hieroglife « WordPress.com Tag Feed

Tartaria

raveda — Sun, 25 Oct 2009 05:19:44 +0000

Tot frunzarind internetul am dat peste un web-site al unui cercetator (controversat) bulgar care este de parere ca multe dintre scrierile vechi (semne) pot sa fie traduse cu ajutorul a ceea ce stim despre hieroglifele egiptene. Zic controversat pentru el este atacat de catre cei care de pe fotoliile lor de universitari se vad atacati de catre un amator care dintr-o privire vede ceea ce ei nu au vazut intr-o viata intreaga. Se pare ca nu doar la noi se intampla asta. Si vecinii nostri au aceleasi “bune” obiceiuri. Stau degeaba pe banii statului si daca apare cineva cu idei revolutionare nu doar ca nu-l ajuta, il ataca. Din partea mea, sper ca el sa aiba dreptate si tot ce a zacut pana acum nedescifrat sa inceapa sa fie inteles si astfel sa-i intelegem pe strabunii nostri, sa intelegem de unde venim si incotro ne indreptam.
Pasii pe care ii urmeaza descifrarea se pot vedea mai jos:

Traducerea este urmatoarea (?): Marele Dumnezeu lupta de partea noastra atata vreme cat noi ii daruim (fructele actiunilor noastre).

Mai multe despre aceasta metoda se pot gasi la:
http://www.institutet-science.com/index.htm
Autorul (Stefan Gajd, Stefan Guide) chiar vinde o carte in 2 sau 3 volume (nu sunt sigur daca exista un volum 3 inca).
Daca metoda este viabila atunci cercetatorii nostri trebuie sa se doteze cu carti care explica hieroglifele egiptene.

Thoti fliste shqip.

Funky Fish Production — Tue, 06 Oct 2009 12:58:06 +0000

Sipas mendimit të Catapanos, shqipja, më drejtë, ilirishtja, po u flitka më se 12000 vjet, ndërsa sipas Horald Whitehall-it, profesor i linguistikës anglo gjermane në universitetin Indiana (SHBA), shqipja është dega më e vjetër e trungut të familjes së gjuhëve indoevropiane. Si e tillë, ajo nuk është degëzuar më tutje, por ka mbetur si gjuhë e parë dhe e vetmuar.
Kemi lexuar dhe dëgjuar për hieroglifet e egjiptianëve të lashtë, të cilët si skalitje të shenjta, janë krijuar para 4000 vjetëve para e.s., por deri në ditët tona, nuk kemi ditur se hieroglifet egjiptiane kanë domethënie shqipe. Këtë dukuri na e zbuloi filologu Giuseppe Catapano në veprën e vet “Thoti – Tati fliste shqip”.

Po kush ishte THOT – i ? THOT-i (ose TOT-i) (lat., gr. Thoth; egjip. Tehuti) ishte perëndia e mësimit, e shkathtësisë së të shkruarit, e shkencës dhe e magjisë së egjiptianëve të lashtë; pastaj ishte matës i kohës dhe zbulues i numrave dhe përpilues i hieroglifeve. Ai përshkruhej si qenie me trup të njeriut e me kokë të ibisit, përkatësisht të shqipes (shqiponjës). Ndërkaq, sipas Giuseppe Catapanos, Thot-i, i cili e “fliste shqipen”, i përpiloi hieroglifet, alfabetin fonetik të egjiptianëve të lashtë, duke u mbështetur në gjuhën e vet amtare” – në gjuhën shqipe.
Jo vetëm kaq, konstaton Catapanoja – nga hieroglifet egjiptiane u formuan edhe alfabetet, shkronjat tjera, ato të shqipes (të cilat njihen si shkronja latine, shih tabelën, të hebraishtes, samaritano – palestinishtes, sirianishtes, arabishtes dhe të greqishtes. Thoti ishte edhe krijues i shkencës antike. Ai dhe dijetarët tjerë, flitnin shqip qysh para 12000 vjetëve, meqë ajo periudhë historike (parahistorike) konsiderohej si erë ilire, apo kuturë pellazgjiko – ilire e shqiptarëve të lashtë. Sipas Giuseppe Catapanos, emërtimi Thot, padyshim, rrjedh nga folja e shqipes: thom, thua, thotë = me thënë, besim, lajm, etj. me kuptim “lajmëtar i zotave” (messagero degli dei).

Thoti ishte edhe krijues i shkencës antike. Ai dhe dijetarët tjerë, flitnin shqip qysh para 12000 vjetëve, meqë ajo periudhë historike (parahistorike) konsiderohej si erë ilire, apo kuturë pellazgjiko – ilire e shqiptarëve të lashtë.

Filologu i shquar nga Roma Giuseppe Catapano, botoi si rezuitat të punës së tij kërkimore – shkencore 40 vjeçare, një vepër kapitale nga fusha, e shkencave i filologjike, të cilës i vuri një titull mjaft interesant: THOT – TAT PARLAVA ALBANESE (Thoti – Tati fliste shqip).

Është hartuar në italishte në formë proze dhe poezie, madje në italishte dhe arbërishte. Siç shihet nga vepra, autori, për studimin e vet delikat dhe të vështirë, është mbështetur kryesisht në veprat e shkrimtarëve antikë dhe në përmendoret e egjiptianëve, hititëve, grekëve dhe romakëve të vjetër, respektivisht edhe në shkrimet e ilirëve – shqiptarëve të lashtë. Duhet theksuar që në fillim se pohimet e Giuseppe Catapanos janë në harmoni me pohimet e shumë filologëve, historianëve dhe arkeologëve anglezë, francezë, turq, arabë dhe shqiptarë. Qëllimi im themelor është që me këtë shkrim t’ua prezentoj lexuesve tanë një vepër vërtet me rëndësi kolosale, e cila i dedikohet kulturës së lashtë të ilirëve shqiptarëve. Nga ana tjetër, shpresojmë se kjo do ta nxisë kritikën shkencore në këto fusha të dijes, e cila për fat të keq, deri në ditët tona nuk ka arritur të jetë në nivel të duhur. Sipas mendimit të Catapanos, shqipja, më drejtë, ilirishtja, po u flitka më se 12000 vjet, ndërsa sipas Horald Whitehall-it, profesor i linguistikës anglo gjermane në universitetin Indiana (SHBA), shqipja është dega më e vjetër e trungut të familjes së gjuhëve indoevropiane. Si e tillë, ajo nuk është degëzuar më tutje, por ka mbetur si gjuhë e parë dhe e vetmuar. Kemi lexuar dhe dëgjuar për hieroglifet e egjiptianëve të lashtë, të cilët si skalitje të shenjta, janë krijuar para 4000 vjetëve para e.s., por deri në ditët tona, nuk kemi ditur se hieroglifet egjiptiane kanë domethënie shqipe. Këtë dukuri na e zbuloi filologu Giuseppe Catapano në veprën e vet “Thoti – Tati fliste shqip”. Po kush ishte THOT – i ? THOT-i (ose TOT-i) (lat., gr. Thoth; egjip. Tehuti) ishte perëndia e mësimit, e shkathtësisë së të shkruarit, e shkencës dhe e magjisë së egjiptianëve të lashtë; pastaj ishte matës i kohës dhe zbulues i numrave dhe përpilues i hieroglifeve. Ai përshkruhej si qenie me trup të njeriut e me kokë të ibisit, përkatësisht të shqipes (shqiponjës). Ndërkaq, sipas Giuseppe Catapanos, Thot-i, i cili e “fliste shqipen”, i përpiloi hieroglifet, alfabetin fonetik të egjiptianëve të lashtë, duke u mbështetur në gjuhën e vet amtare” – në gjuhën shqipe.
Jo vetëm kaq, konstaton Catapanoja – nga hieroglifet egjiptiane u formuan edhe alfabetet, shkronjat tjera, ato të shqipes (të cilat njihen si shkronja latine, shih tabelën, të hebraishtes, samaritano – palestinishtes, sirianishtes, arabishtes dhe të greqishtes. Thoti ishte edhe krijues i shkencës antike. Ai dhe dijetarët tjerë, flitnin shqip qysh para 12000 vjetëve, meqë ajo periudhë historike (parahistorike) konsiderohej si erë ilire, apo kuturë pellazgjiko – ilire e shqiptarëve të lashtë. Sipas Giuseppe Catapanos, emërtimi Thot, padyshim, rrjedh nga folja e shqipes: thom, thua, thotë = me thënë, besim, lajm, etj. me kuptim “lajmëtar i zotave” (messagero degli dei). Për më tepër, emri Thot, në gjuhën shqipe ka edhe domethënien: me i thënë, të gjitha dituritë (urtësitë) e Atlantidës Atlasit – Atlashit, e cila, poashtu, shpjegohet, nga autori në fjalë, me shqipen: AT = at – baba, dhe LASH(TË) = i vjetër, që do të thotë: stërgjysh. Por, çfarë paraqiste Atlantida? Ajo sipas Platonit (427 – 347 p.e.s.) ishte vend i madh dhe i fuqishëm, i cili, 9000 vjet para tij, ishte mbytur në Oqeanin Atlantik. Sipas G.Catapanos, Atlasi – Atlantida ishte një nga vendet më të zhvilluara të stërgjyshëve të shqiptarëve të sotëm, të cilët, pas zhdukjes së saj (Atlantidës) para 12000 vjetëve, atlantidasit e mbetur gjallë kaluan në luginën e Nilit, ku e krijuan një kulturë të re, kulturën e egjiptianëve të lashtë, e cila, si duket, qe vazhdim i kulturës së Atlantidës. Në të mirë të këtij mendimi flasin edhe rezultatet shkencore të punës shumëvjeçare të G.Catapanos, i cili, përkitazi me këtë çështje, thotë: Atlantida quhej edhe Borei, d.m.th. e bardhë, nga fjala iliro shqipe: borë. Kjo fjalë përdorej te egjiptianët e lashtë në formë borea; në frëngjishte të vjetër si bore, kurse në italishte si borea. Nga ana tjetër borea në Egjiptin e lashtë identifikohej me sfingën. Sfinga në Egjipt ishte një amblemë guri, adhurues i DRITËS, që e personifikonte Zotin. Prandaj Thoti, sipas gjykimit të Catapanos, nuk i takonte erës egjiptiane, por asaj të boreo-s, d.m.th., të erës së Atlantidës. Sepse Thoti konsiderohej krijues i doktrinës VERBALO – DRITËS, që u manifestua në Tokë. E DIELLI, ishte simbol i NJË PERËNDIE, ATUM ose TEM, terma këto që kanë shpjegim iliro – shqip:

