Daca este sa fac un top al preferintelor in ceea ce priveste restaurantele din Iasi, cu siguranta pe primele pozitii ar fi Pazzo, Camelot(cel din Tudor) si Dragon Soaring.

La Pazzo, servirea, atmosfera sunt selecte si elegante, iar mancarea satioasa si migalos preparata. La Camelot , gasesti o gama variata de specialitati (mai ales salatele), iar ingredientele sunt in cantitati abundente, plus ca terasa ofera o atmosfera placuta.

In ceea ce priveste Dragon Soaring…il aleg indiscutabil fata de alte restaurante chinezesti…La cao imi inspira aceeasi senzatie de “restaurant de duzina”, pe care o am de exemplu si in ceea ce priveste FamilyPizza de pe strada Stefan cel Mare. Dragon din Pacurari este foarte frumos amenajat, dar mereu arhiplin, si unele specialtitati de mancare de aici nu sunt atat de reusite ca la Dragon Soaring.

Pofta buna:)!

Dupa o vanatoare asidua de localuri pentru nefumatori , vanatoare precipitata de venirea frigului si inca neincheiata, am dat peste o locatie foarte nice. Selecta dar cu preturi accesibile, eleganta si cu muzica adecvata , este o combinatie foarte reusita intre un bar, o cafenea si un restaurant. Vara aveau o terasa improvizata, pe jumatate de trotuar si deloc reusita. Inauntru in schimb, localul El Barin m-a surprins in mod placut.

Stiu ca intotdeauna ar trebui sa iti gasesti ceva de facut incat sa nu te plictisesti dar acest lucru e inevitabil . Cred ca multi incearca sa faca diverse lucruri pentr a-si omora timpul liber intr-un fel sau altul . Ori ca lucrezi pe perioada vacantei , ori ca practici un sport , ori ca freci menta toata ziua pe net sau alte treburi .

Pe moment poate reusesti sa faci in fiecare zi cate ceva diferit . Ideea e ca nu poti la nesfarsit . La un moment dat vei fi sigur nevoit sa revii la lucruri pe care deja le-ai facut in trecut . Si daca deja ai facut acel lucru nu o sa ti se mai para interesant . Si ca sa nu te plictisesti trebuie sa ai in fata si o gama larga de variante . Ceea ce intr-un oras micut nu prea gasesti .

Exemplu sunt chiar eu . Pur si simplu nu mai stiu ce sa fac in Buzau . Zilnic fac aceleasi chestii . Adica ma trezesc , stau pe net cat stau , apoi dupa amiaza ma duc la sala dupa care vin acasa in jur de 5 juma fac un dush iar seara poate iesim la o terasa undeva , sau in cel mai rau caz stam la bloc . De vreo saptamana jumate am iesit aproape in fiecare seara exceptand ziua de sambata , luni si marti pentru ca am fost plecat .

Chiar si asa … in Buzau nu prea ai unde sa iesi . Sunt vreo 12 terase dintre care 4 sunt in mall-uri (ca doar deh , avem si mall-uri acum) . Iar discoteci? Sunt in jur de 4 insa frecventam doar 2 dintre ele. Una care este deschisa vara si alta care e deschisa pe perioada rece .

In alta ordine de idei … chiar si cu iesitul in fiecare seara tot ma plictisesc cand vin seara acasa si in cursul zilei stiind ca totul se rezuma la aproape aceleasi lucruri ca in ziua precedenta …

Mereu imi spune un prieten “Ba m-am plictisit aici.Abia astept sa ajung la Bucuresti iar” … si incep sa ii dau dreptate pentru ca acolo chiar ai ce sa faci!

Vara trecuta, cand ieseam cu rolele am reusit sa fac in sfarsit asta:

Am fost in Upload ieri, un club nou, la o mansarda pe Armeneasca. La o petrecere de ‘burlacite’, cum imi place mie sa spun, in cinstea unei prietene dragi, colega de banca pe care in liceu as fi putut sa o inbolnavesc prin hranirea sistematica cu merdenele grasimoase (din fericire, a scapat fara sechele). A fost o experienta interesanta, nu au nici un fel de sigla si sunt in fundul unei curti, aveam impresia cand am intrat la numarul 36 ca o sa apara imediat un caine maraind sau ca o sa ma alerge careva cu pusca. Este un loc foarte mic, cu 3-4 mese care se pot rezerva, iti lasa senzatia de petrecere in podul parintilor. Mi-a placut muzica, o combinatie de Expirat in vremurile bune si altceva, original. Cineva de la masa a folosit termenul ‘club de hipsteri’, dar eu nu ma pricep asa ca nu zic.

Cu toate astea, remarc si ce am vazut prin alte parti: e plin de femei singure, de proportii variabile, incercand sa se distreze fortat. Cel putin ieri, si aici o sa fiu aproape meschina, mi s-a parut a fi seara iepurasilor supraponderali. Se topaia cu gratie, si, la mansarda fiind, mi-am pus la un moment dat probleme. Asa ca am profitat de ocazie ca sa scurtez seara. Aviz amatorilor.

