Sau ,mai bine zis, o particica din ea…Halkidiki (ori “Chalkidiki”) a fost vacanta mea la mare..apa sarata…plaja ingusta,pietre la mal…Nu am inteles de ce alegem litoralul grecesc in defavoarea celui romanesc.Avem plaje mult mai intinse si mai line,distanta dintre statiuni e mult mai mica,e mult mai multa agitatie,marea nu e atat de sarata…Insa la servicii,grecii ne intrec categoric.Avem potential mult mai mare turistic si,totusi,Grecia e mult mai accesibila la preturi si oferte si stiu sa-ti atraga banii la ei.Croaziere?Noi am fi avut mult mai multe de aratat…De ce grecii sunt capabili sa scoata bani din turism 6 luni pe vara iar noi furam cat putem in doar 2 luni?De ce noi nu reusim sa scoatem o rabla vopsita de vas de croaziera si sa plimbam pe altii prin Marea Neagra si prin Delta?Sa le facem chiftele cu orez sau mici cu mustar ca masa de pranz?

Au facut din salbaticie un punct de atractie…

Dintr-un relief stancos si saracacios…ceva inedit..care se vinde…

Si se vand scump…si in Euro.Cazarea este accesibila si pe gustul multora…doar ca restul te rupe..la mancare,suveniruri si cumparaturi…preturi mai mari ca in alte parti.Si,dupa parerea mea…daca vrei sa te izolezi de restul lumii,poti alege Grecia.

Continuam drumul. Ne oprim in Verona.M-am gandit la Romeo si Julieta,dar nu am gasit nici macar balconul,probabil al vreunui hotel.

In schimb,am vazut Amfiteatrul.

Ce poti vedea intr-o fuga prin oras?

Ce se poate vedea in centru, bineinteles.

Nu poti trece prin Rimini si sa nu treci prin San Marino.Sunt doar 20 km.Iar centrul istoric il poti strabate la picior in doar 2 ore.Nu e doar istorie,e ceva inedit,pe care greu il prinzi intr-o simpla fotografie.

Un mic stat intr-un stat,dar cu o impresionanta originalitate.

Mai mult…

Istorie…cu un muzeu al torturii…

Si in prezent…Mandrie si onoare…

Si in drum spre Germania…pe autobahn…impunatorii Alpi..

A doua oprire….Rimini.

Sunt convinsa,ca sa vizitezi Italia iti trebuie mult mai mult timp si dispozitie. Multa istorie ,dar si te simti (curios ca spun asta) ca acasa.Uite,Rimini, seamana foarte mult cu Mamaia noastra.Plaja lata,nisip fin,intrare lina…chiar si alge.

Cu singura deosebire ca acolo lumea se plimba pe plaja si nu sta la soare…chiar s-a transformat faleza intr-o poteca la malul marii…


Gasesti locuri special amenajate pentru sezlonguri, administrate de hoteluri,plajele sunt numerotate,dar si spatii pentru cei cu prosoape..Si acolo e plin de sezlonguri goale.


Se trece usor,intr-o plimbare, dintr-o statiune in alta,sunt multe magazine de suveniruri,terase cu iesiri in trotuare,sali de jocuri mecanice si hotel langa hotel…
Apa este curata….clara…

Prea putin soare ,in schimb…

Am vazut trenulet,biciclete de inchiriat cu 2 sau 4 locuri,autobuze,multe motociclete si o viata intensa de noapte,cu terase care se intrec in muzica de orchestre, carusel de calusei pentru copii, spectacol de artificii pe plaja.Italienii sunt pasnici,vorbareti si serviabili.

Trăim în lumea cuvintelor. Tăcerile aparţin celor intelepti.

Primul popas…Venetia.

Asta e o statie in care poti lua unicul transport …vaporetto. Biletul pentru o calatorie-dus este 6,5 E si nu exista reduceri pentru copii.Se poate lua din fata garii iar destinatia finala este Piata San Marco. Va recomand sa luati si o harta a Venetiei si o sa-i gasiti importanta abia cand vreti sa va intoarceti pe jos.Merita macar o plimbare dus cu vaporetto,macar pentru a face poze si pentru a simti pe pielea voastra experienta unei calatorii cu un vaporas care face statii ca un autobuz…Se poate ajunge si pe jos si nu faci mai mult de 2-3 ore, cu cascat gura prin magazine ,evident. Dar sunt sanse mari sa te si ratacesti daca nu ai o harta sau daca nu te uiti dupa semne.

Nu seamana cu o strada intens circulata?

Nu e romantic?

Ce-o insemna si asta? Dar mi s-a parut inedit,poate si fumatorilor…

Aici e impunatoarea piata. O multime de oameni,sigur turisti si o mare de …porumbei..tare flamanzi..

Printre canale te poti plimba si cu …gondola…

Sunt multe podulete peste canale si stradute inguste…

Un taram de basm,nu?

Nu va recomand sa cautati cazare in Venetia.Chiar vreti sa stati in cladiri de genul asta?

Sau aici…?Nu sunt ieftine daca arata precum casa bunicii de acum 100 ani..Aici mucegaiul si igrasia sunt considerate un lux…

Eu va recomand Mestre. De acolo se ajunge usor cu autobuzul in gara centrala,bilete gasiti in orice tutungerie si costa 1,5 E calatoria. Dar iesiti mai ieftin daca sunteti mai multi si luati un bilet colectiv.
Impresii ? E frumos,iti lasa un semn pe suflet.E ceva care te entuziasmeaza si te intinereste.Si te face sa zambesti tot timpul.De aceea cred ca se zice ca e orasul indragostitilor…Pur si simplu te face fericit.Si nici macar nu realizezi de ce.
O simfonie…de simturi..

Sper sa incercati si voi aceasta experienta..merita !

P.S: Va pot da un pont,daca va intereseaza o excursie acolo.

Din Grecia am ramas cu mai multe lucruri. Nu o sa povestesc aici excursia ci vreau sa pun pe foaie lucrurile pe care nu vreau sa le uit.

Restaurantele in aer liber, cu mese patrate si fete de masa cu alb si albastru, au fost un moment delicios, in care relaxarea imi cuprindea fiecare muschi si din interior navalea o bucurie mare. Atunci il priveam pe blond cu toata fata razand si nu mai aveam nevoie de nimic altceva!

Apoi a fost grupul vesel format din trei cucoane solide, venite in vacanta sa se distreze. Au inseninat toate excursiile, cu accentul lor de Iasi, cu masivitatea lor purtata atat de firesc, cu glumele facute cu atat stradanie si exclamatiile lor de copil in fata oricarui obiectiv turistic. Doamnele mele, sper sa imi pastrez si eu la fel optimismul atunci cand voi ajunge la varsta dumneavoastra!

Ah, si marea… am privit-o pe ploaie, pe soare si pe vant. De fiecare data desena pe nisip forme trecatoare. In miscarea ei mi s-a parut ca inteleg pentru o clipa sensul lumii. Am fost fericita. Marea insa mi-a sublimat orice inspiratie. Blondul imi cumparase caiete albastre sa scriu.

Drumul de intoarcere din Grecia a fost marcat de o discutie lunga cu ghida. Raul meu de masina si starea precara in care ma gaseam, au favorizat frumoasa conversatie. Printre altele, am dezbatut si subiectul feminist (sau nu): “numai barbatii fac literatura?” (sau “sunt si femei care scriu?”). De cel putin cateva scriitoare, eu sunt absolut indragostita: Isabelle Allende, Anais Nin, Monica Lovinescu (ordinea este aleatoare). Cand am ajuns acasa, m-am uitat in mica mea biblioteca si intr-adevar, domina barbatii. Mai stiu de Doris Lessing – cea cu Premiul Nobel pentru literatura – pe care insa nu am citit-o inca. Mai stiu pe Margaret Mitchell care si-a petrecut o viata ”Pe aripile vantului” dedicandu-si-o scrisului. Si in mod cert, enumerarea ar putea continua. Sunt femei puternice, care au daruit mult. Atunci de ce statistica este aici in favoarea barbatilor? Oare afectul femeilor, plusul lor de simtire le dezavantajeaza atunci cand incearca sa il expuna in scris? Barbatii sunt oare mai obiectivi si de aici, povestitori mai prolifici? Oricum ar fi, e bine sa citim din ambele genuri. Cititul – asa cum am vazut scris undeva si mi-a placut – inseamna invatare fara suferinta.