AIN
A,a
BROF
B
DORË
D

GATH
G
FJERË
F
HJETË
H

KUFË
K
MIRË
M
GJI
GJ

NU
N
U
U
PLIS
P

QULL
Q
BUZË
R
STOL-i
S

SIXHIR
S
TËRË
T
TËRË
T

ISË
I
ASHIM
A, O
ZVARANIK
Z,ZH

SH SH

• AT = at = at (babë) • U = unë • M = më = mëmë • T = tatë = babë • E = e • M = më = mëmë

Edhe G.Catapano është i mendimit se emri ilir rrjedh nga i lirë, dhe shqiptar nga shqiponja, d.m.th. ashtu siç e shpjegon tradita shqiptare, sepse shqipja (shqiponja) e simbolizon DRITËN, THOTIN, ZOTIN. Kështu edhe hierogiifi i parë >>>>, të cilin Thoti e quajti shqip AIN = IBIS = SHQIPE, e simbolizon vet THOTIN, d.m.th. ZOTIN, dhe ka këtë shpjegim në shqipen:

• A = ATË, fillimi premierës; Zot! At i përjetshëm
• I = fjalë (folje) krijuese (themeluese) e fillimit: Zot krijues
• N = (N = NU = në ujë) materie e parë (uji) për të gjitha krijesat; Zot i përhapjes së dashurisë.

AIN-i, pra, ishte simbol që tregonte edhe lindjen, vitalitetin e burrërisë, i cili frymëzonte krijesën Në të vertetë Thoti, me këtë hieroglif, i cili qe i pari dhe më i rëndesishmi në sistemin e hieroglifeve, e simbolizoi vetveten, sepse ishte krijues i tij, pra ishte perëndi – Zot. Ky hieroglif në alfabetin e shqipes paraqitet me A.
• Hieroglifi , të cilin Thoti e quajti me fjalën shqipe BROF, me kuptim në kembë, paraqiste tingullin e germës shqipe B. Tregon qëndrimin karakteristik të njeriut inteligjent krijuar nga periudha në pozite drejtë, me kokë lart, i cili është duke e ruajtur fuqinë lart në qiell e në mënyrë të përhershme. Tregon se ky qëndrim është njelëzor e vet njeriu, si qenie, është i përsosur. Fjala brof në shqipen e sotme ka këto kuptims: Ngrihem menjëherë në këmbë. Brofi ne këmbë. U ngrit (u çua) brof.
• Hieroglifi ; të cilin Thoti e quajti DORË, si simbolikë paraqiste punën e dorës së njeriut, apo të gjitha intervenimet e njeriut për pronësi, me qelli që puna të jetë e begatshme e dobishme për njeriun. Ky hieroglif në shqipen mori formën D.
• Hieroglifi , të cilin Thoti e quajti GATH (GARDH), e si simbolikë paraqiste ndalesën – pengimin – gardhin në afërsi të faltores, në alfabetin shqip e mori formën G.
• Hieroglifi të cilin Thoti e quajti FJERË, paraqiste shlingën ose neperkën, gjarpërin helmues, me kokë të shtypur në trajtë trekëndëshi, me dy dhëmbë në gojë dhe bisht të shkurtër. Edhe sot e kësaj dite nepërka quhet FjERË, në Malësi, në dialektin gegë. Në shqipen mori formën F.
Hieroglifi , të cilin Thoti e quajti HJETË, d.m.th. ashtu siç e quajnë edhe sot arbereshët bishtalecin e flokëve, thurrjen, nyjën, lidhjen. Në shqipen mori formën H.
• Simbolin , Thoti, në sistemin e hieroglifeve, e quajti KUFË, d.m.th. nga shqipja KOFË (KOVË), e cila si simbolikë paraqiste enën ku bëhej përzierja e fuqisë per krijimin e materies. Në shqipen mori formën K.
Është në interes të vihet në pah edhe një dukuri. Shkronja KAF e arabishtes, jo vetëm që ka ruajtur formën dhe shqiptimin e hieroglifit KUFË, por çdo pjesë (sure) e Kur’anit fillon me germën KAF ( ), çfarë supozohet se KAF – at paraqesin vet Kur’anin, d.m.th fjalët e perëndisë – Allahut.
• Hieroglifin , Thoti e quajti GJI, emërtim shqip i gjinjve të femrës, nga i cili u lind shhronja GJ në shqipen.
Ndërkaq, hieroglifin Thoti e quajti NU, fjalë kjo e përbërë nga: NË UJE. Nga ky hieroglif doli shkronja N. Shqiptari kosovar fjalën NË UJE e shqipton N’UJË ndersa këtë shkronjë hebreji e shqipton NUM, e arabi NUN, d.m.th. nga shqipja: N’UJË. Poashtu në Biblen e shenjtë thuhet: “Në fillim perëndia mori frymë n’ujë”. Do te thotë krijesat u krijuan në fillim n’uje, në dete. Kjo filozofi e stërgjyshëve të shqiptarëve aprovohet nga shkencat bashkëkohore. Në të vërtetë, hieroglifi NU simbolizonte materien e parë, Zotin dhe përhapjen e dashurisë.
• Hieroglifin Thoti e quajti U. nga shqipja unë, kështu që edhe në shqipen mori formën U.
• Thoti hieroglifin quaiti PLIS, që në shqipen do të thotë: tullë copë e madhe dheu që ngre pllugu kur çan tokën; copë e tillë dheu me bar, e prerë me bel a me ndonjë mjet tjetër; plisat e arës; plis me bar. Në shqipen mori formën P.
• Sipas Thotit hieroglifi quhej QULL, nga shqipja: materie pa formë, brumë, baltë, lloq, materie kjo që mund të transformohet me përzierje nga puna e njeriut. Ky hieroglif në shqipen mori formën Q.

