Mi-a placut intotdeauna The Muppet Show. Excelent si de data asta, in cinstea lui Freddie. Pot sa-l consider cadou de ziua mea, desi ei nu stiu.

Sunt preferatii Mariucai intr-ale muzicii, deocamdata. Sa nu va inchipuiti ca i-am pus Queen intruna pana i-a intrat copilului in sange. De pilda, Madonna si Michael ne plac, dar intr-o mica masura. Nu suntem fani inraiti. In cazul Freddie, da, eu sunt inca the biggest fan.

Poate e mostenire, cine stie. Cert e ca Mariuca ne cere sa-i punem “Fedi” si Madonna, iar cand il vede pe Micheal Jackson la tv zice “Lasa-ma sa ma uit la Michael Jeson”.

In alta ordine de idei, azi se fac 18 ani de cand Freddie Mercury nu mai e.

Ti voglio bene Micky !

Forse non te l’ho mai detto, ma sicuramente l’avevi capito…

Forse questi sono i classici pensieri che ti passano per la testa quando qualcuno scompare dalla tua vita, che sia un gatto o una persona questi ti lasciano un buco enorme da colmare, e i ricordi non ti aiutano…

Mi mancherai terribilmente! Quando alla mattina venivi a svegliarmi grattando al porta perché volevi uscire, e non solo svegliavi me, ma tutti. Eri un terribile tenerone, specialmente quando adoravi farti fare le coccole sotto il tuo pelo lungo e non la smettevi mai di fare “Ron Ron”

Mi mancherai, specialmente quando disegnerò e tu non ci sarai più, non sarai più li a disturbarmi perché vuoi salire sulle mie gambe e farti coccolare.  Voglio ricordarti così amico mio, perché quando ti ho visto oggi privo di vita sulla strada, una parte di me e venuta via con te…

Ricordo come se fosse ieri quando sei entrato nella nostra casa, eri spaventato e diffidente, in giro di due settimane avevi cambiato tre volte padroni, perché nessuno ti voleva… Lasciamelo dire non avevano capito un cazzo! Ma è meglio così perché tu dovevi entrare nei nostri cuori!

Sei stato via tutto il giorno ieri, non so cosa ti sia successo, perché non sei riuscito a tornare a casa, il veterinario ipotizza che tu sia stato avvelenato, sarà, perché non è da te mancare la pappa e fare così tardi…

E chiunque sia stato a fare questo, non ha capito che avevi una famiglia ed eri importante per noi!

ADDIO MICKY sarai sempre nei miei pensieri!

Viaţa celebrităţilor nu este tot timpul roz. De multe ori cei pe care îi idolatrizăm întâmpină probleme greu se suportat sau rezolvat, fapt care îi face să recurgă la gesturi extreme. Sinuciderea este ca la ea acasă printre personalităţile din toate domeniile, iar istoria ne arată că între împăraţii romani şi divele de la Hollywood nu e nicio diferenţă când vine vorba de disperare. Câteva dintre cele mai cunoscute cazuri de sinucidere din istorie.

20. Reinaldo Arenas. Cunoscutul poet cubanez s-a sinucis cu o supradoză de alcool şi droguri după ce a aflat că este infestat cu virusul HIV. În scrisoare de adio şi-a îndemnat conaţionalii să părăsească Cuba.

19. Justin Fashanu. Fotbalistul britanic s-a spânzurat după ce fusese acuzat că violase o minoră. A lăsat scris că actul sexual fusese cu acordul fetei.

18. Friedrich Alfred Krupp. Bogatul industriaş s-a sinucis după ce în presă a apărut un articol care îi dezvăluia homosexualitatea.

17. Brutus. S-a autoîmpins într-o sabie. A făcut-o oarecum nevoit după ce o bucată de vreme se rugase de diverse persoane să-l omoare. Cauza: nemulţumirile politice şi păcatele mai vechi.

16. David Strickland. Actorul din Suddenly Susan s-a spânzurat. Se crede că a făcut acest gest pentru că îşi întrerupsese tratamentul cu litiu pentru atenuarea depresiei.

15. Nero. S-a aruncat în Tibru după ce a constatat că toţi servitorii părăsiseră palatul şi nu avea cine să-l omoare.
Publicitate

Cauza: revoltele poporului împotriva sa.

14. Jack London. S-a sinucis cu supradoză de morfină şi atropină cel mai probabil din cauza unei insuportabile dureri renale. Singura care a contestat ideea sinuciderii a fost văduva lui.

13. Cleopatra. Ca şi în alte cazuri nu se ştie dacă s-a sinucis sau a fost ucisă. Oricum, dacă s-a sinucis a facut-o pentru că era, în general, dezamagită şi pretenţioasă. Cleopatra şi-a sfârşit zilele fiind muşcată de o cobră, pe care chiar ea ar fi provocat-o.

12. Sylvia Plath. Scriitoare, poetă şi eseistă, Plath s-a sinucis prin gazare, băgându-şi capul în cuptorul din bucătărie. În prealabil izolase camerele în care dormeau copiii cu haine şi prosoape ude.

11. Diane Arbus. Celebra fotografă s-a sinucis la 48 de ani din cauza depresiei. A făcut-o cu ajutorul pastilelor şi tăindu-şi venele cu o lamă.

10. Iuda. S-a spânzurat după ce l-a trădat pe Isus.

09. Vincent van Gogh. S-a împuşcat în piept. În ultimii ani de viaţă lui Vincent i se agravaseră bolile psihice, iar el fie nu mai voia, fie nu mai putea să picteze.

08. Michael Hutchence. Sinuciderea e doar o speculaţie în cazul solistului de la INXS. Acesta a fost găsit spânzurat într-o cameră de hotel. O altă ipoteză ar fi că s-a spânzurat fără voie în timpul unor practici sexuale mai neobişnuite.

