timp si energie.
Controleaza. Monitorizeaza ciclul de uscare pentru a asigura o uscare optima, pastrand hainele moi.

In cazul cuptoarelor cu microunde:
Simte. Senzorii intelligenti verifica in mod constant nivelul de umiditate al alimentelor.
Adapteaza. Regleaza automat durata de gatire si puterea microundelor.
Controleaza. Monitorizeaza ciclul de gatire, asigurand rezultate exceptionale fara distrugeri ale texturii sau compozitiei alimentelor.

In cele din urma, pentru aparatele de aer conditionat:
Simte. Monitorizeaza constant si regleaza temperatura camerei.
Adapteaza. Senzorii de temperatura din unitatea interioara detecteaza automat temperatura aerului din incapere si decid combinatia ideala a functiilor de operare: racire, incalzire, doar ventilator sau dezumidificare, pentru a atinge confortul maxim.
Controleaza. Puteti face mici ajustari la setari. Sistemul inteligent va memora acest lucru si va aplica setarea data viitoare cand porniti aparatul de aer conditionat.

Textele au fost preluate de pe site-ul www.catalogwhirlpool.ro.

 Salutare tuturor,

Asa cum v-am obisnuit in ultima vreme scriu, mai rar , si eu si colaboratorii mei, pentru ca ne concentram foarte mult pentru realizarea unei imagini pentru acest brand pe care ne-am aventurat sa-l promovam.

  Iubim ceea ce facem! Facem ceea ce iubim!Iubim ciocolata Dolfin!

 Va mai amintiti vremea copilariei, atunci pe cand LASSIE (il prindeam intai pe canalele tv bulgaresti), si cartile de Jules Verne erau la moda ? Dar vremea pe cand stateam la bunici si asteptam cu infrigurare ora 7.30 pentru desenle animate de pe TVR? Da?

 Atinci cu siguranta va amintiti si de jocurile copilariei noastre -” De-a v-ati ascunselea” , “Gardiana 10″ , “1-2-3 Stop” ( asta parca asa se numea, help), “Bidonasul”, “Leapsa” ( in toate veriantele ei), “Tara-tara vrem ostasi” si “Flori fete si baieti ! “

Imi placea teribil acest ultim joc pentru ca aveam un mic crush pentru “Ana”, o fetita bruneta, tenul inchis, ochisori mari, negri,voios si nu par lung si cret – asa ca un tufis. Amintirea asteptarii si a planurilor copilaresti de a ii atinge mana si a-i sopti mareata strategie de joc, amintirea serilor de iarna in care ne cu-mic-cu-mare in curtea scolii  din satul bunicilor, sumedenia de intamplari hazlii si de vise inocente de copil au un gust pregnant pe care imi este imposibil sa-l mai simt ( si-i duc dorul – cu totii cred suntem uneori apasati de acest dor).

Ce frig…… ce vreme rea…..ce prilej de a da gandurilor forma de ciocolata, ciocolata fina, simpla sau amestecata cu cu flori puternic inmiresmate, tocmai pentru a ne “unge” rana lasata de dorul trecutului….

Imi chem prietenii…..incalzesc lapte la foc mic,  scot din dulap fulgi de ciocolata ( ceva mai mari decat primii fulgi de nea cazuti ieri), fiecare cu concentratia lor de cacao( 60%, 77%,  mix de ciocolata neagra si alba), ca sa fie pe gustul fiecaruia din noi si pregatesc pentru servire petale de ciocolata neagra amestecate cu ce alt ceva decat petale de trandafir de Damasc si petale de Geranium ( noi ii spunem muscata ).

Iata ca au sosit…… canile sunt pregatite, laptele este fierbinte, fulgii gata sa fie aruncati in lapte, petalele gata de a fi savurate, iar eu ….eu sunt gata sa spun povesti si sa mai ascult o barfa ( de parca nu am avea asa- ceva la TV, zilnic).