• Thoti hieroglifin e quajti BUZË, për tingullin R. sepse buzët, me këtë rast, përfaqësonin gojën, respektivisht, buzët që bënin rojë, ruanin “fjalën, gjuhën, dhëmbët.
• Ndërkaq, për tingullin S. Thoti përdori dy hieroglife: , të cilin e quajti STOL, STOLI, dhe , të cilin e quajti SlXHIR term ky që përdoret edhe sot e kësaj dite te shqiptarët gegë në formë singjir, apo zingjir.
• Edhe për tingullin T, Thoti përdori dy hieroglife; dhe nga fjala shqipe TERË, me kuptim fitim.
• Për tingullin I dhe J Thoti përdori hieroglifin , të cilin e quajti ISË, që do të thotë DRITË, e me kuptim: FILLIMI I JETËS. Simbolizon DIELLIN, i cili rrezaton forcë kreative. Shkronja I qe emër i parë që iu dha perëndisë së njeriut; PERËNDIA E DRITËS SË PËRHERSHME. Nga fjala ISË doli emri; IDISË – simbol i dritës. Kështu, pra, shkronja i te shqiptarët hyn në tingullin e fjalëve që shpreh dritën, bukurinë, stolinë. Pra kjo urtësi ISIAKE (isiakë = nga isë = DRITË), në arbërishte do të thotë DRITË.
• Hieroglifin ,Thoti e quajti ASHIM nse ASHËR, me kuptim degë, filiz dru i çarit (i plasaritur, i ndarë). Hieroglifi në fjalë paraqet veprimin ose aktivitetirl e njeriut në natyrë. Zaten edhe në gjuhën e sotme të shqipes flala ASHËR do të thotë ashkëll dru i vogël, i çarë për zjarr. Copë druri i çarë si dërrasa e hollë, që përdoret si petavër ose për të mbuluar çatinë, pullazin. Çati me ashra. Çaj (bëj) ashra. Me fjalë të tiera hieroglifi “ashër” i paraqiste tingujt â,tinguj këta që janë guturalë, por të zhdukur te toskët. Në shqip mori formën à.
• Për hieroglifin , Thoti e përdori shprehjen shqipe ZVARANIK ose ZHVARANIK = zvarranik i tokës. Simbolizonte vuajtjen e shfrenuar, por zvarraniku konsiderohej frymezim i tërbuar e sentimentai. Hieroglifi në fjalë në shqipen dha tingullin Z dhe Zh.
• Kurse hieroglifin e fundit , Thoti e quajti me fjalën shqipe SHI. Si hieroglif paraqiste një liqe me ujë të shiut origjinal. Për më tepër, jeta, vdekja, rilindja, gjithmonë janë të lidhura me ujin “NU” ose “SHI”, sepse në “NU” krijohet jeta. Nga ky hieroglif u krijua shkronja shqipe SH.

Është shumë interesant edhe dukuria e kësaj shkronje, meqë në hebraishte dhe arabishte quhet SHIN dhe forma e tyre është e njëjtë me hieroglifin SHI; “bazeni me pika të shiut”, që do të thotë se gjuha, kultura dhe prejardhja e shqiptarëve, hebrejve dhe e arabëve është identike, si duket, është nga ilirët e lashtë, apo nga stërgjyshët e shqiptarëve të sotëm.

Mendimi mbi prejardhjen e njëjtë të shqiptarëve, hebrejve dhe arabëve është vallë fakt historik, apo fantazi? Në vështrim të pare duket si endërr, por nëse merren parasysh burimet historike, kërkimet arkeologjike, të dhënat gjuhesore dhe Bibla e Kur’ani, atëhere mund të bindemi mjaft edhe për këtë pohim jo aq të zakonshëm.

Këto lidhje të shqiptarëve me popujt më të lashtë të Afrikës dhe të Azisë së Afërme janë shumë të hershmë, më të hershmë se sa është menduar deri tash, çka tregon fakti se perëndia THOT (stërgjysh i shqiptarëve), e barti, pas katastrofës së Atlantidës, që ndodhi para 12000 vjetëve, kuLturën ilire – shpiptare në Afrikë, sigurisht edhe në Azi. Kurse, para 6000 vietëve Thoti e krijoi edhe sistemin e hieroglifeve në bazë të ilirishtes – shgipes, sistem ky që shërbeu si mostër për përpilimin e sistemeve të tjera të alfabeteve, si ai i shqipes, që gabimisht e njohim si alfabet latin, i hebraishtes, samaritaro – palestinishtes, sirianishtes, arabishtes dhe i greqishtes! Ky fakt tregon se ilirët, si stërgjyshër të shqiptarëve, nga gjuha e zakonet shtriheshin që moti, jo vetëm në gjithë Siujdhesën Balikanike, por edhe në Siujdhesën Apenine, në ishujt e Detit Mesdhe, Egje, ne Azinë e vogël, në Siujdhesën Arabike, në Gadishullin e Pirinejeve. Shkurt, kultura iliro – shqiotare, Si kulturë e qytetërimit të parë të këtij ambienti, shtrihej nga Irani në lindje, deri në Atlantik në perëndim dhe nga Alpet në veri, deri në Afrikën Veriore në jug.

Në këtë pjesë të vështrimit tim – nënvizon Catapanoja – u demonstrua vetëm THOTI, i cili e krijoi alfabetin hieroglifik fonetik, me çelës të shqipes (të ilirishtes – S.R.), që u muar për çdo hieroglif te tingulFit të parë, vokali ose konsonanti, të qenies së emrit shqip kuptim ky që zbulon shpjegimin e sigurt, i cili nuk mund të mohohet:

1. Që origjina ilire na shpie në kohe më të vjetra, histori kjo e cila na mahnit, apo histori që na shpie në neolit (koha e re e gurit). Ndoshta origjina e civilizimit neolitik fillon me zhdukjen e Atlantidës (para 12000 vjetëve), epokë kjo qe solli nevojën e krijimit të THOT-it në Egjipt, si mënyrë e shpjegimit të fillirnit të punës.

2. Ky studim, si pohim i së vërtetës, korrigjon datën e historisë, korrologjisë (disciplinë që studion ndarjen gjeografike), etnologjisë dhe filologjisë.

3. Rishikimi i Thotit zgjeron kufijt e shkencave që deshëm s’deshëm ndikon në metafizikën e cila është me rendësi për njeriun dhe njerëzimin sepse arrihet rishtazi në kuptimin e mendimit së ndjenjës së të vërtetës për jetën që është vërtet natyre shpirtërore, është erë e vërtetë e shkëlqimit të lavdishem të DRITËS SË PARË, përfundon G. Catapano.

Rezultatet shkencore të arkeologëve anglezë, amerikanë, gjermanë dhe turq (J.E. Gauter më 1894, R. Campbell – Thompson më 1910, E. Pitard më 1927, Kurt Bittel më 1831, Shevket Aziz Konsu, Kiliç Kokten, Enver Bostanci, Muzaffer Shanyurek, Fikret Ozansoy, që nga viti 1936 e tutje, Halet Çambel John Brandwood më 1968, etj.) pasqyrojnë në mënyrë plastike në veprat e tyre ketë çështje. Sipas mendimit të këtyre dijetarëve kuptojmë:

-se vala e parë e furishme e dyndjes së hititëve të cilët përfaqësonin, një fis të veçantë të ilirëve, ose i takonin njërit nga fiset e shumta të dardanëve, u shpërngulën, kuptohet në disa faza nga Ballkani i Epërm, apo nga Dardania, kah brigjet perëndimore dhe veriore të Detit të zi, kah Kaukazi për në Anadollin Qendrore;

- se kjo shpërngulje u bë në kohën e paleolitikut, mezelitikut, neolitikut dhe halkolitikut;

- se hititët e sollën teknologjinë e xehetarisë dhe të metalurgjisë nga Ballkani në Anadoll;

- se kah 2000 – vjetshi para e.s. filloi periudha historike në Anadoll, e cila nga shkencëtarët u quajt “periudhë e hititëve” (2000 – 700 parae.s.);

- se në shekullin XII para e.s. përmenden tre perandorë me emrin Arnuvanda l,II,III, prej të cilit emër si duket, u krijua, sipas ligjit të metastezës, njëri nga siononimet për shqiptarët – arnavudë;

- se në vitin 3000 para e.s. shkaktohet; vala e dytë e furishme e dyndjes së ilirëve dardanë, prej të cilëve u krijua Troja, dhe me emrin e dardanëve u emërtuan: njëra derë e Trojës Dardanos. ngushtica detare mes Anadollit dhe të Ballkanit – Dardanelet, dhe një qytet Dardania apo Dardanos në veri të Trojës.

- se m; 1200 para e.s. ndodh vala e tretë e dyndjes së ilirëve frigas nga Dardania e Ballkanit, prej të cilëve u krijua Mbretëria Frigase (750 – 546 para e.s.) në Anadollin Perëndimor;

- dhe se, me sa duket, nga koha e dyndjes së hititëve daton historia e një krahine në Kaukaz, e cila quhej në kohën antike ALBANIA, kurse banorët e saj albanë, sigurisht nga emri i një fisi të ilirëve të Ballkanit, të cilët quheshin albanë.

