În mintea noastră se petrec cele mai importante lucruri, cele mai frumoase sau cele mai năpraznice.

În mintea noastră apar ideile, înainte ca ele să funcționeze sau să fie încercate de cineva.

În mintea noastră se poate întâmpla TOTUL sau deopotrivă NIMIC.

În mintea nostră sunt barierele înainte ca noi să pornim la drum.

Suntem liberi doar atunci când gândim liber, fără să lăsăm măcar o clipă prejudecățile, regulile sau orice altă formă de constrângere să ne îngusteze câmpul gândirii.

Când omul începe să gândească liber, toate barierele, toate zidurile, toate formele rigide dispar și tot ce ne mai rămâne e … imaginația.

…

Există multe metode prin care poți “stimula” gândirea, imaginația. Muzica, dansul, desenul, pictura … arta în general e doar una din cele mai stimulative forme ale gândirii umane, ale imaginației.

Imaginația și gândirea umană sunt explorate și exploatate din greu în toate formele de artă și nu numai.

În schimb muzica în particular cred că este una din cele mai întâlnite și folosite forme de artă. Toți ascultăm muzică acasă, pe drum, la servici, la radio sau la TV ori la playerul nostru portabil.

Muzica, la fel de mult și uneori poate chiar și mai mult decât arta în general, poate să te elibereze, să te facă să te simți mâcar liber chiar și doar pentru câteva clipe.

Același lucru încearcă să-l demonstreze și acest scurt segment extraordinar din filmul “The Shawshank Redemption” în care, datorită unui fragment din “Nunta lui Figaro” de Wolfgang Amadeus Mozart, toți deținuții unei închisori americane uită cel puțin pentru câteva clipe unde se află pentru a evada, cel puțin în gând, pe meleaguri până atunci total inaccesibile lor:

Cele mai înalte ziduri și cele mai puternice bariere nu sunt în închisori sau în cele mai inexpugnabile fortărețe … sunt în mintea noastră.

Însă mintea noastră are acest dar extraordinar: nu poți pune lacăt pe ea!

Așa că:

Închide ochii … imaginează-ți!

“O casă în care trăiesc doi oameni (şi o pisică) pare extrem de goală când lipseşte un om”, scrie Stingo.

o, da, o, da!

(Ce bizar de frumos e să-ţi recunoşti trăirile în descrierea altora, imediat îmi aduc aminte cum ne respirăm toţi unii altora aceleaşi molecule de aer, indiferent cît de departe ne-am afla, ajungi să te-ntrebi ce băiat indian care spăla văcuţa în rigolă undeva în Sivakasi a expirat carbonul din care e făcut degetul tău mic şi din ce arbore pierit şi uscat pe cînd cădea Bastilia a ieşit azotul din primul aer pe care l-ai tras în piept vreodată.

Şi cum atîtea miliare de miliarde de combinaţii posibile te duc pînă la urmă la aceleaşi doruri şi goluri şi plinătăţi, aici sau în Olanda sau în Sivakasi.)

Imaginatia este matrita in care sunt modelate planurile ideale ale omului.
Se spune ca omul poate crea tot ceea ce reuseste sa-si imagineze.
Unica limitare a omului, in ceea ce priveste ratiunea, consta in dezvoltarea si in folosirea imaginatiei sale.

„Am întins mîna şi mi-am trecut încet degetele peste cele două bobine de in gălbui şi aspru, întărite cu clei. Al naibii să fiu dacă nu erau alea cu care taică-meu priponise lemnele în cruce înainte de-a bate în cuie pe ele statueta sfrijitului! Aveam vreo… hai să zicem şapte ani, cînd l-am văzut făcînd asta. Cum de-mi amintisem? Sau cum de uitasem?… Vai de capul meu, uite-mă cum stăteam fascinat cu fundul pe mingea de baschet şi cu bărbia-n palme, cu ochii cît cepele să surprind fiecare detaliu, aşa cum făceam de cîte ori aveam ocazia să-l urmăresc pe tata la lucru. Cum avea o oră liberă, se închidea în depozitul din spatele casei şi scotea nişte lucruri de necrezut din grămada de lemne pe care o sporea acolo. Cai, păsări, chipuri omeneşti, siluete, scaune mici-mititele, cu picioare încîrligate, şi nişte nebunii uimitoare, pe care le numea „alegorii”. O dată mi-a cioplit un fel de scăunel fără picioare, pe care l-a aninat de grindă şi-n care m-am hîţînat în delir o zi întreagă, pînă am căzut din el – şi, pe cînd mă adunam de pe jos, mi-am descoperit mutra bleagă sculptată pe spătar, cu urechile cam clăpăuge şi cu ochii holbaţi, şi m-am supărat pe tata aşa de tare, încît… Na, că nu-mi aminteam ce răzbunare inventasem pe-atunci, da’ precis fusese una diabolică!