Joi seara. Ora 20:47. Locatia: Gara Sibiu.

Ma aflu aici, la aceasta ora, deoarece astept cu interes trenul rapid 827 Bucuresti Nord – Sibiu. Este frig. Ingrozitor de frig. Un vant rece care insista sa il simti pana in maduva oaselor. Fumez. Nu ma incalzeste. Imi ingheata mana. Insa imi mai trece timpul, ca deh… un fumator intotdeauna isi aprinde o tigara atunci cand asteapta. Deja iritata de taximetristul cu care am venit, care n-a facut altceva decat sa ocoleasca inutil jumatate de oras (ba, gresesc, inutil pentru mine, avantajos pentru el). Tot el, dand dovada de buna intuitie, s-a gandit ca este de la sine inteles ca ii las bacsis dupa o cursa atat de “placuta” si m-a scutit de efortul de a verbaliza oferta. Am observat, am inchis ochii pentru acest incident, insa am decis ca din acel moment cel care imi ofera un serviciu va fi rasplatit conform calitatii serviciului, si nu conform bunului meu simt.

Si revenind… trag cu sete din tigara, in timp ce sper cu ardoare ca aceste zile sa nu fie inceputul unei ierni lungi. E intuneric deja. Cateva lumini ratacite. Urata gara… Gri, murdar, un laitmotiv al garilor din Romania. Nu vorbesc de cladirea garii, ci de peron. Imaginea este dezolanta. Si pentru a indeparta acest gust amar, caut stimuli. Cativa oameni pe acelasi peron. Asteapta si ei trenul de Bucuresti. Scopuri diferite. Unii in interes personal. Altii – tocmai isi incep munca.

Un grup de femei, zgomotoase si murdare, isi etaleaza lipsa educatiei intr-un limbaj infect de mahala, in ritmuri jegoase de manele ascultate la un telefon mobil. Zglobiile doamne sperau sa aiba ceva succes la cei doi colegi de munca care se aflau in zona. Scarbita, incerc sa fac abstractie de exploziile lor verbale si sa imi indrept atentia spre alte persoane din jur. Un tanar imbracat bine, cu o figura inteligenta. Tipul de om cu ceva ani de scoala in spate, care stie ce vrea. Sau macar asa pare. La cativa metri de mine, un cuplu trecut de a doua tinerete, oameni blajini, pe chipurile carora se vede experienta vietii si ceva din tristetea semanata de necazuri ori neajunsuri. Si finalmente, o doamna la vreo 50 si ceva de ani, nerabdatoare si agitata, care mi-a atras atentia prin faptul ca ma studia cu interes.

Ceva la ea era nedefinit. Pana la un moment dat, cand … Mai trag odata din tigara si o arunc. Urat gest, realmente, insa lipsa cosurior de gunoi in zona si distanta pana la primul cos de gunoi m-a facut sa evaluez situatia si sa aleg aceasta varianta. Doua minute mai tarziu… doamna agitata cauta compania cuplului simpatic. Nu o supara comportamentul angajatelor CFR-ului, nu o deranja maneaua jegoasa pe care eram obligati sa o ascultam, nici macar frigul sau vantul care te facea sa iti amintesti cu drag canicula din vara. Nu. In discursul pe care l-a tinut pentru cei doi, in monologul sau (deoarece reactiile ascultatorilor ei au intarziat sa apara) a pus problema diferentei dintre sexe. “Fetele sunt cele mai rele. Nici pe departe cat baietii. Imi pare rau sa spun asta, femeie fiind, insa fetele sunt foarte rele si obraznice. Imaginati-va, se aduna la scara blocului – si nu ma deranjeaza ca vin acolo si vorbesc sau fac galagie, insa se pun toate pe fumat si arunca mucurile pe jos. Nu pot sa va spun cate mucuri de tigari se aduna. Fete de liceu, nu merg la scoala, dar stau si fumeaza.” Mi se adresa. Tinea mortis sa o aud si pentru asta vorbea cu doua persoane care o ignorau cu desavarsire. Devenise clar. Este o categorie distincta: ţaţa, persoana care le stie pe toate, care face ordine in lucruri, care este acolo, gata sa iti spuna cel mai bun sfat, cea mai buna solutie sau cea mai constructiva critica.

Da, am aruncat tigara pe jos. Da, este un gest urat. Da, fata nu ma ajuta deloc pentru a-mi arata varsta (un avantaj, de altfel). Insa mai sunt si cateva aspecte pe care doamna in cauza le-a omis. Nu am ratat atatea ore de curs cate cuvinte a folosit ea pentru a-si exprima nemultumirea. Si nu pot sa fac un astfel de gest intr-un loc ce straluceste de curatenie. Din pacate, garile din Romania nu au aceasta caracteristica. Aportul meu, aportul altora si indolenta CFR-ului.

21:01 Trenul rapid Bucuresti Nord – Sibiu ajunge in gara pe linia trei. Agitatie. Calatorii coboara, zambete de bun venit, imbratisari. Bucuria revederii ma face sa uit de frig, de taxi, de femeile care acum termina sporovaiala si isi incep munca, de toti si de toate. Insa, ca o ultima pulsatie, ecoul celor observate, am o revelatie. In gara vezi Romania. Procentual. Oamenii de bun simt si cei inteligenti – un procent destul de redus, comparativ cu badarania, vulgaritatea si lipsa de educatie. Si oamenii atoatestiutori si binevoitori, gata oricand sa ofere oricui raspunsuri si solutii la orice, sa isi impartaseasca experienta si cunostintele, sa te aduca pe drumul cel bun.

In gara vezi Romania … Trist …

Cand am citit prima data despre Periam am crezut ca este vorba de festivalul de la Praid – despre care auzisem de la “Follia” din Oostende – iar atunci cand mi-am dat seama ca nu sunt unul si acelasi lucru, eram deja pe tren. Oricum, eu si L. de mult timp planuiam o iesire impreuna dar de fiecare data se ivea cate ceva si astfel planurile noastre se duceau pe apa sambetei. Asa ca atunci cand ne-am vazut in sfarsit in gara, ne-am imbratisat bucuroase. Am plecat spre Timisoara cu un tren de noapte, la care n-am mai prins cuseta, dar fiind InterCity a fost destul de curat si confortabil pana la urma, plus ca am avut noroc de un compartiment numai al nostru si astfel ne-am intins in voie oasele (atat cat ne-a permis spatiul!). Dimineata, in Timisoara ploua. Visam la un mic dejun cu cafea, dar fiind cam devreme nu era nici o carciuma deschisa asa ca am luat-o la pas spre centru. Dupa ce am traversat o Bega verzuie si scazuta pe podul lui Stefan cel Mare, am intrat pe o strada larga, un fel de bulevard delimitat de case vechi ce iti zambeau stirb din pragul acelorasi magazine de acum aproape 20 de ani. Ne-am oprit la cateva Biserici, ne-am inchinat frumos si am admirat picturile interioare. Am trecut pe langa Parcul Central – unde canta Kovaci in vremea studentiei -  si am admirat intinderea de verde de care se bucura timisorenii. Dupa inca un pod peste Bega, am dat nas in nas cu Catedrala Mitropolitana – cu turnuri slavone inalte si mozaic colorat pe exterior. Catedrala era deschisa la ora aceea matinala, slujba tocmai se terminase si lumea pleca multumita cu anafura invelita grijuliu in batiste. De la Catedrala incepe centrul Timisoarei cu Piata Victoriei pestritata de cafenele, terase si porumbei. Dupa un scurt interludiu la Mac (cautat cu infrigurare pentru cafeaua mare cu lapte!) am starnit porumbeii de langa Fantana arteziana cu pesti, cu biscuti sarati si am facut poze. Blondul s-a simtit ca in San Marco, iar eu – ca intr-un film de Hitchcock. Drumul nostru a continuat pe strazile frumos pavate ale orasului. Ne-am odihnit cateva clipe pe bancile din fata monumentului Sf Fecioare Maria din Piata Libertatii, apoi am intrat in librarii si intr-un final ne-am oprit la o alta runda de cafele in Piata Unirii. Piata Unirii este un spatiu plin de istorie si cultura, dar si un spatiu dedicat turistului. Aici se afla Domul romano-catolic care pe vremuri a dat si numele pietei – “Piata Domului”. Tot aici se gaseste si Palatul mare baroc transformat in Muzeu de arta. Mie insa cel mai mult mi-au placut casele colorate de pe un colt al pietei, foarte asemanatoare cu cele din piata centrala a Varsoviei si despre care am aflat - citind acum pe net - ca sunt reunite sub numele de Casa Bruck. Foaaaaaaarte frumos! Plimbarea noastra timisoreana ne-a lasat cu senzatii si amintiri placute asa ca Timisoara s-a inclus pe lista oraselor in care eu si blondul ne-am putea muta la un moment dat. Desigur ca… deocamdata nu am vazut Piatra-Neamt!…

