Generaţiei care nu-şi găseşte repere decât în indiferenţă.

Generaţiei căreia nu vrem să-i cunoaştem şi nici nu stăm să-i ascultăm sufletul.

Generaţiei care se scufundă în haos pentru că nu are repere…

Nu pentru că şi le-a pierdut.

Nici n-ar fi avut ce.

Repere nu a avut nici generaţia mea.

Dar a avut încrâncenare.

În fiecare dintre noi era atunci un Icar.

Iar zborul nu ne-a fost iluzie.

A fost vis.

Mai devreme sau mai târziu împlinit.

Indiferenţa unora şi altora…

Nu mai ascultăm de mult.

Cred că nici pe noi câteodată nu ne mai ascultăm.

Generaţiei nemulţumite…

Cum fiecare generaţie cred că a fost la rândul ei.

Unii au ştiut însă de ce.

Şi nu le-au permis altora să aleagă.

Au ales ei.

Post-scriptum

O dată cu reciclarea materialelor refolosibile ar trebui să începem să ne reciclăm şi sufletele.

Şi înainte de a vrea să salvăm planeta şi delfinii ar trebui să ne salvăm generaţiile.

Dar din asta unii n-ar avea nici un câştig, nu?

Şi nici nu cred că ar fi interesaţi să aibă.

În lupta dintre bine şi rău dragostea este singurul lucru care contează.

Ea are puterea de a lumina drumul orbilor.

E o cărare şerpuită, dar duce întotdeauna acolo.

Nu e un drum drept, nici lin.

E un drum.

Pe care întotdeauna vor fi nişte paşi.

Întotdeauna.

Ai mei, ai tăi…ai ei, ai lui, ai lor..

Ai multora…

Ai tuturor.

Fiecare dintre noi va străbate într-o zi această cărare.

E scris.

Trecutul nu vine niciodată singur.

Trecutul este o cutie a Pandorei…în care însă ştii ce se află. Dar nu trebuie să o deschizi.

Trebuie să o laşi închisă.

Oare?

Cui foloseşte să ne întoarcem în vremea în care eram frumoşi şi nebuni?

De atunci a trecut prea mult.

Timpul.

Nu ne-am schimbat. Suntem tot frumoşi, doar că acum suntem “oameni frumoşi”. Atunci eram frumoşi tineri rebeli.

Nu ieşisem cu mult din adolescenţă. 

 Unii dintre noi au rămas aceiaşi adolescenţi…întârziaţi.

Se schimbă oamenii?

Noi nu ne-am schimbat. Ne-am asumat responsabilităţi.

Dar suntem aceiaşi frumoşi nebuni cu suflete frumoase.

Aceea a fost o vârstă a tandreţii.

Nimic nu ne stătea în cale atunci. Făceam tot ce ne trecea prin cap. Trăiam frumos. Visam frumos.

Unii şi-au împlinit visurile.

Dacă mă gândesc bine, cred că toţi dintre cei de atunci şi le-au împlinit.

Mi-e dor de toţi dintre ei.

De unii poate mai mult.

Iar de unii cel mai mult.

Pe aceştia din urmă nu îi voi vedea prea curând.

O parte dintre acei frumoşi nebuni e încă aici.

Încă.

Sunt o fire temperamentală. Sunt Săgetător.

Nu ştiu dacă ţine de zodie, (personal nu cred în influenţa astrelor asupra destinelor – inexorabilitate -, sunt mai degrabă adeptul “liberului arbitru” – motiv pentru care nu mi-a plăcut niciodată balada Mioriţa, întrebându-mă întotdeauna, de când am mai “crescut”, de ce ciobanul “a ales” (ciudat, verbul ţine de liberul arbitru!) să stea şi să-şi aştepte moartea – împlinirea destinului – când avea cel puţin o opţiune de a ieşi din această implacabilitate…ceea ce m-a făcut, de multe ori, nu doar o dată, să mă gândesc la noi, ca naţie….suntem ca ciobanul din baladă….aşteptăm să ni se împlinească “destinul”  care ne-a fost dat, gândind că aşa a fost să fie, având deja cele două repere: Yalta şi Malta….)

Observ că îmi plac parantezele (umplute de încrucişări de gânduri)…Aş putea pune multe paranteze în paranteze…Aş putea.

Să revenim însă.

Zodiacul spune că principalele calităţi ale zodiei sunt cinstea, generozitatea, viziunea, iar cea mai puternică dorinţă e să-şi lărgească orizontul.

N-am obiecţii. Mă regăsesc.

Sunt Săgetător.

Se pare, însă, că optimismul meu exagerat (cu care deseori sau aproape întotdeauna îi molipsesc ŞI pe cei din jur) e catalogat ca defect.

Şi am încercat să înţeleg şi de ce.

Probabil e asimilat lipsei realităţii sau câteodată lipsei lucidităţii situaţiilor.

Eşti prea optimist…adică nu îţi dai seama, de fapt, că paharul pe care TU îl vezi pe jumătate plin, se va goli???….Şi atunci?

