À Sainte-Anne-des-Plaines, le 18 novembre, à l’âge de 98 ans, est décédé monsieur Pierre Gratton, époux de feue madame Rita Racine.

Il laisse dans le deuil ses enfants Gilles (Louise), Jacques (Régina), Jean-Guy (Nicole). Monique, Daniel (Gaétane), ses six petits-enfants et ses dix arrière-petits-enfants ainsi que des parents et amis.

La famille recevra les condoléances à la  Maison Funéraire Groulx, 173, boulevard Ste-Anne, à Sainte-Anne-des-Plaines le dimanche 22 novembre de 14 h à 17 h et de 19 h à 22 h.

Les funérailles auront lieu à 11 h, lundi le 23 novembre en l’église de Sainte-Anne-des-Plaines.
Ouverture du salon lundi 9 h a.m.

Le Cyber journal SADP offre le site Inmemoriam à tous ses lecteurs et à toutes ses lectrices afin d’avoir la possibilité de vivre leur deuil en utilisant la section Commentaires.

Tout est fait dans le plus grand respect de tout à chacun, car les commentaires sont lus et approuvés par le webmestre du site Inmemoriam.

Pierre Lagacé

The magazine of my university college arrived yesterday. My son can’t understand why I want to read about the place where I studied for just three years so many years ago. But I am interested. I like to read about current activities at the college, and about alumni and how they’ve fared since leaving the college. I also glance at the “In memoriam” section and was saddened this time to recognize two names: one who lectured me although he wasn’t much older than I and one who studied with me. The section also included some who had only just completed their studies.

Until recently, all those of my generation in my family were still alive. Sadly, three first cousins have since passed away.

Apart from feelings for the people whose lives were cut off, this also reminds me that time doesn’t stop. It’s not enough to have goals; they have to be fulfilled.

Date: 01-01-05.

Glen Meloy, of Palm Desert, California, a global coordinator in the effort to expose Sathya Sai Baba and his worldwide cult, died of cancer on January 1, 2005. He was born May 3, 1930 DesMoines, Iowa. Since early 2000, Glen Meloy was a major leader of a coalition of former Sai Baba devotees and others, known as The Exposé, which calls for formal investigation of alleged crimes by this guru and the cover-up perpetrated by his organization.

The enormously powerful and influential Sathya Sai Baba lives in south India, and proclaims that he is God incarnate come to save the entire world by 2022. He has millions of devotees and an organization spanning more than 150 countries. For many years, there have been allegations that he serially exploits boys and young men for sexual purposes – from his schools, colleges and university, as well as boys and young men visiting from overseas – using bribery and threats as coercion. Investigators allege other wrongdoings such as faking miracles, promising but not delivering miraculous cures, claiming to be omniscient and making prophecies subsequently falsified, and the implication of Sai Baba and some of his leaders in police killings in his private quarters in June 1993, etc.

Glen Meloy’s greatest concern was always for the young and defenceless. He neither despaired nor retreated when he discovered the enormity of what he was up against, not least the powerful evidence that Sathya Sai Baba and senior officials of his organization have perpetrated massive cover-ups, which also implicates successive Indian governments, state and national.

Glen Meloy was a dedicated devotee and active social service volunteer within the Sathya Sai Organization for 26 years. He served in the United States Air Force, was Advertising Director for a large firm in Iowa, and a former co-owner and President of The Grand Chandelle, Inc, as well as other corporate roles where he created the projects and directed all operations. He helped found Los Angeles Magazine, which is still prominent in Los Angeles. Embezzled by a business partner, he lost a fortune and retired poor but unbowed, but kept up his extremely hard work at social service projects in devotion to his then guru. Some of the causes he championed were world health care, especially alternatives, children’s and women’s rights, vegetarianism, freedom from alcohol and tobacco … He once studied an English dictionary, word for word, A-Z.

Deeply saddened by rapidly shrinking democracy in the United States, he loved the sea front in Victoria in Canada and deeply wished to live there. From there his ashes were scattered on the ocean – in a celebration of a man loved and honored by many around the world and in his own community. Children of many Sai devotees called him ‘Uncle Glen,’ as did a boy whose mother came to him around October 1999 with shocking allegations of sexual molestation of her son by Sai Baba. After exhaustive investigation of many other reports, both current and long-standing, Glen and others, including formerly high profile leaders, attempted to get the US Sathya Sai Organization to show duty of care and properly investigate the allegations. It failed to do so, as has been the case worldwide.

Media – including the BBC, The Times of London, The Daily Telegraph, India Today, The Age, The West Australian, Vancouver Sun, The Ottawa Citizen, Toronto Star and many others – have found Sai Baba’s organization impervious to investigation. This fact was brilliantly captured by the BBC’s hidden cameras in its 2004 documentary “The Secret Swami,” seen in many countries worldwide, when Dr Michael Goldstein, world head of Sai Baba’s organisation, becoming increasingly angry, demands of the interviewer, “Transparency in what sense?” and “What do you mean by thorough investigation”? Proclaiming that he would be able to tell if Sai Baba’s students had been sexually abused, Goldstein shouts “I would know it in my heart because I am what I am – a consummate professional. Can you understand that?” I got on the phone to Glen, whose comment was, “So Goldstein’s a consummate clairvoyant too, is he?”

Glen Meloy’s exposure activities were self-sacrificing and unrelenting. He preferred social action on the ground and mostly used the Internet as a research tool. Above all, he aimed to stop the flow of vulnerable young males to Sathya Sai Baba’s ashrams. He envisaged the place where Sai Baba lives as overtaken by sunflowers and rainbows, and his pictures in his home radiated with these natural images. He regularly inspired former devotees to inform political, religious, and educational institutions of the Sathya Sai Organization’s true agenda when it attempted to inveigle itself into the social mainstream. With the aid of enormous and careful research, he exposed that organization’s failure to tell the public of its true intent and especially its failure to reveal or investigate the negative allegations coming from many good and decent former devotee families worldwide.

A very qualified sexual abuse therapist and former Sathya Sai Organisation leader speaks for many in saying:

“Glen spent many hours counseling and supporting former devotees when they found out the truth and were reeling with the shock of it all.”