Tani për tani do t’i vë në pah edhe disa fjalë hitite që kanë lidhje me shqipen e sotme, fjalë këto që janë zbuluar në plisat (tullat) e pjekura, të cilat kanë shërbyer si mjet për të shkruar, me shkronjat e veta karakteristike kunjore dhe hieroglifike.

Ní = tani Asht = asht-i
Ata = ati, baba Maje = ngritje, rritje
Mat = mas, matje Njoj = njoh
Wit = vit-i Ane = anë,-a
Gjun = gju-ri Qend = qind
ili = yll-i, zoti Bait = oborr,-i
Et = etj:e,-a; etjeje Lule = lul:e,ja
Est = është Dor = dorë
Gurta = kala, fortifikatë Mial = mjaltë
Wesha = veshj:e,-a Miel = miell,-i
Shur = ranë, ranishtë Urirn = urim,-i
Turija = turi,-ri Nakt = natë
Ara = të lashtat Sojoti = sit:ë,-a
Shkal = shpoj, shërthej Hur = uri.-a
Leiht = lehtë (i,e) Lissi = lis,-i,sh.-a

Sipas G. Catapanos edhe vet Moisiu e ka folur shqipen e Thotit dhe se emri hebrej- jevrej, për izraelitët rrjedh nga shqipja iliro hitite: JHVE = Tl JE VET: JE VE(T). H e cekur, në hebraishten e vjetër është shqiptuar edhe si E.

Disa historianë arabë mendojnë se shqiptarët dhe arabët kanë prejardhje të përbashkët qysh nga kohët më të hershme. Kurse Elvia Çelebiu (1611 – 82) vë në pah se nga fisi Kurejsh, nga i cili rrjedh Muhamedi, profeti i islamizmit, rrjedhin edhe shqiptarët. Mirëpo, origjinën e përbashkët të shqiptarëve dhe të arabëve, nëse këto pohime kanë bazë shkencore, duhet kërkuar qysh nga koha e lashtë ilire, së paku para 4000 vjetëve, d.m.th. qysh nga koha e profetit Ibrahim, prej të cilit, thuhet në botën arabe e hebreite, rrjedhin arabët dhe hebrejt. Ndërsa Willy Borgeaud-i thotë se palestinezët (filistinët) kanë emër ilir, dhe se Argolida dhe Elida në Greqi janë vatra të rëndësishme ilire në pjesën e Mesdheut. E sipas mendimit të Faik Reshit Unatit, palestinezët (filistinët) u tërhoqën nga Kreta për në Palestinë rreth vitit 1200 para e.s. Palestinezët ishin banorët e ish qytetit ilir Paleste – Palasa e sotme në Himarë.

Në fund do t’i vë në pah edhe disa konstatime të Giuseppe Catapanos lidhur me lashtësinë e gjuhes shqipe. Sipas tij, kërkimet e ndërgjegjshme apo studimi komparativ i gjuhëve të vjetra të llojilojshme, na shpien te “ESKUERA” baskisht (E – SHKUERA, që në shqipen do të thotë gjuhë e shkuar – e kaluar), d.m.th. na bien te shqipja, hititishtja, hebraishtja, arabisht- ja, arameikishtja (gjuhë semite perëndimore e folur në kohën e lashtë në Siri, Mesopotami, Palestinë) dhe koptishtja – gjuhë liturgjike e të krishterëve të Egjiptit, që do të thotë gjuhë e THOTIT.

Këtë e dëshmojnë edhe faktet që vijojnë:

- Shprehja PAN – AMEN, përbëhet nga Zoti Amon, emër i përbërë nga fjalët shqipe:
A = AT = babë
M = MË = mëmë
ON = Onë = Yn = Yni (joni)
-mos të harrohet se është NJË ZOT

Kjo shprehje përdoret te të gjithë popujt dhe në të gjitha gjuhët në dy forma: AMEN ose AMIN.
- THOTI, që është atribut i të gjitha shkencave antike, nga Nili e shtriu dritën në gjithë botën, sepse në Egjipt u krijua civilizimi i përparuar.
- Prania e ilirëve në Egjipt mund të datohet para 12000 vjetëve, peridhë kjo që përputhet me zhdukjen e Atlantidës, e cila u përshkrua nga Platoni në dialogun e “TIMEO”-s dhe të “CRIZIA”-s.
-Shqipja flitej para 12000 vjetëve, jo vetëm në tokën e Nilit, por edhe gjetiu, duke qenë se:
1. Ilirishtja ishte shumë më e vjetër se sa që mendohej deri më sot.

2. Kultura e lashtë e POPULLIT TË LIRË (ilir) në Egjipt ishte e vjetër, së paku 12000 vjet.

- Emri POSEIDON, emërtim i zotit të deteve dhe të tërmeteve i cili qe vëllau i Zeusit (ZOTIT), shpjegohet me shqipen: PO Sl – E – DON = me kuptim: shumë e dëshiron.

- Emri FARAON, me kuptim I NJERËZISHËM, poashtu rrjedh nga shqipia: FARA – JONË.

- THOTI është lajmëtar i perëndive.

- THOTi konsiderohet gjithashtu si personalitet më i ditur, “më i urti prej të urtëve” i të gjitha kohëve më të vjetra, nga doktrina e të cilit dolën fillet e mëdha të humanizmit, sikurse RAMA, KRISHMA, MOISIU, ORFEU, PITAGORA, PLATONI, të gjithë: lajmëtarë, sub velo, të DRITËS SË ARDHSHME, ekzistues të përhershëm, DIVIN LOGOS FIGLIO di DIO (ARSYEJA HYJNORE BIRIT TË ZOTIT), që do të mishërohej për çlirimin e njeriut dhe shpëtimin e botës.

THOTI është themelues i religjionit të DRITËS dhe i shkencave sekrete (okulte) të mistereve dhe është gfithashtu në përgjithësi shpikës i shkrimit.

Prandaj, bazuar në shënimet e sipërshënuara mund të konkludohet:

- se pellazgët – ilirët ishin stërgjyshët e shqiptarëve;

- se pellazgët – ilirët, me emra të ndryshme, d.m.th. me emra të fiseve pellazgo – ilire (gegë, toskë, albanë, arbër, arnautë, dardanë, maqedonë, hetitë a hititë, trojanë, ejiptianë, etruskë, etj. etj.) jetonin në një sipërfaqe shumë më të gjerë në tri kontinente: në Evropë, Afrikën Veriore dhe në Azi, deri në Iran dhe Indi;

- se ilirishtja – shqipja, si degë më e vjetër e familjes së gjuhëve indoevropiane, është çelës i qytetërimit njerëzor;
- se nga gjiri i ilirëve dolën shumë perëndi, profetë, perandore e dijetarë;

- se stërgjyshët e shqiptarëve, pellazget-ilirët, me kulturën e tyre të lartë kontribuan jo vetëm në civilizimin e popujve tjerë, të cilët i sundonin, por, me anë të vetë asimilimit, kontribuan në krijimin e shumë kombeve dhe kulturave (feve, gjuhëve, shkrimeve) të veçanta në tri kontinente;

- se shkatërrimi i pellazgëve – ilirëve të shumtë dhe të kulturuar u shkaktua jo vetëm nga katastrofat natyrore, por edhe nga luftat e brendshme që u zhvilluan mes fiseve të tyre, luftë kjo që vazhdoi, tradicionalisht, deri në ditët tona;

-se nga bërthama e pellazgëve -Ilirëve shumë të lashtë – vetëm shqiptarët mbetën pa u shkrirë në popuj apo kombe të tjera – në grekë, hebrej, arabë, italianë, austriakë, sllavë të jugut, turq, etj.;

- se vetën gegët, në një masë të konsiderueshme, e kanë ruajtur shqiptimin e ilirishtes – shqipes së lashtë;

- dhe se fjalën vendimtare, përkitæi me çështjet e shtruara, duhet ta japin, në radhe të parë, filologët, arkeologët dhe etnologët.

Tutankhamun

onelion — Fri, 11 Sep 2009 19:04:51 +0000

Tutankhamun, faraon egiptean al dinastiei a XVIII-a (a domnit între anii 1333 BC-1324 BC)în timpul perioadei cunoscute în istoria Egiptului ca Noul Regat.