(Asta e chestia cu optimistul care, privind un pahar umplut pe jumătate, întrebat fiind, va spune ÎNTOTDEAUNA că e pe jumătate plin – doar e optimist, nu? – iar pesimistul va răspunde deasemenea, ÎNTOTDEAUNA, că acelaşi pahar este, în realitate (realitatea lui), pe jumătate gol.)….aici cred că ar trebui să folosesc , de fapt, şi paranteze drepte…

Constat că în viaţă predomină parantezele…şi jumătăţile. Unele doar în stare de conţinut…sau şi în stare de conţinut…fără a le poseda practic. (Aici, cu siguranţă, nimeni nu va înţelege ce am vrut să spun de fapt).

Deci optimismul meu exagerat mă împiedică să văd “sumbra” realitate care mă va putea copleşi la un moment dat al existenţei mele.

Asta e…sau va fi…nu ştiu…(partea cu destinul)

Partea cu liberul arbitru…asta ţine de acest OPTIMISM, şi va ţine toată viaţa!

Viaţa mea.

Sunt o persoană pozitivă.

Îmi influenţez gândurile şi pot influenţa şi gândurile altora. Sunt pe aceeaşi frecvenţă de unde (cerebrale) cu persoanele care îmi sunt dragi.

Şi le transmit gânduri pozitive.

Se pare că influenţez şi evenimente. Din viaţa altor persoane. Neprietene.

Sper să fie doar simple coincidenţe.

Sunt o persoană idealistă, spune zodiacul.

Da, o afirm.

Categoric, aceasta sunt eu. O idealistă. În căutarea perfecţiunii. A atingerii perfecţiunii mai degrabă.

Un defect pe care mi-l recunosc (în sinea mea şi acum o fac şi public) – nu-mi recunosc câteodată limitele (cred că acest cuvânt “limită”, în ceea ce mă priveşte, NU există) şi mă bag în situaţii care câteodată îmi depăşesc posibilităţile.

Dar cum ÎNTOTDEAUNA am fost un om de cuvânt şi de onoare…găsesc o ieşire dintr-o situaţie care m-ar putea pune într-o lumină nefavorabilă. EXPLICAŢIILE. Date cu francheţe.

Sunt o persoană onestă. Caracteristica mea esenţială.

Conştientă fiind de multitudinea de calităţi care-mi definesc personalitatea magnetică (dublată de un simţ al umorului pe care chiar îl am, nu doar îl declar), îmi recunosc defectul de a fi arogantă.

Defect explicabil, nu? Prin prisma explicaţiei “motivului”!!!!!

Sunt un spirit liber.

Da.

Îmi doresc să excelez în toate şi să-i întrec pe cei din jur.

Da. De când eram mică. Moştenire genetică. Mulţumesc, tata, de acolo din ceruri! Ştiu că m-ai văzut. Şi mă vezi.

Dau dovadă uneori de exces de zel.

Da. De aici gafele. Mai fac şi gafe. Câteodată…de mai multe ori…

Nu îmi plac lucrurile impuse.

Am mai spus-o. “Despre mine”.

Sunt o persoană intuitivă. Altă caracteristică esenţială.

Şi nu mă înşel. Aproape niciodată.

Apreciez sinceritatea.

Nu, nu o apreciez.

DOAR asta contează. Este CONDIŢIA ESENŢIALĂ pentru a-ţi găsi un drum spre un loc în inima mea.

Sunt logică, ştiu să-mi argumentez o idee, am un ridicat simţ al dreptăţii.

Sunt un justiţiar. Cauzele altora au fost întotdeauna prioritatea mea. Asta înseamnă PRIN şi PENTRU.

Alţii.

Asta se mai cheamă şi altruism.

Nu suport să fiu criticată sau combătută într-o idee.

Defect?

Sau nu?

Întotdeauna am dreptate. Întotdeauna.

Ştiu ce spun.

Nu ascult de nimeni.

Ba da.

Ascult de câteva persoane. Sunt singurele care mă pot tempera. Vreau, când e cazul, să fiu temperată. Admit.

În concluzie:

Într-un Săgetător se dă o luptă între latura sa perfecţionistă, generoasă, şi latura negativă, dominată de impulsivitate, orgoliu, nerăbdare.

Toate acestea sunt eu. Camelia.

Săgetător.

Autentic.

Crăciunul e un motiv de a fi alături. Prilej îmi sună forţat…n-ai nevoie de un “prilej” anume să o faci. Să fii alături. O poţi face de fiecare dată când simţi.

Bradul de Crăciun e cu totul altceva.

E un loc special. Al copilăriei fiecăruia.

Şi mă refer aici la inocenţă. Întoarcerea la Inocenţă.

Moş Crăciun a fost prezenţa magică în copilăria Iuliei. Lui îi scria scrisori, pe care, mai apoi când a mai crescut, le ascundea ca noi să nu i le citim.

Şi noi ne străduiam să ghicim pe unde o fi pus “epistola”, pentru că, normal, dorinţele de pe hârtie trebuia să coincidă cu materializarea lor sub formă de cadouri aşezate sub brad.