Despite taking on a vast cult, Glen Meloy remained a very kind, sweet person. He had a keen mind, maturity, tough self-discipline, and a clear vision of his mission that won the respect of police, lawyers, sexual abuse counsellors, Foreign Service professionals, anti-cult workers, etc, with whom he dealt on the issue of Sai Baba and his organization. When other former devotees were about to settle for a less strongly-worded UNESCO media advisory, he seized the moral high-ground, and it was his determination and powerful advocacy alone that encouraged top UNESCO officials in Paris to issue their strongly-worded media advisory of September 15, 2000. See my detailed article:

Does UNESCO Really Protect the Young?  The Case of the Missing Media Advisory.

The advisory cancelled UNESCO’s participation, along with a leading Australian university partner, Flinders University, in an education conference at Sai Baba’s ashram, stating that it was “deeply concerned about widely-reported allegations of sexual abuse involving youths and children that have been levelled at the leader of the movement in question, Sathya Sai Baba.” It also cited “several other concerns” that reflected badly on Sai Baba’s organizers. Glen’s coordination of extensive efforts with the FBI and State Department resulted in the latter’s public acknowledgement to the BBC in May 2004 that Sai Baba was the subject of their concerned investigations and US travel advisory.

Just before Glen died, he was researching laws that offer hope to abuse survivors, even if the offences have been committed outside their own country. His legacy is ongoing and his example inspires others to bring his work towards the goal.It was Glen’s profound sense of moral outrage at the sexual abuse of children that most fuelled his fight. The lies, contradictions and evasions his and his colleagues’ investigations unearthed acted as a fuel booster. More than once, with a passionate love, he spoke of “standing up for truth and goodness.” However much he disdained his adversaries’ deceptions and betrayals of these qualities, he did not hate his antagonists, nor did he respond to even the most vicious slurs cast by certain highly active Sai Baba supporters, whom he never regarded as typical of most Sai Baba devotees. India’s famous “guru buster” B. Premanand wrote to me:

“Glen’s death was a great shock. I wanted him to live till Sai Baba was arrested … I am missing a great loving friend whom I came to know from the BBC film production.”

(Sri Premanand refers here to the BBC television documentary “The Secret Swami,” screened in June 2004 in England and in other countries since). Glen Meloy lavished on this documentary seven months’ intense effort as an unpaid researcher and coordinated much testimony as well as assisting the BBC in its research and filming of interviews in the USA. He believed that the BBC, in focusing so much on just one family (no doubt for reasons of dramatization), obscured the sheer serial and worldwide nature of the sexual abuse that is being alleged. An hour of screen-time out of the 80 plus hours of footage that the BBC took (a figure given to me by the co-producer David Saville) is but a tiny slice of life suffered by countless survivors of Sathya Sai Baba’s depredations.

Mick Brown, author and journalist (Daily Telegraph, UK), who flew to the USA to investigate allegations against the guru, wrote:

“I spoke to Glen often at the time I was writing the piece on Sai Baba. He was not only extremely kind and helpful, but struck me as a man of great courage, honour and integrity, who was galvanized by injustice and determined to rectify it.”

Many tributes have applied the words “warrior,” “compassion,” “goodness,” “honesty,” “sacrifice” and “truthfulness.” Glen was relentless in his quest for justice, and almost none of his colleagues knew that he campaigned despite a difficult and sometimes painful illness. Glen was most self-effacing, but I believe he would have allowed for himself an honest obituary written by a close friend. He leaves behind many deeply indebted former devotees and others around the world. He leaves a son Glen Junior, and former wife and still friend of 26 years, Carolyn Wunderlich.

Barry Pittard, Australia

———————————————————————

Barry Pittard’s comments in regard to the Public Petition) -: Petition For Official Investigation Into Sathya Sai Baba Cult.

————————————————————————-

Public Petition For Official Investigations of Sathya Sai Baba and His Worldwide Organization.

There is a Spanish version available: PETICIÓN PÚBLICA PARA ”INVESTIGACIONES OFICIALES DE SATHYA SAI BABA Y SU ORGANIZACIÓN A NIVEL MUNDIAL

Morgen is het 18 jaar geleden….

‘Ik heb geworsteld met de vraag of ik dit moreel gezien wel kan doen: Mijn belevenissen van mijn bezoek aan Slavonija en dat wat mij het meest heeft geraakt nu op te schrijven en dus met de ‘hele wereld’ te delen. Maar zij leven daar nog elke dag met de oorlog en men moet weten wat er is gebeurd.’

In restaurant Baranjska Kuca klinkt: Ne dirajte mi ravnicu – kom niet aan mijn vlakte. Het zijn de weidse laaglanden tussen de rivieren Donau, Drava en de Sava die worden bezongen en geëerd. De vruchtbare velden, de dichte bossen en de onvoorspelbare moerassen die kenmerkend zijn voor de regio en waar ‘ze’ van af moeten blijven.

Slavonië- wat had ik met de bewoners van deze regio een bijzondere ontmoeting toen zij in mei jl. per bus naar Nederland kwamen en zij de gelegenheid kregen om zich aan de Nederlandse reiswereld en pers te presenteren.

Voor mijn bedrijf maar zeker ook voor mij persoonlijk ging ik graag in op de uitnodiging om hun Slavonië te komen bezoeken. Ik wist natuurlijk heel goed dat dit weer een heel ander mooi Kroatië is met een heel andere natuur , een heel andere keuken, anderen mensen, andere gewoonten. Toch zag ik er tegenop om naar Slavonië af te reizen, want ik wist heel goed wat ik zou gaan zien. Ik zou ook die plek gaan bezoeken waar in 1991 die vreselijke oorlog uitbrak.

Kroatië is een land met ook een oorlogsverhaal. Na de laatste oorlog zijn de materiële wonden van de strijd in Slavonië nog zichtbaar. Je ziet compleet verwoeste huizen, waarvan de eigenaren gevlucht zijn of misschien wel overleden. Nog vaker zie je huizen en gebouwen die wel overeind staan, maar met littekens van kogels en granaten. Minder zichtbaar is het menselijk leed. Het komt meestal niet meteen ter sprake en soms wordt het ook niet expliciet, maar iedereen heeft een oorlogsverhaal. Toch werd ik op die maandagavond de 29 e september in Zupanja geconfronteerd met nog veel onverwerkt verdriet en leed a.g.v. de jaren negentig. Geheel onverwacht werd ik door een man aangesproken, enkele minuten was ik met hem helemaal alleen, hij sprak met mij , ik voelde zijn verdriet wat zo zichtbaar was, ik vond het verschrikkelijk voor hem dat hij zich net zoals vele andere zich zo inde steek gelaten voelde door wie dan ook. Hij vraagt waar ik vandaan kom en waar ik naar toe ga.
“Tomorrow to Vukovar.”
“Ah… the city of the heroes!”
“What will i see there?”
“You will see the remnants of the Serbian aggression. Many buildings are still in ruins. The hospital is rebuilt, but the water tower isn’t.”
“…”
“And… there are still Serbs living in Vukovar.”
“…”
“They’re still there. Still there.”