07. Virginia Woolf. Şi-a umplut buzunarele cu pietre şi s-a înecat într-un râu. Cauza: depresie puternică aprofundată de distrugerea Londrei în timpul celui de-al doilea Război Mondial. În biletul de adio a mărturisit că simte că înnebuneşte din nou.

06. Ernest Hemingway. S-a împuşcat după o perioadă de internări şi tratamente pentru boli ale sângelui şi inimii. Se bănuia că suferea şi de paranoia, crezând că este urmărit de FBI. Mai târziu s-a dovedit că aşa era. Şi fratele lui mai mic, Leicester, s-a sinucis tot prin împuşcare, iar nepoata, Margaux, cu supradoza de fenobarbital.

05. Adolf Hitler şi Eva Braun. Cei doi s-au sinucis într-un buncăr din Berlin după căderea celui de-al treilea Reich. Pentru trecerea spre eternitate dictatorul absolut şi iubita lui au ales cianura. Alături de cadavrele celor doi au fost descoperite şi cele ale soţilor Goebbels şi ale celor şase copii ai lor.

04. Sigmud Freud. S-a sinucis cu morfină fiind ajutat şi asistat de doctorul său, Max Schur. Cauza: De-a lungul vieţii suferise mai mult de 30 de operaţii din cauza cancerului oral provocat de fumat. La momentul respectiv a considerat orice formă de luptă împotriva bolii ca fiind inutilă.

03. Dalida. Diva Franţei s-a sinucis cu barbiturice. În scrisoarea de adio şi-a cerut iertare pentru gestul făcut şi a mărturisit că viaţa i se părea de nesuportat. Este primul artist care a obţinut un disc de diamant.

02. Kurt Cobain. S-a împuşcat în garaj unde a şi fost descoperit de un electrician care venise să instaleze un sistem de alarmă. A lăsat un bilet în care spunea că nu mai simţise de prea mulţi ani entuziastmul de a compune sau asculta muzică. În sânge i s-a găsit o cantitate considerabilă de heroină şi Valium.

01. Marylin Monroe. A fost găsită moartă în propria casă după ce luase o supradoză de somnifere. În jurul morţii divei au fost făcute zeci de speculaţii, printre care cea conform căreia ar fi fost ucisă de fraţii Kennedy.

Îndumnezeirea omului. Cap.1o

După cele spuse , înțelegem nu doar cât de dificile sunt lucrurile, ci și că,după cum gândim noi și după cum acționăm, probabil lucrăm în zadar și nu putem ajunge acolo unde vrem să ajungem. Nu simțim că sufletul nostru se eliberează, se vindecă, nu simțim că Harul lui Dumnezeu este în adâncurile ființei noastre, că sufletul nostru se sfințește după cum ne-a făgăduit Domnul. Aceasta nu pentru că nu știm. Cunoaștem , dar nu este suficent doar a cunoște. Se întâmplă mai ales pentru că omul, după cădere, s-a întors spre sine. Înainte de cădere omul se mișca spre Dumnezeu fără nici cea mai mică reținere și fără să întâlnească vreo piedică. Întreaga lui ființă se mișca spre Dumnezeu, centrul lui era Dumnezeu, toate erau Dumnezeu. Păcat, îndeosebi, înseamnă că omul L-a lăsat pe Dumnezeu, s-a întors către sine și s-a îndumnezeit pe sine. Poate că această stare în vremurile noastre a ajuns în cel mai rău, cel mai aberant punct!

Odinioară oamenii erau idolatrii. Credeau în diferiți zei și idoli care erau lucruri din afara lor. În vremea noastră omul s-a îndumnezeit pe sine, adică se crede Dumnezeu. Chiar și copilul de grădiniță spune: „Eu nu sunt de acord. Eu nu fac ceea ce-mi spuneți. Eu o să fac ce vreau, o să fac ce-mi place”. Noi credem că cine știe ce am descoperit sau vai, ce importanți vom deveni, dacă gândim și acționăm astfel.

În realitate omul se afundă tot mai mult în abisul, în temnița întunecată al sufletului său.

Îi vedem pe cei care se droghează, pe cei care au idei ciudate, care fac lucruri bizare că întreaga lor viață nu are nici o legătură cu logica. Aceștia se află la extremă. În fapt, cam așa sunt toți oamenii!

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Per me Hermann Maier è sempre stato “Il Mostro”, non Herminator.

Il mostro perché a nessuno ho visto fare le cose che lui ha fatto con gli sci ai piedi. Capace di vincere dovunque e contro chiunque, demolendo gli avversari con distacchi impensabili, con una forza muscolare incredibile, riuscendo a fare curve su uno sci solo, su una gamba sola, a più di cento kilometri orari sul ghiaccio vivo. Per non parlare di una tecnica impressionante, che pochi hanno dimostrato di avere in questo psort, con le braccia sempre davanti al volto alla ricerca frenetica e costante della velocità pura.

Il mostro perché nessuno in questo sport mi ha emozionato come lui. Il mostro perché la voglia e la grinta che aveva al cancelletto di partenza erano mostruose.

Una fame e una rabbia agonistica da far invidia a chiunque, anche ad un certo Eddie Mercx, che pure era soprannominato “il Cannibale”.

una fame e una rabbia che lo hanno portato a vincere tre coppe del mondo, a cadere nella discesa olinpica di Nagano in quello che sembrava un volo quasi mortale, a rialzarsi e vincere due ori, nel gigante e nel super gigante dei giorni successivi. A cadere di nuovo, questa volta per colpa di un’auto che lo investì il 24 agosto del 2001, mentre era al guida della sua moto. Sette ore di intervento e gamba quasi amputata.  Ritorna alle gare il 17 gennaio 2003, ad Adelboden, e il 27 dello stesso mese vince il Super gigante di Kitz, con ancora i ferri nella gamba. Partecipa ai mondiali di St. Mortitz e arriva all’argento in Super G. entusiamando tutti ancora una volta.