Mi-amintesc, într-un an, a primit o păpuşă enormă, o păpuşă de care părinţii ei erau siguri că se va bucura copila. Noi aşteptam să-i vedem reacţia. De uimire, ne gândeam. În brad erau aşezate şi nişte ouă Kinder, preferatele ei la acea vreme (nu mai ştiu cât avea Iulia, vreo 4 poate?…nu mai ştiu).

A venit Iulia…a privit bradul…noi aşteptam reacţia…care, fără să întârzie, a venit… cam aşa:

- Ouă Kinder!

Noi ne-am uitat dezamăgiţi unul la altul (noi dezamăgiţi, copilul foarte fericit!) şi ne-am gândit că in inocenţa lor, copiii nu pun preţ nici pe dorinţele, nici pe surprizele, nici pe gândurile noastre.

Doar pe ale lor.

Într-o zi Iulia nu a mai crezut în Moş Crăciun.

Nu că n-ar mai fi vrut. Cred. Nu ştiu de ce, nu am întrebat-o, dar cred că a auzit ceva la şcoală.

Şi a venit întrebarea. Ca un trăsnet. Ne-a lovit.

- Există într-adevăr Moş Crăciun?

Atunci întrebarea aceasta ne-am dat seama că poate fi oricum, numai simplă nu.

Iar răspunsul la întrebare…

Substratul profund al răspunsului era acela că ai minţit un copil.

Minciuna ca formă de model personal?!? Într-un context care, oricum, nu admitea justificări. Scuzabilă însă, sau motivată, sau…nu, nu era.

Nu are cum, mă gândesc acum.

Nu era inofensivă, dimpotrivă. Era o minciună care răneşte şi marchează sufletul.

Unui copil.

Iulia a auzit ceea ce oricum aflase. Răspunsul.

- Nu.

A fost atât de dezamăgită încât o vreme nu a mai vorbit cu noi.

Ceva în sufletul ei s-a rupt, şi nu pentru că aflase că Moş Crăciun nu există, ci pentru că noi am înşelat-o, perpetuând o minciună în care NOI o făcusem să creadă.

Iulia a fost un copil profund, niciodată, niciodată superficial. La fel cum e şi acum, adolescentă.  Frumoasă ca spirit. Frumoasă în esenţă. Frumoasă ca apariţie.

Episodul “Moş Crăciun” a fost unul plin de tristeţe.  Adulţii, (pe vremea aceea nu erau nici ei, părinţii, adulţi, erau , de fapt, şi ei  nişte copii, dar eu privesc acum prin prisma unei vârste) au minţit şi au dezamăgit un copil. Asta era esenţa. “Justificarea”  lor era totuşi magică. Să crezi în Moş Crăciun.

Mi-am pus întrebări. O consider o dilemă. Existenţială şi crucială în viaţa unui copil.

E vorba de inocenţă.

Să le-o răpim copiilor spunându-le că Moş Crăciun nu există? Să-i amăgim perpetuând minciuna? (ce urât sună cuvântul!)

Unii au ales să mai creadă în Moş Crăciun.

În inocenţă.

P.S Iulia ne-a iertat demult. Cred. Sper.

Pentru unii întoarcerea acasă înseamnă regăsirea. Pentru alţii nostalgia. Pentru unii rememorarea. Pentru alţii liniştea.

Pentru unii întoarcerea  înseamnă întâlnirea cu trecutul.

Pentru unii, şi pentru alţii, întoarcerea acasă înseamnă locul din inimă. Acolo unde eşti tu, sau în primul rând DOAR tu.

Acolo ai rămas, încremenit în timp, chiar dacă clepsidra şi-a scurs nisipul furtunii deşertăciunilor şi a deziluziilor de a nu-ţi fi găsit alt loc. Căci pe unde paşii te vor fi purtat, acolo, –  locului din inima ta -  e singurul căruia îi poţi spune ACASĂ.

Inima ta e pretutindeni, e oriunde, e peste tot.

Locul din inima ta…

…acela doar tu ştii unde se află.

DOAR TU.

Mai rămâi acolo – prea puţin – înainte de a te reîntoarce.

Altundeva.

Monument Ion şi Doina Aldea-Teodorovici

Ea s-a născut la Chişinău, el – la Leova. Ea a început viaţa profesională ca şi învăţătoare, el – ca şi compozitor. Ea a simţit pentru câteva clipe durerea dezastruosului  accident, el – s-a stins imediat. Doina şi Ion Aldea-Teodorovici  au trăit atât de puţine deosebiri şi atât de multe asemănări.

Aceste două inimi gemene ale poporului nostru au vieţuit puţin, au murit tragic şi au lăsat credinţă şi durere. Credinţă pentru dăinuirea neamului şi durere pentru golul enorm săpat în inimi. „Numai  Cultura şi Credinţa ar fi în stare să oprească procesul bestializării societăţii”, a răsunat motto-ului vieţii lor. Şi au trăit potrivit cu bătăile inimii – prin curaj, putere, căldură şi dragoste.

