Pe link-ul de mai jos se poate citi on-line proiectul de Hotărâre pentru revocarea Hotărârii nr.123/2007 a Consiliului Județean Timiș, privind stabilirea drepturilor și sporurilor speciale ce fac obiectul încheierii acordurilor/contractelor colective de muncă, începând cu data de 01.01.2010.

Link : Proiect Hotărâre

Pentru cei care nu știu, Hotărârea nr.123/2007 a Consiliului Județean Timiș este actul care a modificat abuziv Contractul și Acordul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, la finele anului 2007.

În urma demersurilor întreprinse s-a reușit ca la Comisia Economică din cadrul Consiliului Județean Timiș să se amendeze propunerea de Hotărâre în sensul eliminării art.2 din aceasta.

Dacă propunerea de Hotărăre se aprobă, cu amendamentele aduse de Comisia Economică,  în ședința Consiliului Județean din 15.12.2009, Contractul și Acordul Colectiv de Muncă revine la forma inițială, forma în care a fost semnat.

Să aprindem candela pentru popor

Să batem clopotul înspre ştiinţă

Ne arde tare al fiinţei noastre dor

S-a  consumat  timpul pentru căinţă.

Priviţi spre cer la norii coloraţi

Ei ne arată tuturor schimbarea

De generaţii vom fi acuzaţi

De nu vom auzi acum,  chemarea.

O mănă întinsă, altă mână prinde

Şi hora bunăstării vom începe

Din linişte vor izvorî  colinde

Oricare om, îndemnul-l va pricepe.

Care din noi doreşte jugul iară ?

Cine îndemnu-acesta nu-l aude ?

De ce în viitor să fii  povară ?

Şi să uităm că-n lume avem  rude.

O candelă aprinsă  pentru vii

O rugăciune spusă-n prag de seară

Un gând curat ce zboară spre copii

Să-nlocuiască viaţa noastră  amară.

Întinde-ţi mâinile, a noastră-i hora

Pământul e bogat şi apa pură

Să dăruim speranţă tuturora

Şi vieţii să-i croim altă  turnură.

M-am oprit pentru o clipa sa ma intreb ce sa fac. Nu stiu cum sa reactionez in continuare, daca sa merg mai departe sau daca sa raman aici, daca sa incerc sa schimb ceva sau daca sa las totul asa cum e, daca sa ma gandesc si la ceva nou, sau daca sa las banalul sa faca casa buna in continuare cu viata mea.

Nu am putut niciodata sa inteleg cum se poate ca un plan atat de perfect intocmit in minte sa devina atat de gol in momentul in care e pus in practica.Nu am putut niciodata a intelege de ce e atat de usor sa te entuziasmezi si sa te bucuri anticipat pentru ceva ce sti ca o sa fie un lucru cu adevarat benefic si totusi, de ce e si mai usor sa te descurajezi. Stiu ca nu putini sunt cei care prefera sa ramana la adapostul umbrei; le e teama ca odata iesiti in bataia razelor soarelui se va ivi si acel nor care le va lua toata seninatatea. Si mai stiu ca exista si persoane care prefera ca la primul obstacol sa se opreasca doborati; prefera sa stea decat sa incerce sa sara. Si ceea ce mai stiu e ca astfel de obstacole intalnesti la fiecare pas, la fiecare gand, in fiecare clipa. Aici exista de fapt o lupta: o lupta intre entuziasm si dezamagire. Se spune ca nu e de ajuns sa castigi o lupta pentru a castiga razboiul.Si totusi, chiar daca dezamagirea castiga o lupta minora, neinsemnata, la ultima intalnire, sau la ultimul proiect, sau poate la ultima ta incercare de a face ceva, suntem de fiecare data gata sa-I oferim, fara nici macar un minimum de efort, victoria. Suntem tentati sa uitam de entuziasmul care a condus totul pana atunci; suntem tentati sa lasam la o parte bataliile castigate de acesta. Ne atintim privirea asupra insuccesului, a lipsei de cooperare, sau poate a lipsei timpului.Incet, incet ne schimbam tabara; trecem de sub steagul “entuziasmului” sub steagul “dezamagirii”. Asa este, ea are o armata mai mare. Dar entuziasmul are o armata mai selecta. Toti se entuziasmeaza, dar nu toti raman asa.