Dar scopul nostru final fiind festivalul, un alt drum cu trenul ne astepta! De data aceasta, trenul a fost un tramvai mai mare, vopsit hippie si atat de zguduitor incat parca noi eram floricele de popcorn intr-o tigaie. Pana in Periam-halta, ne-am rumenit asa tare incat am ajuns aproape arsi… si de soare si de somn. Patru floricele de porumb over coocked!  Atunci cand am coborat din tigaie, a fost ca si cum am fi aterizat intr-o zona crepusculara: nimeni nu ne astepta cu nici un autocar, “roackerii” cu plete lungi si tricouri negre cu cap de mort lipseau cu desavarsire si doar un drum alb si prafuit se deschidea privirii noastre… Era ca si cum n-ar fi existat un festival la mai putin de 6 kilometri de gara. Ne-am luat inima in dinti si am pornit-o spre centrul satului, unde se vedea Biserica cea mare, in speranta ca cineva o sa ne ajute. Pana la urma, am nimerit inghesuiti intr-o “furie turbo rosie” (pe numele ei mic - Dacia), fara bancheta din spate, cu portbagajul plin de lubenite mari si cu un sofer gras ce povestea despre felurite accidente (de a speriat-o complet pe buna noastra L.!), dar – Doamne-fereste! – sa reduca viteza! Dupa un sfert de ora insa ne aflam in perimetrul marelui festival de la Mures. Iar dupa o alta jumatate de ora, mancam linistiti langa corturile instalate frumos la umbra. Stiu ca ne-am inaltat corturile pe ragetele unor roackeri nemti si ne-am facut sandvisuri cu pate si branza pe refrenul “Locatarilor” despre “golani, rockisti si punkisti”… De abia inainte de Gianina si Quartz ne-am mutat cartierul general aproape de scena, cu bratarile rosii la mana si berea in halbe. Gianina in salvari negri, cu sosete in dungi, cu vocea sparta si puloverul pe cap… n-a reusit sa miste multimea, sunetul a fost prost iar versurile nu s-au auzit deloc. Lumea astepta cuminte se se insereze si intre timp, se racorea cu Timisoreana (au avut monopol pe bere la festival!). In program au urmat cei de la BUG Mafia… care au recunoscut ca nu stiu ce cauta la acest festival, dar parerea mea este ca nu ei au gresit ca au acceptat sa vina, ci organizatorii – ca i-au invitat, din capul locului. Odata cu Mafia (si cei sase bodyguarzi ai lor!), au aparut langa scena si “baietii de cartier” – gata sa aclame falsetele lui Tataee si sa tina isonul injuraturilor scuipate in microfon. A durat cam mult (pentru gustul meu) si acest lucru mi-a confirmat inca o data fascinatia pe care o exercita facilul asupra prostilor. :| Am uitat insa repede de “baietii buni” odata cu aparitia lui Cristi Minculescu cu-a lui vesnic ”Buna seara, prieteeeeni!”. Din tot festivalul, au fost de departe – cei mai buni! Nu mai sunt demult o mare fana Iris, dar recunosc ca m-au miscat, ca am cantat la refrene, ca am tipat pana am ramas fara voce, ca m-am agitat pana am ametit de tot si am aplaudat pana mi s-au inrosit palmele. Aveeeeem poza cu Cristiiiiii! Asa mi-am adus aminte si de concertul la care i-am vazut prima data - mobilizare generala. “Viva la Champions!” Dupa “floare de iris” si nenumarate bis-uri, au intrat cei de la “Suie Paparude”… cu Apple-ul asezat pe o cutie mare, mealica, aflata in centrul scenei… Mickey sarea pe scena ca un tantar (comparatia apartine lui J.!), muzica bubuia repetitiv in boxe, iar Junkyard (care seamana cu blondul!) dadea din maini ca un robot secsi pentru “fetele slabe de inger”. I-am suportat deci o vreme, dupa care am clacat in favoarea somnului din cort (asa mult ravnit!)… Ca in vis am mai auzit “N.O.H.A” si gata si cu ultima editie a festivalului “rocklamures”!

La anul ne vedem in Arad!

LE-Organizarea a fost foarte proasta! Nimic din ce-am citit pe site despre transport nu s-a intamplat (vezi www.rocklamures.com). Alt link despre festival, aici.

LLE-La Iris am vazut un frumos sincron de plete zdruncinate pe ritmul muzicii!