Au cântat pentru şi despre iubire, fiind remarcat drept „cuplul iubirii”. Au cântat pentru limba română, fiind consideraţi „simbol al cântecului de libertate şi al celor mai sacre aspiraţii ale românilor din stânga Prutului.” Seara de creaţie a regretatului poet, Grigore Vieru, le-a fost scena de debut în 1981, când pentru prima dată au cântat în duet. Şi de atunci au tot cântat împreună o doină a neamului şi o dorinţa a inimii. „Sfântă ni-i casa”, „Eminescu”, „Reaprindeţi candela” au răsunat în tranşee în timpul războiului de pe Nistru şi în satele cutreierate de Ion şi Doina, pentru a trezi şi imbărbăta ceea ce era adormit de decenii.

Unirea Basarabiei cu România, revenirea la grafia latină, limba română au fost simboluri pentru care erau gata să îşi dea viaţa, alături de alte făclii ale neamului. „Doina şi Ion n-au inventat nimic, ei, pur şi simplu au ars în cântecul lor”, a remarcat Grigore Vieru. Iniţial piesele lor nu au fost acceptate la Televiziune şi Radiou. Astfel, chitara şi glasul le-au fost parteneri de drum între cele două patrii – Basarabia şi România.

Rămas orfan de tată la 10 ani, Ion Aldea-Teodorovici a moştenit vocea şi dragostea pentru muzica sacră de la părintele său, care a fost preot. Mai târziu, după aproape 40 de ani au lăsat împreună cu Doina un alt orfan – Cristofor, unicul lor fiu. Fiica, cu care era Doina însărcinată, aşa şi nu a mai văzut lumina lumii, ci a plecat împreună cu părinţii în urma acelui accident. „Un gol a rămas, un mare gol în sufletul nostru. Pustiu şi trist golul: două inimi gemene am pierdut”, regreta Dumitru Matcovschi.

Fiul lor, Cristi Aldea-Teodorovici, a rămas împreună cu mama Doinei, ca să plângă durerea: „Bunică, dacă ar trebui să mergi în genunchi o lume întreagă, pentru ca să-i vezi, te-ai duce?” „M-aş duce, ne-am duce împreună…” Ca şi comemorare a părinţilor, Cristi organizează anual Festivalul-Concurs Internaţional „Două inimi gemene”, care, anul acesta, din 12 pînă în 15 noiembrie va fi la cea de-a VII-a ediţie.

Ţara nu îi poate uita. Nici Basarabia, nici România. Post mortem  au fost decernaţi cu cea mai înaltă distincţie din statul nostru – Ordinul Republicii. Anual, în ziua morţii lor, cu prilejul zilelor de naştere ale celor doi şi cu alte ocazii şi evenimente la care au fost parte, numele şi amintirea lor aduc cuvinte frumoase, lacrimi pe obraji şi retrăirea acelor timpuri.

În acest an, la 30 octombrie, când s-au împlinit 17 ani de la moartea lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici , au venit la mormântul lor mulţi prieteni, oficialităţi, studenţi şi cei care i-au cunoscut, pentru a le cânta cântecele şi a depune flori în aminintire. „Este o pirdere enormă a neamului nostru”, spunea o vizitatoare, „nu cred că vor dispărea din inimile noastre, pentru că am trăit atunci şi retrăim fiorii lăsaţi de vocea şi cântecul lor.” Ministrul Culturii, Boris Focşa îi ţine minte drept „eroi spirituali ai neamului”.

Dragostea şi dedicarea pentru neam a lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici aduc aminte de exemplul de dragoste până la moarte şi dedicare pentru întreaga omenire a Domnului Isus Hristos. Aşa după cum Apostolul Pavel scrie în 2 Corinteni 5:14-15: „Căci dragostea lui Hristos ne strînge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.” Dragostea jertfitoare a lui Dumnezeu ne strânge la un loc, uneşte toţi oamenii, din toate vremurile şi din toate neamurile. Fie ca fiecare om să primească această dragoste în inimă şi să nu mai trăiască pentru sine, ci să urmeze exemplul lui Isus Hristos!

Mulţumesc oamenilor frumoşi care există în viaţa mea!

Celor care sunt aproape şi celui care nu a plecat niciodată. Deşi e departe.

Vă mulţumesc că aţi ştiut să vă faceţi frumoasă fiecare clipă a existenţei ; că aţi trăit-o în armonie cu spiritul!

Vă mulţumesc pentru permanenţa verticalităţii vieţilor voastre.

Vă mulţumesc pentru că existaţi !

Graţie vouă, superficialitatea cea de toate zilele a prea-multora e iertată.

Vă mulţumesc şi vouă, celor 350 care v-aţi oprit şi aţi ales să citiţi acea parte din mine, mai mică sau mai mare, pe care am dezvăluit-o, unii poate făcând-o cu revoltă, alţii cu surprindere sau poate cu plăcere…nu ştiu…

Printre voi sunt cu siguranţă foarte mulţi cu suflete frumoase.

Asta ştiu.

Zen-ul este alcătuit din două mari structuri: SANSHI-MONBO (învăţarea Legii – Dharma – sub directa îndrumare a unui maestru Zen şi KUFU-ZAZEN (meditaţia Zen personală).