Numele său Tutankhaten,semnifică „Imaginea vie a lui Aten”,în timp ce Tutankhamun semnifică” Imaginea vie a lui Amun”.

Tutankhamun primind flori de la soţia sa Ankhesenamen

Cum se scrie numele tau cu hieroglife

iceduchess — Tue, 07 Apr 2009 12:33:35 +0000

Numele meu se scrie asa

Daca vreti sa vedeti cum se scrie si numele vostru cu hieroglife clic aici

O hieroglifă este un caracter al sistemului de scriere al Egiptului antic ce conţinea o combinaţie de elemente logografice, alfabetice şi ideografice.
Cuvântul hieroglifă este de origine greacă (ἱερογλυφικά).

Champollion avea ca definiţie a sistemului hieroglific, “un sistem complex, o scriere figurativă, simbolică şi fonetică, în acelasi timp, într-un acelaşi text, aceeaşi frază, uneori acelaşi cuvânt.”.

În funţie de context, un acelaşi caracter poate avea un sens:

* figurativ (ideografic), caracterul exprimă ceea ce reprezintă el;
* simbolic, caracterul exprimă o idee diferită de ceea ce reprezintă el;
* fonetic, caracterul este utilizat ca şi literă într-un cuvânt, fără altă valoare în afara sunetului care îi corespunde în ansamblul de sunete al cuvântului.

Aparitia hieroglifelor este considerată a fi către 3500 î.e.n. Iniţial exclusiv figurativă, având în jur de 700 de caractere, scrierea hieroglifică s-a îmbogăţit în timp, ajungând la nu mai puţin de 5.000 caractere în epoca greco-roma
Hieroglifele se pot citi în mai multe moduri

Sensul de citire a propoziţiilor se face de la stânga înspre dreapta.Acest lucru se poate aplica şi cuvintelor separate,dar nu este o regulă definită deoarece sunt cazuri în care citirea se face si de la dreapa înspre stânga,la fel ca în majoritatea limbilor.De obicei sensul de citire al cuvintelor se determină in funcţie de orientarea reprezentărilor care alcătuiesc cuvântul,astfel:dacă animalele,oamenii sau plantele sunt orientate cu faţa înspre stânga,citirea se va face de la stânga,iar dacă sunt orientate înspre dreapta citirea se va face de la dreapta.Dispunerea cuvintelor se poate întâlni si pe coloane,citirea făcându-se de sus în jos sau invers în funcţie de conţinut.

Egiptul Antic

iceduchess — Tue, 07 Apr 2009 12:09:27 +0000


Egiptul Predinastic
Perioada protodinastică
Perioada Dinastică Timpurie
prima, a II-a dinastie
Vechiul Regat
III-a, a IV-a, a V-a, a VI-a dinastie
Prima Perioadă Intermediară
a VII-a, a VIII-a, a IX-a a X-a
a XI-a dinastie (Doar Theba)
Regatul Mijlociu
a XI-a dinastie (întregul Egipt)
a XII-a a XIII-a, a XIV-a dinastie
A doua Perioadă Intermediară
a XV-a, a XVI-a, a XVII-a dinastie
Noul Regat
a XVIII-a, a XIX-a, a XX-a dinastie
A treia Perioadă Intermediară
a XXI-a , a XXII-a , a XXIII-a , XXIV-a , XXV-a dinastie
Perioada Târzie
a XXVI-a , a XXVII-a, a XXVIII-a
a XXIX-a , a XXX-a , a XXXI-a dinastie
Perioada Greco-Romană
Alexandru cel Mare \| Dinastia Ptolemeică \| Romană

Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte şi stâncoase, s-a făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre o veche civilizaţie a lumii mediteraneene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfăţişează cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administraţie, o fiscalitate, o justiţie şi o armată comparabile cu cele ce-au luat naştere mai apoi în ţările de pe toate continentele, înainte şi după era noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi şi romanii care se minunau precum fac azi mulţimile de turişti, să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălţate de faraoni şi supuşii lor.

Nu numai arta egipteană şi monumentele colosale au atras prin frumuseţea tainică şi prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi şi pe romani ca şi pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, “înţelepciunea egipteană” pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.

Epoca predinastică
Piramida lui Kheops

În epoca eneolitică sursele arheologice capătă un caracter mai precis prin faptul că apare arta figurată : omul, până acum invizibil, se arată reprezentat deseori. Apoi dezvoltarea ceramicii decorate dă elemente mai precise unei cronologii relative, care să poată stabili şi preciza concluziile ce se pot trage din evoluţia şi perfecţionarea ustensilelor. Pe de altă parte unele date despre starea Egiptului în epoca predinastică pot fi aflate din studiul textelor Piramidelor care se referă la epoci cu mult anterioare primei dinastii istorice a Egiptului.

Riturile funerare în epoca badariană nu diferă prea mult de cele de la Merimide şi El-Omari dar în cultura de la Nagada aceste rituri evoluează repede. Atunci când coliba devine dreptunghiulară în locul celei ovale sau circulare, mormântul devine şi el dreptunghiular şi se menţine astfel în toată perioada predinastică. În acelaşi timp groapa este căptuşită cu cărămidă nearsă, lucrându-se un fel de cavou care are chiar bolţi şi celule laterale în care se aşează alimente, apoi o scară de coborâre în cavou. Cadavrul nu a mai fost învelit în piei de animale sau în pânză ci aşezat mai întâi într-un fel de coş lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coşciug lucrat din pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coşciug lucrat din scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică sau de piatră. Cea mai mare parte dintre defuncţi erau culcaţi pe o parte, în poziţia fetală (cu picioarele la piept), cu capul către sud dar faţa întoarsă către răsărit (ca în epoca faraonică).

Istoria propiu-zisă începe în Egipt prin unirea sub autoritatea unui singur rege, a celor două regate mai vechi, a celui din Deltă (Egiptul de Jos) şi a celui din Valea Nilului (Egiptul de Sus).

Apariţia statului egiptean – primul stat din lume – trebuie considerată ca impusă de necesitatea imperioasă a coordonării pe întreg spatiul Văii Nilului, a sistemului de irigaţii şi îndiguiri care aveau să domolească furia inundaţiilor anuale ale fluviului şi să le facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive, care locuiau în regiunile aflate de o parte şi de alta a Văii Nilului, în deşerturile arabice şi libice dar şi cele ce erau în Nubia, putea invada şi jefui ţinuturile bogate ale Egiptului.
Epoca predinastică
Aceşti factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai întâi două state, apoi unul singur). Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul domniei faraonilor – prin particularităţile, păstrate cu grijă, ale regimului lor şi prin administraţiile separate. Legătura dintre aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era şi rege al sudului şi al nordului. Dealtfel la moartea lor, faraonii din imperiul vechi aveau două morminte dintre care unul nu conţinea mumia defunctului rege,deci era cenotaf – dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud şi unul pentru Egiptul de Nord pentru acelaşi faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmeriţe sau invazii străine, Egiptul avea tendinţa foarte netă să se despartă iarăşi în cele două regate care renăşteau fiecare sub alt faraon

Piramida lui Keops

Epoca thinită

Sobek, zeul fertilităţii

Această epocă este numită thinită după numele oraşului This, din apropiere de Abydos s-au găsit, la sfârşitul veacului al XIX-lea, numeroase obiecte marcate cu cartuşul regilor din aceste dinastii. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale Egiptului (din lista dinastiilor ce ne-a fost lăsată de Manethon, un preot egiptean care a trăit în secolul al III-lea înaintea erei noastre).

Tradiţia expusă de Manethon şi de Herodot afirmă că regele Menes a unificat ţara şi a întemeiat oraşul Memphis, care este de fapt la limita naturală dintre Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos.
Monumentele din vremea faraonului Udimu menţionează sărbători religioase şi ceremonii ; în timpul lui se pare că s-a celebrat sărbătoarea sed a reîntineririi faraonului. Tot de la el s-a adăugat la numele faraonului şi un alt titlu : nswt bit “cel al trestiei şi al albinei” planta simbolizând Egiptul de Sus, iar albina Egiptul de Jos. După Udimu a domnit fiul său Adjib (numit în listele lui Maneton, Miebis) dar succesorul său, faraonul Semerkhet (numit Semempres de Maneton), a pus să se şteargă numele lui Adjib şi al reginei Merneith (mama sa), pretutindeni acolo unde le-a putut găsi . Succesorul faraonului Semerkhet, faraonul Ka, a pus să se şteargă şi numele acestuia, astfel că suntem înclinaţi să credem că el a fost un uzurpator al cărui nume a fost şters din cauza credinţei că numele este legat de persoana care îl poartă într-un chip magic, şi distrugerea numelui este distrugerea însăşi a persoanei vii, dacă trăieşte pe lumea aceasta, a răposatului în lumea lui Osiris, dacă a murit. Deşi regele Adjib a avut domnie lungă, totuşi numele lui a fost şters de pe toate monumentele de către succesorul său Semerkhet şi ar fi rămas necunoscut fără celebra piatră de la Palermo care consemnează toţi faraonii.