Z’n blik is verbitterd. Hij kijkt mij strak aan en lijkt op een reactie te wachten waaraan hij zou kunnen zien waarom ik naar Vukovar wil en aan welke kant ik sta.
“You should go and see the cemetary.”
De sfeer lijkt een beetje grimmig te worden als hij begint over de IFOR en vervolgens over dat hij zijn zoon heeft verloren in die ongelijke strijd. Ik staar naar de grond en kan even niets meer zeggen.

Die dinsdag bezocht ik dus Vukovar, het was daar erg, het was daar héél erg. Dat weten de meeste buitenstaanders niet eens bij het horen van de naam Vukovar. Maar wat er précies tijdens de oorlog precies gebeurd is in deze stad dat wist ik zelfs niet.
‘Ik heb geworsteld met de vraag of ik dit moreel gezien wel kan doen: Mijn belevenissen van mijn bezoek aan Vukovar nu opschrijven en dus met de ‘hele wereld’ delen. Maar zij leven daar nog elke dag met de oorlog en men moet weten wat er is gebeurd.’
30 september 2008, een bijzondere ontmoeting met een jonge jongen, onze gids. Hij vertelt wat er in Vukovar is gebeurd en hij vertelt wat er toen met hem is gebeurd.
‘Totdat de beschietingen daadwerkelijk begonnen, hebben de mensen hier niet willen geloven dat het zover zou komen. Vukovar was voor de oorlog een welvarende stad met zo’n 45 duizend inwoners, een mix van Kroaten, Serviërs en 27 andere nationaliteiten. Broederschap stond hoog in het vaandel, er waren nooit spanningen. Na de oorlog waren er 30 duizend inwoners.’
‘Ik krijg een rondleiding langs de herdenkingsplaatsen in Vukovar. Het zijn plekken waar hij zelf dierbaren heeft verloren.
We rijden Ovcara binnen en bezoeken een voormalige opslagplaats. Binnen brandt op de vloer het rode schijnsel van het licht. Namen van alle ontvoerden uit het ziekenhuis van Vukovar worden getoond. Het is stil binnen. In de duistere opslagplaats lichten telkens de foto’s van de slachtoffers op die rondom aan de muur hangen. Allemaal geboren tussen 1955 en 1970. Allemaal gestorven in die bewust nacht van1991. Onscherpe foto’s, de meesten zijn vergroot van een pasfoto’s of maakten ooit deel uit van een familieportret.
Ik word er stil van. ‘Ze komen en gaan, net als in de herinnering. We lopen naar buiten door de deuren van de opslagplaats die – symbolisch – niet meer kunnen worden gesloten.
Nog stiller wordt ik wanneer ik weer buiten sta en terugdenk aan ons bezoek even daarvoor aan het ziekenhuis in Vukovar waar het destijds allemaal begon.

Ivor vertelt mij dat hij 3 jaar oud was toen hij in oktober 1991 vluchtte. Met zijn ouders, grootouders, zus en broer, voor zes en een half jaar, in een volgepakte Lada met 8 personen naar Duitsland.
We staan voor de St. Filip en Jakov kerk in Vukovar die van buiten helemaal is gerestaureerd. Van binnen is nog bijna alles kapot en dat is zo gelaten, niet uit geldgebrek maar om de herinnering levend te houden. Milena wijst op de cyrillische zin die tijdens de oorlog op de muur is gekalkt en die bewust niet is weggehaald: ‘God kan vergeven, Serviërs niet.’

Inmiddels zijn we bij de begraafplaats aangekomen. We rijden het pad af dat naar een groot gedenkteken leidt. Daar staat een aula. We parkeren onze auto en lopen het terrein op dat verdeeld is in drie delen. Aan de voorzijde is de gewone begraafplaats. Het deel waarop wij lopen is verdeeld in twee stukken. Op het ene deel staan ongeveer vierhonderd eenvoudige marmeren kruizen. Geen van de kruizen heeft een naam, nergens liggen bloemen.
Aan de andere kant van het pad liggen andere graven. Hier heeft elk graf een grote steen van zwart marmer. In elke steen in een foto gegraveerd en staat een naam met een geboorte- en sterfdatum. Rij, na rij, na rij, na rij zien we jongens en mannen die in de herfst van 1991 gesneuveld zijn. Honderden.
Dit zijn de mannen die hun stad tegen de Serviërs verdedigd hebben. Hier liggen de helden van Vukovar.
Bij een van de graven staat een ouder echtpaar. De vrouw huilt, de man veegt wat dorre bladeren van de steen. Ze verversen een bos bloemen en sjokken weer verder. Bij een paar andere graven houden ze opnieuw even halt. Dan komen ze weer terug naar het eerste graf waar ze op een bankje in de zon gaan zitten.
Het is zo’n mooie herfstdag.
Van de begraafplaats rijden we naar de stad. Het eerste dat we zien is de watertoren. Die staat, na tientallen voltreffers, nog steeds overeind als een macabere herinnering aan de waanzin van het beleg.
Ik denk aan het verhaal over de moord op 264 Kroaten in Vukovar in 1991,een van de eerste grote misdaden van de oorlog in het voormalige Joegoslavië. Als Vukovar uiteindelijk op 18 november 1991 wordt ingenomen, zijn al honderden burgers gedood. Vukovar viel in handen van het JNA en de Servische paramilitaire eenheden die al zingend de stad binnentrokken. Het lied dat zij zongen, Slobo, daj salate, bide mesa bide mesa, klademo Hrvate (‘Slobo [Slobodan Milosevic], breng de salade, wij zullen het vlees brengen, wij zullen het vlees brengen, wij slachten de Kroaten’), bleek een voorbode te zijn van hetgeen stond te gebeuren. Zo’n vierhonderd mensen vluchten naar het ziekenhuis van Vukovar omdat zij hebben gehoord dat de patiënten zullen worden geëvacueerd door het Joegoslavische leger. Servische militairen brengen de angstige vluchtelingen niet in veiligheid, maar selecteren de niet-Servische aanwezigen en vervoeren ze met bussen naar de dichtbijgelegen Ovcara boerderij. Daar worden zij gemarteld. 264 mensen worden vermoord. Met bulldozers worden ze begraven in een massagraf.
Vukovar is voor de meeste Kroaten een traumatisch symbool. De verwoesting en de val van deze fraaie stad in de herfst van 1991 waren het dieptepunt in de recente geschiedenis van het jonge land. Maar het maandenlange verzet van de stad en haar vrijwillige verdedigers dwong ook de status van heldenstad af. En slachtofferstad natuurlijk. Slachtoffer van de groot-Servische agressie, maar ook van Kroatische onmacht. Of zelfs van verraad. De tienduizenden bannelingen die door het hele land in hotels werden ondergebracht stelden de tolerantie van velen zwaar op de proef.
In de zomer van 1995 profiteerde Kroatie van de kerende kansen in de Bosnische oorlog en nam stormenderhand bezit van de “Servische Republiek Krajina”, de door radicale serviers bezette gebieden van Kroatie. Maar Vukovar werd niet bevrijd. Bij het akkoord van Dayton in november 1995 werd afgesproken dat Oost Slavonie, het gebied rond Vukovar, geleidelijk en onder internationale begeleiding onder Kroatisch bestuur zou terugkeren.
En dat gebeurde pas in 1998, ja je leest het goed. Veel Vukovaren zagen toen eindelijk hun droom in vervulling gaan: terug naar huis. Maar dat viel niet mee. De stad lag voor negentig procent in puin, alle bewoners en terugkeerders zijn in meer of mindere mate getraumatiseerd. Serviers en Kroaten en zigeuners en Hongaren en al die andere groepen die zich in de loop der tijd in deze welvarende streek en stad hadden gevestigd. En die moeten ook weer naast elkaar gaan leven, in een economie die vrijwel volledig plat ligt. Het is een raadsel dat er vrijwel geen gewelddadige incidenten zijn geweest in de stad de afgelopen negen jaar. Al ligt dat in de dorpen eromheen wel even anders. Daar wil nog wel eens een jachtgeweer op een gehate buurman leeggeschoten worden.
Kroaten en Serviers leven langs elkaar heen, als de twee oevers van een rivier. Ze hebben hun eigen café’s, hun eigen dokters, voetbalclub en kerk. En ze willen hun eigen scholen. Maar in het ziekenhuis zijn ze tot elkaar veroordeeld.

