Nu ştiu voi cum sunteţi, însă eu când vin sărbătorile de iarnă, plec acasă.

Vineri m-am trezit dimineaţa, am făcut un pic de ordine pe unde stau eu în Cluj şi terminând, cam prin jurul orei 14:30, am plecat să stau la ocazie. Ocazie spre acasă.

M-am dus pe undeva unde eram singur, undeva după cârdul de autostopişti… mi-am scos pancarda, o coală ministerială, scrisă cu marker negru.

Şi am stat vreo 10-15 minute, până când îmi semnalizează o ambulanţă că opreşte să mă ia. Am mai auzit de la alţii că au mers cu ambluanţa la ocazie, aşa că nu mi s-a părut nimic dubios.

Soferul era un ins foarte treabă, de vărstă mijlocie. Din păcate, nu a folosit sirena şi girofarul pe parcursul drumului, decât într-o intersecţie aglomerată. Deh, nu era în misiune.

Şi am mers. Am povestit. Am ascultat. La un momendat am avut nişte dezbateri, care ar face-o invidioasă până şi pe Ellaida, cunoscută pentru calitatea dezbaterilor de pe blogul ei. Discutam despre starea spitalelor româneşti, măsurile de reformă luate de actualul ministru al sânătăţii. Am bârfit nişte doctori. Apoi, am bârfit nişte pacienţi. Şi maşinuţa gonea pe drumurile frumoasei noastre patrii, pe care iarna mi-o prezenta, într-o frumoasă lumină nouă. Lumină albă, de pe care nu îmi puteam dezlipi ochii.

Radioul era pornit pe Europa FM, „Drum cu prioritate” sau cum îi zice. La un momendat când ne aflam într-o zonă muntoasă şi priveam pe marginea drumului înzăpezit ramurile acoperite cu ceva alb(probabil chiciură), ale copacilor, la radio a început un „Sculaţi gazde, nu dormiţi”, cântată de un cor de copii. Involuntar mi-au curs vreo două lacrimi. Era prima colindă pe care o auzeam, cu ocazia acestor sărbători.

Apoi iar discuţii, radio, peisaje de iarnă.

Nu pot să nu îl citez pe domn’ sofer, care a fost destul de amabil, încât să mă transporte pe acest drum în cursul zilei de ieri: „…eu, ca sofer de ambulanţă cunosc foarte bine nivelul de trai din România, unii sunt atâta de bogaţi, încât nu poţi intra la ei în casă de teamă să nu mudăreşti sau să strici ceva, iar la alţii nu poţi intra din cauza mizeriei şi a sărăciei care te întâmpină…”.

Apoi, după o scurtă escală, am ajuns acasă.

Uitasem că am unii vecini care aduc a vecinii Mirandolinei(cunoscută în „blogland” pentru poveştile despre minunatele isprăvi ale vecinilor ei), aşa că m-am decis din reflex să-mi verific căsuţa poştală. Lângă căsuţele poştale se află un spaţiu gol, un fel de gaură parlelipipedică în perete. În acea gaură cineva, probabil un vecin binedispus de pe urma sintezei unor substanţe cirotice cu lichidele din stomacul său, depozitase acolo partea de sus de la un indicator rutier care indica o trecere pietonală. Acel albastru fusese stropit, după cum  totuşi  se vedea, în ciuda iluminării precare din incinta imobilului în care locuiesc acasă, cu un lichid de culoare galbenă, care mirosea puternic a acid uric.

I-am revăzut pe ai mei. Apoi am montat diverse electrocasnice achiziţionate recent de a mei, prin casă.

În dimineaţa zilei de astăzi a avut loc maratonul cumpărăturilor de sărbători. Noi am optat pentru Real. Inspirată alegere dacă e să ţinem cont de sloganul lor, „Moş Crăciun e Real”. Aglomeraţie, coadă mare, preţuri mici… un cocktail aproape perfect. Ieşim. Încărcăm portbagajul.

Bătrâna Dacie 1310, posesoare a unui motor cu injecţie porneşte vânjos sub comanda mea. Şi se opreşte rapid, mai apoi. Ce mai, aglomeraţie mare şi pe şosele.

Mai spre seară a ajuns şi frate-meu acasă. Revedere. Bucurie mare. Din nou, montat de electrocasnice.

A venit şi seara… eu scriu postul ăsta. Îl voi posta şi mă pun pe un film(documentar). Vă doresc sărbători fericite, şi ce vă doriţi voi să prindă contur. Dar numai lucrurile pe care le consider eu bune.

Oh, uitasem… mâine voi împodobi bradul.