A, mi-am amintit ca a trecut ‘clipa’.M-am intrebat; si mi-am si raspuns. Prefer sa fiu un ostas select, decat un ostas necunoscut. Asa ca ma ridic, ma uit in zare, departe, dincolo de orizontul intunecat de nori care mai de care mai negri, si zaresc soarele; soarele entuziasmului, ascuns de acesti nori ai dezamagirii. Fac un pas, mai fac unul si apoi altul. Parca soarele e mai aproape, parca e mai luminos, parca e mai frumos! Nu mai vad nori, nici albi, nici negri. Si asta nu pentru ca nu exista, ci pentru ca mi-am amintit ca nu e de ajuns ca acestia sa castige o batalie. Am ales sa tin la entuziasm.

Tu…care acum oscilezi intre dezamagire si entuziasm, intre bucurie si tristete, intre renuntare si a merge mai departe…Tu…care esti atat de tentat sa accepti toti acei nori care te inconjoara si sa uiti de soarele din spatele lor…Tu…adu-ti aminte ca totul depinde de tine: mergi mai departe spre varf sau te opresti.Dar nu uita: privelistea cea mai frumoasa se vede de sus…

         Vară. Valuri se spargeau neglijent de mal. Pe nisip, o fată privea în larg. Buclele ei se mişcau uşor în adierea vântului deja prea cald. Încercau neputincioase să îi acopere pielea perfectă a umerilor. Ochii ei albaştrii erau născuţi din mare,  mătasea safirică a rochiei pe care o purta împărtăşindu’le, parcă, destinul.
         Privea în larg, aşteptând. Ce aşteapta? Nici ea nu ştia. Atunci, o fetiţă s’a apropiat curioasă de ea. S’a uitat adânc în ochii ei. Parcă i’ar fi citit sufletul. Brusc, feţişoara aceea cu ochii verzi, rotunzi şi mari a fost luminată de un zâmbet.
        “Cum te cheamă?” a întrebat fericită fetiţa.
        “Eva.” a răspuns surprinsă fata.
        “Ţi se potriveşte. Arăţi ca o Eva. Eu sunt Sofi.”
        “Eşti singură pe’aici pe plajă? Unde îţi sunt părinţii?”
        “Aoleu. După ce faci cunoştintă cu cineva spui “Încântată să te cunosc”.
        “Scuză’mă Sofi. Sunt încântată să te cunosc” spuse senină Eva.
        “Şi pentru că văd că eşti atât de curioasă, mami e pe dig. Tati nu ştiu unde este. Defapt, dacă stau bine să mă gândesc, niciodată nu ştiu. Dar tu de ce stai aici singură? Părinţii tăi unde sunt?”
         “Nu sunt aici. Nu i’am mai văzut de multă vreme.”
         “Nu mi’ai răspuns la tot ce te’am întrebat. De ce stai singură aici?”
         “Nu sunt singură. Sunt cu tine, Sofi.”
         “Dar e, că nu cu mine, vrei să fii?”
         Atunci ochii ei albaştrii s’au fixat în cei verzi ai fetiţei, iar in colţul genelor a răsărit o lacrimă.
         “Eşti un pic prea deşteptă pentru vârsta ta, nu crezi?”
         Bosumflată, Sofi i’a răspuns:
         “Nu chiar. Adică am 6 ani, la ce te aştepţi?”
         “Îmi cer scuze, din nou. Nu mi’am dat seama că vorbesc unei persoane atât de mature.” i’a spus Eva râzând.
         “Pentru mine e simplu. Ori e aşa, ori e aşa. Ori îmi place ciocolata, ori îmi place caramelul. Dar trebuie să mă hotărăsc. Că mami nu face o sută de feluri de desert. Trebuie să alegi ce iţi place şi să rămâi cu ce ai hotărât.”
         “Ce îmi spui tu este, defapt, că trebuie să hotărăsc exact ceea ce îmi doresc.”
         “Evaa..Cum crezi tu că am reuşit să mănânc atâtea fursecuri cu ciocolată? Mi’am făcut curat in jucării în fiecare zi timp de o lună. Şi la sfârşit, mami a scos tava minune din cuptor! Trebuie să mai faci şi câte ceva, nu doar să aştepţi să ţi se pună sub nas.”
         Eva a urmărit’o cu atenţie cât a vorbit. Nu i’a venit să creadă. Avea dreptate.
        “Acum de ce mai stai încă aici? Du’te şi alege’ţi prăjitura.”
        O sărută pe obraz, se ridică şi plecă uşor de’a lungul malului. Tristeţea ei fusese trimisă în exil, pentru totdeauna.
        În urma ei, o fetiţă cu ochii verzi alerga fericită pe dig. Dar paşii ei nu lasau urme în nisipul pe care il călca. A alergat şi a dispărut, în sunetul valurilor lovite de roci şi a căldurii prea mari a adierii vântului.
       Eva nu a ştiut niciodată că, în ziua aceea care i’a schimbat viaţa, a văzut cu ochii ei, un înger.