We verlaten het kerkhof en rijden de binnenstad in. Het heeft veel gezichten. Veel is al herbouwd of in de laatste fase. Maar we zien ook de huizen en gebouwen die nog steeds in puin liggen en nooit meer zullen worden herbouwd omdat hun eigenaren nooit meer zullen terugkeren.
Op een terrasje drinken we koffie.
Een Oostenrijkse toerist wandelt met een videocamera over het kruispunt en filmt de restanten van de wraak.
Het is, ondanks het schitterende weer, allemaal heel deprimerend.

Ik heb in die dagen natuurlijk ook veel, heel veel mooie, ontspannende, gelukzalige en blije momenten met de Slavonen meegemaakt. Ik bewonder hun vechtlust, positiviteit, gastvrijheid, vriendelijkheid, openhartigheid. Zij zijn voor mij het voorbeeld van een sterk en trots volk, dat waar de Kroaten zo om bekend staan.

Momenten van bijzondere ontmoetingen, genieten van de heerlijk Slavoonse keuken, de mooie wijnen, het bezoeken van mooie plekken. Het was dan ook moeilijk om op 2 oktober jl afscheid te moeten nemen van een schitterende bestemming, van hele lieve en gastvrije mensen.

Slavonië heb ik in mijn hart gesloten, voor de rest van mijn leven.

Pe 18 noiembrie 1928 a fost prezentat primul desen animat cu sunet sincronizat al celui mai cunoscut soarece din lume, Mickey Mouse. Desenul animat a fost realizat de Walt Disney si Ub Iwerke, iar titlul filmuletului, Steamboat Willie, a fost o parodie dupa un film al lui Buster Keaton.

Anul acesta, soricelul lui Disney implineste 81 de ani si risca la aceasta varsta sa-si schimbe personalitatea spre a fi in trend pentru noua generatie de copii. Un pic mai artagos si mai viclean cum se preconizeaza a fi  (ma indoiesc ca la cererea copiilor), la brat cu Hannah Montana si Jonas Brothers, noul Mickey va contribui la realizarea profitului afacerii Disney in Romania.

Cu numele initial Mortimer si schimbat apoi in Mickey Mouse, interzis in Germania nazista ca “agent al decadentei americane”, interzis si de guvernul Romaniei in 1935 printr-o lege stupida pe motiv ca era “urat desenat  si speria copiii mici”, condamnat la moarte ca “soldat la Satanei” de catre Seicul Muhammad Munajid, Mickey Mouse a strabatut decenii alaturi de Donald, Minnie,  Pluto, Goofy  adunand in palmaresul sau un Oscar si o stea pe bulevardul celebritatilor din Hollywood, dar mai ales zambetele milioanelor de copii si adulti si ne promite ca va fi mai trendy de acum incolo.

Stau si ma intreb: oare ce va mai urma?

Si acum… “primii pasi in viata” ai lui Mickey Mouse  in “Steamboat Willie” – 18 noiembrie 1928:

What was thought to just be an Internet rumor earlier today sadly turned out to be true….

Remote Control was a TV game show ( a game show where the questions were mostly about television shows) that aired on MTV and later in a syndicated version from 1987 through 1991. While the show had a rotating supporting cast, and launched the careers of Denis Leary, Adam Sandler, Kari Wuhrer and Colin Quinn (do those last two still have careers?), the only constant was its host, Ken Ober. It was always one of my favorite shows when it was on the air. In fact, I even owned the awful (by today’s standards) computer game that was released for the PC in the late 80’s.

After Remote Control ended its run, Ken hosted a few other game shows, appeared in the music video for Blues Traveler’s “Runaround” and had recently been a producer on CBS’ New Adventures Of Old Christine. Ken passed away today at the age of 52.

A través de nuestros blogs queremos hacer públicas nuestras condolencias por el fallecimiento de Eladio Villanueba Saravia, quien fue secretario de CGT de 2001 a 2008 y a quienes sus amigos compañeros y familiares denominan como un incansable luchador por los derechos de igualdad de toda la ciudadanía

Vaya pues nuestro más sentido pésame por tan irreparable pérdida a sus familiares, amigos y compañeros de CGT, siempre solidarios con nuestra causa y seguidores con la línea de pensamiento y acción del que fuera su Secretario General. 