Şi rindeaua, dalta, ciocănelul, stiletele, perforatorul ca un cap de balaur care scotea pe nări fum gros… Uneltele lui erau creaturi pe care nu le mai vedeai decît prin muzee, obiecte cîntătoare, foşnitoare, şoptitoare, alcătuiri fantastice din metal şi lemn, fiare sălbatice pe care probabil că tata le dresase în prealabil, de reuşea să dea cu ele asemenea spectacole de perfecţiune. Şi tot timpul în magazie mirosea a lemn muncit şi-a cleiuri, ningea cu firimituri de lemn cît vîrful de ac, iar spiralele de talaş („bucle din păr de zîne”, nu mai ştiu cine, eu sau tata, le numea aşa) se tot adunau la picioarele mele, îmi acopereau încălţările hărtănite, pe urmă gleznele, şi cînd îmi ajungeau cam pînă la mijlocul gambei auzeam un pocnet: tata arunca unealta în lădiţă. Apoi mă lua de umeri şi mergeam direct la bucătărie, unde-mi gătea la repezeală ceva mult mai puţin savuros decît alcătuirile de lemn din magazie. Dar nu prea aveam timp să-mi dau seama ce bucătar prost era, pentru că în vreme ce mîncam el îmi povestea fel de fel de întîmplări fantastice şi-mi citea dintr-un ditamai ceaslovul cu o cruce pe copertă.

[...]

După ce am trecut prin toate formalităţile (ca fiu de ţicnit patentat, primisem şi o cartelă specială pentru accesul în instituţiile de acest soi), paznicul electronic mi-a deschis poarta, oferindu-mi privilegiul de a-mi conduce PM-ul pe aleea curată ca o faţă de masă, pe sub bolta de arbori exotici care filtra delicat lumina soarelui. Dinspre ţesătura albă pe care o întrezăream în goana trunchiurilor negre se infiltrau pînă la mine fantome de parfum – şi mi-am amintit că în stînga era cultura de margarete, iar în dreapta pajiştea crinilor sălbatici. Purificat, împăcat şi cu sinusurile desfundate, am parcat vehiculul pe locul rezervat vizitatorilor şi m-am dus să-l caut pe tata în cămăruţa lui de la primul etaj.

L-am găsit chinuindu-se să dea contururi omeneşti unei bucăţi de lemn uscat-iască. De fapt era ditamai trunchiul cît un stat de om, proptit la orizontală într-un cadru de metal. Tata făcuse deja mîinile şi picioarele – zăceau pe pat, de-a valma, ca o hecatombă din războaiele vechi, care mai lăsau ceva rămăşiţe din combatanţi.

Fîşîitul raşchetei. Buzele încreţite ale tatei, printre care ieşea un mormăit monoton, un fel de îmîmîmîm… Zgomote mici, pe care le percepeam mai degrabă cu şira spinării decît cu timpanele. Aerul vibra. De cum am păşit înăuntru, hainele mi s-au lipit de trup, electrizate.

Am tuşit ca să-i atrag atenţia – sau ca să retez vocile murmurate din încăpere.

- Miroşi urît, a fost primul lucru pe care mi l-a zis, adulmecîndu-mi, cu o grimasă de silă, hainele „de lucru”, cu care fusesem la Connor.

- Salut şi ţie, am făcut pe jignitul.

Arăta binişor. Riduri puţine, ochi vioi, culoare sănătoasă. Fără piei căzute, norocul lui, fiindcă glumeţii nu prea beneficiau de operaţii de înfrumuseţare. În general, „se încadra în norme”, ai fi jurat că-i sănătos tun, dacă trupul nu i-ar fi zvîcnit din cînd în cînd, la intervale neregulate, ca într-un şoc electric. În acele scurte crize, o spaimă stranie îi schimonosea faţa, ochii aproape că-i ieşeau din orbite, iar gura i se căsca de parcă se pregătea să ţipe după ajutor. Şi-apoi, în două-trei secunde, tot faciesul i se destindea; putea să-şi continue convorbirea cu mine sau cu oricine altcineva ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

- Cum o mai duci, bătrîne?

- Mîncarea nu-i bună.