- Am zis ca plang pentru ultima oara.

- Si ce ai mai zis ?

- Am zis ca plec. Si ca nu ma mai intorc.

- Si ce ai facut ?

- M-am ratacit cand am plecat, si de teama, m-am oprit la mijlocului drumului si am inceput sa plang. Ochii ma dureau, asa ca m-am ridicat si m-am intors. M-am gandit ca trebuia sa ajung undeva.

- De ce ?

- De ce m-am intors ?

- Nu. De ce te-ai gandit ca trebuia sa ajungi undeva ?

- Pentru ca toate drumurile duc…

- Toate drumurile duc undeva, atata timp cat tu ai taria sa te ridici si sa mergi inainte. Nu inapoi.

- De ce imi reprosezi acum ? Am venit la tine, pentru ca desi m-ai ranit si ai fost motivul hotararii mele de a pleca, stiam ca ma vei primi cu bratele deschise.

- Spune-mi, te rog… Tu ai primi pe cineva cu bratele deschise daca ti-ar tranti un „plec” in conditiile in care tu ai aseza pe acel cineva pe sufletul tau ?

Ea tace.

- Nu sunt absurd. Nici rau. Doar ma doare. Si ma doare tare. Nimeni nu ar pleca daca ar iubi cu adevarat.

- Iarta-ma…

- Te-am iertat destul. Si mai am sa-ti spun ceva inainte sa plec si eu la randul meu. Toate drumurile duc la omul pe care il iubesti, insa tu ti-ai dat seama de asta mult prea tarziu. Eu nu te mai pot iubi. Am plecat deja.

El se indeparteaza. Ei i se inlacrimeaza ochii.

- Cand te vei intoarce, eu te voi primi cu bratele deschise…

Sunt un bun ascultător şi mă implic emoţional în poveştile de viaţă ale altora. Indiferenţa nu mă caracterizează; nu m-a caracterizat niciodată…

Mi s-au spus destule şi am fost martorul multor întâmplări pe care alţii au simţit să mi le dezvăluie; am trăit cu şi prin fiecare în parte…Sunt o fire sensibilă…

Nu sunt însă o fire impresionabilă.

O singură poveste de o viaţă nu încetează  să mă impresioneze.

E povestea unui tânăr adolescent care a ştiut ce a vrut şi şi-a schimbat destinul. “Liberul arbitru” în cazul acesta ar fi funcţionat destul de greu, sau chiar imposibil.

Liberul arbitru – adică atunci când TU ai puterea să intervii, să decizi şi să alegi să schimbi.

Atunci era greu, iar mulţi nici nu îşi puneau întrebarea dacă… Trăiau o existenţă cenuşie şi acceptau.

Nu aveau încotro…

El era Visul…şi a plecat în căutarea lui…a lui şi a visului…

La 18 ani, când altora li se părea un act de inconştienţă, RISC SUPREM, el a reuşit.

Îl leagă de acel trecut o bancnotă de 1 dolar pe care o păstrează şi astăzi.