( Његова светост Павле по милости Бо-ијој православни Архиепископ пећки, Митрополит београдско-карловачки и Патријарх српски )

www.delo.si/assets/media/picture/

Comunicat al Bisericii Ortodoxe Sârbe:

Упокојио се у Господу Патријарх српски Г. Г. Павле

* Данас, 15. новембра 2009. године, у 10,45 часова, на Војно-медицинској академији у Београду, после примања Свете Тајне Причешћа, упокојио се у Господу Архиепископ пећки, Митрополит београдско-карловачки, Патријарх српски Г. Г. Павле. *

http://www.spc.rs/sr/upokojio_se_u_gospodu_patrijarh_srpski_g_g_pavle

http://02varvara.files.wordpress.com

Pavle, Părintele Spiritual al sârbilor…

Павла Србија!

Павле духовни отац Срба …

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Pavle, în vârstă de 95 de ani, cel care-a fost leader-ul, Părintele Spiritual al sârbilor, a încetat din viaţă într-un spital din Belgrad, relatează AFP.

Pavle al Sârbilor… Iubit, Respectat, pentru Smerenia lui, a fost şi va rămâne un Model:

*… el a rămas credincios poporului său, luând parte la toate suferințele acestuia. Episcopul Pavel a scris şi a transmis avertizări cu privire la exodul sârbilor din Kosovo, despre atacurile albanezilor asupra mănăstirilor sârbeşti, despre violarea călugăriţelor, terorizarea pelerinilor, profanarea cimitirelor sârbeşti şi în general despre suferinţele Ortodoxiei în Kosovo şi Metohia. În 1989, episcopul Pavel din zilele acelea a fost bătut de câţiva tineri albanezi în Kosovo. Gravitatea rănilor sale a necesitat aproape trei luni de spitalizare. Cu toate acestea, în spiritul iertării creştine, el a refuzat ceară daune.

Nu fără motiv i se spune Patriarhului Pavel “sfântul care umblă printre noi”. Austeritatea modului său de viaţă şi smerenia sa l-au făcut să fie iubit de toţi cei care îl cunosc pe aceste om plin de virtuţi. Fiecare episcop al Bisericii Ortodoxe Sârbe are un automobil, pe care îl foloseşte în călătoriile din eparhia sa. Patriarhul Pavel este excepţia de la această regulă. Când a fost întrebat de ce el nu a cerut încă un automobil, el a replicat : “Nu o să-mi cumpăr unul decât atunci când toate gospodăriile din Kosovo şi Metohija vor avea unul”.  *

http://ro.orthodoxwiki.org/

http://theologhia.files.wordpress.com/

Minunate apoftegme despre Patriarhul Serbiei Pavle:

Wartburg.

Pe când vlădica Pavle era episcop de Raska şi Prizren, Episcopia respectivă avea doar un automobil, un Wartburg. El era folosit în general pentru transporturi în interesul bisericii. Episcopul Pavle se urca rar, căci umbla mai mult pe jos. Odată, când a venit la dânsul în vizită un apropiat al său de pe vremea seminarului teologic, Ştefan, episcopul Zicej, cu un Peugeot după ce au pornit să viziteze câteva localităţi din episcopie, vlădica Pavle a zis:
- Frate Ştefane, chiar ca e bun Wartburgul ăsta al tău!

Mercedes.

Patriarhul Pavle, după cum este cunoscut, a continuat să trăiască la fel şi după ce s-a mutat la Belgrad. Belgrădenii îl întâlnesc adesea pe stradă, în tramvai, în autobuz… Astfel, odată, pe când mergea singur, suind trotuarul străzii Regele Petru I, în care se afla sediul Patriarhiei, îl ajunse, cu un Mercedes ultimul răcnet, unul din preoţii cunoscuţi ai unei parohii arhicunoscute din Belgrad. A oprit automobilul şi a ieşit:
- Sfinţia Voastră, permiteţi-mi să vă conduc! Spuneţi numai încotro… Patriarhul a intrat în automobil, şi îndată ce s-au pus în mişcare, a întrebat:
- Spuneţi, părinte, al cui este automobilul acesta?
- Al meu, Sfinţia Voastră!
- Opriţi! – porunci Patriarhul, a ieşit, şi-a făcut semnul Crucii şi a zis preotului:
- Dumnezeu să vă aibă în pază!

http://theologhia.wordpress.com/

Automobilele negre.

Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:
- Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?
- Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului -răspunse preotul care-l însoţea.
- O, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!

Dificultăţile diaconului.

În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo brdo.
- Cum vom merge? Cu automobilul? – întrebă diaconul.
- Cu autobuzul! – răspunse Patriarhul cu hotărâre.
- E aglomeraţie, e înăbuşitor in autobuz, şi nici nu-i aproape…
- Mergem! – zise din nou scurt Sfinţia Sa.
- Dar… – mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major – Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit…
- Ştiţi, părinte – se întoarse Patriarhul Pavle – fiecare vede ceea ce doreşte!

Două măsline.

La masa de prânz în Palatul Patriarhiei mai mulţi episcopi, printre ei si Patriarhul Pavle. Printre altele, ajunse pe masă şi farfuria cu măsline. Toţi ştiu că Patriarhul ţine la ideea că organismului uman îi sunt optim necesare doar şase măsline. Dar vlădica Ştefan a apucat să ia opt măsline.
- Sfinţia Voastră, eu am luat cu două mai mult. Ce să fac?
- Acuma ţine ceea ce ai luat, iar mâine să iei cu două mai puţin – răspunse Patriarhul.

Mesaj către America:

Atunci când vlădica Pavle a devenit Patriarh, îşi aminteşte Slobodan Mileusnic, directorul Muzeului BOS, multe delegaţii şi numeroşi reprezentanţi din străinătate şi-au exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Sfinţia Sa. A venit atunci şi ambasadorul destul de activ al Americii la Belgrad, Warren Zimmermann. Patriarhul l-a primit în Palatul Patriarhiei. Ambasadorul i-a transmis salutări şi felicitări în numele poporului american, în numele preşedintelui Americii şi în numele său personal. S-a purtat o convorbire oficială, protocolară şi în final ambasadorul a pus întrebarea:
- Cu ce am putea să vă ajutăm?
- Excelenţa Voastră, să nu ne puneţi piedici; cu aceasta ne veţi ajuta.

