Formada em São Paulo, Brasil. Foi fundada por Juninho Afram, Wagner García e Walter Lopes, no fim dos anos 1980. Em atividade desde 1987, passou por vários estilos musicais, como o hard rock, pop rock, nu metal, rock cristão, metal progressivo e metal cristão, tendo várias formações ao longo dos anos. A banda já foi indicada para o Troféu Talento em várias categorias, e para o Grammy Latino no ano de 2005 e em 2007.

Na época em que a banda começou, o rock ainda era tabu em igrejas cristãs brasileiras, e eles foram um dos primeiros a mesclar vertentes mais pesadas do rock com a música cristã no Brasil, assim como Katsbarnea, Resgate e Fruto Sagrado. Logo se tornaram ícones do incipiente gênero do rock cristão brasileiro, tornando-se conhecidos entre os admiradores desse estilo no país. Apesar de, em parte, terem sido rejeitados por muitos pastores e lideranças religiosas, o visual da banda, com integrantes tatuados e de cabelos compridos, em geral atraía o público cristão jovem.

A banda passou a ter um estilo mais guiado pelo pop rock. Foi a fase de maior popularidade da banda, ganhando novos fãs, principalmente após a assinatura com a gravadora MK Publicitá. Porém, após a saída de PG em 2003, o Oficina G3 novamente tornou-se uma banda mais voltada ao hard rock, e até mesmo ao metal cristão. Os vocais foram assumidos por Juninho Afram, e a banda prosseguiu sua carreira efetivamente. Nesta nova fase ganharam duas indicações ao Grammy Latino, e cinco ao Troféu Talento, também logrando relativo sucesso com boa parte dos fãs, alcançando Disco de Ouro com o álbum Além do que os Olhos Podem Ver em poucas semanas.

É atualmente composta por quatro integrantes: o vocalista Mauro Henrique, o tecladista Jean Carllos, o baixista Duca Tambasco e o guitarrista Juninho Afram, o qual é o único integrante original. Os integrantes são reconhecidos por sua proficiência em seus instrumentos, estando freqüentemente presentes em matérias de revistas especializadas em música.

In keeping witih my oft-expressed desire to highlight the politically progressive side of metal, I will be examining the anti-war credentials of the pioneers of the genre, Black Sabbath. During the era of the Vietnam War, the Ozzy Osborne-fronted Black Sabbath released some of their most enduring works.

1971’s Paranoid album will forever be considered a classic. Musically it contains the riffs that would inspire bands like Soundgarden as well as a host of 90s stoner rock acts. Then there is blissfully gentle psychedelia of ‘Planet Caravan’. And one more thing before I get onto the politics: the Jazz drumming. Perhaps it is an accident of history that the original name of what became the first ever metal band was Polka Tulk. The musicians who formed Sabbath came from Polka, Jazz, Blues and Skiffle backgrounds. While many later bands took the guitar style of Tony Iommi, I have yet to hear another metal group that has the Jazz-influenced drum work of Bill Ward. Some contemporary musician might do well to revisit this vibrant blending of styles.

Paranoid opens with ‘War Pigs’. I remember reading in a newspaper that it had been included in a list of all-time best anti-War songs, just behind Bob Dylan’s ‘Masters of War’. I felt vindicated at the time, but I am unfortunately unable to find the list using Google. The song begins:

Generals gathered in their masses
Just like witches at black masses
Evil minds that plot destruction
Sorcerers of death’s construction
In the fields the bodies burning
As the war machine keeps turning
Death and hatred to mankind
Poisoning their brainwashed minds, oh lord yeah!

Politicians hide themselves away
They only started the war
Why should they go out to fight?
They leave that role to the poor

True that! Later in the album, ‘Electrical Funeral’ evokes the horrors of a nuclear holocaust. And even in ‘Hands of Doom’, which an anti-drug song (ironic sentiments from a singer who would become famous for his hard-living ways) they suggest that one impulse driving the youth towards drug abuse is disillusionment with society – and they name the war in Vietnam in particular.