L’anno successivo vince la sua quarta coppa del mondo, con un po’ di fortuna per l’annullamento dell’ultima gara che favoriva Benni Raich, ma in fin dei conti era in debito.

L’ultima vittoria risale all’anno passato nel Super G. di Lake Louise, dopo stagioni difficili per via dei nuovi materiali e continui infortuni.

Alla fine si porta a casa un numero impressionante di record e vittorie:

• 13 stagioni in CdM: ‘96-’01 / ‘03-’094 Coppe di Cristallo: 1998, 2000, 2001, 2004

• 10 coppette di specialità: Gigante (1998,2000,2001), SuperG (1998,1999,2000,2001), Discesa (2000,2001)

• 4 medaglie Olimpiche: 2 Ori a Nagano ‘98 (GS,SG), Argento (SG) e Bronzo (GS) a Torino 2006

• 6 medaglie Mondiali: Vail ‘99 Oro in DH, Oro in SG; St.Anton ‘01 Bronzo in SG, Argento in DH; St.Moritz 03 Argento in SG, Bormio 2005 Oro in GS

• 54 vittorie in Coppa: 14 in GS, 24 in SG, 15 in DH, 1 in K, secondo solo a Stenmark che ne ha vinte 86.

• Dicembre ‘98-gennaio 2000: 7 vittorie consecutive in SG

• 268 gare in Coppa: 96 podi complessivi

• 23 gare in Coppa Europa: vincitore edizione 1996

• almeno 1 punto in 7 discipline di Coppa: slalom speciale, slalom parallelo, slalom gigante, super gigante, discesa, combinata, supercombinata

• 2000 punti: punteggio record della stagione 2000. 800 punti in DH, 520 in GS, 540 in SG, 140 in K

Ma più di tutto ha stupito il suo saper vincere a dispetto di tutto e il suo muovere folle di appassionati immense. Anche adesso che vinceva meno, che si sapeva vicino al ritiro, la telecamera lo apsettava sempre, perfino se partiva fuori dai trenta, quando di solito viene staccato il collegamento con la gara. E tutti si aspettavano la magia, il colpo del grande campione. E ogni tanto arrivava.

La decisione di lasciare è stata sofferta, il muratore di Flachau lascia tutti con le lacrime agli occhi, e fa strano vederlo piangere dopo tutta la durezza e la compattezza dimostrata negli anni di carriera, ma lo sci era la sua vita, e adesso è un umano come tutti, un uomo comune.

Il circo bianco perde il più grande supergigantista della storia, probabilmente anche il più grande campione della storia, Stenmark permettendo, sicuramente il più grande dello sci moderno, peccato per gli anni persi, ma così è ancora più bello, più poetico, più sofferto, più Maier.

Io perdo un altro dei miei idoli, e nello sport di oggi è difficile trovarne di nuovi.

Mi mancherai Hermann. Adesso spegnerò la tv prima, non ho più un  mito da attendere dopo i primi trenta atleti…

floarea e pe cale de disparitie din cauza temperaturii de 15 grade din camera. nu ca m-am transformat de curand in termometru, ci pentru ca mi-e cam frig si am trecut la sosetele de iarna. si… ceaiul uitat pe masuta, care de altfel adaposteste si materia vegetala, se raceste imediat… si nu mai am timp de reverii si alte povesti cu zane si monstri, iar din degustare si pierderea reperelor a devenit doar activitate curativa. de parca ceaiul de la magazin mai are vreun efect in afara de incarcarea dintilor care abia au fost spalati, pentru a se pregati de somn. in seara asta dante doarme alaturi de noi; e cu certitudine o perioada dificila pentru furnicile asiatice. si-s dezamagita, de profesori care refuza sa ma fascineze, de carti care nu spun nimic, de seri irosite, de ganduri prea pline de nelamuriri metafizice, lamentabile. baile prelungi nu fac decat sa ma ameteasca, iar la final paru-mi ia oricum o forma nedefinita. asa ca, bine ca mai exista filme pentru suflete pierdute si vitamine care sa creasca imunitatea. noapte buna, demoni ascunsi prin… ha ha, camera asta nu are colturi intunecate si nici loc sub pat nu e. probabil de aceea aici e bonheur. ca mi-au disparut intunecimile fiintei.

Commento al Vangelo del 11 ottobre 2009, XXVIII domenica del tempo ordinario (anno B)

+  Dal Vangelo secondo Marco (10, 17-30)
In quel tempo, mentre Gesù andava per la strada, un tale gli corse incontro e, gettandosi in ginocchio davanti a lui, gli domandò: «Maestro buono, che cosa devo fare per avere in eredità la vita eterna?». Gesù gli disse: «Perché mi chiami buono? Nessuno è buono, se non Dio solo. Tu conosci i comandamenti: “Non uccidere, non commettere adulterio, non rubare, non testimoniare il falso, non frodare, onora tuo padre e tua madre”».

Egli allora gli disse: «Maestro, tutte queste cose le ho osservate fin dalla mia giovinezza». Allora Gesù fissò lo sguardo su di lui, lo amò e gli disse: «Una cosa sola ti manca: va’, vendi quello che hai e dallo ai poveri, e avrai un tesoro in cielo; e vieni! Seguimi!». Ma a queste parole egli si fece scuro in volto e se ne andò rattristato; possedeva infatti molti beni.