Bucuria blondului: “Plecam la munteeee!”. Ziua de vineri a trecut mai greu la munca cu gandul la plecare, totusi timpul a fost scurt si insuficient intr-un final. Bagajele le-am facut in graba, mancarea am cumparat-o repede din drum, iar seara cand ne-am intalnit toti (eu, blondul si “El Nino”) acasa, am mai pierdut cateva ore cu o cafea, un dus si alte treburi marunte. Si tot am pornit-o la drum cu un izopren in minus, fara bete pentru urcat si – ce era mai important pentru baieti - fara destule tigari. “Domnul Forescu” ne-a purtat lin si in viteza mare pe soselele “lucrate” ale patriei, iar la curbe “El Nino” n-a fost deloc indurator cu stomacul meu. Well, am rezistat eroic sau a fost noroc (nu stiu!) dar am ajuns pana la urma la cabana “Piscul Negru” cu interiorul “Domnului Forescu” intact. Fiind tarziu, am mai prins o camera la mansarda (negociata scurt la 100 de ron), cu dusul aflat la un etaj inferior si tinut sub cheie fix pentru “mansardisti” (iar sapunul a fost la cerere!). Norocul a tinut in continuare cu noi asa ca am mai prins si restaurantul deschis, meniul fiind insa fara drept de apel: gratar de pui cu cartofi prajiti. Yummy! Ne-am mai pacalit cu o bere, niste sangria, si repede apoi am cazut lati, cu ganduri mari pentru drumetia de a doua zi. Dar pentru ca unii sunt mai rapizi ca altii, unii mai nerabdatori decat ceilalti si toti extrem de nervosi, nu exista sincronizare perfecta intr-un grup de oameni (oricat de mic ar fi grupul!) am mai intarziat dupa ce ”Uptown girl” ne-a dat trezirea. Am infulecat repede o omleta, s-au cautat fara succes tigari de cumparat, s-au acumulat deja niste frustrari si am pornit la drum cu rucsacii in spate, urmand Triunghi sau Cerc Albastru (marcaj comun pe o buna bucata din traseu). Inceputul este anevoios si urat, pe un drum noroios, framantat de ATV-uri. Dupa ce scapi de mizerie, traversezi de doua ori raul, mergi putin prin padure si dai repede peste vegetatia pitica specifica Fagarasului. Nu e nimic spectaculos, dar e liniste si lume putina. Urcusul incepe sa fie obositor de foarte devreme, iar daca mai esti si cu capul in nori (cum se pare ca am fost noi!) poti rata fara mare greutate bifurcatia, acolo unde Triunghiul se desparte de Cerc. Asa ne-am departat noi de traseu. Si am mers… si am mers… Cand ne-am dat seama ca nu mai vedem marcajul, am continuat pentru ca ne-am gandit ca trebuie sa ne intersectam cu traseul nostru sau macar cu altul care sa duca tot acolo. Ne-am depasit cu totul inteligenta atunci cand intr-adevar ne-am intersectat cu Crucea Albastra, dar am ales sa urcam si mai sus, tot inainte (eu eram atunci “varful de lance” si am decis in sinea mea sa nu ma opresc decat in varf, deci “mea culpa!”). Ei bine, dupa vreo patru ore chinuitoare de stanci si urcus vertical pe iarba, fara poteca marcata, ne-am impotmolit in arbustii pitici pe care ii vedeam de jos. Ei ascundeau capcane si stanci cu gauri dedesubtul lor, asa ca nu puteam sub nici un chip sa trecem de ei si nici sa vedem foarte clar ce ar fi dincolo (daca macar duceau in creasta sau nu!). Asa ca am luat in sfarsit si-o decizie inteleapta (aici s-au impus baietii! ) si am inceput sa coboram tot ce pana atunci castigasem ca altitudine, prin sudoarea fruntii. Ne-am reintors la Crucea Albastra de care trecusem cu cateva ore in urma si atunci am mai luat inca o decizie inteleapta: ca sa nu fim chiar doborati de dezamagire si sictir odata intorsi in “Piscul Negru”, sa continuam pe Cruce Albastra pana la lacul Caltun. Zis-si-facut! Cu un ultim efort (maxim, din partea mea, cel putin!), dupa inca doua ore – aproape de grohotis – eram la Refugiul Caltun. De data asta, pe traseu am mai vazut si oameni (oameni fericiti care ajunsesera pe Negoiu si coborau acum!), si curand am vazut si corturile, apoi refugiul. In refugiu am incropit repede o masa cu ce reusisem sa culegem de prin supermarket (si parca ar mai fi mers si o supa!): eu am reusit sa ma intep in briceag plus una bucata cucui in crestetul capului “because i’m nor aware!”, blondul s-a ocupat de ceai, iar “El Nino” a fost responsabil cu critica (sic!). “Vantul turbat din Caltun” ne-a facut sa regretam ca n-am luat mai multe pulovere cu noi, ne-a racit ceaiul in cateva minute – pe drumul de la refugiu la locul unde instalasera baietii cortul! – si ne-a obligat sa ne bagam in saci mai devreme. Blondul a adormit sigur cu gandul la Negoiu (in cinstea caruia probabil a si tinut concertul din cort!), eu nu prea puteam sa gandesc clar din cauza frigului iar “El Nino” a fost responsabil cu critica pana si in somn (hmmm, am mai spus asta, nu-i asa?!? ). Cand razele soarelui au inceput sa ne scalde cortul in lumina cruda a diminetii, am facut si noi ochi. “El Nino” si-a agatat aparatul de gat si a trecut la poze, blondul a deschis doar un ochi dar l-a inchis repede prea prins cu concertul lui (scumpul de el!), iar eu am mai zacut in cort o vreme, din lene. Durerea ascutita pe care am simtit-o mai tarziu la picioare, acolo unde m-au ros fara mila bocancii, mi-au taiat orice entuziasm pentru ziua frumoasa si senina pe care o aveam in fata. Bocancii astia m-au insotit in cateva expeditii pana acum dar niciodata nu m-au dezamagit asa!  Din cauza lor am ratat (iar!!!) varful Negoiu. Blondul s-a trezit intr-un final si stiu ca si-ar fi dorit mult sa urcam. S-a dus singur pe o mica bucata de traseu, a facut niste poze si s-a intors incalzit. Am fi putut, aveam toate datele in favoarea noastra – pentru prima data in partea asta a Fagarasului, vremea a tinut cu noi! – si totusi n-am ajuns… Ne-am mai oblojit regretul cu niste sandvisuri si o cana cu ceai, apoi am strans constiinciosi cortul si am facut rucsacii. Era deja pranz! Pe mine ma teroriza numai gandul la coborare cu ranile de la picioare. Cu surprindere am vazut ca odata pornita la drum, nu mai simteam asa de rau ranile, astfel incat mi-a trecut prin cap iar gandul ca: “Mda, as fi putut!”. Coborarea a fost solicitanta, dar macar de data asta n-am mai ratacit traseul desi fiind creat un precedent, sufeream de putina paranoia cu gandul la marcaj. Spre final, ne-am intersectat cu ”o turma de oi cu trei ciobanei” pe care i-am asteptat politicosi (dar inarmati cu crengi groase din copaci! ) sa elibereze traseul si care n-au scos de la noi decat o tableta de ciocolata (tot ce mai ramasese dintr-un Toblerone alb!). Cand am ajuns jos, la “Domnul Forescu”, mi-am smuls asa nerabdatoare bocancii din picioare ca imi venea sa-mi pup sandalele de bucurie. Ne-am asezat la umbra terasei pentru un pranz – de data asta! – normal si am concluzionat asupra excursiei: deciziile trebuie luate in echipa (fie ea - echipa - formata din doi sau trei oameni), nu e bine sa te pripesti la munte si eu zic ca de multe ori daca “te grabesti incet” nu inseamna neaparat ca pierzi “5 ani la 25 traiti” (sic!), varful Negoiu o sa ramana exclusiv blondului de cucerit (adica fara mine!), iar eu am – clar! – rau de masina mai ales seara, la curbe “deosebit de periculoase”. De-acum, ne vedem in Ceahlau!

Pana la Franta, respectiv Paris, vacanta a venit cu o plimbare prin Padurea Bavareza (Bayerischer Wald), apoi Köln (domul cel vestit) si in continuare va fi Olanda. Imaginile vor veni la intoarcere pentru ca in “hot spot”-ul in care ma aflu nu am mijloacele tehnice necesare. Desi vremea este mai racoroasa, linistea si aerul curat din Bavaria, “inmiresmat” cu esente tari de la frumoasele vaci Simenthal dau o nota aparte de vesnicie care s-a nascut la sat, dar un altfel de sat decat cel cunoscut pe meleagurile noastre. Este un sat bine organizat, cu gospodarii mari, axate pe cresterea vacilor, altele pe cea a pasarilor si nu in ultimul rand pe agroturism. Intr-o astfel de casa de vacanta (Ferienhaus) am fost gazduit si eu. Era o casa cu balcoane din lemn, cu doua etaje si vreo douazeci de camere amenajate rustic, la nivel de patru stele. In curte o piscina acoperita, leagane pentru copii si nelipsitul gratar de curte unde iti poti praji carnati si bea o bere rece. Ospitalitatea gazdei a fost desavarsita. In fiecare zi la micul dejun faceam o mica conversatie si ne povestea despre ce locuri interesante putem vedea prin regiune. Daca ramai mai multe zile, poti face o multime de excursii pe diferite trasee de unde ai privelisti minunate asupra intregii zone.  Satele sunt extrem de mici, unele avand doar cateva case, dar fiecare gospodarie este foarte mare, iar drumurile au asfalt pana la ultimul “acaret”. Pentru iubitorii de natura, de liniste, de aer curat, de drumetii montane, zona aceasta din Bavaria (in apropiere de Regensburg), cunoscuta si sub numele de Padurea bavareza este un loc ideal de petrecerea vacantei.

Cred ca o sa ajungem sa plecam in urmatorul concediu inainte sa apuc sa termin povestea ultimei noastre excursii. Timpul a devenit un corset prea strans. Simt cum respiratia mi se accelereaza zi dupa zi in cursa timpului si parca tot in urma raman. Dar imi ofer un scurt ragaz, trag aer adanc in piept, inchid ochii si ma trezesc iar la Paris. Vad praful de pe aleea principala a gradinilor Tuileries in care ne-am inmuiat varfurile pantofilor inca din prima zi. Vad cheiul linistit al Senei care parca ne astepta de atata vreme sa il mangaiem cu pasii nostri. Vad cum ne tinem strans de mana si rememorez emotia vederii Turnului si apoi frica ce ma cuprinde cand liftul de sticla urca printre barele de metal, totul culminand cu entuziasmul meu descatusat – atunci cand de sus, vad orasul alb si perfect taiat de linii regulate cum ni se intinde cuminte la picioare. Il apar pe blond de curentul din varf cu esarfa mea noua si galbena luata din Bruxelles si radem impreuna de aerul arabesc pe care il capata astfel impodobit. Stam la cozi lungi pentru ultimul lift, si la urcare, si la coborare. O dupa-amiaza plina si frumoasa, dupa drumul naucitor cu Thalys-ul… Ma bucur ca un copil! Bucurestiul se afla la 1879 kilometri distanta. Iar noi sunteeeeeem in Paaaaaaaaaris!