Prin acestea, practicantul, folosindu-se de efortul propriu, îşi stabileşte o situaţie personală ideală, şi apoi se străduieşte prin încercare şi eroare să o atingă pas cu pas.

Deşi atât de diferite, SANSHI-MONBO şi KUFU-ZAZEN sunt necesare amândouă pentru ca Zen-ul să fie complet.

La origine Zen-ul era practicat cu scopul de a atinge o iluminare spirituală denumită SATORI.

Procesul practicii Zen conduce la o “stare alterată de conştiinţă” (ASC) sau “la descoperirea propriului sine real” (reorganizarea sinelui), în care “descoperirea propriului sine real” ia locul “graniţelor de siguranţă ale sinelui”.

Spus mai simplu, practicanţii de Zen observă că personalitatea lor se modifică în direcţii pozitive.

SATORI- iluminarea -este o “conştiinţă intuitivă” care poate fi doar experimentată şi înţeleasă prin propriile acţiuni directe.

Scopul practicii Zen este de a aspira către Nivelul Cel Mai Înalt Al Vieţii Ca Fiinţe Umane. 

Experienţele de SATORI afectează cunoaşterea şi modelele cognitive; lucrurile vor putea fi privite din ipostaze noi, având ca rezultat schimbările de personalitate ca urmare a schimbărilor propriei cunoaşteri.

Una dintre aceste schimbări se referă la ÎNCEPEREA VEDERII LUCRURILOR DINTR-UN PUNCT DE VEDERE ALTRUIST.

Cum nu cred în existenţa altruismului exponenţilor acestor timpuri în care mulţi sunt tineri şi neliniştiţi unii mai mult ca alţii, concluzia este următoarea:

Ori nu sunt prea mulţi practicanţi Zen…ori cei care o fac nu au înţeles ce vor de fapt de la ei şi de la viaţă…şi de la alţii.

Până atunci însă, fiţi Zen!

Sau măcar fiţi!

Am învăţat să tac ascultând.

În jurul meu inepţiile purtau masca epatării cu orice preţ. Singura persoană ce nu realiza zbaterea inutilă era chiar cea în cauză,  remarcabil perseverentă într-o tentativă eşuată din start de a mă convinge ce fiinţă plină de fond este.

Ciudat…Eu îi vedeam doar forma. Clar conturată, drept să spun, dar când mă irită ceva şi contururile îmi devin neclare. Nu doar îmi par.

Am o răbdare de fier pentru că încerc să înţeleg. Ce caut eu acolo şi de ce am acceptat, de la bun început, să ascult.

Oamenii sunt destul de previzibili.

Am o intuiţie ieşită din comun care , în nici un caz, nu poate fi etichetată ca “idee preconcepută” despre…Departe de mine acest gând…

Dar ştiu ce îmi vei spune. Chiar dacă încerci să te învălui de aburul unei superiorităţi afişate cu ostentaţie.

Te intuiesc.

Eşti doar unul/una dintre cei legaţi la ochi pe care îi văd din turnul meu de fildeş, când cobor, rar, să văd dacă vreo urmă de paşi a ocolit sau a pornit-o de-a dreptul pe cărarea unei existenţe a cărei definiţie nu şi-o poate da din lipsă de opţiuni, de context, de pretenţii…

….de absenţa construcţiei verticale al cărei schelet nu l-a avut niciodată.

Pentru unii noaptea e permanenţa vieţii lor.

Aceia sunt legaţi la ochi pentru tot restul vieţii.

Celor care au plâns pe treptele uitării…

Celor care, din prea multă dragoste, au renunţat …eliberându-i pe cei care au vrut să plece….

Vechii greci spuneau că, la început, bărbatul şi femeia alcătuiau o singură sferă; dar zeii, temându-se că o asemenea perfecţiune a formei le-ar putea lua locul, au despicat toate sferele în două şi le-au aruncat pe pământ. De atunci, fiecare jumătate îşi caută cealaltă jumătate…

Fiecare are un loc în care nu se mai poate întoarce.

Iubirea e liberă; las-o să zboare…dacă se întoarce, înseamnă că e a ta…dacă nu, e semn că nu a fost niciodată.

A nu uita, în iubire, înseamnă a purta crucea amintirii celuilalt.

Când se închide o uşă, se deschide o fereastră.

Nimic nu doare mai tare ca indiferenţa.

Exilul în propria existenţă poate fi uneori cale fără de întoarcere.

Nu antrena niciodată în viaţa ta cauze pierdute.

Când încetăm să mai fim copii am murit de mult.

Tratează-ţi prietenul de azi ca şi cum mâine ţi-ar deveni duşman.

În trecutul fiecăruia se află o Cutie a Pandorei.

Cele mai frumoase amintiri pe care le-ai trăit sunt cele ce urmează să ţi se întâmple.

Ori tot ori nimic. Alb sau negru. Compromisurile au nuanţe de gri.

Suntem paşi pe cărările altora; suntem povestea cuiva…altcineva este povestea noastră…

De fiecare dată când ne îndrăgostim este singura dată când am iubit vreodată.

În dragoste există două semne de punctuaţie: semnul întrebării şi punct.