Reglarea conturilor.

Patriarhul ştie să facă multe treburi. Prin mănăstiri a deprins să coasă, să cârpească, să spele, să confecţioneze şi să repare încălţămintea, să lucreze pământul, să altoiască pomi, să lege şi să ferece cărţile, să repare clădiri şi diferite aparate şi anexe… Părintele patriarh din fire este un om harnic. Tot timpul lucrează câte ceva.
- “Şi când vine aici la mine în birou, dacă observă că ceva nu funcţionează cum ar trebui, dacă vede că uşa nu se închide bine, că undeva pătrunde ploaia, că lumina se întrerupe… el însuşi purcede să stabilească unde-i defectul, apoi zice: Haide să reparăm asta!…” – spune secretarul Sinodului BOS şi citeţul Sfinţiei Sale, Gradimir Stanic.
- “Dânsul se comportă peste tot ca un bun gospodar, nu numai aici la Patriarhie, ci şi în oricare mănăstire şi oricare biserică, oriunde s-ar afla…”. La mănăstirea “Blagoveştenie” din regiunea Ovcarsko-Kablarska, în care a fost călugărit, şi unde acum, în calitate de patriarh, se duce aproape în fiecare vară pentru câteva zile, pe când venea vremea să se întoarcă la Belgrad, chema pe egumenul Georgije pentru “a se socoti”:
- “Părinte Georgije, iată am petrecut cu voi aceste câteva zile. Toate, slavă lui Dumnezeu, au fost bune. Am locuit aici, am mâncat dimineaţa, am mâncat la prânz, iar toate astea costă, nu-i aşa?”.
- “Păi, aşa e, Sfinţia Voastră…”.
- “Dar şi eu v-am ajutat cu câte-ceva. Nu-i aşa, părinte Georgije?”.
- “Aşa e, Sfinţia Voastră, ne-aţi ajutat mult, de parca aţi fi venit aici să lucraţi, nu să vă odihniţi…”.
- “Pai să ne socotim: ţi-am reparat jgheabul, fereastra, robinetul, broasca de la uşă, ţi-am curăţat şi am proptit viţa de vie, am pingelit încălţămintea… Când le punem toate la socoteală, părinte Georgije, rezultă că voi trebuie să-mi plătiţi ceva mie!

Salariile.

Patriarhul Pavle a refuzat, de altfel, salariul. Dânsul primeşte doar pensia la care are dreptul ca fost episcop de Raska şi Prizren. Nevoile sale sunt modeste de tot, dat fiind că singur îşi coase mantia, singur îşi repară pantofii… Încă îi rămân bani din pensia aceea mică. Ce rămâne împarte săracilor sau donează în alte scopuri pentru binele obştesc.
A rămas de pomină reacţia dânsului din anul 1962, la solicitarea de atunci a unor episcopi să li se mărească salariile:
- “Dar de ce, de vreme ce nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce am avut până acum?!”.

Pentru Milos Crnjanski.

În acelaşi fel procedează Părintele Patriarh şi cu ceea ce primeşte în dar. Dacă primeşte material pentru mantie, îl păstrează până întâlneşte un călugăr sau preot care nu are posibilitate să cumpere. Atunci îi calculează cât are nevoie pentru a coase o mantie, şi-i dă exact atât, ca să mai rămână şi pentru alţii.
Renumitul istoric al literaturii Zika Stojkovic, care a colaborat cu vlădica Pavle, pe când acesta fusese episcop de Raska şi Prizren, la editarea operei capitale: “Monumentele din Kosovo”, i s-a plâns odată în Palatul Patriarhal că are greutăţi în a aduna bani pentru continuarea tipăririi seriei începute de Opere ale unuia din cei mai importanţi scriitori sârbi, Milos Crnjanski. Ascultându-l, Patriarhul se ridică, se duse până la patul său, ridică perna, luă de sub ea portmoneul, apoi scoase din el trei mii de mărci şi le întinse lui Stojkovic:
- “Iată, e contribuţia mea pentru tipărirea cărţilor lui Milos Crnjanski. Să vă fie de ajutor!”.

Economii.

Gradimir Stanic, care este directorul tipografiei patriarhale, relatează:
- “Dânsul îşi dactilografiază singur cărţile. Foile pe care le scrie aproape că nu au margini, iar distanţa dintre rânduri este cea mai mică posibilă. Evită să piardă timpul cu introducerea deasă a foilor în maşina de scris. Pe lângă aceasta, economiseşte hârtia; aşa s-a deprins, căci înainte vreme hârtia era foarte scumpă. Iar textele sale sunt atât de curate, încât la ele nu este nevoie de intervenţii înaintea tiparului.
Colaboratorii povestesc, de asemenea, că se ţine şi textual de versul din Rugăciunea Domnească: “…pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi…”. După ce ia masa, aduna cu atenţie orice fărâmitură, deşi are cine să strângă şi să facă ordine…

La “Semnul de întrebare”.

Un boem, care adesea petrecea timpul la cafeneaua cu denumirea “?”, în apropierea Patriarhiei, de câte ori îl vedea pe Patriarh, traversa în fugă strada, pentru a lua binecuvântare de la Sfinţia Sa. Iar odată îi zise:
- Sfinţia Voastră, noi doi suntem cei mai buni oameni din tot Belgradul acesta! La care Patriarhul replică:
- Suntem, dar după ce golim câteva pahare, nu mai suntem buni de nimic!

“Arătarea” Născătoarei de Dumnezeu.

S-a întâmplat ca în cabinetul Patriarhului, pe când acesta discuta cu un funcţionar al Patriarhiei, să dea buzna un om între două vârste, cu ochi mari şi cu privire înflăcărată. A început să explice că a trebuit să vină, deoarece are să comunice ceva important… Patriarhul l-a invitat să ia loc, să se mai liniştească. Iar acela începu atunci să povestească cum că în somn i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu şi ce i-a spus…
Patriarhul l-a ascultat cu atenţie, apoi l-a întrerupt tăios:
- “Ascultaţi-mă, domnule. Eu sunt episcop de aproape cincizeci de ani, călugăr sunt, se înţelege, de şi mai mulţi ani, în fiecare zi slujesc Sfânta Liturghie; mie nici măcar un înger nu mi s-a arătat încă, iar Dumneavoastră vi s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu! Lăsaţi-o baltă, vă rog…”.

imagine preluată: http://trandafirescu.wordpress.com/

Ziarele şi anii lumina.