Imperiul Vechi

Sfinxul de la Giza

Unirea celor două regate egiptene a dat putinţă faraonilor să desăvârşească şi să lărgească sistemul de irigaţie al întregii Văi a Nilului, ceea ce a dus la o sporire însemnată a producţiei agricole şi la înmulţirea populaţiei Egiptului .

Comerţul se făcea în acea vreme prin troc apoi a urmat mari expediţii comerciale cu produsele de care Egiptul dispunea în exces, expediţii făcute pe corăbii care mergeau în oraşele feniciene unde duceau produse agricole şi se întorceau cu lemn de care Egiptul atunci, ca şi acum, era destul de lipsit.

Pentru a întări frontierele Egiptului faraonul Snefru pune să se clădească un zid mare la sud şi la nord. Dar faraonii dinastiilor a III-a şi a IV-a au fost aceea care au început construirea de piramide imense, mausolee regale, zidite din blocuri mari de piatră, la care au trudit, muncind pe o arşiţă necruţătoare, la tăierea pietrei, la şlefuirea acesteia, apoi la transporturi şi la construcţia acestor edificii, sute de mii de oameni.

Prima piramidă este aceea a regelui Djoser de la Saqqara ; piramidă în trepte care are 60 metri înălţime. Cea mai mare dintre piramide este piramida regelui Kheops (în egipteană Hufu), care constituie unul din punctele de atracţie cele mai căutate de turiştii din lumea întreagă, la Giza, lângă Cairo.

Prima perioadă intermediară

Cronologia istoriei Egiptului Antic este încă o problemă viu controversată, iar pe de altă parte periodizarea istoriei sale suscită şi mai multe discuţii . Astfel pentru unii istorici prima perioadă intermediară se întinde de la sfârşitul dinastiei a VI-a până la domnia faraonului Mentuhotep al II-lea adică circa 300 ani. Pentru alţi istorici prima perioadă intermediară ar avea o durată mai scurtă între anii 2263-2220 î. e. n. , după care este drept, Egiptul a fost divizat în mici regate independente, până la domnia lui Mentuhotep al II-lea existând regate separate în sud şi nord. Spre anul 2050 întreg Egiptul de Sus şi de Jos este unificat sub autoritatea lui Mentuhotep al II-lea.

Imperiul de Mijloc

Harta Egiptului Antic

Tot Egiptul se prefăcuse într-o grădină înfloritoare, iar creşterea vitelor căpătase un mare avânt. Pe de altă parte şi meşteşugurile fac progrese remarcabile. Introducerea bronzului dă putinţa fabricării unor arme mult mai solide. Faraonii din Imperiul de Mijloc fac mari expediţii comerciale în Sinai, în Nubia, în Siria şi aduc minereuri, lemn, piei şi animale. Sporesc de asemenea legăturile comerciale cu Ţara Punt (Somalia), de unde se importă mirodenii şi pietre preţioase. Egiptul are pe de altă parte întinse relaţii comerciale cu egeo-cretanii.

Inscripţiile faraonilor din această vreme pomenesc de numeroase campanii războinice împotriva Nubiei, a Ţării Israel şi a sudului Siriei.

Dezvoltarea comerţului şi a politicii militare de cuceriri şi jefuire a popoarelor învecinate făceau să se adune în Egipt bogăţii imense. Dar această bogăţie era însuşită de faraoni şi de către nobili şi temple în vreme ce ţărănimea şi meşteşugarii trebuiau să poarte povara impozitelor, a corvezilor şi a serviciului militar din timpul deselor campanii de cuceriri. Spre sfârşitul Imperiului de Mijloc se produc mari răscoale îndreptate împotriva faraonului şi a nobililor.

A II-a perioadă intermediară

Thot, zeul cifrelor

Ostaşii mercenari hiksoşi au primit de la nomarhi mari loturi de pământ şi puteau să se grupeze mai temeinic în cete şi formaţii militare care să cucerească treptat oraşele şi nomele.

Cunoaştem nume de regi hiksoşi şi ele par a fi de origine hurită, ceea ce arată că era o populaţie amestecată pentru că, după alte monumente, aceste nume par a fi semite.

În Egiptul de Jos hiksoşii îşi clădesc un mare oraş fortificat, Avaris, în partea de răsărit a Deltei, unde era adorat zeul Seth, al răului şi al dezordinii.

Lupta pentru izgonirea hiksoşilor începe de la Teba unde regele de acolo, Kames porneşte război contra lor şi împotriva sfaturilor primite de la dregătorii săi. Succesorul său, Ahmosis I, este cel care îi învinge pe hiksoşi pe deplin şi îi izgoneşte din Deltă.

Pe de altă parte influenţele exercitate de cultura egipteană asupra civilizaţiilor mediteraneene apărute mult mai târziu şi în strânsă legătură cu Valea Nilului, constituie actualmente obiectul studiilor multor învăţaţi. Aceste studii vor elucida relaţiile dintre Egipt şi civilizaţiile din lumea Mediterană care au avut atât de mult de împrumutat de la ţara faraonilor în artă, literatură, religie şi filozofie.

Egiptenii

Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul inca fiind controversat.

Studii genetice recente arata ^[1] ^[2] ca populatia actuala a Egiptului este caracterizata de o linie paternala comuna cu zona Africii de Nord in primul rand si ceva influente din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia materna leaga egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Eritreei si Etiopiei ^[3] ^[4].. Vechii egipteni isi plasau originile intr-o zona pe care ei o numeau Punt, sau “Ta Neteru” (Taramul Zeilor”), pe care majoritatea egiptologilor o plaseaza intr-o arie ce cuprinde Eritreea si Dealurile Etiopiene.

Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirma trasaturi dentale caracteristice Africii de Nord, si intr-o masura mai mica populatiei din sud-vestul Asiei. Studiul confirma si continuitatea biologica de la Perioada Predinastică pana dupa perioada faraonica. Un studiu bazat pe statura si proportia corporala sugereaza unele influente ale caracteristicilor antropomorfice tropicale in unele grupuri, in perioada tarzie, odata cu extinderea imperiului.

Limba

Limba egipteana veche constituie o ramura independenta a limbilor Afro-Asiatice. Cele mai apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica si Beja. Documentari scrise ale limbii egiptene dateaza din secolul XXXII î.Hr. facand-o una din cele mai vechi limbi documentate.

Limba Egipteana este impartita in sase diviziuni cronologice:

Egipteana arhaica (inainte de 3000 î.Hr.)
Egiptena Veche (3000–2000 î.Hr.)
Egipteana Medie (2000–1300 î.Hr.)
Egipteana Tarzie (1300–700 î.Hr.)
Egipteana Demotica (sec VII î.Hr. sec. IV d.Hr.)
Egiptena Coptică (sec III-XVII d.Hr.)

Limbi despre care s-au păstrat documente scrise până azi: Tip de scriere: Cuneiformă : asiriană Semită : arameică Arabă : arabă

Sursawikipedia
Mai multe informatii gasiti aici
si aici un site foarte interesant egiptul antic

Scrierea Hieroglifică

onelion — Sat, 21 Mar 2009 09:59:31 +0000

În anul 1799, soldaţii francezi au descoperit în Delta de Vest, lângă satul Rosetta, o piatră de culoare închisă.Pe ea era gravat un text în trei scrieri: hieroglifică, demotică şi greacă.Francezul Jean Françoise Champollion (1790-1832) a fost cel care a descifrat sistemul scrierii hieroglifice. Acesta avea cunoştinţe temeinice, învăţase greaca, latina, ebraica, araba şi copta.Champollion a constatat la scurt timp că hieroglifele sunt imagini, dar că multe dintre ele posedă valori fonetice fixe, la fel ca literele noastre. În anul 1822, Champollion a prezentat rezultatele cercetărilor sale.Ele erau corecte, fără îndoială, dar mulţi dintre colegii săi n-au vrut să-i recunoască descoperirea.În cele din urmă, învăţatul german Richard Lepsius a cercetat rezultatele lui Champollion şi le-a declarat în esenţă corecte. Lepsius a mai dezlegat unele probleme ale sistemului de scriere, pe care Champollion nu reuşise să le clarifice. Astfel s-a reuşit descifrarea hieroglifelor.

