Citisem, mai de mult leapşa(el neagă faptul că ar fi o leapşă) lui Phosporos(Insurgiam). A scris foarte mult, dar rezumat ar suna cam aşa: scrie cu ce doctrină politică te identifici şi de ce?

Ştiam că nu trebuie decât să aştept şi din leapşa respectivă, va lua naştere o frumoasă sursă de umor. Când sunt invitaţi să o preia cei de la Moshee şi Mordechai(maeştrii gafelor pe WordPress), nici nu se poate altfel.

Ioana, istorica(ce se specializează în Cluj) de la Porţile Orientului, prima pe care am citit-o(pentru că e harnică) a scris, printre nişte chestii haioase şi: „În final, asezonăm totuşi cu o repulsie şi o antipatie maximă pentru stânga. De orice tip ar fi ea. Pur şi simplu nu pot vedea nimic bun p-acolo, aşa că dacă voi observaţi aşa ceva… arătaţi-mi şi mie. Bine, ar fi ecologismul, dar asocierea lui cu stânga mi se pare idioată.”.

Mda, nu sunt eu mare politolog, dar în faţa unei asemea afirmaţii, totuşi făcută cu multă precauţie(de aceea nici nu a ieşit în evidenţă pentru cei care comentau acolo), nu pot să mă abţin să nu răspund.

Aş putea scrie câteva pagini, dar, nefiind mare ecologist nu vreau să mă arunc adânc în ocean… mi-e teamă că nu voi mai putea ieşi la suprafaţă. În fine, aceea e treaba lui Bucurenci Dragoş, că doar avem şi din aceştia.

Bine măi Ioana, acum trecând acum prin faptul că tu nu vezi nimic bun pe acolo prin stânga, presupun că ai vrea să o şi elimini dacă ai avea ocazia şi îmi dau seama cât habar aveţi voi pe acolo, pe la istorie despre trebuşoarele politice! În primul rând, dacă stânga nu ar fi fost, dumneata acum ar trebui să îţi vezi de focul care îţi dogoreşte cratiţa la bucătărie. Faptul că astăzi ai şansa de a face o facultate(pseudo-facultate în cazul tău), faptul că ai dreptul de a particpa la sufraj, faptul că, într-o mare măsură, nu mai eşti discriminată ca şi persoană feminină(ci doar după sublima inteligenţă de care te încăpăţânezi să dai dovadă) se datorează, desigur, acelei părţi din politică în care tu nu vezi nimic bun.

Datorită posibilităţii că cei care ar putea citi afirmaţiile domniei tale despre ecologism, ar putea rămâne nelămuriţi asupra faptului, dacă ecologismul este sau nu de stânga şi cum nu vreau ca ei să rămâna aşa, m-am decis să tratez problema (presu)pusă de tine.

Mişcarea ecologistă, nu a apărut pe vremea dacilor şi romanilor(după spusele tale, mândrii strămoşi ai poporului român de astăzi, hahaha) care, desigur trăiau în armonie cu natura, crescând oi, stupind albinele pentru miere şi prădând Moesia. Desigur şi pe ei(locuitorii zonei balcanice a Dunări) părea să îi preocupe schimbările climatice(care erau prezente şi pe atunci, deh, poluare, bat-o vina), urmarea fiind faptul că s-au păstrat(cică?) izvoare care atestă că în unii ani, Dunărea se putea trece cu carul, iar cireşii dădeau rod de două ori. Dar nu ei au iniţiat mişcarea ecologistă. Aceasta a fost iniţiată în SUA, în anii ’60.

Bănuiesc că, ţie Ioana, nu trebuie să îţi mai prezint faptul că dreapta are la bază principiul libertăţii individuale, dar am să o fac pentru cititorii neavizaţi! Dreapta prespune că individul e liber să facă ce doreşte, cât timp, desigur, nu îşi deranjează semenii. Stânga prespune egalitate între clasele sociale şi că fiecare individ trebuie să se afle, cel puţin pe picior de pornire la egalitate cu semenii lui(militează împotriva disciminării). Dreapta discriminează, lăsând liber mecanismul economic, fapt ce conduce în timp la oligopol şi monopol, dar pe teremen scurt şi mediu conduce la o dezvoltare economică înfloritoare. Stânga ia diverse măsuri sociale prin care limitează oligopoul sau anulează monopolul, conducând la creşterea bunăstării individuale pe termen foarte scurt şi scurt, dar pe termen lung conducând la regres economic. Acesta este pe scurt principiul actual al diviziunii politice, care porneşte de la premisa că „puterea corupe”, fapt pentru care este necesar ca puterea să nu se afle în mâinle tot aceloraşi indivizi. De aceea există alternaţa la putere în democraţia reprezentativă actuală şi de aceea există diviziunea aceasta în stânga şi dreapta(termenii provin din timpul revoluţiei franceze). Stânga şi dreapta se afla mereu în opoziţie, fiecare doctrină încercând să atraga cât mai mulţi votanţi din masa electoratului.

Bun, SUA, după cum cunoaştem, era o ţară cu tradiţie capitalistă, iar după cel de al doilea război mondial dezvoltarea sa economică a luat amploare(crize economice au avut şi ei, ce-i drept). Prin anii ’50 SUA produceau şi consumau aproximativ 50% din bunurile produse şi consumate în întreaga lume, în vreme ce populaţia SUA era aproximativ 5% din totalul populaţiei mondiale.