Pe vremea grea a războiului, după o întâlnire în cabinetul Patriarhului, pe când se hotăra asupra unor chestiuni în care nu era uşor să fie luate decizii, Sfinţia Sa, spre a glumi pe socoteala Sa, zise celor prezenţi:
- “Voi aţi crezut că o veţi scoate uşor la capăt cu mine. Credeţi că eu sunt slăbănog, de constituţie fragilă… Dar de fapt voi nu mă cunoaşteţi bine…”.
Se sculă şi de pe masa de lucru aduse nişte ziare, cu denumire sârbească, în care prin fotomontaj era reprezentat ca un războinic-superman, cu bombe şi muniţii la brâu.
- “Uitaţi-vă cum mă văd alţii, iar voi aţi crezut că sunt slab!”. Din întâmplare, tocmai atunci veni să-l fotografieze vestitul foto-reporter Vican Vicanovic. Pentru a realiza fotografia dorită, se adresă Patriarhului:
- Luminăţia Voastră… [în limba sârbă joc de cuvinte: Vasa svelosti - Sfinţia Voastră; Vasa svetlosti - Luminăţia Voastră].
La care Patriarhul replică:
- De vreme ce eu deja sunt lumină, la ce-ţi mai trebuie bliţul!?

(Jovan Janjic, “NIN“, preluat de săptămânalul de limbă sârbă “Nasa reč“, Timişoara, nr. 772 / 03.12.2004, pp. 24-25)

http://www.laurentiudumitru.ro/

Răstignirea Bisericii Ortodoxe Sârbe!!!

În timpul bombarrdamentelor, Patriarhul PAVLE al SRBIJEI, slujea în faţa a sute de mii de sârbi:

( Divna Ljubojevic Raspeto Kosovo )