NICIODATĂ SĂ NU SPUI NICIODATĂ!

M-am întors din multe războaie…ale mele, ale altora, ale altora cu mine…prea multe, mă gândesc câteodată, pentru un trup atât de firav…

Am purtat destule lupte…cele cu morile de vânt au durut cel mai tare.

Nu am mers niciodată pe cărări bătătorite…fiecare drum al meu era necălcat de paşi…ai mei au fost primii…

Modestia îmi este străină. Falsa modestie mă irită. Prelinsul pe lângă ziduri nu m-a caracterizat…

…dar nici mersul pe mijlocul drumului…echidistant…nici..nici….lipsa de implicare…a fi neutru.

Mi-am găsit calea. După ce am devenit înţeleaptă.

Înţelepciunea înseamnă să ştii să nu cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile.

Care sunt acelea? Le trăim toţi…la un moment dat…toţi cădem..doar e inevitabil, nu?

Ce am evitat însă? Să  rănesc să doară prea tare şi să  fiu cinică.

“Par delicatesse j’ ai perdu ma vie” spunea Arthur Rimbaud

Trăiesc încă…dar m-am scurs în fiecare secundă în care a trebuit să spun NU…nu că n-aş mai fi fost delicată, ci pentru că se impunea!

M-am lovit de ziduri, dar am ţipat la ele, chiar dacă ştiam că voi auzi doar ecoul indiferenţei.

Nu m-au străpuns săgeţi. Am purtat platoşă. De autoapărare. Când nu am mai făcut-o, am sângerat.

Am avut zile care s-au transformat în nopţi şi nopţi care s-au transformat în zile. Nu au fost albe…nopţile…au fost întunecate de gânduri.

Am trăit PRIN şi PENTRU…Şi continui să o fac.

Cei care nu mă meritau au plecat unul câte unul…i-am dat afară din sufletul meu…m-am gândit la un moment dat că e prea mult vid…ca şi cum vidul ar putea fi etichetat astfel!

Unora când le-am smuls rădăcinile, am făcut-o cu pământ cu tot.

Sunt arogantă? Poate. Dar îmi asum aroganţa de a fi perfectă.

Ce este perfecţiunea? Fiecare îi poate da definiţia din unghiul din care priveşte spre…

Perfecţiunea este un ideal, nu o utopie. Iar eu am tins spre acest ideal. Şi l-am atins. Utopia le-o las celorlalţi…unora…altora…tuturor celor care nu vor să încerce!

Mi-am câştigat dreptul de a fi perfectă.

Poţi alege să nu fii! La urma urmei, e o opţiune.

DOAR o opţiune.

“Mourir pour toi n’est pas mourir”!

Este finalul celei mai frumoase poveşti de dragoste ce a existat vreodată…ireală şi celestă…ţine de alte sfere…neînţelese de către muritorii de rând…

A muri pentru tine nu însemnă a muri…Eternitatea iubirii mai presus de viaţă…şi dincolo de ea…trecerea în veşnicie…

Împreună.

Muzicalul “Notre Dame de Paris” a debutat în 16 septembrie 1998 în Paris. Muzica a fost compusă de Riccardo Cocciante pe versurile lui Luc Plamondon.

Distribuţia originală este un regal pentru cei ce iubesc genul: Helene Segara, Garou, Daniel Lavoie, Patrick Fiori, Bruno Pelletier, Luck Mervil. Consider celelalte versiuni palide copii.

Este muzicalul meu preferat şi a fost visul meu la vremea respectivă să-l pot vedea live…

Sunt un bun ascultător şi mă implic emoţional în poveştile de viaţă ale altora. Indiferenţa nu mă caracterizează; nu m-a caracterizat niciodată…

Mi s-au spus destule şi am fost martorul multor întâmplări pe care alţii au simţit să mi le dezvăluie; am trăit cu şi prin fiecare în parte…Sunt o fire sensibilă…

Nu sunt însă o fire impresionabilă.

O singură poveste de o viaţă nu încetează  să mă impresioneze.

E povestea unui tânăr adolescent care a ştiut ce a vrut şi şi-a schimbat destinul. “Liberul arbitru” în cazul acesta ar fi funcţionat destul de greu, sau chiar imposibil.

Liberul arbitru – adică atunci când TU ai puterea să intervii, să decizi şi să alegi să schimbi.

Atunci era greu, iar mulţi nici nu îşi puneau întrebarea dacă… Trăiau o existenţă cenuşie şi acceptau.

Nu aveau încotro…

El era Visul…şi a plecat în căutarea lui…a lui şi a visului…

La 18 ani, când altora li se părea un act de inconştienţă, RISC SUPREM, el a reuşit.

Îl leagă de acel trecut o bancnotă de 1 dolar pe care o păstrează şi astăzi.

Poate ca să-i aducă aminte de trecut, să nu uite niciodată.

E mărturia unui sistem din care el a reuşit să evadeze…

Nu admir mulţi oameni. Respect însă fiecare individ. Iubeşti cu adevărat doar pe cei pe care îi admiri.

Admir şi respect însă o persoană în mod cu totul particular; şi nici astăzi nu încetează să mă uimească!