In prima zi, am trecut in revista lucrurile mari si esentiale ale orasului. Am vazut Turnul Eiffel, Arcul de Triumf, Louvre, anticarii de pe cheiul Senei, ne-am plimbat pe Champs Elysees, am gustat din gofrele lor si am intrat in cateva magazine tipic frantuzesti (aici s-a enervat blondul pe metehnea femeilor de a nu se mai da iesite din magazin, cand nimeresc vreunul care le place!). Ne-am familiarizat repede cu reteaua lor complicata de metrou si am reusit sa ne descurcam perfect cu ajutorul hartii mici cat palma pe care ei o numesc “Paris au poche”.

• Intrarea in Turn, costa 7.4 euro pana la al doilea nivel si 12 euro – pana sus de tot. Cozile de la baza, pornind de la oricare dintre picioarele de metal, merg foarte repede. Doar in asteptarea unicului lift care te plimba intre etajul 2 si varf, te poti enerva putin. Iar daca nu iti trece repede, atunci e decizia ta sa cobori pe scari. Numai intre baza si cel de-al doilea etaj sunt 1060 de trepte. :P De la cei 276 de metri inaltime ai ultimului nivel, se poate vedea panorama uimitoare a orasului, pe o intindere de 80 de kilometri.
• Taxa de intrare in Arcul de Triumf este de 9 euro. Sus, in Arc, pe langa privelistea asupra “Marei Axe”, te intampina si un mic muzeu despre istoria constructiei, cu informatii prezentate pe videomonitor. “Marea Axa” se intinde pe 8 kilometri, incepand cu Piramida de Sticla a Louvre-ului si terminand cu Marele Arc din La Defense.
• Pentru a circula in Paris cu autobuzul, metroul sau trenul, exista mai multe oferte si reduceri. Abonamentele “Paris-Visite” de o zi, de trei zile sau de cinci – pentru anumite zone (Parisul are 8 zone/sectoare in total) – sunt alegeri bune. Noi am avut “Paris-Visite” de 5 zile, pentru zonele 1,2,3 si ne-a costat 27.5 euro de persoana.

Daca tara in sine nu impresioneaza, oamenii in schimb sunt absolut memorabili. Au o seninatate care te farmeca, o liniste interioara care se simte imediat. Zambetul de intampinare nu este deloc fortat, amabilitatea de care dau dovada nu e falsa. Nu sunt vesnic grabiti, vesnic incruntati. Muncesc mult, dar cu daruire, si se distreaza pe masura. Spun buna-ziua fara sa te cunoasca. Un “kalimera” aruncat de noi le deschide pe fata un zambet larg, si discutia se incalzeste.

Cel mai impresionant lucru este cinstea lor. Poate dominatia turceasca a lasat urme, dar in Cipru furtul este practic necunoscut. In 7 zile nu am auzit decat odata alarma de masina, si acea masina era cu numere englezesti. Povestile lor legate de handicapul pe care il au cand merg in alte tari e legat tocmai de lipsa lor de vigilenta cu bunurile proprii. Obisnuiti sa lase lucrurile nesupragheate, sau ca daca uita portofelul cu bani si acte undeva sigur il gasesc, in lumea “civilizata” pot pati lucruri urate. Inchid masina, dar lasa geamul deschis, iar laptopul si geanta sunt pe scaun. Nimeni nici nu se gandeste sa se uite in masina, darmi-te sa ia ceva! Iti dau restul pana la ultima centima, daca uiti sa iei restul, te intorci si il gasesti pus deoparte. E respect pentru munca si avutia celorlalti, sadita adanc odata cu primii pasi in viata a copiilor. Sa ne intorcem in trecut, poate gasim o explicatie.

Istoria acestei tari este impresionanta. Urmele duc pana in perioada neolitica. Regatele cipriote au fost formate de catre eroii razboiului troian, in jurul anilor 1400 i. Ch. Prezenta micenienilor este asociata cu elenizarea insulei, ei fiind cei care au introdus limba, numele localitatilor, locurilor, institutiilor si cultelor.

Au urmat fenicienii, asirienii, romanii, Imperiul Bizantin, francii, venetienii, otomanii, englezii. Daca aveau corabii si erau interesati de expansiune, de ce sa nu cucereasca aceasta insula situata atat de strategic? Fiecare si-a lasat amprenta, fiecare a influentat societatea, religia si cultura, arhitectura. Insula este plina de situri arheologice, de manastiri si biserici demne de a fi vizitate. Noi, in acesta excursie, am vazut doar, pret de 10 minute, biserica Sf. Lazar, cel inviat din morti.

Intre 1571-1878 Cipru a facut parte din Imperiul Otoman. Tipuri grele pentru cipriotii greci. Regulile otomane au fost aplicate dur, si o comunitate islamica isi pune bazele in nordul insulei. Marea Britanie preia insula printr-un tratat. Totusi sperantele cipriotilor ca se vor uni cu Grecia nu s-au concretizat. Dominatia britanica si-a pus insa amprenta asupra multor aspecte intalnite si azi in Cipru. Voi reveni.

In 1960 Cipru devine independenta in urma unui referendum. Marea Britanie mai are si acum un teritoriu, circa 2% din suprafata tarii. O enclava bine pazita, care are un rol militar.

Linsitea insa va fi de scurta durata. Minoritatea turca este nemultumita, iar in 1974 Turcia invadeaza Ciprul si ocupa 37% din teritoriul situat la nord. 200 de mii de ciprioti greci isi parasesc locuintele, fara sa apuce sa-si ia nimic din munca de o viata. Am avut ocazia sa vorbesc cu cativa dintre ei. Acum, la 34 de ani de la acele evenimente, casele lor sunt tot acolo, nelocuite sau ocupate de turci nomazi. Pot trece granita sa se duca sa le vada. Cei batrani refuza si sa se gandeasca, amintirile sunt prea dureroase. Am vazut granita cand am facut o coaziera cu vaporul. In dreptul granitei a trebuit sa se opreasca si am vazut frumoasele hoteluri pustii din Famagusta. Pustii de atatia ani, dar inca in picioare. Desi comunitatea internationala a condamnat ocupatia turca, ea rezista si in acest moment, nereusindu-se gasirea unei solutii. Pacea in zona este asigurata de Natiunile Unite.

Si totusi, in ciuda problemei turce, din 2004 Cipru a devenit membra a Uniunii Europene. Nivelul de trai al locuitorilor o plaseaza printre primele 25 state din lume. De la 1 ianuarie 2007 EURO este moneda oficiala.

Am neglijat mult jurnalul si simt cum imi pierd disciplina de a scrie. Prinsa in vartejul unor zile apasatoare de prea multe probleme si de caldura, n-am avut ragazul intoarcerii in mine iar amintirea vacantei se indeparteaza rapid. Toate lucrurile frumoase trebuie aparate cumva de uitare!

A doua zi petrecuta in Bruxelles, am dedicat-o in felul nostru, conceptului de “Europa unita” reprezentat de acest oras cu atata aplomb, la fiecare reuniune sau conferinta UE pe care o gazduieste. Zona cu Atonium-ul, parcul Mini-Europe, IMAX-ul, Planetarium si un mare stadion de fotbal, se afla in afara orasului. Pana acolo, metroul mai scoate si capul de sub pamant. Primul lucru care ti se infatiseaza este de departe atomul la scara imensa, cu steagul Belgiei pe bila cea mai de sus – in varf - construit de om pentru om, ca sa manance, sa viziteze si sa vada panorama orasului. N-am intrat in Atonium caci nu ne-a miscat destul de mult expozitia din anii ‘60-’70 anuntata.

Am preferat sa mergem la Planetarium in schimb. AIci blondul a tras un pui de somn de un sfert de ora, cantecul de leagan fiindu-i vocea monotona a celui care ne-a prezentat in flamanda toate stelele si planetele proiectate pe bolta cladirii. Pentru “show”-ul in franceza trebuia sa mai asteptam vreo doua ore asa ca n-am avut rabdare. N-am inteles decat numele planetelor care oricum se pronuntau aproape ca in orice alta limba iar in rest, m-am distrat cu sonoritatea ciudata a flamandei, si am incercat din rasputeri sa gasesc cuvinte asemanatoare cu engleza. Cei 3 euro platiti la intrare am fi putut insa sa-i folosim mai bine la o bere in curtea IMAX-ului unde se stransesera deja multi suporteri in culori alb-albastre – culorile Anderlecht-ului – si care asteptau rabdatori si pasnici inceperea meciului cu Gent, cu cei in culori mov. Asa am prins si un meci de cupa a Belgiei, am ascultat cantecele cu “Alez les bleus!” in marsul lor spre stadion si ne-am bucurat putin de atmosfera frumoasa. Blondul ar fi vrut sa aiba bilete la meci in acea zi dar timpul era scurt si de aceea cu atat mai pretios pentru noi.