*… Un asemenea stat, care putea oferi un climat economic şi spiritual promiţător nu a fost tolerat de către Occident.
Un alt lucru interesant este şi faptul că după ce Episcopul Artemije de Raska şi Prizren (Kosovo) a înaintat
Sinodului Bisericii Ortodoxe Sîrbe cererea de ieşire a Serbiei din Consiliul Mondial al Bisericilor, a urmat
înarmarea catolicilor şi musulmanilor care va însemna începutul sfârşitului pentru Iugoslavia. S-a folosit aceeaşi
veche metodă de a finanţa şi supralicita naţionalismele din toate statele fostei Iugoslavii, care aveau să ducă la
un inevitabil război şi să ofere pretextul intervenţiei occidentale.
Pentru Serbia, Miloşevici nu a fost altceva decât * pionul otrăvit *. În conflictele din Croaţia şi Bosnia, deşi el a
început ofensiva, nu a mers până la capăt, retrăgând toată tehnica de luptă şi lăsându-i pe sârbii din teritoriile
croate şi bosniace fără nici o apărare împotriva unei ofensive (care era şi catolică şi musulmană, dar mai ales
atee), finanţată de puterile occidentale ,în special de Germania al cărei interes în această parte a Europei nu e
tocmai nou  şi care s-a soldat cu un exod de aproape un milion de sârbi ortodocşi din provincia Krajna şi din
teritoriile sârbeşti din Bosnia-Herţegovina şi cu distrugerea sau stricarea a aproape 800 de locaşe de cult
ortodoxe sau clădiri bisericeşti. Pentru ca cifrele să nu pară extragerate, mai ales atâta vreme cât mass-media
naţionale şi internaţionale păstrează o tăcere absolută asupra acestui subiect, voi continua cu expunerea datelor
adunate de la ierarhii celor zece scaune episcopale ortodoxe din teritoriile Croaţiei şi Bosniei-Herţegovinei de
către Domnul Slobodan Mileusnic  – Directorul Muzeului Bisericii Ortodoxe Sârbe din Belgrad . În cartea
Spiritual Genocide 1991-1995 (1997):
Eparhia de Banija Luka
Distruse: 2 biserici
Avariate: 3 biserici
Distruse: 2 case parohiale
Eparhia de Bihac-Petrovac
Distruse: 26 biserici
Avariate: 68 biserici
Distruse: 10 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 14 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia de Gornji Karlovac
Distruse: 11 biserici
Avariate: 45 biserici
Distruse: 8 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 14 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia de Dabar-Bosnia
Distruse: 23 biserici
Avariate: 13 biserici
Distruse: 11 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 3 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia Dalmaţiei
Distruse: 14 biserici
Avariate: 45 biserici
Distruse: 1 casă parohială
Avariate: 13 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia de Zagreb-Ljubljana
Distruse: 9 biserici
Avariate: 29 biserici
Distruse: 5 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 7 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia de Zahum-Herţegovina
Distruse: 36 biserici
Avariate: 28 biserici
Distruse: 12 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 2 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia de Zvornic-Tuzla
Distruse: 38 biserici
Avariate: 60 biserici
Distruse: 31 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 19 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia de Osijec Polje şi Baranje
Distruse: 14 biserici
Avariate: 35 biserici
Distruse: 6 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 8 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia Sloveniei
Distruse: 39 biserici
Avariate: 41 biserici
Distruse: 25 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 15 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Recapitulare:
Distruse: 212 biserici ( parohii, filii, paraclise)
Avariate: 367 biserici ( parohii, filii, paraclise)
Distruse: 111 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 107 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti(4)
Cum era şi de aşteptat, Comunitatea Europeană, Organizaţia Naţiunilor Unite şi alte foruri internaţionale de
acest gen, au închis ochii. (Să nu uităm că Germania a fost primul stat care a recunoscut independenţa Croaţiei,
iar Vaticanul al doilea!!!)
Cu toate că aceste două războaie, din Croaţia şi din Bosnia, puneau la grea încercare economia sârbă, până atunci prosperă, totuşi nu erau semne că ea ar putea să cedeze. Şi iată cum acelaşi Occident a mai creat încă un conflict, artificial, prin care a reuşit distrugerea radicală a economiei sârbe. S-a folosit situaţia albanezilor din provincia Kosovo, centru istoric, cultural şi nu în ultimul rând ortodox, pentru a umili astfel nu numai pe sârbi ci întreaga Ortodoxie. Şi de această dată, Miloşevici a forţat nota pentru a oferi Occidentului prilej pentru a interveni.
Ca de obicei, vocea ortodocşilor nu a vrut să fie auzită; apelurile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, ale tineretului ortodox sârb, declaraţia Patriarhului Alexei II al Moscovei şi a toată Rusia , care avea să slujească în timpul bombardamentelor împreună cu Patriarhul Pavle al Serbiei în faţa a peste 150 000 de oameni !
Scrisoarea Episcopului de Raska şi Prizren către statele apusene, nu îşi vor găsi ecoul în inimile necreştine sau decreştinate. Inclusiv faptul că pentru prima oară în istoria creştinătăţii Sinaxa Sfântului Munte avea să se coboare pentru a fi la Belgrad, devenit centru al Ortodoxiei prigonite, va trece neobservat într-o lume în care valorile spirituale se vor sufocate ori pervertite.
Intervenţia auto-intitulată * umanitară * a NATO a făcut ca peste 50 de mânăstiri şi biserici, 36 de monumente, 30 centre vechi ale oraşelor sârbeşti, peste 60 de situri arheologice valoroase să fie distruse sau avariate. În special au fost ameninţate cele mai reprezentative monumente de cultură şi spiritualitate ale sârbilor din Kosovo, unde se află 1200 de biserici şi lăcaşuri sfinte. Au suferit stricăciuni, de asemenea, locuri de închinare ale ortodocşilor din alte părţi ale Serbiei. Peste 330 de clădiri ale instituţiilor preşcolare, şcolare şi universitare au fost atacate în cele două luni şi jumătate ale bombardamentelor * aliate *.
Din punct de vedere economic, prin distrugerea marilor companii şi firme industriale, în general a mijloacelor de producţie, mai bine de un milion de oameni şi-au pierdut slujbele, iar peste două milioane au rămas fără nici un venit. Au fost distruse marile complexe industriale din majoritatea oraşelor Serbiei. Industria petrochimică a Iugoslaviei a fost total distrusă, la fel ca şi cea mai mare fabrică de fertilizanţi, singura fabrică de maşini a Iugoslaviei, fabrica de textile, fabrica de tutun din Niş, cea de produse farmaceutice, staţia de vinificaţie, fabrica de maşini agricole.
Distrugerea rafinăriilor, a marilor complexe chimice, a depozitelor de combustibil, a sistemului energetic şi de alimentare cu apă au contribuit la distrugerea sistematică a surselor economice ale Iugoslaviei şi au dus la o catastrofă umanitară şi ecologică. Bombardarea marilor complexe chimice, a rafinăriilor şi celorlalte obiective similare au cauzat răspândirea necontrolată şi evaporarea unor enorme cantităţi de substanţe foarte nocive.
Concentraţiile lor au ajuns în unele cazuri la peste 1000 de ori faţă de nivelul permis.
De-a lungul celor 80 de zile de bombardare a Iugoslaviei la cinicul capitol * pagube colaterale * aliaţii şi-au înscris, alături de cele prezentate mai sus, 2000 de morţi din rândul civililor dintre care 30% sunt copii sub 15 ani. Numărul militarilor care au murit nu se cunoaşte cu precizie. (5) Pentru că nu era deajuns distrugerea
economică a Serbiei, s-a dorit şi distrugerea ei biologică folosindu-se arme interzise de toate tratatele şi convenţiile internaţionale, care aveau să trezească indignarea comunităţilor ştiinţifice sârbeşti şi internaţionale.
Odată distrusă economia Serbiei în urma nimicitoarelor raiduri aeriene aliate (care bombardaseră a doua oară în ultimii 50 de ani Belgradul în timpul Sfintelor Paşti) a fost dată mână liberă musulmanilor, care numai în două luni cu * supraveghere * internaţională au distrus peste 70 de biserici ortodoxe.(6) Şi de această dată, exodul masiv al sârbilor din provincia Kosovo  -  mai bine de o sută de mii – nu a ridicat nici o grijă conducătorilor lumii, iar distrugerea bisericilor ortodoxe cu atât mai puţin. Ca şi în celelalte state foste iugoslave, în Kosovo marca germană este * monedă naţională * iar bazele NATO ţin locul armatei naţionale, arătând astfel, dacă mai
era nevoie, că suveranitatea Serbiei asupra teritoriului ei celui mai Sfânt nu mai există. Acest fapt nu va avea consecinţe nefaste doar pentru poporul sârb, care, îndepărtat de rădăcinile sale istorice şi spirituale, va înfrunta mai greu ispitele ce vor urma, ci şi pentru întreaga Ortodoxie a cărei metoc era provincia Kosovo şi Metohia.
Este important de arătat că, la 600 de ani de la bătălia de la Kosovopolje, în care forţele creştine au fost înfrînte
de păgâni, sârbii s-au confruntat de această dată singuri cu păgânismul modern. Trebuie însă ştiut că potrivit
tradiţiei ortodoxe, cei care au căzut în bătălia de la Kosovopolje, alegând, în faţa Maicii Domnului, viaţa veşnică în locul biruinţei vremelnice, au căpătat mântuire, iar acum, când întreg poporul sârb este crucificat, ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu…  *

http://www.scara.ro/

Српска Православна Црква у жалости…

Să ne rugăm… Patriarhul Pavle al Srbijei, a trecut la cele Veşnice :

Отче наш / Otche nash -Orthodox -Православие +

У сећање на вечност!

Бог опрости га!

Sibilla

imagini şi informaţii preluate de pe sursele precizate – google.ro

video – youtube – Molitva ( rugăciune )

Dit kunnen ze in Duitsland, zo ingetogen en stijlvol

De Blainville, le 22 novembre 2009 à l’âge de 92 ans, est décédé monsieur  Rolland Sorel, époux de feue madame Pierrette Gauthier.

Il laisse dans le deuil ses enfants Jacqueline et Cécile (feu Claude), ses petits-enfants Daniel (Julie), Sylvie (Ron), Claude (Chantal), ses arrière-petites-filles Carolanne, Kyra, Elyzabeth ainsi que plusieurs parents et amis.

Le défunt sera exposé mercredi 25 novembre 2009 de 14 h à 17 h et de 19 h à 22 h à la Résidence Funéraire Fernand Groulx inc., 173, boulevard Ste-Anne à Sainte-Anne-des-Plaines.

Les funérailles seront célébrées jeudi à 14 h en la paroisse de Ste-Anne, suivies de l’inhumation