Producerea aceasta masivă de bunuri, cerea desigur un consum uriaş de resurse, iar efectele consumului acestora(precum tăierea pădurilor) începea să fie observată la scară largă de câtre clasa medie. Astfel că au început să apară şi protestele. Aceste proteste au condus la naşterea mişcărilor ecologiste. Mişcările ecologiste urmăreau ca statul să ia măsuri sociale care să stopeze poluarea şi să protejeze patrimoniul natural al SUA. Aceste măsuri sociale ar fi avut desigur, o urmare imediată dezastruoasă asupra bunăstării economiei americane(care era de dreapta). Pentru a câştiga sprijinul electoratului, politicienii de stânga au adoptat rapid mişcarea ecologistă.

Dar ecologismul este de stânga, că presupune luarea de măsuri sociale care defavorizează direct întreprinderile capitaliste. Aceste măsuri sociale se mai caracterizează prin faptul că conduc, pe terem lung spre binele comun, caracteristică care iaraşi se identifcă cu acţiunile de stânga. Deci, concluzia finală este că ecologismul se defineşte ca o mişcare de stânga.

Iar în final, ca să rezolv şi leapşa lui nenea Phosporos(Insurgiam), voi spune că în momentul acesta sunt simpatizant al laturii politice de stânga(nu de cum e reprezentată ea la noi în ţară, unde face front comun cu dreapta pentru atragerea electoratului format în preponderenţă din clasa săracă). Desigur, dacă şi când îmi voi face o întreprindere funcţională, voi migra spre dreapta. Cât despre politică, clasa actuală politică din România îmi repugnă, de aceea nu îmi doresc să iau parte la aceste lupte pentru ciolan, care să deşfăşoară, deocamdată la noi.

Dacă viaţa mea ar fi un film, atunci ar fi cu siguranţă unul alb-negru. În primul rând ar trebui să aleg o piesă de fundal. O piesă de fundal, care să se potrivească cu ninsoarea abundentă şi domoală. Pentru că totul începe într-o amiază friguroasă şi înzăpezită.

Poate un Bruch ar putea face diferenţa între filmul meu şi alte filme de duzină. Apoi, după ce muzica începe să curgă uşor spre voi, dragi privitori ai filmului meu, am să vă ofer din partea casei câte un pahar de Jack cu trei cuburi de gheaţă făcută din cea mai pură apă minerală. Doar pentru asta aţi plătit bilet la suprapreţ, nu?!

Aş intra apoi şi eu în sala de vizionare a filmului, o sală selectă, exclusivistă, cu locuri puţine, dar îmbrăcate în blănuri de urşi ucişi împotriva protestelor disperate ale tinerilor noştri ecologişti. În aplauzele voastre aş intra în sală, cu un pahar de Jack în mână. Aş ciocni cu fiecare dintre domniile voastre, iar apoi aş lua loc pe un scaun fruntaş, pentru a viziona filmul meu. Cred că fiecare om are dreptul la un scaun fruntaş atunci când îşi prezintă propiul său film.

Filmul meu începe cu ghinion. Mult ghinion. Însă un ghinion frumos, un ghinion, care nu te poate opri să priveşti lumea aşa cum e ea. Să priveşti lumea aşa cum e proiectată, nu după imaginea difuză propagată de câtre o societate meschină, urmăritoare a propiilor interese. Pentru că, să recunoaştem, orice copil vede în lume imaginea unei frumuseţi imense, o frumuseţe care din păcate se stinge odată ce influenţa semenilor săi devine tot mai pregnantă în lumea sa.

Odată am iubit viaţa şi tot ce era frumos în ea. A fost la început, a fost demult. Cu timpul însă societatea m-a vindecat de aceasta boală. Când eram mic dorinţele mele erau să ating frunzele ce cădeau veştede toamna în parcul copilăriei mele. Visam să ating cu mâna cerul acela, atât de albastru şi de imaculat. M-ai apoi am crescut şi mi s-a explicat că acel cer atât de frumos nu există, că, de fapt dincolo de el se află Cosmosul, şi totul inclusiv noi, facem parte dintr-o unică entitate, numită creaţia.

În filmul meu, întotdeauna vor exista două căi. Şi voi putea alege întotdeauna o cărare ca să îmi poarte paşii spre ceva mai bun sau spre regret. Lucrurile care contează, întotdeauna pier. Iar cele nu contează, nu stă nimeni să le contabilizeze. Aşa e şi în filmul meu, micile detalii ascund întotdeauna profunzimea mesajului.

Şi muzica se schimbă.

Singurele lucruri care conteaza în filmul meu sunt iubirea, provenită, fie din măreţia naturii în comparaţie cu entitatea umană, fie din relaţiile interumane ce au loc pe tot parcursul filmului meu. Şi, cred eu, aşa e şi în viaţă… ura nu duce la nimic constructiv.

Mereu m-am întrebat de ce trebuie ca filmul meu să fie unul trist?! Am văzut atâtea filme vesele, unele, chiar adevărate comedii. Am văzut adevărate opere de artă într-ale expresivităţii. De ce filmul meu este unul sec şi trist?!

De ce filmul meu aşa sec şi trist este totuşi frumos? Pentru că el prezintă realitatea aşa cum este ea, dincolo de interesele producătorilor şi chiar dincolo de ale mele. Filmul meu prezintă lumea exact aşa cum este ea. Adică, frumoasă.

Ce filme aş mai vrea să văd? Mă gândesc, oare ce ar putea ieşi dacă regizorii ar fi: Maria, Dianette, Aida?