Gesù, volgendo lo sguardo attorno, disse ai suoi discepoli: «Quanto è difficile, per quelli che possiedono ricchezze, entrare nel regno di Dio!». I discepoli erano sconcertati dalle sue parole; ma Gesù riprese e disse loro: «Figli, quanto è difficile entrare nel regno di Dio! È più facile che un cammello passi per la cruna di un ago, che un ricco entri nel regno di Dio». Essi, ancora più stupiti, dicevano tra loro: «E chi può essere salvato?». Ma Gesù, guardandoli in faccia, disse: «Impossibile agli uomini, ma non a Dio! Perché tutto è possibile a Dio».

Pietro allora prese a dirgli: «Ecco, noi abbiamo lasciato tutto e ti abbiamo seguito». Gesù gli rispose: «In verità io vi dico: non c’è nessuno che abbia lasciato casa o fratelli o sorelle o madre o padre o figli o campi per causa mia e per causa del Vangelo, che non riceva già ora, in questo tempo, cento volte tanto in case e fratelli e sorelle e madri e figli e campi, insieme a persecuzioni, e la vita eterna nel tempo che verrà».

Una spada
Nella seconda lettura, presa dalla lettera agli Ebrei (Eb 4,12-13), si dice che la Parola di Dio è come una spada che agisce dentro di me, giudica i sentimenti e distingue i pensieri del cuore, mettendomi a nudo di fronte a Dio.

Ed il Vangelo di oggi è proprio così, radicale, quasi violento nel suo giudizio. Bene, vuol dire che per me è il momento di comprendere con decisione quali sono gli atteggiamenti del mio cuore.

Allora posso capire meglio la reazione del “giovane ricco” di fronte alla proposta di sequela che gli fa Gesù: quanto è difficile e doloroso separarsi dalle proprie ricchezze, qualunque esse siano !

Identikit
Vediamo chi è la persona che corre incontro a Gesù e si inginocchia davanti a lui: qui l’evangelista Marco parla genericamente di un tale, nei vangeli paralleli Matteo dice che è un giovane (Mt 19, 16-22) mentre per Luca è un notabile (Lc 18,18-23); il dato comune a tutti i sinottici è comunque la sua ricchezza: lo chiamerò quindi “giovane ricco”.

Si tratta senza dubbio di una persona che osserva la legge, importante, realizzata, ma che sente la necessità di cercare qualcosa di più; non gli viene dato un nome perciò ognuno di noi che legge il Vangelo si può riconoscere in lui, anche se solo parzialmente.
<Leggi il resto>

Sguardo dentro

La domanda pressante, urgente che il giovane ricco fa a Gesù è una richiesta per ottenere una cosa, in questo caso preziosa, ovvero la vita eterna. E Gesù cerca di portarlo al dunque, al punto centrale senza fare tanti giri di parole (maestro buono, ecc.): cosa cerchi veramente ? hai già fatto un pezzo di strada, ti manca solo una cosa per essere perfetto (come dice il vangelo di Matteo): liberarti dal fardello delle cose che ti tengono schiavo, ovvero le tue ricchezze.

Gesù dice questo “guardandolo dentro” ed amandolo: questo sguardo profondo è secondo me il punto centrale del brano; davanti a Dio sono nudo e la sua Parola colpisce nel punto esatto della mia debolezza; ma sopra ogni cosa capisco che vengo amato esattamente per quello che sono, con le mie paure, i miei problemi, le mie gioie, insomma tutto il mio essere uomo.

Il giovane ricco chiede per avere e Gesù gli risponde che per ottenere deve dare.

Grande lezione questa:

• con tutte le cose che trattengo per me io non posso ottenere nulla;
• mentre se io dono tutto, allora le mie mani sono vuote e quindi pronte ad accogliere ed abbracciare Gesù che mi viene incontro.

Idoli

Questo brano di Vangelo mi pone di fronte al rapporto che io ho con le cose che posseggo o che desidero possedere. Le cose in sé non sono né buone né cattive, non si tratta qui di disprezzare i beni materiali quanto di saper fare un corretto uso di essi; e comunque non esserne dipendenti.

Ai tempi di Mosè, durante la permanenza nel deserto, il popolo di Israele sentì la necessità di fabbricare un vitello d’oro da adorare, mentre aspettava che Mosè ritornasse dal monte Sinai.

Così anche noi oggi ci facciamo i nostri idoli, magari sono tanti piccoli vitellini d’oro portatili che possiamo continuamente adorare.

La nostra società moderna ci spinge a produrre e consumare in un circolo economico vizioso (che è destinato prima o poi ad interrompersi); faccio qui un elenco di “cose” con le quali io ho a che fare quotidianamente e che posso paragonare alle ricchezze del nostro giovane:

automobile, telefonino, internet, questo blog, il computer, la televisione, la mia casa, il denaro, il lavoro, ecc…

Tutto queste cose diventano idoli quando io li metto tra me ed il Signore Gesù, interrompendo così il mio rapporto con lui; sono idoli quando assorbono il mio tempo che invece potrei dedicare alla preghiera. Un esempio (valido per me): alla sera potrei dire un rosario, o compieta, o parlare con mia moglie, ed invece passo questo tempo a vedere alla televisione un inutile talk-show sulle ultime imprese di un famoso personaggio politico.

Quindi comprendo che può essere semplice incominciare da qualche cosa: per esempio spegnere il televisore (per regalarlo … aspetto ancora un attimo).

Misericordia di Dio

Ah, povero il mio cammello! Se provo a pensare a questo animale di fronte alla cruna di un ago, beh, credo proprio che non vi sia nessuna possibilità di passaggio.

Ma ancora Gesù mi viene incontro dicendomi: quello che è impossibile agli uomini è però possibile a Dio; la sua misericordia è infinita e tramite Lui possiamo ottenere la salvezza; si tratta perciò di abbandonare tutto per essere pronto a ricevere quanto Dio mi dona.

Solo lasciando posso prendere. Ed ottenere già ora, qui sulla terra, le ricchezze centuplicate.