Da, mîncarea nu era bună, pe asta o ştiam. Mi-o repeta de ani de zile, deşi nu slăbise nici un gram, iar cînd rămîneam cu el pînă la ora de masă aveam ocazia să-l văd năvălind asupra farfuriilor ca ultimul înfometat din colţul străzii. Nu spunea niciodată „Mîncarea e proastă” sau „Nu mi-a plăcut meniul de dimineaţă”, nu făcea referire la calitate sau cantitate. Înghiţea totul pînă la ultima firimitură, plescăia de plăcere, avea chiar şi o oră de siestă pe care şi-o petrecea pe terasă rîgîind voluptos, iar mie mi se confesa că „Mîncarea nu-i bună”. Naiba ştie ce înţelegea el prin asta.

- De unde faci rost de lemne? Mie nu mi-ai cerut…

- Aşa des treci pe-aici, că nu prididesc.

Asta era! Acum avea să-nceapă cu morala!

Am aşteptat însă degeaba. Tata nu zicea nimic. Vorbea doar raşcheta cu lemnul. Fîşşş… Fîşşş… Îmi simţeam barba crescînd, firele tari împungeau pielea pe dedesubt, o fisurau ici şi colo cu pocnete imperceptibile… raşcheta aluneca pe trupul meu, mi-l răzuia strat după strat… vibraţiile aerului stîrneau celulele pielii mele, antrenîndu-le într-o mişcare iute şi dezordonată care le făcea să se disipeze din mine însumi… mă topeam, mă sfîşiam, mă risipeam în nimic, pe măsură ce lemnul din mîinile tatei intra în viaţă sub chipul tot mai clar al unei fiinţe omeneşti.

- Şi… de unde faci rost… de lemne? am repetat în cele din urmă, cu o voce care-mi părea străină ieşind din gîtlejul meu tot mai rarefiat.

- De la pepinieră, de unde? De la pepinieră.

- Încă mai ai contract cu pepiniera? Din ce-i plăteşti, din fărîmiţa ta de pensie?

- Altcineva plăteşte, îmi aruncă el răspunsul, lăsînd raşcheta pe podea.

- Cine?!

Se aplecă icnind şi pipăi podeaua sub scaun pînă descoperi dăltiţa, apoi se ridică şi înainte de a începe să meşterească iar îmi zise într-o doară ca habar n-are. Pur şi simplu venea camionul o dată pe lună şi-i aducea cîţiva pari.

- O dată pe lună… Şi ce faci, vinzi sculpturile? Faci bani aici, la răcoare, ai?

- Nu le vînd, le ia cineva. Nu le vînd.

- Păi, ce, munceşti degeaba? Cine le ia?

- Nu ştiu, mă băiete, nu ştiu, că n-am văzut…

Asta chiar era o chestie ciudată! Cineva misterios dădea lunar o căruţă de bani pe o materie primă care se scumpise îngrozitor în ultimul deceniu, numai ca să-i dea lui taică-meu de cioplit şi să-şi ia înapoi, la fel de misterios, materia prelucrată. Că de artă nu putea fi vorba, ce lucra tata acolo n-avea nici un fason de expoziţie.

- Ia zi, puştiule, mi-ai botezat nepotul? zise tata aşa, deodată.

- Tinerel te mai crezi, să-i zici lui fi-tu „puştiule”.

- Nu sînt tîmpit, Jed, mi-a spus pe un ton grav, lovindu-se uşor în tîmplă cu coada dăltiţei. Nu schimba vorba. Recunosc că am unele probleme, dar nu sînt nici tîmpit, nici senil. Ştiu exact cît a trecut de cînd n-ai mai venit să mă vezi. Nu sînt tîmpit, Jed. Ştiu exact ce vîrstă are nepotul meu. Nepotul meu are un an şi unsprezece zile, nu sînt tîmpit, şi nici senil. Ia zi, Jed, e botezat nepotu-meu la un an şi unsprezece zile? Zi pe bune, că te-nţeleg, nu sînt nici tîmpit, nici senil, aşa că nu schimba vorba.

Mă enerva îngrozitor felul în care repeta aproape obsesiv unele sintagme, parcă le vorbea tovarăşilor lui de balamuc şi voia să fie sigur că-l înţeleg întocmai. Dar încercam să-l suport, amintindu-mi că nu era vina lui, că şi asta era tot o chestie căpătată după ce se ţicnise.

- Mai lasă-mă cu botezul, bătrîne…

- Ce să te las? Ce să te las? O să vezi tu umbra într-o zi, să-mi spui atunci să te las…

Iar vorbea în dodii! Din momentul ăsta, eram convins că nu se mai putea discuta cu el.