Your name in hieroglyphs

onelion — Fri, 07 Nov 2008 17:03:58 +0000

Să vă scrieţi şi voi numele în hieroglife

Write your hieroglyphs

Lexiconul complet pentru domeniul bancar

blogideologic — Fri, 26 Sep 2008 05:14:14 +0000

Lexiconul complet pentru domeniul bancar este numai în globish. Lingviştii de la Academia Română nu se grăbesc să îl traducă, accentul principal este pus pe redactarea unui DEX vulgar (ca şi cum ar exista un DEX eroic, ori un DEX hieratic!) pentru a intra “în rândul lumii”. Acum, dificultăţile de a traduce din globish sunt cam aceleaşi pentru castiliană ca şi pentru limba română. Cel mai repede traduc însă chinezii. Au avantajul că traduc expresiile noi din globish prin combinaţii de hieroglife vechi. Unii chinezi le înţeleg în noua semnificaţie! Karl Popper spunea că “nu cunoaşte niciun criteriu raţional prin care ar putea distinge o elită de o clică.” În China, acest “criteriu raţional” prin care se poate distinge o elită există. El este înţelegerea scrierii hieroglifice cu semnificaţii noi.

Titus Filipas

Egipt

SiLviA CriStiNa — Thu, 31 Jul 2008 15:28:50 +0000

Cu siguranta ca fiecare dintre noi, am avut cel putin un moment în viata, cand a trebuit sa faceti o pictura. Nu-i asa ca v-a fost greu sa alegeti culoarea pe care s-o folositi pentru a-i picta pe oameni?

Cu multi ani în urma, în Egipt, era însa o regula foarte stricta în folosirea culorilor, pentru ca fiecare culoare avea un simbol specific.

De exemplu, barbatii si femeile libere, erau pictati în rosu. Barbatii într-un rosu mai închis, iar femeile într-un rosu mai deschis. Pasarile care zburau pe cer erau pictate în albastru, iar cele de pe pamant erau pictate în verde.

În unele picturi, gasim însa si oameni pictati în galben. Stiti ce înseamna aceasta culoare? Oamenii pictati în galben, erau prizionerii. Pentru ca în aceste picturi primitive, prizionerii erau pictati în galben, tot cei ce priveau acele picturi puteau sa spuna foarte repede, cine erau oamenii liberi si cine erau cei întemnitati.

Pe langa picturi, pe zidurile egiptenilor existau si hieroglife. Toate incercarile de a patrunde in tainele hieroglifelor, se dovedisera zadarnice. Mult timp s-a crezut ca hieroglifele erau litere sau simboluri. Abia in 17 septembrie 1822, francezul Jean-Francois Champollion a descoperit marea enigma: Hieroglifele nu reperezentau nici simboluri nici litere. Ele erau semne care aminteau sunete.

Optimizarea Pareto

blogecologic — Sat, 05 Apr 2008 07:34:28 +0000

Dincolo de situarea geospaţială, parcurile eco – industriale trebuie să fie perfect aşezate pe frontiera conceptuală a optimalităţii Pareto. Aşezarea aceasta depinde nemijlocit de judecăţi de valoare implicând preferinţe şi compromisuri.

Rezolvarea problemelor cu obiective multiple, cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă şi situarea pe frontiera optimalităţii Pareto, cere în oricare etapă evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta lungă în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză.

Tradeoff principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin reguli de contrapartidă, cu semnificaţia : „principii de evaluare şi echivalare prin compromis”. A traduce englezescul „tradeoff” prin „troc” probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia Ecologiei Industriale. Iar în capitolul etichetelor ecologice, tradeoff s-ar tălmăci mai bine prin sintagma troc baroc pe o piaţă hedonică. Sună a preţiozitate, însă lucrurile se prezintă fără compromisuri posibile : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică” este ‚preţiozitate’, atunci şi expresia „dezvoltarea durabilă” este ‚preţiozitate’. Sîntem într-un „cul-de-sac” al evoluţiei, sau într -o aculturaţie caracterizând începutul mileniului ?

Regulile de contrapartidă situează compromisurile pe o frontieră de optimalitate Pareto. Aceasta poate fi o curbă de compromis - unde sunt situate deciziile optime în cazul unei probleme cu două obiective conflictuale, o suprafaţă de compromis - unde hotărârea optimă a fost luată într-o problemă cu trei obiective conflictuale, sau în general vorbim despre domeniul Pareto – pentru probleme cu multe obiective conflictuale. În domeniul Pareto, adevărat „sanctuar” al intereselor oneste, nicio soluţie de ameliorare pentru unii dintre participanţii la jocul economic nu constituie un detriment pentru alţii.

Terminologia şi echivalările lingvistice folosite arată necesitatea căutarii unor sinonime, chiar a construirii unui mare „Dicţionar de sinonime”, — a unui „Thesaurus”–, în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de putin. De exemplu, la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală (EMAS II, ISO 14001) într-o întreprindere mică şi mijlocie, pentru personalul în număr redus al întreprinderii respective, problemele imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.

Evident, în cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria “limbajelor sacre” moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată numai în stadiul de “vernaculară”, — limbaj purtător de ’informaţie modică’, cel mult, dacă nu chiar de informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim–, cum poţi exploata oferta în cunoaşterea teoretică, tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la producerea unei deplasări de paradigmă ?

Prin paradigmă, reamintim, se înţelege percepţia de “corectitudine” într-o anumită epocă istorică. În vechea economie a României, până la impunerea regimului transplantat de U.R.S.S. prin acordurile de la Ialta, succesul “chiaburului”, –ţăranul proprietar perfect adaptat la economia de piaţă a timpului său-, era unanim recunoscut. „Instituţia chiaburească” aplica în condiţiile unei economii de exploatare a resurselor locale principiul : “Omul sfinţeşte locul”. Aceea era o paradigmă. Dar vremea acelei economii a trecut. Din păcate, principiul “Omul sfinţeşte locul” nu mai face parte din paradigma actuală, impusă de globalizare. Deplasarea de paradigmă cere ca locul principiului autarhic să fie luat de principiul mai general numit “adăugarea de valoare”. Citite prin lentila tâlcului, cele două paradigme sunt segmente aflate pe aceeaşi linie a discursului economic.

În prima fază a implementării principiului, valoarea adăugată nu este valoare economică ad litteram. Dar este o valoare adăugată prin muncă. Nu în sensul pe care îl dădea Karl Marx în “Capitalul”. Marx propunea definiţia “valorii prin muncă” folosind ca unitate de măsură truda ţăranului român din Principatele dunărene pe vremea Regulamentului Organic. Paradigma comunistă, transcrisă în „limbajul de lemn”, se baza pe definiţia marxistă a “valorii prin muncă”. Ţinta noastră centrală este producerea unei deplasări de paradigmă. Schimbarea de paradigmă de la „omul sfinţeşte locul” la „adăugarea de valoare” este o ‚regulă de contrapartidă’ în condiţiile optimalităţii Pareto.

Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoare”. Chestiunea înţelegerii „pe româneşte”, chestiunea limbajului inteligibil, total diferit de „limbajul de lemn”, devine factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările ontologice noi în Limba Româna sunt şi faţete diverse ale predicatului ‚devenirii întru fiinţă’. Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană, este cerută chiar de principiul de subsidiaritate. Să ne referim la standardul european EMAS, destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi comparabilitatea EMAS II între statele membre în U.E. sunt fundamentale pentru funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european. Însă acordul între statele membre asupra uniformităţii criteriilor aplicative nu poate fi realizat de facto fără definirea acestor criterii în fiecare dintre limbile naţionale ale statelor-membre.

Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul dell’arte facilitează eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din România, adaugă valoare. Specificăm, este în primul rând valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice, decizia managerială reuşită se converteşte într-o valoare economică adăugată (ad litteram).