Luna ianuarie, anul curent, pot s-o numesc, fara exagerare, luna socializarii excesive. In sensul ca am iesit in oras mai des decat in ultimul trimestru al anului precedent.

Nu regret foarte mul, dar nici nu am orgasm de fericire.

Apogeul l-am atins saptamana trecuta, cand m-a trecut o singura zi fara “going out”. Iar desi miercuri ajunsesem la un anumit grad de saturatie, nu mi-am respectat promisiunea de a sta acasa pana sambata (ziua oficiala clubbin’). Asta pentru ca socoteala pe care ti-o faci in drum spre casa, de la lucru, nu se potriveste cu planurile facute la telefon, respectiv cu cea facuta vineri seara, acasa. Drept urmare, “randamentul” meu a avut de suferit, rezervele de energie s-au epuizat, asa ca sambata seara m-am retras in plina glorie dansanta, la ora 1.

Duminica, socializarea a survenit intr-un proces cu doua etape, ambele totalizand sub 3 ore. Sincer, mi-a parut rau ca n-am fost in stare de performante mai notabile, mai ales la blogareala rosie, dar my moral professional ego mi-a dat ghes sa ma car acasa, pentru a termina “ce am lasat azi, pentru a face alta data”…

Partea nasoala la ritmul asta de socializare este ca ti se topesc foarte rapid finantele. Cu atat mai mult cu cat iti fac cu ochiul si niste cocktailuri sau un martini, in loc de un cappuccino vienez. Ca eu sa ma pot delecta in fiecare zi cu cate un Mojito, un Moulin Rouge sau un Ferrari, ar trebui sa stau cu mult peste program, ceea ce iarasi nu e bine, pentru ca numai chef sa-mi cultiv viata sociala nu mai am.

Saptamana asta am inceput-o in dulcele stil clasic al precedentei. Ieri, dupa un program epuizat prelungit fara numar, fara numar, am simtit nevoia sa inchei ziua la fel ca in filme, adica am facut escala intr-un bar, am baut un martini, am conversat cu barmanul, dupa care am plecat acasa.

In seara asta, in drum spre casa, primesc acel telefon perturbator de program de la Ea. Time scrie pe mine acum. Nu pot sa nu remarc ce persuasiva e!

Post scris ieri, 27 ianuarie, pe la ora 7 seara, in Time

ieri am iesit in Art Jazz, nu mai fusesem demult.

a fost o super seara, entertaining and stuff, i-am prins pe nenii de la Tapinarii. nu ca m-as/ ne-am fi omorat dupa ei, dar tipii sunt chiar distractivi si foarte foarte haiosi.

altfel… the place is very small but rather cozy, in schimb intrarea e destul de piperata. nu ca m-ar fi durut pe mine f tare la basca, pana la urma nu am avut niciun ban. da zic asa, ca sa se stie! (adica sa stie barbatii care isi duc fufele fara bani in locuri)

in rest… primit confesions from zee bear, visat fosti, porcarii de genul.

…not that i care…

i’m fine the way i am, so far…

melodie:

Ca mai toate weekend-urile de până acum, şi sfârşitul săptămânii trecute m-a prins tot pe drum, tot alături de DJPerfect. De data asta am mers la Cluj şi pentru că vroiam să explorăm puţin Maramureşul, în capitala acestuia, Baia Mare.

• Cluj-Napoca:

Cluj-Napoca pare un oraş numai bun de ţepe, la fel cum ni s-a întâmplat şi data trecută când am hălăduit prin capitala Transilvaniei. Şi nu pentru că am fi noi nişte băieţi de la ţară, care păşesc pentru prima oară într-un oraş mare. Dacă data trecută când am fost în Cluj am lăsat vreo 30 de lei la un fast-food infect, de data asta a fost rândul unei puştoaice de la Mc’Donalds să ne fraierească. În loc să lase cafelele comandate să se prepare una după alta şi în fiecare pahar să curgă licoarea maronie din ambele “canale de scurgere”,  a pus fiecare pahar la unul din canale şi astfel din concentraţia ce trebuia să intre într-o singură cafea, a produs două. E o şmecherie comună în astfel de cazuri şi o mai fac şi alţii, în zonele de fast-food din benzinării, de pildă. Fie că e din comoditate, fie că e pentru a băga în buzunar banii de pe cafeaua bonată, dar neservită, chestia asta e un alt mare semn de mârlănie specifică românului; avem noi un dar de a croi orice brand internaţional după obiceiurile noastre locale.