- Ce vrei, l-am luat la zor, să-mi pierd o zi întreagă cu popa tocmai acum, cînd trebuie să-mi caut de lucru? Familia mă costă, vacanţa ta aici mă costă, totul e pe bani, dacă-ţi mai aduci aminte. Solda pentru lunile de concentrare s-a cam dus, rata lunară de la Armată e mică, alocaţia pentru Paul e şi mai mică, şi crezi că-mi arde de prostii? Şi să zicem că-l duc, da? Ce-o să-i facă? O să-l bage-ntr-un cazan cu apă, o să bolborosească pe lîngă el şi cînd o să-l aduc acasă o să mă trezesc c-a făcut pneumonie! Alţi bani!

S-a aplecat puţin spre mine, studiindu-mă pe sub sprîncene.

- Miroşi urît. Ţi-am zis că miroşi urît.

S-a ridicat, a împins scaunul cu piciorul, m-a bătut uşor pe umăr în semn de bun-rămas.

- Salutare, puştiule. Mă duc să fac o baie.

Şi-a plecat pur şi simplu, lăsîndu-mă ca prostul în camera goală. Peste cîteva clipe s-a întors însă şi mi-a aruncat din prag:

- Auzi, puştiule, ştii ce zic eu? Lasă-mă-n plata Domnului să mor liniştit. Uite-aci, în cîmpul de crinişori. Lasă-mă-n cîmpul de crinişori. Salutare, puştiule. Mă duc să fac o baie.

Dus a fost. Ba, a mai trimis şi paznicul să mă dea afară, că doar mi se terminase audienţa la excelenţa sa.

Aşa se face că după nici douăzeci de minute îmi marcam din nou cartela în faţa porţii masive a sanatoriului. Tot drumul spre casă m-am întrebat ce parazit cu multe picioruşe aterizase în relaţia mea cu tata. Şi cu Lou, şi cu viaţa în general. Iar simplul fapt că-mi puneam o asemenea întrebare era suficient ca să mă indispun. Mi-am adus aminte că, la rîndul meu, îl expediasem pe Marcus cu două vorbe de adio şi cu o strîngere de mînă convenţională, după ce ne tociserăm nervii împreună în acele luni interminabile care precedaseră semnarea Tratatului. Aş fi vrut să ştiu unde greşeam. Dacă greşeam. Să vină cineva şi să-mi spună „Puştiule, uite aici şi-aici mai ai de lucrat, dincoace mergi binişor, cu astealalte eşti un dezastru”… Cineva care să-mi explice în detaliu şi cum să dreg ce era de dres, să-mi dea şi uneltele, eventual să şi pună osul la treabă în locul meu. Fiindcă, în definitiv, pe mine mă aşteptau berea cu îmbunătăţiri şi roşcata Kat, la Connor’s Pub.“

„Erau doi ani de cînd îl luaseră cu duba, şi abia acum îmi dădeau voie medicii să-l vizitez. Aşa mi-a spus mătuşă-mea la care stăteam, „Mergem la tata, că medicii ne dau voie să-l vizităm”.

Aşa că am mers la Colina Albă cu Ford-ul ei nenorocit care scîrţîia şi băşea, ca ultimii sărăntoci ce eram, ea şi-a pus pălăria de cununie, adică pălăria cu care se ducea la cununiile altora, fiindcă ea era fată bătrînă, pe mine m-a înţolit cu costumul meu din piese disparate, care se potriveau oarecum la culoare, dar pantalonii erau de toamnă, bluza, de vară, iar jacheta avea iz de mort numai fiindcă mă gîndeam cum o ţine, cu alte boarfe, în dulapul îngust cu o cruce mare din lemn lipită pe uşă.

Ar fi un clişeu să spun că l-am regăsit pe tata îmbătrînit, tras la faţă, trist, nenorocit, rupt de dorul nostru, cu privirea goală proptită în fereastra încăperii de azil şi aşa mai departe. Dar adevărul era că nu-l văzusem în viaţa mea aşa de prosper, roz şi grăsun ca un purcel bine hrănit (şi pe vremea aia încă nu începuse cu prostiile, că „mîncarea nu-i bună”), cu un aer mulţumit de sine însuşi şi de viaţă. Roiau asistentele în jurul lui, iar el făcea pe junele prim, flirtînd cu ele plin de neruşinare – deşi de chestia asta mi-am dat seama mult mai tîrziu, pe atunci îmi închipuiam doar că e foarte-foarte politicos cu doamnele acelea drăguţe şi amabile. În schimb mătuşă-mea, despre care nu-mi amintesc să fi fost vreodată amabilă, se uita urît cînd la ele, cînd la frate-său.