Eu am desfacut din ambalajul de 350 g

....dar..... exista si mai mici ....varianta refill nu da niciodata gres... nici la buzunar nici la spatiu ( daca nu aveti loc prin camara)

Laptele se scurge,  muzica se aude clar ( de la pc), tigari se aprind…apare si o narghilea cu tabac de mar….fulgii se rostogolesc in cantitati generoase in cesti  iar petalele incep sa se topeasca usor in gura prietenilor mei curiosi si mari amatori de mici si fine rasfaturi ( unele rasfaturi sunt ceva mai mari, dar eu nu am acces acolo ) .

micu si finul rasfat din indepartatul Damasc

aroma intensa a rasfatului, nasuta in zodia finetii - un singur cuvant: Geranium

Fumul de tigare si narghilea se amesteca cu sunetul muzicii, chicotelile noastre, cu gandurile fiecaruia din noi, cu nostalgia noastra si cu sperantele noastre, iar noi….noi povestim, ne incalzim, ne punem la punct agenda ( cu noutatile personale si barfele noi) , analizam gustul fulgilor, apoi al petalelor, apoi apreciem ciocolata Dolfin .

Sosesc intrebarile despre fulgii si petalele de ciocolata …

“- Ei? Cum merge treaba? Pe unde mai gasim ciocolata ? “

- Pai am mai inceput  livrari in magazinele Angst din Lacul Tei si Chibrit sper ca in foarte scurt timp, pana in sarbatori  sa facem si niste plasari suplimentare in locatiile cheie Brezoianu, Regina Elisabeta, Ceasornicului si Domeni.

“-Cum adica? “

- Pai destul de simplu : avem niste “biblioteci” pe care le vom umple cu  tablete de ciocolata, fulgi de ciocolata si petale de ciocolata, ba mai mult, purtam discutii si cu Mega Image pentru nou lor magazin din zona Vitan unde speram sa mai ducem o biblioteca – speram noi sa se concretizeze…  

Incerc sa trec repede peste discutia cu ciocolata dar nu uit sa imi invit prietenii la “Festivalul de Dulciuri pentru Toti” unde Dolfin  va avea un stand in cadrul caruia se vor face numeroase degustari . !!!YUM!!!]

Asa se degusta Dolfin - cu toata fatza

Sufletele s-au incalzit, aromele s-au amestecat, gandurile s-au schimbat, lumea a pleacat…iar eu…EU…. AM RAMAS SA SPAL VASELE….DAMN IT!!!! ;p

oare as putea sa le "spal" aici?

Aparent starile mele se schimba de la o zi la alta intr-un mod fantastic. Aparent azi ma simt mai puternica, mai plina de viata, mai increzatoare decat ma simteam ieri.

Azi am simtit cum delasarea mea imi lasa un gust amar. Pentru ce am devenit indiferenta fata de propria mea persoana in ultima vreme? N-am nici cel mai vag raspuns. Dar azi m-am simtit stapana pe mine. Si ma simt in continuare.

Bravo mie.

Sper sa dorm in noaptea asta 6 ore pline.

Jeśli potrzebujemy strony internetowej (na szybko). Warto zkorzystać z serwisu Styleshout.com. Oferują profesjonalnie wykonanane szablony za darmo. Oto 5 które przypadły mi do gustu.

Poziom wykonania wysoki. Polecam!

De curand am fost implicat in alegerea unui nume ce, cu putin noroc si mult efort, va deveni un brand, caci toata lumea isi doreste un brand, nu-i asa, marca e demodata. Sa va spun cum s-a desfasurat: intai brainstormingul, desfasurat ca la carte, mai ales dupa regula “nimic nu se comenteaza, totul se aduna”. Am adunat la final 483 de variante de nume. Sa nu uit, este vorba de numele unui site Internet, activitatea desfasurandu-se in mediul online.

Pasul al doilea: critica. Toate numele care nu au sunat bine sau nu au dat bine cu www in fata si cu .ro in spate au fost excluse. Rezultatul: 128 de variante unice. Inca multe drept pentru care am aplicat regulile de baza: sa fie scurt, sa fie sonor, sa fie un nume propriu, sa fie simplu, etc. Am ajuns la 35 de nume dezirabile, majoritatea pe gustul si profilul nostru.

In continuare, verificarea disponibilitatii domeniului .ro, etapa care a mai “ars” 18 denumiri, ramanand deci o lista scurta de 17 variante una si una. Cum alegi cand toate merg? Tabel, valori, valorile site-ului, ale afacerii, nu valori numerice (inca), prioritati, ponderi, calcule si in final au ramas 6 variante. Urmeaza verificarea la OSIM pentru a ne asigura in prima faza ca nu vom avea opozitie pe denumirile pe care urmeaza sa le comunicam, in al doilea rand pentru a le inregistra. In final va ramane un nume care, cu mult noroc si inca mai mult efort va deveni brand, un site vizitat si cu o multime de clienti.

Cred ca numele articolului ar fi putut fi si “Branding cu costuri minime”, nu-i asa?