Tristezza utile

Ripenso al nostro giovane ricco e lo vedo di spalle, che se ne va triste e sconsolato; Gesù gli ha detto una cosa che lui non si aspetta, che non è nei suoi piani, che non riesce ad accettare, almeno non ancora.

Però ha capito due cose fondamentali: Gesù lo ama profondamente e vuole lasciarlo libero di scegliere; gli ha dato tutti gli strumenti e tutta la conoscenza che gli serve, ora sta a lui decidere.

E la tristezza che lo assale sarà uno stimolo per ricercare in sé stesso il senso delle sue ricchezze che lo opprimono.

Sì, anche se i vangeli non lo dicono io penso che il giovane ricco sia riuscito a liberarsi dei suoi idoli ed a seguire la strada tracciata da Gesù, che in fondo è morto in croce anche per lui; e la misericordia infinita di Dio ha fatto l’impossibile.

Sono sicuro che la croce di Gesù gli abbia dato quella forza che prima non sapeva di avere.

Giovane ricco “reloaded”

Mi viene in mente una storia che ho sentito raccontare da Silvano Fausti (si intitola “a mani vuote”); io ho cercato di riadattarla per riscrivere il finale, anche se collocato temporalmente alla nascita di Gesù (per questo “reloaded”).

A Betlemme di Giudea, al tempo del re Erode, viveva un giovane che aveva ereditato dal padre una grande ricchezza in case, campi, granai; purtroppo una notte un incendio bruciò tutto quello che lui possedeva ed egli si ritrovò povero e senza più nulla. Andò quindi a vivere nella campagna con i pastori, che gli davano da mangiare in cambio del suo lavoro con il bestiame.

La notte in cui nacque Gesù, gli angeli portarono la buona notizia ai pastori. Il giovane, che aveva perso tutto, era tanto povero da non possedere nulla da portare in regalo. Quando i suoi amici decisero di andare alla grotta portando qualche dono, egli diceva: “Io non posso venire, sono a mani vuote, che posso fare? ”.

Ma gli altri lo convinsero. Così arrivarono dov’era il bambino, con sua Madre e Giuseppe. Maria aveva tra le braccia il bambino e sorrideva, vedendo la generosità di chi offriva i propri doni. Vide il giovane che non aveva nulla e lo chiamò. Egli si fece avanti imbarazzato. Maria, per avere le mani libere e ricevere i doni, depose il bambino tra le braccia del pastore giovane che era a mani vuote…»

(Silvano Fausti riveduto).

Queen revine cu un album nou, Absolute Greatest, de fapt o colectie cu cele mai mari hituri ale lor, album ce ar urma sa fie lansat oficial pe 16 noiembrie, insa, se poate asculta si mai devreme. Gratie companiei Logitech care, impreuna cu Queen au batut palma pentru ca acest album sa fie disponibil inainte de lansarea oficiala. Acesta va putea fi ascultat pe noul player muzical Logitech si ofera si alte avantaje (povestile melodiilor faimoase, poze). Deci, toti posesorii de Logitech au un avantaj in fata celor care nu au asa ceva.

Eu cred ca astept 16 noiembrie.

Stirea am gasit-o la zoso si pe reuters. Vedeti si www.queenonline.com/logitech .

Odio a la gente cuando no es educada

Dinamitera comedia negra negrísima del exitoso Slobodan Sijan (había roto taquillas con dos colaboraciones con el gran dramaturgo Dusan Kovacevic, guionista posteriormente del “Underground” de Kusturica), que parodia la temática del “serial-killer” y sobretodo su conversión a icono “pop”, en fenómeno de masas descerebrado. Abriéndose con un reportaje televisivo (divertidísimo y con una voz en “off” que permanecerá durante el relato) que da cuenta de los avances de Belgrado por convertirse en una metrópoli puntera y la necesidad de tener su propio asesino serial para conseguirlo, que eso siempre viste mucho. De tal manera enumera mirones en los parques (cinéfilamente llamados “rashomones”), atracadores de bancos, exhibicionistas o esa (semi) leyenda urbana de “El fantasma de Belgrado”, un arrojado conductor que con un Porche blanco robado trajo de cabeza a la policía de la ciudad (y simbólicamente a todo el sistema) durante las noches de una semana y convertido a partir de ahí en mito popular objeto de una reciente y bien interesante película (nacida de un corto previo) de Jovan B. Todorovic “The Belgrade Phantom” (“Beogradski Fantom”).                                                                                                                            Aquí entra escena nuestro héroe para poner la ciudad al nivel de las grandes, paralelamente a el, un muchacho con problemas sexuales (su padre es un estrafalario psicoterapeuta que parece escapado de “L’Emmerdeur” y su madrastra una explosiva hembra inconsciente de que pone a morir al pobre Spiridon) y un embrionario grupo músico-vocal fascinado por estos crímenes, compondrá un temazo demoledor que desatará la fiebre por el estrangulador, una moda de la que se muestra encantado el infantiloide matarife, un buen tipo que solo quiere que le quieran.

Y es que el “pychcokiller” que lanzará Belgrado a la modernidad no es otro que un entrañable vendedor de claveles y aficionado a los pasteles de crema que se pone hecho un otentote cada vez que una fémina desprecia una de sus flores comportándose con una falta de modales imperdonable. Un personaje  bendecido por la genial interpretación de Tasko Nacic, entre Peter Lorre desvalido y Norman Bates con sobrepeso. Un cándido gigantón mangoneado por una madre insufrible que lo trata como a un bebito medio alopécico de metro noventa y ciento diez kilazos, que lo castiga con azotes en las manos y  lo baña amorosamente, humillante señora a la que terminará ultimando involuntariamente, suceso que provocará su total enajenación (y alucinante travestimiento)en una deriva entre lo hórrido y lo torcidamente cómico.