Poate ca să-i aducă aminte de trecut, să nu uite niciodată.

E mărturia unui sistem din care el a reuşit să evadeze…

Nu admir mulţi oameni. Respect însă fiecare individ. Iubeşti cu adevărat doar pe cei pe care îi admiri.

Admir şi respect însă o persoană în mod cu totul particular; şi nici astăzi nu încetează să mă uimească!

Este singura poveste de viaţă cu adevărat impresionantă pe care, din anumite motive, nu o pot reda întocmai cum a fost trăită.

Este povestea unui tânăr care a ştiut ce a vrut.

Care CHIAR a ştiut ce a vrut.

Stătea pe pat, bolnav şi cu ochii uscaţi. Părul albit de trecerea timpului îi era lipit de cap. Mâinile slabe ca două crengi de copac stăteau fără vlagă. Am ieşit cu ochii împăienjeniţi de acolo. Am mers acasă şi mi-am zis că mâine îi fac altă vizită. Mâine a trecut şi apoi…a venit un alt mâine. Zi după zi trecea şi mâine nu mai venea. Dar a venit altceva. Un telefon. A murit. Acum şi să fi vrut şi nu mai puteam merge mâine la el.

De atunci îmi tot promit că de mâine am să fiu altfel. De mâine am să citesc mai mult, am să am mai mult timp pentru mine. De mâine am să învăţ să cânt la chitara şi mâine am să-i spun cât de mult îl iubesc. Mâine am să fiu mai ordonată şi mai responsabilă. De mâine vreau să învăţ noi lucruri şi vreau să mă schimb. Dar de maine, zău! De mâine nu am să mai las să treacă timpul pe lângă mine. Mâine am să-i spun în faţă cu adevărat ce cred. De mâine mă apuc serios de cântat. De mâine nu am să mai spun că ”de mâine”. Dar…. dacă ”mâine” nu mai vine? Dacă tot ce mi-a mai rămas este astăzi? Doar ce-i în mână nu-i minciună nu?

Aşa că m-am hotărât! De AZI am să încep să citesc mai mult. Azi îţi spun ţie că niciodata nu am să mai am cea mai bună prietenă. Azi mă duc să-i spun cât de mult îl iubesc şi azi îmi sun amica să văd ce mai face! AZI nu am să mai fiu fata de mâine!

Dupa ce Avocatnet.ro a prezentat zilele trecute decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie (ICCJ) prin care taxa radio-tv era anulata definitiv pentru microintreprinderi, joi, in Monitorul Oficial, s-a publicat o hotarare recenta a Guvernului, prin care se excepteaza de la plata taxei doar microintreprinderile cu activitate suspendata si doar in ceea ce priveste taxa radio, nu si cea TV.

”Persoanele juridice cu sediul in Romania, care se incadreaza in categoria microintreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, au obligatia sa plateasca pentru sediul social o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune, cu exceptia celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale”, se arata in HG nr. 1012/2009 modificarea si completarea HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, adoptata de Guvern in 9 septembrie si publicata joi in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 695.

Totodata, Hotararea prevedea ca, “pentru a fi exceptate de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice mentionate au obligatia de a depune la sediul Societatii Romane de Radiodifuziune o cerere insotita de certificatul constatator emis de Oficiul National al Registrului Comertului din care rezulta suspendarea activitatii.”

Pe de alta parte, prin decizia nr. 2102, in dosarul 1428/33/2008, ICCJ a respins ca nefondat recursul declarat de Guvernul Romaniei si a anulat ca netimbrat recursul formulat de Societatea Romana de Radiodifuziune, in procesul prin care o firma din Cluj a cerut anularea taxei radio-TV.

Sunt astfel anulate prevederile cuprinse in articolul 3, alineatul 1 din Hotararile de Guvern nr. 977 si 978 din 2003, astfel ca persoanele juridice care nu detin mijloace tehnice de receptionare a informatiei radio-TV nu vor mai fi obligate sa achite taxa instituita de lege pentru aceste servicii.

Potrivit articolului 23 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, “hotararile judecatoresti definitive si irevocabile prin care s-a anulat, in tot sau in parte, un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor.”