Pentru 12.4 euro, parcul Mini-Europe este un loc frumos unde am vazut multi parinti cu copiii de mana, veniti special ca sa le arate piticilor minunile continentului pe care s-au nascut, dar unde deopotriva si turistii adulti se lasau fascinati de atractiile bine-stiute si asa bine redate in miniatura. Oricine putea sa ia de mot Turnul Eiffel, in timp ce chiar langa bocancul sau, alerga Thalys-ul pe sine. Intr-o invalmaseala calculata dar fermecatoare, vietuiesc acolo Turnul din Pisa si Sacre-Couer, morile de vant ale Olandei si corida spaniola, canalele venetiene alaturi de Big Ben-ul londonez, si atatea altele. In dreptul fiecarei tari, exista o placuta cu numele, si cateva date statistice despre tara in cauza. Un buton verde odata apasat porneste caseta cu imnul national corespunzator. Totul este aranjat si gandit cu parcimonie. Sunt numai tarile membre UE. Dupa ce vizitezi intreg parcul, organizatorii te invita intr-o incapere a globalizarii, unde in nenumarate limbi ale Europei ti se spune ”Bun venit!” si unde diverse quiz-uri iti testeaza cunostintele despre batranul continent. Totul este bine pus la punct si te convinge ca e bine sa fii “Proud to be European!”.

Din parc, in alt parc! Dupa o scurta calatorie de 1.5 euro cu metroul, am ajuns in parcul national al Bruxelles-ului, pe care l-am nimerit in plina efervescenta, mustind de cantece si voie buna. Ce ne-a placut cel mai mult a fost trupa de tobosari in tricouri rosii, care manuia cu mult haz si ritm, toate gama de instrumente de percutie imaginata vreodata. Aproape 20 de femei si barbati, tineri si batrani, negri si albi, intr-un acord perfect cu muzica si armonia lor interioara faceau cea mai mare galagie din tot parcul, se distrau si dansau cu bucurie nestapanita, si erau cei mai aplaudati si ascultati de toata lumea.

Ziua s-a incheiat cu plimbari pe stradutele din centru. L-am vazut pe “Manneken-Pis” – pisaciosul ce sta drept  mandru simbol al orasului (mult mai mic in realitate decat ne asteptam!), am mancat la greci cate o “pita Gyros” (buuun!), ne-am plimbat prin gradina botanica, am vazut teatrul roial (de la Monnaie) pus cumva brutal langa o cladire de sticla si metal daruita orasului de catre Comisia Europeana, ne-am oprit iar la chocolateria din galeriile de cumparaturi (de care ne indragostisem asa iremediabil inca din prima zi!), am trecut din nou pe langa marea catedrala St. Michel, ne-am oprit in Grote Markt sa ne savuram dulciurile la adapostul cladirlor mari si bune, iar la sfarsitul acelei zile… stiu ca am cazut lati in pat, visand cetati albe in batai de toba.

Pentru ca se intampla sa fac parte din randul ”duduitelor romantice cu fior literar” - asa cum le numeste Geambasu in GSP, pe toate tinerele patriei care au blog – si pentru ca se mai intampla ca zilele acestea sa fiu intr-un mare acord cu citatul Smillei din header: “I write my diares to remember my memories”, o sa incep aici, de fata, un scurt jurnal de calatorie. Si ma grabesc sa il deschid din seara aceasta cu prima noastra oprire - Bruxelles, ca sa nu las sa treaca prea multe zile pe langa mine iar amintirea calatoriei sa se estompeze prea mult. Si la fel ca in toate datile trecute, si concediul acesta a fost asteptat cu disperare ca un tarm linistit la care nu mai ajungeam odata, si la fel de greu cum s-a ivit privirii noastre lacome, la fel de repede s-a si scurs printre degetele hapsane ale timpului. Dar destul cu poezia, sa trecem la lucruri serioase! Blondul mi-a schitat deja un plan, a punctat cu pixul pe foaie ce isi doreste sa fie mentionat in jurnal si astfel, tot ce va fi legat aici de preturi, distante, nume de locuri, strazi, mijloace de transport sa stiti ca este exclusiv contributia lui. Pozele au fost alese de comun acord.

Pana la urma am avut un mare noroc cu anularea zborului de Bruxelles de la myair! Cu wizz am zburat fara probleme, fara intarzieri, fara emotii, fara urechi infundate (de fapt aici dropsurile si-au spus cuvantul!), fara goluri in stomac (runda asta!). N-are rost sa mentionez ca am mers pana foarte aproape de Otopeni in ziua plecarii ca sa ne dam seama intr-un final apoteotic (sic!), ca avem de luat avionul de pe aeroportul Aurel Vlaicu de fapt… si astfel din cauza zapacelii noastre (bani schimbati cu o noapte inainte – bine ca exista exchange non-stop!; bagaje facute tot atunci, in graba; somn putin si agitat) puteam rata intreaga excursie… In toata goana asta, a dibuitului aeroportului corect (de parca ne aflam la un concurs televizat de aventuri), am avut totusi timp sa ne miram cum a ajuns autogara Aurel Vlaicu sa fie aeroport. Intrebarea asta mi-a rasarit in minte si la intoarcere cand asteptam bagajele sa ruleze pe banda lunga de numai trei metri – pentru toti cei 200 de pasageri. N-am gasit un raspuns adecvat, dar pot mima atitudinea: “Bine ca il avem si p-asta, d-lor!”

In Bruxelles-Charleroi insa, un alt tip de aeroport ti se arata. Este doar o aripa noua, construita oarecum in graba si menita sa acopere modernizarile sau reparatiile (n-am inteles exact!) ce au loc cu cladirea veche. De aici, cu doar 13 euro de persoana, poti sa iei un autobuz care parcurge in 45 de minute distanta dintre aeroport si gara centrala a orasului (Bruxelles-Midi/Zuid). Sunt la mijloc aproximativ 40 de kilometri. Daca iti cumperi un bilet dus-intors pe acest autobuz, platesti doar 22 de euro in loc de 26. Bineinteles, exista intotdeauna si varianta taxiului care – cu ceasul pus! - face in jur de 90 de euro. Harti turistice ale orasului se gasesc gratis la orice chiosc informativ din aeroport sau din gara. Hartile te ajuta mult pentru ca in ele apar evidentiate clar toate atractiile orasului si astfel poti sa iti faci un plan de bataie cu ce ai de vizitat in functie de timp. Buuun! Dar sa nu devin foarte didactica!… Sa mai vorbesc si despre ploaie de exemplu sau despre soarele Senegalului. Ei bine, am nimerit o zi belgiana ploioasa, ne-am facut cativa nervi pana am ajuns la hotel si cat ne-am invartit prin gara (am nimerit si zi de weekend!). Dar odata ajunsi la hotel, instalati in camera frumoasa si curata, parca viata a inceput sa ne zambeasca din nou, printre stropii care bateau in geam. Romanii sunt imprastiati peste tot, in lumea asta mare, asa ca nu ne-am mirat prea mult, cand la receptia hotelului, ni s-a raspuns la intrebari direct in romaneste. Pe modelul romanilor, cred ca s-au mulat si negrii (asa mi se pare mie ”political correct” sa-i numesc!). In partea asta de lume, sunt nenumarati si… cat am stat printre ei, mi-au devenit simpatici. Prima masa in oras s-a nimerit sa o luam sub soarele Senegalului (asa se numea restaurantul!), unde iti umpleai farfuria de cate ori doreai cu specialitatile zonei: orez cu bob lung amestecat vrajitoreste cu tot felul de legume si sosuri, mici placintele cu spanac, paste invartite si colorate de condimente. Cu burta pusa la cale, am pornit la drum, aparati de umbrele.