La prueba irrefutable de su comercialización en España

Pone en juego un recital de recursos a la vez sofisticadísimos y feistas a rabiar, un “cutre lux”  descacharrante que mezcla alegremente la estética noctámbula/glam/punk con el expresionismo de los asesinatos con esa iluminación en claroscuro logradamente estilizada y abiertamente humorística (el plano desde la ventana con el “killer” iluminado por el consuetudinario haz de la farola), cortinillas del mudo, prestamos del Inspector Clouseau en la persona del estrafalario policía que pretende dar caza al asesino ( un Nikola Simic a sus anchas), relectura sangrante de la ”screwball comedy” o hasta la inclusión en medio de la pelícual y con toda naturalidad, del “videoclip” de la infecciosa perla “nuevaolera” (que se convirtió en todo un “hit” con múltiples versiones posteriores) con la que salta a la fama el apalominado Spiridon interpretado por Srdjan Saper (miembro de la popular y provocadora banda “Idoli”, estupendo grupo de la “New wave” continental que pone también música a la película), enamorado homicida teórico, que fantasea de manera bien viciosa con la estrangulablemente erótica Sonja Savic, lenguaraz pinchadiscos que dirige el programa más “in” y desprecia la glorificadora canción convirtiéndose así en objetivo de no uno sino dos estranguladores.

Divertidísima en todo momento aunque a veces rebuscadamente sofisticada, acaba por abusar de lo grotesco y pasarse de vueltas en un tercio final excesivo, entre el “grand guignol” (o las marionetas dando cachiporrazos) y la parodia gruesa con tirabuzón final irónico, además de abusar de los guiños (desde uno inverso a la ducha de “Psicosis”, película que caricaturiza abiertamente, hasta otro muy manido, aunque bien traido, a “Frankenstein” con niña y flor), pero la cantidad de vitriolo esparcida pasma y la mixtura de terror y comedia funciona mejor que bien. Además de que su estética destartalada (imposible no pensar en el Almodovar de esa misma época), brutalmente sórdida y al mismo tiempo frenéticamente vitalista consigue ofrecer una curiosa y muy reveladora visión de esa Yugoslavia “post-titista” efervescente y descolocada, debatiéndose entre el acceso a la modernidad y la férrea cultura de un régimen que aun pervivía.

¿Esta fotografía era necesaria?

Dos estranguladores andan sueltos (Davitelj protiv davitelja)

Director : Slobodan Sijan

Año: 1984

País: Yugoslavia

Fotografía: Milorad Glusica

Música: Vuk Kulenovic & Srdjan Saper

Guión: Nebojsa Pajkic & Slobodan Sijan

Reparto: Tasko Nacic, Srdjan Saper, Sonja Savic, Nikola Simic, Rahela Ferari

Za začetek naj vam opišem kako se je moja ljubezen do Zablujene Generacije sploh začela.

Nekoč je ena od mojih prijateljic med odmorom predvajala eno pesem, ki je nosila naslov Sonce Nabija. Vprašala sem jo: ”Kdo izvaja to pesm?” odgovorila mi je, da so to oni, Zablujenci. Ob prihodu domov sem takoj na You Tubu preiskala vse njihove  pesmi, ki so sploh gor dostopne in v momentu postala njihova fanica. Vse skupaj se je pa še bolj nadgradilo na mojem prvem njihovem koncertu leta 2008. Od takrat naprej moje življenje brez njihove glasbe ni popolno. Kamorkoli grem, brez njihovih pesmi na iPodu ne gre.

Komaj čakam na novo ploščo in na nove koncerte. Žal mi je pa, da včeraj nisem uspela priti na Ritem Mladosti in se pošteno znoreti po napornem tednu.

Moji idoli za vedno. <3

Ecco, mi sono bigiata la studiata mattutina in biblioteca. Scusa: non ne ho voglia. La più sincera, non c’è che dire.

Soprattutto non mi sono mai sentita così libera. Libera dai sensi di colpa, dalle falsità, dai ripensamenti, dalle decisioni sbagliate. Cammino con le mie gambe, senza guardarmi indietro. Non so se ci saranno particolari cambiamenti esterni, ma io, io sono diversa.

Ok, a parte questo auto-compiacimento, ciò deriva dal fatto che ho imparato a scegliere.

A scegliere cosa mi fa bene, a scegliere quale colore dare alle pareti, quale musica mi fa bene, quali persone mi rendono felici e quali mi trascinano con forza verso il fondo, a scegliere chi avere al mio fianco e chi, di sicuro, no.

Già il fatto che il mio uomo ideale sia un incrocio tra l’alternativo-intellettuale-rasta, Elle e Mika, la dice lunga sullo stato della mia mente. Sì, va bene, una persona così non esiste, ma ne ho trovati di simili, in passato, dunque non perdiamo la speranza! Di sicuro questo diminuisce la percentuale di “papabili”, ma Mirtillo ama l’Originale!

Detto questo, Mika è davvero un Grande. Si può essere così Colorati senza sembrare Pazzi? Non si può, ed è per questo che mi piace!

Che personaggio, quel  Freddie Spencer.

Enigmatico, indecifrabile, perfino implacabile. E quante leggende sono nate intorno a lui.

Si diceva che vivesse con il fuso orario americano, e che Erv Kanemoto andasse al motor home a svegliarlo quando era ora di scendere in pista. Faceva la spola tra il mondiale e la sua Schreveport, in Louisiana. Volava in prima classe e senza bagaglio.

Aveva un talento smisurato. Imparava le piste in un batter d’occhio. Pochi giri ed era già su tempi record. E quando toglieva il casco a fine gara non aveva un capello fuoriposto. Non sudava!!