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre”, sunt la ora actuală limba engleză şi limba franceză. Ele jucând acum acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene greaca şi latina, iar în India Evului Mediu – sanskrita. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa post-colonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza, arată faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivă de ’know how’ tehnologic în economiile africane, unde ’elitele intelectuale’ au fost formate în primul rând prin imersarea, în perioada studiilor, într-un mediu lingvistic englez sau francez. Pe de altă parte, sunt remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică, incontestabil foarte îndepărtată de limbile în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică în dezvoltarea industrială şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how de la elite, –formate în Rusia comunistă dar şi în Occident-, a fost rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a reprezentărilor ontologice privind „high –tech” ori ’tehnologia de vârf’ exprimate într-o limbă europeană, urmată de o transmutare şi o distribuire de „instrucţiuni de lucru” scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi !

La crearea ’parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă’ în România, trebuie să ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române. Mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, –de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor–, în principate „creşterea limbii româneşti” era interzisă de domniile fanariote, deşi în alte părţi ale Europei vremea aceea se chema Epoca Luminilor ! Chiar şi Karl Marx exemplifică în filosofia lui conceptul de „alienare”, –de „înstrăinare”–, prin soarta ţăranului român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală (chiar intelectualistă) liberală adusă în România de „Ideologia Şcolilor Centrale”, de textele unor ideologi primari precum Condillac, Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză apoi discutate în limba română, şi asimilate în limba română, de prodigioşii elevi Ioan Eliade Rădulescu (primul preşedinte al Academiei Române) şi Petrache Poenaru la şcoala din Schitu Măgureanu, începea să fie creată Limba Română modernă ca instrument de lucru pentru transmiterea şi implementarea ideilor în sensul Instrumentalismului Logic (numit şi Pragmatism în filosofia aplicată).

În cartea de memorialistică „Echilibru între antiteze”, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, — în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la Schitu Măgureanu–, furnizau în fapt modelul pe care încercau să-l imite în limba română. Dar în textele blogului nostru folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză ca referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă, noi am dat neologismului “a implementa”, introdus în limba română după decembrie 1989, semnificaţia pe care o are în limba engleză expresia compusă “to carry out”, sau, în limba franceză, expresia compusă “mettre en oeuvre”.

Între cele două radicalisme în cunoaşterea modernă, reducţionismul şi holismul, optăm în cultura română la arhitectura informaţiei. Al cărei scop este aplicarea principiului identităţii din logică. În anvergura ei se află ce este comprehensibil (excludem căutarea “lucrului în sine”!), şi ce este necesar pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

Arhitectura informaţiei, forma postmodernă a Principiului Identităţii pentru care pleda la 1904 Constantin Rădulescu- Motru într- o carte despre cultura română, este construită prin două abordări complementare : ‘top down’, adică demersul conceptual descendent, şi ‘bottom up’, adică demersul conceptual ascendent. Abordările se racordează prin participarea la proiect. Utilizarea unor indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul descendent în atacarea problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi, –aşa cum este erudiţia–, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul ‘top down’. Voinţa ca anticipare e tot element din categoria abordării conceptuale descendente.

Întrebuinţarea elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării ‘top down’

În abordarea ‘bottom up’ se pleacă de la o bază cognitivă la prima vedere amorfă, şi se caută, creativ şi prin implicare personală, o structură. Absenţa unor elemente pre-ordonate şi a unor elemente de anticipare este tipică demersului conceptual ascendent.

Observăm că factorii ambientali sunt în general nişte date caracteristice în abordările de tip ‘bottom up’. Antamarea unei probleme pe baza unei mari cantităţi de date brute, de exemplu datele unui inventar al dezastrelor sau ale unui bilanţ al succeselor, ţine de abordarea ‘bottom up’. Abordarea conceptuală ascendentă începe de la fundamentele concrete şi tangibile ale unei situaţii ‘de viaţă’, nu de la principii abstracte. Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă de intrarea României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română în toate domeniile, prin combinarea unor abordari ‘top down’ şi ‘bottom up’, deci pornind şi de la necesarele ‘principii abstracte’, cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul ’situaţiilor de viaţă’ din România, în domeniul intelectual, ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).

Construirea unei arhitecturi a informaţiei în limba română este cerinţă fundamentală pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Reamintim că în limba franceză, edificarea unei arhitecturi a informaţiei a fost esenţa programului Bourbaki de refacere a fondului cultural – ştiinţific după hecatombele războaielor mondiale. Dar câţi dintre dascălii noştri au murit! Este timpul ca un proces de tip Bourbaki să fie iniţiat şi în limba română.

Poate că în locul cerinţei „academice” imperioase pentru construirea unui “DEX vulgar” (ca şi cum ar exista un DEX hieratic, precum şi un DEX eroic, formula lui Giambattista Vico este încă relevantă în privinţa construirii unei civilizaţii) noua revoluţie lingvistică ar fi trebuit începută printr-o cartare cauzală a tuturor cuvintelor dificile însă utile. Cartarea cauzală este o procedură folosită în managementul calităţii totale, aceasta fiind valoare pivotală în lumea postmodernă.

Sintagma franţuzească savoir faire cu semnificaţia de modus operandi, în româneşte „mod de lucru” sau „metodologie”, a fost incontestabil folosită de elitele româneşti încă din secolul XIX. Noi o propunem în continuare, dar fără insistenţă şi ostentaţie, ca alternativă la englezescul know how.

În textele din blogul nostru, ori de câte ori am considerat necesar am redat termenul care a fost punctul de plecare, cel mai adesea în limba engleză. Putem afirma că textul blogurilor este şi un Thesaurus pentru dezvoltarea durabilă în România.

Exemplu revelator pentru Noua Economie este „Dinamica fluxurilor de ‘savoir faire’ (‘know how’, ‘modus operandi’). Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări într-un motor boolean de căutare pe Internet. Proiectând acest fragment al discursului pe axa echităţii intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare” erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial!

Timpul “heideggerian” al Fiinţei este metafizic şi tehnologic. Sau, dacă vreţi, este secvenţializarea “filosofiei tehnologiei”. Chiar şi în limba engleză actuală se pun acute probleme de limbaj proiectat în timp tehnologic. Metadatele privind dezvoltarea durabilă se prezintă acum pe web ca fragmentele unui meta-discurs post-modern.

Textele pe care le propunem celor interesaţi de tema dezvoltării industriale durabile a României reprezintă reflecţia noastră asupra conţinutului informativ al unei vaste bibliografii acumulate până acum pe plan internaţional, precum şi sinteza ideilor acceptate, considerate paradigme, într – un text coherent, o reprezentare ontologică în limba română.

Intenţiile noastre strategice privind construcţia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă sunt precise, de asemenea ele sunt articulate într- un limbaj clar. Dar rămâne ca această strategie deliberată să se transforme într- o strategie ideologică asimilată de o comunitate epistemică. Este necesar şi un orizont de timp pentru câştigarea suportului politic pentru această strategie în Noua Economie din România. Pentru a putea deveni o strategie ideologică, viziunea noastră asupra parcurilor eco – industriale pentru dezoltarea durabilă trebuie să fie larg acceptată de societatea românească, împărtăşită de lideri politici până la punctul la care această viziune poate deveni o ideologie.

Speranţa ce avem în succesul strategiei ideologice a parcurilor eco-industriale pentru dezvoltarea durabilă în România este în anumită măsură teleologică. Se bazează pe credinţa că fenomenul planificării strategice a parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă, odată declanşat, se va mişca (spre deosebire de săgeata paradoxului eleat) către ţinta de auto-realizare.

Titus Filipas

Sanctuarul intereselor oneste

blogideologic — Thu, 03 Apr 2008 06:44:51 +0000

Dincolo de situarea geospaţială, parcurile eco – industriale trebuie să fie perfect aşezate pe frontiera conceptuală a optimalităţii Pareto în managementul decizional. Aşezarea aceasta depinde nemijlocit de judecăţi de valoare implicând preferinţe şi compromisuri.

Întrebuinţarea elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării ‘top down’

Utilizarea unor indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul descendent în atacarea problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi, –aşa cum este erudiţia–, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul ‘top down’. Voinţa ca anticipare e tot element din categoria abordării conceptuale descendente.

Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă de intrarea României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română în toate domeniile, prin combinarea unor abordari ‘top down’ şi ‘bottom up’, deci pornind şi de la necesarele ‘principii abstracte’, cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul ’situaţiilor de viaţă’ din România, în domeniul intelectual, ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).

Exemplu revelator pentru Noua Economie este „Dinamica fluxurilor de ‘savoir faire’ (‘know how’, ‘modus operandi’)”. Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări într-un motor boolean de căutare pe Internet. Proiectând acest fragment al discursului pe axa echităţii intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare” erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial!

Titus Filipas