In motivarea deciziei, ICCJ sustine ca argumentele aduse de Guvern si SRR, in sensul ca taxa radio se regaseste in legislatia si practica europeana in domeniu, fiind cunoscut ca in toate tarile Uniunii Europene, dar si pe plan mondial aceasta taxa reprezinta principala sursa de finantare a activitatii posturilor publice din domeniul audiovizualului, nu pot fi folosite ca argumente in sustinerea legalitatii prevederilor contestate din cele doua hotarari ale Guvernului, intrucat, asa cum s-a retinut anterior, dreptul la informare al cetatenilor, prin mijloacele de informare, radioul si televiziunea publica, nu poate fi transformat intr-o obligatie, cu atat mai mult cu cat dispozitiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, impun plata acestor taxe beneficiarilor de aceste servicii.

Mai multe detalii despre decizia ICCJ puteti gasi aici.

sursa: www.avocatnet.ro

Motto: “Cunoaşte-te pe tine însuţi/însăţi!“

Oracolul din Delphi

Am povestit aici despre cererea în căsătorie a lui D. , dar în ianuarie era foarte aproape momentul în care D. mă părăsise, iar acum am posibilitatea, având în vedere că pe 5 septembrie s-a împlinit un an de când am cerut-o în căsătorie, să vă prezint mai obiectiv ce-a fost în mintea mea atunci, în lumina celor care se întâmplaseră cu doar o seară înainte.

În primul rând, primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţă după ce D. mi-a spus de A., a fost să am o discuţie foarte tranşantă cu ea în bucătărie.  Aici am făcut o altă mare greşeală (chiar două) – şi am să vă explic structural cum anume am învăţat din acea greşeală.

Am întrebat-o pe D. ce îşi doreşte de la o relaţie. Ce vrea ea când va fi “mare” D. mi-a răspuns, sincer, că nu ştie ce vrea. Practic, cele două aspecte: componenta sufletească, a împlinirii, sau cea materială, a confortumul material asigurat în cadrul în care trăia. În condiţiile în care cineva nu ştie ce vrea, cel mai bine este să laşi acea persoană în pace să îşi dea seama. Eu nu am făcut acest lucru, am riscat, sperând că POATE mă va alege pe mine. Câteva zile mai târziu, urma să verific acest lucru, prin faptul că într-o noapte când rămăsesem împreună la birou, i-am întors spatele şi am ieşit pe uşă, atunci când ea a refuzat să-i spună lui A. de relaţia noastră, chiar după ce el se întorsese. D. era gata să îl aleagă pe el, atunci când eu eram gata să ies pe uşă. Ce aş fi făcut diferit, ştiind acum ce nu şiam atunci, este că aş fi ieşit pe uşă. Numai că nu am făcut-o. Şi nu pot să spun neapărat că îmi pare foarte rău că nu am făcut-o, pentru că în felul acesta i-am demonstrat lui D. că pot fi prezent pentru ea, pot fi lângă ea chiar şi atunci când îmi aruncă o serie de provocări în cale. Acestei femei i s-a demonstrat, practic, în mod sistematic, în viaţă, că poate să fie părăsită de oricine, că poate să fie desconsiderată, încât teama ei de a nu fi abandonată ar fi fost reîntărită de decizia mea. Atunci când a fost confruntată cu adevărul că nu îmi poate impune realitatea ei, că aş părăsi-o sau aş înşela-o, m-a părăsit ea pe mine.