First it was the bomb, Vietnam napalm
Disillusioning, you push the needle in

Their next album was called Masters of Reality which included the remarkable track ‘Children of the Grave’. This was an impassioned musical open letter the youth radicalisation of the early 1970. The lyrics implore the youth to keep fighting “the world until they’ve won”. And it is contended that the fate of humanity rest upon their victory.

Revolution in their minds – the children start to march
Against the world in which they have to live
and all the hate that’s in their hearts
They’re tired of being pushed around
and told just what to do
They’ll fight the world until they’ve won
and love comes flowing through

Children of tomorrow live in the tears that fall today
Will the sun rise up tomorrow bringing peace in any way?
Must the world live in the shadow of atomic fear?
Can they win the fight for peace or will they disappear?

So you children of the world,
listen to what I say
If you want a better place to live in
spread the words today
Show the world that love is still alive

You must be brave
Or you children of today are
Children of the Grave

Given this, why is it that Sabbath is very rarely considered a musical accompaniment to radicalisation of the Vietnam-era? As I have said before, metal was never purely into gore and the occult. This was true of those who originated the musical style. And it still is.

In 2003, not long after the US invasion of Iraq, Bill Ward released an anti-war song entitled ‘Straws’.  He stated “the song represents my fear towards yet another violent escalation of arms, and what seems to be an inevitable war with unaccountable consequences”. The more things change…

“E-o intrebare simpla, pragmatica, la concret… Se simte clar pe mai toate blogurile din Romania un anti-americanism pe care-l gasesc adesea excesiv si absurd, cu majoritatea exagerarilor si afirmatiilor iesite din pura frustrare.” – Cristian Scutaru

Iata ca prietenul meu (daca pot spune asa, avand in vedere ca inca nu am baut nici o bere impreuna si ne-am cunoscut si am discutat doar pe net) ma provoaca sa raspund la intrebarea de mai sus. Postul lui pe aceasta tema incearca sa puna o intrebare care isi asteapta comentatorii.

Ca sa fac o analiza cat de cat obiectiva a ceea ce inseamna americanii pentru noi, pot spune ca trebuie sa ma delimitez de popor. Nu vorbesc din prisma unui reprezentant al poporului, ci parerile pe care mi le-am format se datoreaza cercului meu de prieteni, cunostinte si discutiilor ocazionale cu diferite persoane. Nu pot spune ce crede unul sau altul, ci ceea ce cred eu despre acest subiect.

Totodata, as dori sa fac o delimitare a populatiei pe generatii. Tinerii de azi, generatia noastra (care eram tineri la Revolutie) si parintii nostri.

Pentru generatia a treia- a patra, americanii erau visul si speranta de care nu au avut parte niciodata. Marea majoritate, ii asteptau pe americani ca pe niste salvatori, mai ales dupa atrocitatile comise de comunisti in prima perioada de dupa razboi. Totusi, pentru parintii nostri au existat doua miscari relativ contrare. Una, a comunistilor infocati si a celor care credeau in comunism, care ii priveau cu respect, dar si cu ura pe americani, si cea de-a doua a celorlalti care mostenisera speranta de la parintii lor.

Pentru generatia noastra, americanii reprezentau tot ceea ce este interzis, masini puternice, casetofoane si electronice la care ne gandeam cu drag. In plus, pentru noi americanii erau o forta mondiala ce ne trimitea (ce-i drept cu picatura) filme si desene animate de care ne indragostisem. Orice productie americana, oricat de proasta sau de comerciala ar fi fost ea, era de sute de ori mai buna decat cele doua ore de “Cantarea Romaniei” de la TV.