Tutto questo fino al 1985, anno dei due titoli in 500 e 250. Unico nella storia a conquistarli, insieme. Al primo Gp del 1986, dopo avere disertato praticamente in toto i test invernali per le complicazioni di una sinusite (così disse), fece sua la pole e dominò la gara, ma solo per tredici giri.

Dopodiché imbrocco a sorpresa la corsia box, sparendo dietro una serranda chiusa in fretta e furia dai tecnici HRC. Si parlò di tendinite al braccio destro (Freddie, abbandonando la moto nella mani dei meccanici non lo toccò nemmeno) e si raccontano ancora oggi strane leggende su quell’episodio mai chiarito.

Fatto sta che il vero “Fast” Freddie, quello che avevo fatto ammattire Lucchinelli, messo in ginocchio Kenny Roberts e ridicolizzato Eddie Lawson, scomparve dietro quella serranda chiusa alle sue spalle.

Dopo ci fu solo la lunga quanto vana attesa di rivedere lo Spencer che non esisteva più. Non lo recuperò Kanemoto, volle provarci dopo di lui Agostini, invano. E ogni altro tentativo fu un fallimento.

Poco tempo fa sono tornato alla carica con uno dei tecnici che è stato al fianco di Spencer quando correva con la Honda. Non mi ha fornito dettagli, su quel GP di Spagna del 1986, ma una risposta secca. Che potrei tradurre in “non c’era più con la testa”.

Se è questo che è successo a Stoner, se “non c’è più con la testa”, gli auguro di cuore di riuscire la dove Spencer ha fallito. Ovvero tornar a vincere.

Tratto da Motosprint

Ar fi fost un motiv de bucurie ziua de astazi, dar nu e. Pentru ca Freddie Mercury ar fi implinit 63 de ani pe 5 septembrie.

Oricum ar sta lucrurile, merita sa ne gandim la el mai mult decat o facem in restul zilelor si, de ce nu, sa ridicam paharul in cinstea lui.

Cateodata ma intreb cum ar fi fost daca ar fi ramas in viata pana astazi. Ar fi fost la fel de energic precum era inainte de boala, ar fi cantat in continuare, ar fi venit in Romania pentru un concert? Numai necunoscute.

Dovezile mele de admiratie si idolatrie deja au fost puse pe tava. Mi-am facut pana si geanta cu chipul lui.

So, today, here’s to you, man!

Cosac face genti din piele. Nu le face oricum, ci le coase de mana. Nu sunt orice fel de genti, ci fiecare are amprenta ei.

Cand i-am spus ca vreau o geanta “ca aia de la postul X”, mi-a spus ca niciodata nu face mai multe de acelasi fel. Toate sunt unice.

Eu doar i-am spus ca imi place Queen foarte mult. Rezultatul e aici. A iesit mai bine decat ma asteptam. L-a desenat pana si pe Freddie. Da, o sa fiu fan Queen pana la adanci batraneti.

E un adevarat handmade artist. Iar geanta, piesa de colectie.

Multumesc din suflet.

de ceva timp ma tot lupt cu visarea. si tot incerc sa deslusesc sensul unor cuvinte pe care nu mi le-am dorit nicicand. oamenii devin mari, si-si leapada dorintele de creaturi magice. si uite asa raman cam goi de sentimente, idealuri, dorinte de cucerire a universului. de aceea probabil incep sa construiasca prezentul din cuvinte simple, dar trainice. inlatura feerica privire spre viitor, si se afunda in miscare, actiuni, ce obosesc trupul si tin departe mintea de intrebari. in schimb, eu am prea mult timp liber. corpul e mereu tolanit pe comode divane, si atunci partea cenusie a fiintei mele e singura ce e solicitata. probabil asta e cauza demonilor si a aberatiilor continue. refuz aceasta intunecare a existentei, numita generic maturizare. cand incepe, se va termina vreodata, are vreun sens? sufar cumva de sindromul peter pan? singura mea iubire genuina ramane cea pentru cuvintele scrise. pentru cerneala ce ia forma hartiei si creeaza imagini onirice. se pare ca nu inteleg acest univers al copiilor de peste 20 de ani… mai am trei luni de ignorare a timpului. camine studentesti, lecturi anarhice si discutii aprinse.

screw you, I didn’t like your taste anyway!

Ador sa am un idol ! Imi place sa imit pe cineva, sa ma port ca cineva, sa vorbesc ca cineva anume, sa zambesc ca cineva anume, sa`mi stabilesc programul in functie de idolul meu.

Da, si eu am un idol si cred ca oricine are, sau cel putin oricine admira o vedeta foarte mult. Idolul meu este, de exemplu, de cand ma stiu, Britney Spears. Am vrut mereu sa fiu ca ea, sa arat ca ea, sa fiu ceea ce a ajuns ea..De asta am si pus o poza mai sus cu ea din clipul melodiei “Born to Make You Happy”, melodia pe care o ascult obsesiv de la ea in ultima vreme.

Voi ce idoli aveti? Pe cine apreciati? Pe cine imitati? (:

Am avut un deja-vu intrând astăzi în sediul Poştei. Am deschis uşa de sticlă pe care, ţânc fiind, mi-am izbit năsucul pentru că, în zburdălnicia vârstei, nu am sesizat-o. Nu am ştiut atunci că uşa aceea avea să devină mai târziu o obişnuinţă, o clipă de preţ, poate chiar o obsesie. Am intrat în sediul unde pe vremuri se vindeau timbre şi cărţi poştale, acum nu se fac decât plăţile la telefon. Am înaintat, luând-o spre cabinele telefonice fără să am un scop anume! Ceva mă trimisese acolo ca un fel de întoarcere în timp. Am rămas două minute în faţa unuia dintre acele cinci telefoane aşezate în cerc. Era cel mai ferit, ales cândva nu întâmplător. Sunt însă dezamăgită. Din momentul meu sublim nu au mai rămas decât două fire dezbinate. Amintirea  aceea sublimă îmi revine în minte cu lux de detalii. Fiecare cuvânt era pronunţat cu precizia acelei zile deconectându-mă pentru jumătate de minute de clepsidra timpului.