Centrul orasului este format de o piata dreptunghiulara capitonata cu claridiri aurite, construite in stil vechi, si dominata de Palatul Regal. Forfota mare, turisti multi, magazine cu dantelarii, chocolaterii care te imbiau la fiecare pas, cu mirosul puternic al bomboanelor de casa, blitz-uri peste tot, galerii de cumparaturi si case cu souveniruri la fiecare colt.

Daca te departai de aglomeratia din piata, te trezeai deja ca esti in alt oras: multa liniste, strazi aproape pustii la ora de seara, magazine si terase inchise. Doar anumite stradute erau ticsite de homosexualii si travestitii care isi celebrau orientarea prin concerte galagioase si dansuri in aer liber. Foarte degajati, cu berea in mana, cu baloane in culorile GayFEST agatate de gat, ii vedeai plimbandu-se printre turisti sau in baruri, in cautarea perechii.

Prima noastra zi in capitala Belgiei, s-a scurs intre deliciile din ciocolata, culorilei GayFest-ului si mirosurile mancarurilor de care erau pline stradutele cu restaurante specifice: italienesti, chinezesti si grecesti. Am adormit visand dantelarii fine si ciocolata alba.

Tocmai ne-am întors dintr-un infotrip organizat de Star Aviation Travel, impreuna cu partenera sa Melody Travel.

Cu aceasta ocazie am vazut atatea hoteluri, incat mi-este imposibil sa concretizez care, ce, unde si cum. Asa ca pentru asta o sa trebuiasca sa iau la studiat tona de pliante cu care m-am intors.

Problema este ca infotripul a fost organizat pentru agentii revanzatoare, dar au participat si jurnalisti, asa ca a fost un grup asa de eterogen, incat bisericutele au functionat perfect.

Ne-am dat toata silinta sa fotografiem fiecare hotel cat mai in amanunt (spre disperarea colegilor de la agentii): exterioare, receptie, camere, palmieri si marea vazute din camere, restaurante si baruri, piscine, plaja, marea, palmieri, sala de gym, chiar si sauna si camerele de masaj, reprezentantul hotelului, receptionerele, rusoaicele de pe plaja, iar palmieri, scari. A iesit o ameteala de peste 3.000 de poze, si, cum am zis, o ameteala impresionanta de impresii.

Ritmul a fost infernal: se vizitau in medie 7 hoteluri pe zi. Daca ar fi fost hoteluri ca pe la noi, nici nu clipeam, dar erau adevarate castele, daca ne-ar fi lasat singuri ne pierdeam pe holuri. La sfarsitul excursiei toata lumea era atat de apatica, incat si “amaratilor” de directori de hoteluri de 5* li se facea mila de noi si o mai scurtau cu prezentarea.

O tara unde Soarele este blestem si binecuvantare

Sa notez impresiile despre Cipru, cat sunt “calde”. De asta le si pun pe blog, inainte sa le transform in articol pentru revista.

Soare! In primul rand soare. De dimineata de la 5 pana seara la 8 soarele isi face datoria si incalzeste pamantul asta iesit din mare. Il incalzeste in luna mai la fel ca la noi in iulie. Totusi, fiind o insula, briza se simte. Si umezeala. Aparatele de aer conditionat functioneaza la maxim. La ora pranzului strazile sunt goale si restaurantele pline. De altfel am aflat ca in programul de lucru a cipriotilor este o pauza de pranz de 3 ore, chiar si magazinele sunt inchise intre orele 13 si 16. Mi se pare normal, este imposibil sa circuli pe jos, te doboara caldura. Si este doar luna mai…

Daca ma intrebati de peisaj, ei bine, in afara de superba imagine a marii altceva nu am vazut decat dealuri arse de soare, pietre iesind oriunde printre pomi, iarba arsa, terenuri arate sau treierate (in Cipru in mai se treiera graul). Cel mai bine se simt cactusii (niste monstruozitati de “limba soacrei” cu flori superbe si chiar fructe comestibile). In rest, agricultura depinde de irigatii. Irigatii la baza firului de cultura sau la radacina pomului. Peste tot se vad insirate furtune, din care picura discret apa atat de necesara vietii. Agricultura se face pe orice petec de pamant cat de cat cultivabil. Pe un teren plin de pietre, uscat de soare si batut de vant.

Cipru are si munti. Cel mai inalt varf are peste 1.900 metri. Uneori iarna chiar si ninge pe creste. Rauri? Da, formate din munti, de la ploaie, rauri care se pierd pana la baza, nu exista izvoare. Si asa am ajuns la cea mai mare problema a tarii: APA.

Nu exista apa potabila in Cipru, cel putin nu la nivelul la care se consuma. Apa acumulata din ploi se epuizeaza destul de repede, bazinele caselor raman goale, apa se rationalizeaza. Nici o picatura de apa potabila nu ajunge in mare, apa este colectatata in rezervoare si bazine. Numai la hoteluri apa nu se opreste, desi turistii sunt avertizati pe orice cale sa o economiseasca. Apa nu curge aiurea, nu exista tevi sparte, garnituri stricate. Nici nu conteaza pretul apei, problema este lipsa ei. Exista 3 statii de desalinizare a apei, dar apa rezultata nu este buna decat la baie, nu se poate bea, nu se poate folosi la irigatii. Sa ajungi sa aduci apa cu vapoarele? Asta da situatie disperata.

Va urma

Zoica Stanciu

Cum de curand am sters praful de pe mp3 player-ul meu de buzunar si exact asa cum ramasesem setata de ultima data cand l-am folosit, ascult Back To Black si Mr Bojangles in draci! Deja am inceput sa ma enervez putin pentru ca se vede treaba ca nu suport altceva. Am tot felul de muzici inghesuite in dreptunghiul mic, dar degetul meu nervos le face repede vant doar-doar o ajunge odata la cei mai sus mentionati. Uf, n-am scapare!  Si asa, cu “You know I’m no good” si “I love you” in urechi, merg pe strada in pas vioi desi poate altii si-ar taia venele pe muzica asta (exagerez putin de dragul artei!) si visez cu ochii deschisi. Visez la mare (ca tot se apropie 1 mai muncitoresc!). Visez la cum e sa ma trezesc dimineata cu gustul sarii pe buze, in cortul incins. Visez cum imi fac curaj sa scot capul afara si sa arat lumii cea mai ciufulita coafura ever, cum ma frec la ochi somnoroasa si primul gest este sa intind mana hulpav dupa pachetul de tigari (asta e un vis cu mine de pe vremea cand eram fumatoare si ma duceam la mare!). Visez cum vantul caldut imi zapaceste salul portocaliu in care m-am invelit contra soarelui si mi-l plezneste de ceasca de cafea dar nu o darama (am destula dexteritate!). Visez ca la terasa la care stam acum se aude Lhasa in surdina, si cum privirea noastra imbratiseaza toata risipa de albastru din jur. Mai trag adanc un fum si sting tigara. Am vorbit destul fara cuvinte, suntem spumosi si veseli. Asteptam cu infrigurare seara sa dansam pe plaja dupa ce inghitim pe fuga si cateva clatite cu nume ciudate. Pana atunci, ne intindem pe nisip si totul in jur dispare. Ochiul galben ramane sa vegheze!