La venirea Revolutiei, odata cu sfarsitul erei comuniste, noi am crezut ca suntem liberi. Si chiar eram. Liberi sa murim de foame, liberi sa ni se puna capastru de catre vechii comunisti. Cei care si-au dat seama ca ne fura grupul de ex-comunisti am iesit in Piata sa impunem Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Acest punct spunea simplu ca cei care au facut parte din forurile de conducere al PCR nu pot fi alesi pe o perioada de 5 ani. Si au venit minerii, end-of-story.

Oricum, pentru noi limba engleza (in dialectul american) a fost foarte importanta, toate miscarile de hipioti, rockeri, havy-metal si multe altele ne veneau de peste ocean. Acum ca sa raspund si la intrebarea din titlu. Noi nu ne doream altceva decat o recunostere asupra a ce reusisem sa facem, o recunoastere asupra greselilor lor, cand ne-au abandonat in bratele Ursului Rosu. In plus, speram ca se lanseze si pentru noi un fel de plan Marshall ca un semn de impacare dupa atatia ani. Dupa un timp, ne-am steptat ca macar companiile private americane sa investeasca mai substantial la noi. Nimic nu s-a intamplat. Ei au venit, cam tarziu si cam putini, cu fonduri prea mici. Ne-au lasat in pace, ne-au uitat, s-au ferit de noi, oricate invitatii si maini le-am intins.

Surpriza lor cea mare a fost abia peste vreo zece ani cand au vrut intr-adevar sa-si intinda antenele economice la noi. Piata nu mai era virgina ca in Cehoslovacia sau Ungaria ori Polonia, aici firmele romanesti crescusera si multinationalele trebuiau sa concureze umar la umar cu ai nostri.

Deci sunt un antiamerican? Nu. Ii iubesc pe americani? Nu. Doar imi sunt simpatici. In calatoriile mele peste ocean am avut placerea sa cunosc atat oameni simpli cat si oficialitati americane. Daca primii erau limitati din punct de vedere cultural si joviali si extrem de saritori, la ceilalti jovialitatea se suprapunea peste o pregatire profesionala de exceptie. Per total, mi-au lasat o impresie puternic pozitiva. Totusi, nu o sa inteleg niciodata cum au putut alege un imbecil ca Bush presedinte.

Pentru incheiere, am pastrat tanara generatie, mare amatoare de bloguri. Aici parerile lor si ale fiecaruia in parte sunt on-line. Ce vor ei de la americani? In mod clar vor sa se rezolve odata problema vizelor, macar cu atat ne sunt datori.

Cocalarii, manelistii, sutii si manglitorii, indiferent de varsta vor de la americani – in mod sigur sa fure in America tot asa ca in Romania de ieri si in Europa de azi. Totusi, s-ar putea sa aiba o surpriza neplacuta cu ofiterii de politie americani.

Mi-am adus aminte zilele trecute de anii ‘90, ani nebuni ai unei perioade de exprimari de tot felul. Mi-aduc aminte de jeansii rupti si de bocancii pe care ii purtam vara pe la vreo 38 de grade, iar vecina de la etajul 2 ingrijorata, ii spunea mamei sa-mi cumpere niste sandale sa nu ma mai lase sa umblu in bocanci… iar eu zambeam cu superoritate si substrat: ce stie biata femeie de heavy metal, black metal, de sunetul nebun al unei chitari incinse in acorduri si vocea stridenta a lui King Diamond de la Merciful Fate…

Nebuna si frumoasa… nonconformista si de ce nu epatanta; asa vad acum perioada anilor ‘90 cand cautam in orice, ceva special, altfel decat normalul/obisnuitul.

Ma intreb acum, daca vecina mea (ingrijorata ca port ghete vara) mi-a dat vreo sansa de revenire pe drumul cel bun. Ma intreb acum, daca isi imagineaza ca eu, la randul meu am ajuns sa nu inteleg adolescentii. M-am indepartat atat de tare, oare, de nebunia adolescentei…?? Probabil ca da.