Provocarea pentru ea a fost conflictul dintre certitudine şi incertitudine, diferenţă ilustrată şi de Anthony Robbins în materialul de mai jos:

Cealaltă greşeală pe care am făcut-o a fost să cred că D. chiar se cunoaşte pe sine. La fiecare întrebare pe care o puneam, D. stătea pe gânduri. Am observat că se străduie cu greu să răspundă la nişte întrebări legate de viaţa ei, la care se pare că nu se mai gândise de ceva vreme aşa introspectiv cum o solicitam eu. Mărturia imposibilităţii de a relaţiona şi mugurii neînţelegerilor care urmau să apară între noi îmi erau foarte clari. Dar nu, am considerat că ea se cunoştea suficient de bine încât să dea nişte răspunsuri în conformitate cu realitatea. Socotelile ei însă urmau să dea cu zecimală. Acum, ceea ce îmi este cunoscut şi prin vis, este că oamenii nu se cunosc pe sine înşişi. Mai mult, eu am capacitatea, într-un timp relativ scurt (uneori chiar şi o conversaţie de câteva minute), să cunosc oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi. Iar acum oamenii nu mi se mai par profunzi, ci transparenţi. Înainte, nu aveam încredere în această intuiţie a mea. Provocarea pentru mine a fost dacă o cunosc pe D. suficient de bine încât să o cer în căsătorie.

Needless to say, ca să-l parafrazez pe clientul de care am scris aici, acum dacă aş cunoaşte o femeie precum D., poate cel mult aş ieşi cu ea la o cafea… În mod clar m-a ajutat să-mi filtrez muuult mai fin standardele în ceea ce priveşte comunicarea cu femeile.

Adevărul este că o cunoşteam pe D. mai bine decât se cunoştea ea pe sine, dar am ignorat în mod sistemtic părţile negative, care, trist de constatat în această situaţie, s-au demonstrat mai importante decât cele pozitive.

Atunci când am făcut cererea în căsătorie, aveam o garanţie şi o certitudine deosebită. Nu aveam cum să pierd. Era un pariu conceput care să îmi asigure succesul. Cum? Dacă accepta, atunci era clar că avea să renunţe la el şi să rămână cu mine, iar dacă nu accepta, îmi dădeam seama că această femeie nu îmi merită atenţia. Dar nu aveam să o părăsesc. Lecţia pentru care am suferit a fost aceea că ea a învăţat să ia o decizie. A luat o hotărâre pentru care şi-a asumat responsabilitatea.

Şpilul este că…

atunci când întâlneşti pe cineva care nu ştie ce vrea, aşteaptă-te să suporţi consecineţele procesului până când ia o hotărâre!

Iar hotărârile pe care le-a luat D. nu au fost luate propriu-zis de ea, ci a fost împinsă de la spate. Ca un copil care nu este în stare de nimic. Ca un om întreţinut, care poate fi oricând scos afară dacă nu dansează cum îi cântă proprietarul sufletului ei.

Asta a fost trist. Dar nu pot spune decât că aceasta a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua, având cunoştinţele, experienţa şi structura psihologică de atunci. Cu toate acestea, deşi relaţia în sine nu a durat decât 3 luni, efectele ei s-au propagat în viaţa mea până acum.

Primul lucru pe care l-am făcut a doua zi după ce am cerut-o pe D. în căsătorie a fost să iau din telefonul ei numărul lui A. Ea nu a bănuit niciodată asta, iar eu nu am iniţiat contactul cu el. Doar că, într-o dimineaţă de octombrie, aveam să ştiu cine mă sună…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, s-ar putea să îţi placă şi:

Ţi-am spus eu!

De ce (nu) (mă) cunoşti

]]> http://alexionescuthinks.wordpress.com/2009/08/16/modele-de-documente-pt-secretariatul-bisericii/ Sat, 15 Aug 2009 22:37:24 +0000 alexandru ionescu http://alexionescuthinks.wordpress.com/2009/08/16/modele-de-documente-pt-secretariatul-bisericii/ http://maminineta.wordpress.com/2009/08/06/nehotarare-2/ Thu, 06 Aug 2009 09:26:11 +0000 maminineta http://maminineta.wordpress.com/2009/08/06/nehotarare-2/

Foto: Amnesiacgirl

Trenul tău,  acum e-n gară

Şi de nu te urci în el

Vei  simţi viaţa  povară

Când nu urmăreşti un ţel

Mai ai timp două minute

Prinde trenul nu mai sta

Chiar dacă ai mici dispute

Ele se vor rezolva

Trenu-acesta te va duce

Viaţa să n-o iroseşti

De nu-l iei,  într- o răscruce

Singură,  te rătăceşti

De vrei totul pentru tine

Intr-o zi vei avea mult

N-o să te mai poţi abţine

Să fii veşnic un adult

Viaţa merită trăită

Acum sunt frumoşii ani

Urcă acum,  fii fericită

Nu te mai gândi la bani

Timpul nu te mai aşteaptă

Poţi să-l furi numai odată

Hotarârea  cea mai dreaptă

E pe fruntea ta săpată.

cum eshti mai sclav: pe plantatia ta sau pe plantatia marelui proprietar?

cum e mai laba: sa ti-o faci cu mana ta sau sa ti-o faca altu cu mana lui?