Gata! Revin in forta dupa scurta vacanta ploioasa de septembrie…sa ridic blog stats-ul “la cer”! Lipsa mea a cam dus la un trend descendent, doar search-uri timide dupa: “prague”, “gradina zoo praga”, “la vie en rose”, “nunta”… si asta pentru ca am noroc! Deci vreti sa stiti cum a fost? Daca ati stat in Romania saptamana trecuta, probabil stiti deja: ploa-ie !!!  Iar noi nu numai ca n-am plecat din tara, ci ne-am dus chiar pe munte. Asa ca: munte si ploaie… o combinatie nu tocmai fericita. Plecarea la 5 dimineata din Bucuresti a stat sub semnul furtunii… dar eram inca optimisti si speram ca vremea se va indrepta. Am ajuns la Avrig si sperantele noastre inca nu fusesera spulberate, ba din contra… se mai imbunase vremea asa ca puteam spera la mai mult si mai bine. Am sunat la un domn gras, cu un neg mare pe fata si cu o dubita suficient de incapatoare pentru rucsacii nostri, a carui carte de vizita am gasit-o lipita de geamul murdar al garii, sa vina sa ne ia din Avrig si sa ne duca pana la poteca ce ducea mai departe spre cabana Negoiu. In mod normal trebuia sa urce cu noi pana la cariera de piatra, insa negul cred ca l-a impiedicat sa vada drumul pana acolo asa ca dupa ce ne-a si jupuit de bani, ne-a urcat relativ putin cu masina. Nu ne-am plans foarte rau pentru ca urcusul era lin, aerul tare, banuiam muntele care ne asteapta si eram inca odihniti de pe drum. Asadar am urcat voiosi -unii mai mult, altii mai putin…(sic!)- pana la cabana… Am baut un ceai cald cum am ajuns, am atacat conservele care ingreunasera pana atunci rucsacii si am bagat apoi repede un dus fierbinte. Pe seara, am intins corturile aproape de grajdul magarilor, am platit pentru asta o taxa de 5 lei si buletinele ne-au fost retinute (cred ca inca de la inceput s-a format o conspiratie contra noastra – “cum sa-i fraierim de bani?!?!…”), dar am dormit bine si a doua zi dimneata ne-a trezit soarele. Sus, pe creasta se vedea senin. Ne-a luat ceva timp pana ne-am pus in miscare, iar atunci cand am pornit spre varf, deja incepusera si norii sa se vada. Urcusul a fost placut, lasam incet-incet padurea in urma, nelinistile dispareau odata cu aparitia stancii, urcam pe Serbota…dar ajunsi pe creasta, ne-a ajuns din urma si ploaia… Am decis dupa o ora dureroasa de dezbatere sa punem totusi corturile si sa asteptam vremea buna pentru custura care se deschidea in fata noastra stralucind de vigoare. Si am asteptat, si asteptat… a trecut seara respectiva, noaptea, a doua zi dimineata… si am asteptat… In final, ploaia s-a dovedit mai perseverenta decat noi, a intrat pe sub corturi, ne-a gonit… si am lasat custura in urma noastra, pierduta in ceata, acoperita de vant si ploaie… Nici anul acesta, deci! Aventura din Fagaras a continuat cu Sibiu… de data asta shopping pe ploaie (uf!), “turism ud” si ecumenic … Impresia ca Sibiu nu e un oras romanesc, apartine altui spatiu … Atunci cand ne-am intors in Bucuresti, ne-am revenit… iubire si cutii nedespachetate.  

La nici 2 zile dupa nunta ne luam zborul pentru prima data in viata noastra spre Italia.  Am ajuns tarziu, seara, in Roma Termini si ghinion! Linia B de metrou era inchisa pentru ca se lucra la largirea retelei. Astfel ca n-am mai putut ajunge in timp util la hostelul unde ne rezervasem primele 2 nopti. Treaba cu astfel de hosteluri (in Roma cel putin) e oricum o pacaleala. Teoretic costa mai putin decat un hotel dar sunt mult spre marginea orasului si ajungi sa platesti diferenta de pret pe transportul de la hostel pana in centru. Eeeh, si am inceput sa luam la rand hotelurile din Piazza Cinquecente la 11 noaptea si bineinteles ca le-am nimerit numai pe cele mai scumpe.  Din disperare (a mea, desigur!) de cauza, ne-am si lasat pacaliti de unul dintre ele. Dar sa nu credeti ca ne-am luat numai “tepe” de cand am ajuns in Roma pana cand am plecat! Inceputul a fost mai stangaci, finalul a fost chiar urat, dar intre cele doua momente ne-am simit bine.  A doua zi de dimineata, am inceput iar cautarile pentru un hotel rezonabil ca pret si decent. Si chiar am gasit rapid! Motivul? In Roma Termini -  ca dealtfel in orice alta gara pe care apoi am vazut-o in Italia (Florenta, Venetia) – exista centre de “Hotel Reservation” unde poti sa optezi intre hoteluri de toate conditiile. Sunt foarte bune serviciile de la astfel de centre: gasesti harta orasului, primesti indicatii, sfaturi, raspusuri, plus ca iti gasesti hotel in functie de nevoile tale. Asa ca poti sa nu te chinui foarte mult cu rezervare din tara pentru un voiaj in Italia. Depinde de fiecare – cat de nomad isi simte sangele. Noi ne-am plimbat, n-am vrut sa stam foarte mult intr-un singur oras. Caldura mare, praf, istorie si pietre. Somptuos. Ne-a trecut cu fiori la intrarea in Collosseum, ne-am pierdut pe Pallatin, printre ruine mai vechi si mai noi. Ne-am intrecut pe treptele din Piazza di Spagna, prin multimea de turisti-cumparatori ne-am facut loc pe Via del Corso si am mancat cheesburger aproape de Piazza Flaminio. Am ramas uimiti de multimea bisnitarilor de culoare care vindeau genti contrafacute si ochelari de soare. La Fontana di Trevi n-aveai loc de-o poza, dar chiar si-asa – abuzata de multime – are putere, farmeca seara… ramai fara cuvinte in fata luminii si a cantecului ei. Au fost zile pline, obositoare, frumoase… de la Pantheon la San Pietro, de la San Pietro la Castel di Sant Angelli, de la Castel pe Tibru in sus, pe poduri, spre insula Tiberina, de pe insula la Piazza Veneto, de la Piazza Veneto la Piaza Bocca dela Verita…si tot asa, pana ni se umflau picioarele… si mai luam cate o pauza de gellata sau de pannini. Inca de la inceput am fost insotiti de un anumit parfum, de cand am ajuns la Roma. Nu stim nici acum sursa lui. Din strazi, din istorie, din pizza, din serile senine, sau din combinatia acestora… Nu stim de unde dar avem inca in nari parfumul ei, protejat de amintire… Dupa 3 zile am intalnit si alte parfumuri: Florenta – in care Domul e de departe cel care se impune…e rege, si-apoi Ponte Vecchio si fluviul Arno vin si-i dau intensitate si romantism, iar galeriile Uffizi ii dau dimensiunea istoriei; Venetia – in care Grand Canale domina nu numai prin mirosul specific dar si prin unicitatea pe care o aduce spatiului, serpuind printre si prin palatele despre care am citit in atatea carti, stiind multe lucruri despre oameni si venetieni – ca si cum ar fi o rasa aparte, oferindu-se oamenilor care nu-l vor putea stapani vreodata… Am mai retinut: niste copii chinezi in Florenta care desenau Primavera lui Botticelli pe asfalt cu creta ca sa stranga bani pentru orfani, Piazza del Porcellini dominata de statuia unui porc-mistret foarte simpatic , porumbeii din Piazza San Marco care te si invadau cum vedeau ca ai cumparat punga cu porumb pentru ei, Palatul Dogilor, Podul Rialto, mastile din magazine, sticla de murano…teribil de previzibile toate, dar cu atat mai miscator!… Insa toate lucrurile au un sfarsit…asa ca dupa 10 zile, ne-am reintalnit cu Fiumicino, cu check-point-urile de rigoare si forfota turistilor. Stat in picioare la cozi la bagaje, la verificarea actelor de identitate, la imbarcare…stat in picioare, asteptare….si anunt! Avionul se amana din cauza unei defectiuni :| Blocaj! Ce e de facut? Multi romani: mucitori pe santier, infirmiere, baby-sittere, menajere, copii, etc… cerandu-si drepturile… dreptul a se intoarce acasa… Indiferenta! Scandal! O zi intreaga pierduta in negocieri, tipete de copil si fum…dureri de cap. Pe seara, in aeroport: cina alaturi de Cartarescu (a fost in acelasi avion cu noi), apoi la hotel: baie fierbinte dupa o zi de calvar. A doua zi dimineata: micul dejun cu Cartarescu – discutii despre Referendum (mai ajungem sau nu azi la vot? – era 19 mai, sambata si inca nu plecasem de la Roma din cauza zborului buclucas)…cum e Basescu?… In final, sambata seara, cu o ora inainte de inchiderea urnelor am aterizat la Bucuresti. La vot nu ne-au primit cu pasaportul. Acasa am avut inundatie si am aflat ca trebuie sa ne mutam in 2 luni. Nu ne-am tras sufletul si am si inceput serviciul de luni dimineata. Inainte, tot inainte!