Este singura poveste de viaţă cu adevărat impresionantă pe care, din anumite motive, nu o pot reda întocmai cum a fost trăită.

Este povestea unui tânăr care a ştiut ce a vrut.

Care CHIAR a ştiut ce a vrut.

“Mă atrag lucrurile care n-au şansa să se împlinească ori să dăinuie”-Emil Cioran

Am avut aseară la master un curs în esenţă aparent banal…într-o sală în care era atât de frig…tremuram şi îmi luam notiţe…

Apoi decanul (el ţinea cursul), persoană extraordinar de carismatică, făcând o trecere la un alt subiect, a început să ne vorbească despre sentimentul de vinovăţie care l-a urmărit pe Cioran la apogeul vieţii şi despre palinodia acestuia.

Cât de sincer a fost Cioran? Şi-a înţeles vinovăţia, sau şi-a scuzat-o?

Ce este vinovăţia? Sentimentul de responsabilitate.

Suntem vinovaţi atunci când am făcut ceva rău. Am făcut o greşeală…Vinovăţia ne face să ne simţim rău, ne vlăguieşte şi nu putem scăpa de ea până nu ne supunem unei curăţenii emoţionale.

Vina, în sine, este neutră.

Este un sentiment secundar (a te simţi vinovat) care ne produce disconfortul: mânia, iritabilitatea, depresia, sentimentele de opresiune şi dorinţa de răzbunare…

Vulnerabilitatea şi teama de respingere sunt două bariere fundamentale, care ne blochează capacitatea de a ne elibera de vinovăţie.

Dacă ne e teamă să fim vulnerabili, este din cauză că ne e teamă de respingere.

Pe aceste coordonate se consumă, cred, drama fiecăruia.

Pe aceste coordonate s-a consumat drama lui Cioran. S-a ştiut vinovat, chiar dacă vina lui era una minoră în raport cu marile culpe ale contemporanilor săi, extremişti direct implicaţi în crimele de război.

Vinovăţia cioraniană a crescut direct proporţional cu năzuinţa de a ascunde partea reală de vină ce-i revenea şi care era una de ordin metafizic şi moral, nicidecum juridic.

Cu cât a tăcut mai mult, cu atât s-a simţit mai vinovat, dezvoltând o culpabilitate prea amplă pentru o greşeală totuşi limitată.

Iar atunci când a început să vorbească despre greşelile trecutului, a făcut-o neconvingător, pentru că el însuşi nu credea că mai poate repara ceva, supradimensionându-şi astfel culpa reală.

Pentru că a iubi câteodată nu e îndeajuns…

Tu viendras longtemps marcher dans mes reves; tu viendras toujours du cote ou le soleil se leve…

…et si malgre ca j’ arrive a t’ oublier…

J’ aimerais quand meme te dire..tout ce que j’ai pu ecrire…

…aura longtemps le parfum des regrets.

E foarte ciudat cum unui necunoscut i-a păsat de altcineva la fel de necunoscut. Putea să nu o facă, sau să răspundă politicos..

Nu mi-a scris doar nişte cuvinte…a simţit ce a scris…şi (cred) m-a simţit pe mine. A contat enorm şi m-a ajutat să mă regăsesc. Mi-a adus aminte că uitasem să mă bucur de lucrurile mărunte, care sunt ale mele şi pe care nimeni nu mi le poate lua.

Poate eram prea preocupată să-mi plâng de milă…

Ce m-a făcut să mă trezesc la realitate? Întrebarea…

Merit eu asta? Aceasta era întrebarea! Dar ciudat, nici măcar nu mi-o pusesem eu! Mă întrebase un necunoscut căruia îi păsa. De mine.

Nu, nu merit să sufăr…Sunt o persoană minunată cu un suflet frumos capabil de multă iubire…ia-mă sau lasă-mă…

Numai că , de data asta, voi alege eu.

I let myself go.

Chipuri necunsocute, zambete ascunse de teama unui nou inceput, vise si idealuri agatate undeva in adancul sufletului si al mintii, trecut si viitor si prezentul ce le leaga, oameni ale caror chipuri sunt marcate de trecerea timpului,dar care resusesc sa zambeasca si sa aduca un suras si in inima celor din jur, tineri ale caror ganduri se amesteca si se ridica in sus, spre cer odata cu privirile lor, ale tuturor…Un nou inceput sau doar o continuitate?…