Eram în primul semestru al anului 4 de facultate când am fost întrebat: ce vrei să faci în continuare?

Simplu: pe la începutul anuluii viitor vreau să găsesc ceva de lucru temporar, ca nu am bani deloc, ceva sa nu fie nici rău, dar nici prea bine, şi după ce termin facultatea găsesc un job real.
Absolut total din senin, fără ca au să caut deloc, la sfârşitul lunii ianuarie un prieten trimite un mass-mess: cine e interesat de un post de grafician, să dea un semn. În 1 februarie eram angajat.
Am terminat cu licenţa în iulie, în august am căutat de lucru şi am şi găsit. Şi m-am gândit aşa: aici stau ceva mai bine de un an, un an si jumătate poate, apoi vreau să plec din ţară, să fac ceva experienţă de lucru internaţională. Evident că n-am căutat dar clar vroiam. Şi hop, se iscă o oportunitate chiar în firma în care lucram. Am fost primul pe lista de plecare. După întoarcere a fost situaţia de aşa natură încât a trebuit să rămân în ţară, deşi aş fi vrut să plec. Am zis în gândul meu, clar, trebuie să lucrez la altă firmă. Din nou nu am căutat, dar la mai puţin de o lună primesc un telefon, că mi-a fost găsit cv-ul pe un site de recrutări, să merg la interviu.

Sunt vreo 9 luni de când sunt angajat aici şi începe să mă îngrijoreze situaţia în care mă aflu: nu am nici un plan, ce urmează să fac în continuare? Dacă nu ştiu, cum pot să fac ceva? Dacă nu ştiu unde vreau să ajung, de unde ştiu încotro să mă îndrept?
Mă loveşte un gând: oare e cazul să schimb domeniul? Să renunţ la slujba de programator pentru a porni pe un nou drum? Oare e deja timpul să mă orientez spre un post de vânzări?

Ştiu că la un moment dat asta o să fie direcţia, că o să fac vânzări, apoi consultanţă şi într-un final profesor universitar, dar, oare e deja timpul să mă îndrept spre vânzări? Mă gândeam că mult mai încolo în timp. Dacă ar fi să împart viaţa mea în bucăţi de timp, oare cât aş aloca pentru a fi programator? Când vreau să mă apuc de altceva?

Dacă vreau să fie în curând trebuie să mă străduiesc serios. Ştiu că o să implice efort imens nu doar din punct de vedere teoretic, pentru că am foarte-foarte mult de citit şi de experimentat. Efortul cel mai mare o să fie cel intern, pentru că momentan nu am personalitatea orientată în direcţia aceea, nu sunt deshis către oameni, către discuţii, către negociere. Acum dacă discut cu cineva o chestiune, fie e aşa, fie invers, fără prea multe nuanţe. În vânzări nu exista decât nuanţe, nimic nu e precis, nimic nu e stabil. E cu totul altă lume. O să renunţ la statul în faţa monitorului de calculator pentru agitaţia din mediul de afaceri.

Ştiu că asta vreau să fac, întrebarea e când?

Cand nu stii ce hotarare sa iei, e mai bine sa astepti sau sa actionezi dupa instinct? E mai bine sa invatam din greselile altora sau mai bine riscam si macar stim ca a fost alegerea noastra? Alegem intr-adevar pentru noi sau alegem cum ar trebui sa fie mai bine si pentru altii? Eu, cel putin la intrebarile astea, as raspunde acum: astept/alegerea mea/pentru altii. Tu cum crezi?