Era în 2000, de Sfântul Ioan. La nu mai trei luni de când făcusem cunoştinţă oficial cu Adrian Enache. Mă cunoştea iar eu îl ştiam şi altfel decât la televizor. Până în ziua aceea citeam în fiecare seară din rândurile ascunse ale unei agende numărul său de telefon. Aproape îl divinizam. Nici măcar cei mai apropiaţi prieteni ai mei nu aveau acces la el. Nici măcar familia! Îl reţinusem şi cu toate acestea la fiecare impuls de a-l suna îl formam după agendă. Pe un frig insuportabil am ieşit din casă fără să spun nimănui nimic. Totul se petrecea numai în mintea mea. Numai gândul meu ştia să găsească vorbe de încurajare mergând mai departe. Singură, cu cartela telefonică în buzunar, ziceam în gând o mie de rugăciuni, dar încurcându-le una cu alta.

Căutam răspunsuri şi întrebări, şirul discuţiei, dar toate erau amestecate într-un talmeş-balmeş, dureri crâncene de stomac mă luau în drumul spre Poştă. Era un moment greu. Uram acea stare de încordare şi cu toate acestea nu mă dădeam înapoi pentru nimic. Am ales cabina cea mai ferită pentru a vorbi în linişte. Oricum nu mai auzeam pe nimeni iar tastele telefonului mi se încurcau între degetele mâinii. Răspunde într-un final. Glasul meu tremurând i-a zis cine sunt. Cu frică şi încordare. Speram doar că Adi va înţelege. Şi acum după atâţi ani de la primul telefon îmi răsună în minte numele meu rostit de el. Şi nu oricum ci cu un entuziasm care a întrecut aşteptările mele…  Ştiam doar că fusese primul an în care de ziua mea am vorbit cu idolul meu.

Ieşisem beată de fericire pe uşa aceea care până atunci păstrase amintirea nasului lovit. De atunci însă a început sentimentul secundei de a exista în viaţa sa. Totul- frigul, gerul -fuseseră şterse de minunea ce mi se întâmplase, trăind bucuria de a fi OM în viaţa sa. Şi totul numai de la un simplu telefon!

Autor: Ioana Matfeev, 12 august 2009

Nu uitaţi, prieteni, dacă aveţi poveşti de viaţă interesante cu şi despre idolii voştri, dacă aţi trăit momente deosebite în preajma lor, dacă ştiţi ce înseamnă sentimentul de fan, dacă viaţa v-a pus măcar o dată alături de artistul/trupa preferată, nu ezitaţi să ne scrieţi povestea la adresa topromanesc2009@gmail.com. Cele mai frumoase poveşti vor fi publicate pe blogul topului iar cei mai norocoşi vor putea asculta piesa preferată la emisiunea Romanticii de la Radio România Actualităţi, difuzată în zilele de luni şi miercuri, de la ora 18.30. Nu uitaţi ca atunci când ne trimiteţi povestea voastră să ne precizaţi şi piesa care v-ar plăcea s-o reauziţi!

]]> http://slagartop.wordpress.com/2009/08/07/scrie-ne-povestea-ta-de-fan-2/ Fri, 07 Aug 2009 20:42:10 +0000 slagartop http://slagartop.wordpress.com/2009/08/07/scrie-ne-povestea-ta-de-fan-2/

Mă uitam din îmtâmplare pe la statusurile celor din lista mea, şi am găsit unul interesant: Doi ani fără el.. Psihedelice, sunt cu ochii pe tine . El-ul în cauză, care se vedea în avatar, era Florian Pittiş.

O să trec succint peste faptul că sunt doi ani de când a murit Florian Pittiş, din două motive. Unul, pentru că dacă aş vrea să vorbesc despre Florian Pittiş, aş avea mult mai multe de spus decât când şi cum a murit. Al doilea, pentru că chiar dacă aş vrea, au fost alții care au spus-o mult mai bine şi în mult mai multe cuvinte decât mine, cu siguranță mai avizate. Despre altceva vreau să vorbesc.

Problema cu care mă confrunt în momentul de față este că idolii (sau mai bine zis oamenii care m-au inspirat, pentru că până şi când eram copil aveam probleme cu a avea idoli)… încep să dispară, sau oricum, nu mai au prea mult de trăit. Ceea ce e deprimant, pentru că asta înseamnă nu numai că e destul de greu să-i mai întâlnesc acuma, dar şi că trebuie să mă învăț cu ideea că sunt oameni care au murit.

Cum vine asta? Păi vine aşa: unul ar fi Ian Gillan. Am o voce între execrabil şi mediocru, ceea ce nu m-a scutit de la a-i aprecia din plin show-urile. La aproape 64 de ani ai lui o duce bine (deşi vocea a început să se cam ducă) şi l-am văzut la Bucureşti. Deci măcar ăsta e ok . De văzut, i-am văzut şi pe Tudor Gheorghe, şi pe Johnny Răducanu, în suficiente concerte. Rezonabil.

Cine mai urmează? Doi profesori de-ai mei, unul în prag de pensie, unul deja în prelungire. Profesorul meu (informal) de muzică? Gone for seven years now. Steve Wozniak a scăpat dintr-un accident de avion pe vremea când nu ştiam cine e, dar Steve Jobs a avut cunoscutele probleme de sănătate acum, când ştiu cine e şi de ce îl apreciez.

Asta mă pune în situația relativ proastă ca, zece ani de acum încolo, să mă trezesc că toți cei de la care am luat (sau mi-ar fi plăcut măcar sa iau câte ceva) nu mai sunt prin preajmă. Now that sucks a bit.