Sunt zile in care realitatea curge pe langa ea, in care viata nu o atinge in niciun fel, zile traite exclusiv in imaginar si in reprezentari mentale, zile de care are nevoie ca sa infrunte din nou planul real. Uneori, raspunsul ei la evenimentele care se imprima pe un destin imposibil de controlat este ignorarea totala, macar pentru cateva clipe, a tot ceea ce se petrece in jurul ei. Un fel de nebunie asumata, ca reactie la lume si la ceilalti, in care tot ce conteaza e universul ei interior. O dezordine si o inversare de prioritati si de planuri, singurele arme cu care poate lupta impotriva haosului ordonat dupa reguli nestiute al realitatii, care o lasa adesea secatuita, care ii ia pana si puterea de a se lasa impinsa de la spate de propria ei viata. Viata care de multe ori reusea sa i-o ia inainte, viata dupa care trebuia apoi sa alerge, sa-i refaca traseul intrebandu-i pe cei din jur ce s-a intamplat ca sa o ajunga din urma.
Cel mai greu lucru pe care a trebuit sa-l invete a fost sa traiasca in prezent. E usor sa te scalzi in apele limpezi ale trecutului si ale amintirilor care nu nasc decat forme de nostalgie, oricat de dureroase sau de imbucuratoare ar fi. La fel de usor e sa te arunci in viitor, sa traiesti in planuri si idealuri, sa plangi sau fii fericit imaginandu-ti ce va fi. Sa fii pregatit pentru esec sau reusita, sa-ti testezi dinainte reactiile, sa fii mereu cu un pas inaintea evenimentelor, sa-ti traiesti mental absolut orice alternativa si nimic sa nu te ia (prea tare) prin surprindere.
Prezentul, in schimb, e o corvoada si o povara imensa pana si pentru cei mai puternici. Prezentul nu naste nimic, ci te naste pe tine insuti in fiecare clipa si te lasa neajutorat sa iei decizii. Dar inainte, are grija sa-ti spuna ca intreg viitorul tau depinde de acele decizii, pentru ca apoi sa treaca peste tine fara sa astepte vreun semn din partea ta. Prezentul te traieste fara sa-ti dea drept la replica. Si cei care nu se refugiaza niciodata, ori in amintiri ori in idealuri, adapostindu-se de furia lui care ameninta sa destrame sufleteste, sunt cei care nu traiesc deloc.
Prezentul se dezlantuie mereu ca o furtuna apocaliptica, in mijlocul careia se afla doar cei care nu mai au nimic de pierdut sau cei care nu au avut niciodata nimic de pret.
Ceilalti se ascund in casa si viseaza, pentru ca stiu ca radacinile lor in trecut sunt prea puternice ca sa fie complet smulse de furtuna sau ca increderea lor in planurile de viitor e prea mare ca furtuna sa nu-i duca pana la urma acolo, indiferent de cat de lung e drumul.
E cel mai greu sa traiesti in prezent, pentru ca fara amintirile trecutului si visele viitorului, prezentul e o insiruire de clipe moarte care nu duc nicaieri fiindca nici n-au pornit de undeva.
E cel mai greu sa traiesti in prezent, fiindca daca nu-l asezi in matca lui si nu-l privesti ca pe un spatiu al intermediarului, in care nu ai cum sa ramai la infinit, viata ti se ingusteaza enorm si devii prizonier fara scapare al mediocritatii care caracterizeaza orice zona de “intre.”

La cei 50 de ani de căsătorie, Vitalie şi Valentina Pazâna au avut o petrecere pe cinste, ceea ce nu le-a reuşit nici în ziua nunţii lor din 26 septembrie 1958. „O tortă de o rublă şi 75 copeici şi o sticlă de şampanie a fost toată masa noastră festivă atunci”, îşi aminteşte Valentina, menţionând că nu au avut prieteni sau cunoscuţi cu care să sărbătorească, pentru că abia au venit din Ucraina. „În schimb, acum, Moldova este cea de-a doua casă a noastră. Alături de nănaşii noştri, Dora şi Vasile Istrati, am decis să facem acum ceea ce trebuia făcut cu 50 de ani în urmă.” Astfel, la 25 septembrie anul curent, familia Pazâna a avut parte de o zi de neuitat, au fost felicitaţi de către Oficiul Stării Civile şi au mers la oficierea cununiei lor. Pretura sectorului Buiucani a venit cu propunerea de a organiza o masă de sărbătoare în cantina „Vitas” pentru a aduce bucurie nuntaşilor. Astfel, alături de cei dragi, familia Pazâna a avut parte de o minunată nuntă de aur.

Din păcate, prea puţine sunt cuplurile care reuşesc să trăiască împreună pentru tot restul vieţii “până când moartea ne va despărţi”, aşa cum promit toţi la încheierea legământului căsătoriei. Mai jos, am expus un material video realizat de Stela Popa cu privire la divorţ.

Dumnezeu spune în Sfintele Scripturi: “Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie” (Maleahi 2:16) Pentru că ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul nu să nu despartă. Haideţi deci, să nu mai mărim numărul statisticilor, care şi aşa sunt înspăimântătoare. O familie care alege să asculte de Dumnezeu şi să se conducă după principiile biblice, va şti să trăiască o căsătorie fără regrete, acceptând nunta de aur drept adevăr care poate fi trăit!!!

A fost odată…ca niciodată…

Contradicţie în termeni? Sau a fost odată – sentiment unic şi irepetabil…

Au fost odată nişte adolescenţi…ca oricare alţii…demult

Aveau 16 ani!

Vouă, adolescenţilor de azi (ca oricare alţii, şi voi!), vă spune ceva vârsta asta? Sau ar trebui să vă întreb mai târziu, mult mai târziu, dacă vârsta asta v-a spus ceva?!