Tata a părut foarte bucuros că mă vede – sau mai degrabă foarte voios, fără să-i tremure bărbia. M-a luat de mînă şi mi-a arătat încăperea în care locuia, veranda, încăperile cîtorva vecini, curtea, băncile, copacii – pe care îi poreclise, pe cuvîntul meu, avea cîte un nume pentru fiecare copac din jurul sanatoriului, şi erau cîteva zeci. Într-un singur moment i-a pierit veselia – dar i-a pierit de tot, de-a dreptul, fără nuanţe, aşa cum păreau să i se întîmple toate emoţiile: parcă a murit acolo, de-a-mpicioarelea, cînd a văzut un trunchi de copac secat, cafeniu-vineţiu, cu crengile uscat-foşnitoare răsfirate în soare. A stat puţin aşa, strîngîndu-mă de mînă şi uitîndu-se pierdut la arborele mort (a fost prima dată cînd l-am observat zvîcnind din umeri fără control), pe urmă s-a smuls de-acolo cu tot cu mine, de era să cad grămadă, bombănind că „nu-l mai taie dracului odată, nu-l mai taie” – şi asta a fost tot prima dată cînd l-am auzit repetîndu-se.

Ne-am aşezat pe o bancă, departe de uscătură. Pe mătuşă-mea o prinseseră la înghesuială vecinii lui tata, îi făceau complimente şi trăgeau de ea să-i arate grădina de legume, iar tata, după ce s-a uitat o vreme lung în urma ei, s-a întors deodată spre mine, de unde nu mă privise pînă atunci în ochi nici trei secunde, şi mi-a zis grăbit de parcă i se termina timpul:

- Puştiule, tu ştii experimentul cu broasca?

N-a aşteptat să-i răspund (chiar îmi părea că avea un timp-limită de spus ce-avea de spus şi tot îi era frică să nu expire).

- Experimentul cu broasca e cînd pui o broască în apă clocotită…

Am scîncit, că întotdeauna am fost milos cu animalele.

- Nu mă-ntrerupe cu prostii! s-a răţoit la mine. Nu păţeşte nimic, că sare de-acolo imediat. Da’ dacă o pui într-o oală cu apă rece sau călduţă şi o-ncălzeşti treptat, acolo rămîne, puştiule, acolo rămîne să fiarbă de vie! Treptat, asta e. Totul e să-i ameţeşti treptat… Nebăgarea de seamă e totul pe lumea asta…

De undeva din stînga s-a auzit vocea iritată a mătuşă-mii, care nu mai reuşea să scape de gaşca veselă. M-am întors într-acolo şi imediat tata m-a zgîlţîit de umăr.

- Măi puştiule, n-am timp de prostii, măi, las-o-ncolo de proastă, n-am timp de prostii, ascultă-mă ce-ţi zic, îţi zic despre nebăgarea de seamă! Şi încă mai rău, cînd nu mai vrei să bagi de seamă, atunci să vezi cum te fierb ăia, atunci să vezi! Mă, tu m-auzi? Da’ mă pricepi?

De parcă era ceva de priceput de la ţicnitul de tata. Dar, evident, am dat din cap că da, cît am putut de convingător, fiindcă deja eram puţin speriat şi supărat că tata nu mai era ce fusese…

Şi m-a tot zgîlţîit pînă s-a apropiat de noi, cu un mers mărunt şi tîrşîit, o nălucă slabă, pămîntie, cu mîinile încrucişate sub ţîţe, care l-a certat pe tata, cu un ton plîngăreţ, că de ce dă în mine, că orice copil e un mic Dumnezeu.

- Oh! a exclamat mătuşă-mea de undeva din spatele meu.

L-a împins un pic de tata, m-a ridicat de-o aripă şi s-a uitat urît la nebuna slăbănoagă, toate trei în acelaşi timp. Nebuna ne-a întors spatele (avea părul lung, alb-gălbui murdar, ca o borîtură de omletă) şi a plecat, iar mătuşa a bombănit în urma ei că

- Orice mic Dumnezeu e un diavol!“

Azi, cînd avionul lui Bush s-a rotit pe pista aeroportului nostru, mi-am dat seama că, văzut din faţă, Air Force One arată exact ca un ştrumf cu căciula dată pe ceafă. Are nas, ochi, atitudine, e albastru. Cred că cineva a jucat un renghi preşedinţiei americane.

Bine că are interceptor de rachete. E un ştrumf defensiv, clar.

La naiba, am crezut tot timpul că omul ăsta e nemuritor!

La naiba, niciodată nu mi-a trecut prin cap că omul ăsta ar muri vreodată.

.

.