• Jibou:

Cred că auzisem numele de localitate “Jibou” de cel mult două ori în viaţa mea. Mai mult, habar n-aveam că Jiboul e unul dintre cele mai mari oraşe din judeţul Sălaj. În drumul nostru spre Baia Mare, am schimbat trenul în acest oraş, pe care a trebuit să-l aşteptăm vreo două ore. Un oraş frumos şi aşezat, de oameni harnici şi direcţi, Jiboul a fost un loc care fie ne-a produs mirare, fie ne-a provocat hohote de râs. Nevoiţi să luăm de-ale gurii, am intrat într-un supermarket “Unicarm”. Pentru prima oară în viaţă am văzut într-un supermarket mai mulţi angajaţi decât clienţi. Vorbesc cât se poate de serios! Vreo 15 femei la vitrina de mezeluri, vreo 30 de angajaţi pe raioane, vreo 10 casiere. Nu ştiu dacă era vreun training sau aşa se întâmplă de obicei pe-acolo, dar a fost o experienţă interesantă. A doua fază, tare comică: o bătrânică, aprigă şi cu un limbaj tăios, adeptă a “Martorilor lui Iehova”, ne-a abordat când ne era lumea mai dragă: “Vreţi să citiţi literatură religioasă?”. Am dat din umeri. Ea a continuat, la fel de seacă: “Vreţi?”. “Bine”, am răspuns. Şi ne-a trântit două reviste despre problemele în căsnicie. Ce-a fost mai simpatic la bătrânica asta a fost s-o vedem, mai târziu, după ce s-a contrat cu doi oameni ai muncii ce savurau un pet de bere, aruncând o flegmă sănătoasă pe mijlocul trotuarului.

• Baia Mare:

Şi pentru că în Maramureş totul e mai mare, nici Baia Mare nu e oraş de trecut cu vederea. Oraşul e frumos, infrastructura bună, oamenii emancipaţi. La fel ca întotdeauna, ne-am nimerit din nou în mijlocul unui eveniment despre care habar n-aveam că se derulează, şi anume o întrecere naţională de skateboarding. Fel de fel de tineri ne-au impresionat cu trick-urile sau căzăturile lor, aducând publicul de la mirare la hohote de râs fără prea multă greutate.

O nouă ieşire, la fel de frumoasă ca şi toate cele de până acum. În felul acesta, fără prea multă organizare, atenţi la tot ce se întâmplă şi savurând frumuseţea momentului, am văzut aproape toată ţara. Au mai rămas puţine locuri nevizitate. Sunt următoarele pe listă…

Hei, ghici ce? S-a terminat bacu’!

În sfârşit, ajung acasă, după un alt căcat de examen ale cărui rezolvări BINEÎNŢELES că le ştiam dinainte să văd cerinţele, şi, în loc să deschid cartea de mate sau alt jaf de genul ăsta… deschid FOOTBALL MANAGER!

S-a terminat! Încă nu îmi revin! După un an întreg în care nu zic că am învăţat ca un spart sau că am tremurat ca varga, dar oricum, am avut un stres, un fel de nor negru deasupra capului care, ori de câte ori aveai impresia că vezi o rază de lumină (majorate, chefuri, băute, etc.), se întuneca şi începea să arunce cu tunete şi fulgere. “Nu, nu, nu… Ai bacu’ anu’ ăsta…”.

Lol, s-a terminat! Urmează football manager, băutură, fotbal, ieşiri în oraş, la terasă, la biliard, frate, S-A TERMINAT!

Ştiu că pare jurnalul unui tocilar frustrat (în situaţia în care mă conisderi unul, vezi primul post, prima secţiune “bold”-uită), dar, dacă eşti a 12-a, spune tu că nu e parcă cea mai fericită zi din ultimul an.

Nu e vorba de celebrul film cu acelasi nume. Eroul este Amadeo Carrizo un goalkeeper mai putin cunoscut celor pasionati de sportul cu basica rotunda. Poate si pentru ca atunci cand el juca fotbal, adica prin anii 50, la moda era Pele si toata suflarea acestui sport adula golul. Chiar si asa Amadeo Raúl Carrizo Larretape poreclit Tarzan si-a facut loc in istoria fotbalului. Argentinianul a aparat 23 de ani poarta lui River Plate.
Dar ce e mai important e ca Amadeo Carrizo a fost primul portar care a folosit manusi pentru a-si proteja mainile. Tot el a fost primul portar care a apelat frecvent la iesirile din suprafata de protectie. Pe centrari sau in intampinarea adversarului. Carrizo a fost cel care a patentat degajarea de contraatac a portarului.

Amadeo Raúl Carrizo Larretape alias Tarzan

A fost prezent cu nationala Argentinei la Cupa Mondiala din 1958. Iar in 1968 a stabilit doua recorduri la vremea sa. A strans 513 meciuri in prima divizie argentiniana si a avut 8 meciuri consecutive fara gol primt in poarta lui River Plate.
Carrizo s-a retras la 45 de ani, dupa 26 de ani pe terenul de fotbal.