cu cateva saptamani in urma am inceput contamplu un fenomen pe care inca nu stiu daca sa-l numesc „hipnoza in masa” sau „gandire de grup”.

hipnoza in masa este rezultatul unei influente externe asupra cuiva sau unui grup, gandirea de grup este rezultatul unor procese si decizii luate impreuna de catre  membri sai.

in general inteligenta de grup este mai slaba decat cea a membrilor individuali pentru ca intervin aspecte de conducere, negociere, lider de opinie, influenta.

 e interesant faptul cum in aceeasi masura se poate vorbi de „orbire colectiva”. odata ce o parte grup a luat o decizie, aderarea celorlalti e in functie de urgenta cu care trebuie luata si cantitatea de informatii disponibile. dar prin fenomenul de orbire refuzam sa luam  in considerare argumente si informatii suplimentare. grupul ce a luat decizia nu vrea sa iasa din zona de comfort al cunoasterii directiei de urmat si nici nu e dispus sa reconsidere anumite lucruri si datorita atitudinii „cine sunt ei ca sa vada sau sa stie mai mult decat stim noi?” si, intr-adevar, in unele cazuri reluarea procesului decizional nu se poate face datorita factorului urgenta.

 dar nu ne place sa ascultam, ne place sa fim ascultati. din cand in cand, totusi, ascultam ce spun altii, dar suntem destul de selectivi in ceea ce-i priveste pe oamenii pe care-i ascultam, iar selectia o facem pe anumite criterii personale ciudate, pentru ca de cele mai multe ori suntem dispusi sa ascultam un strain mai degraba decat pe cineva de langa noi, care ne cunoaste! de ce ne e teama?   

 de ce nu indraznim sa fim diferiti?

 deciziile se iau fara cunostiinta de cauza, datorita unui complex al neputintei de a aduna toate informatiile, dar si pentru ca o „masa critica” de oameni care  nu au nevoie de prea multe argumente pentru a face unele lucruri intr-un fel sau altul au o voce puternica si se fac cumva ascultati.

 ceii ce se trezesc din „hipnoza” stiu ca a impune e o agresiune si ca lucrurile nu se obtin cu forta. si tocmai de aceasta atitudine  profita hipnotizatorii.

cei ce se trezesc din hipnoza vorbesc, incearca sa comunice, sa-i trzeasca si pe ceilalti. care insa nu vor sa auda.

din fericire insa aude constiinta lor. si nu mai tine decat de liberul arbitru masura in care asculta ce spun stapanii din exterior sau maestrul din interior.

 eu scriu sinelui vostru interior, incerc sa va arat ca se poate si altfel, ca lucrurile niciodata nu sunt asa cum ni se pare ca sunt, dea aceea pe aceeasi strada, aceeasi vreme, aceeasi ora vezi trecatori fericiti, tristi, zambitori si incruntati.

ziua e zi, nici frumoasa nici urata. insa noi putem s-o vedem intr-un fel sau altul…

suntem fire de praf in Univers, dar cu Ego-uri cat planeta!

in loc sa fim flauturi prin care Universul canta! sa fim si atat. am fost invatati ca trebuie sa evoluam; tot universal e o evolutie continua, asa ca si noi, fiinte umane trebuie sa evoluam.

trebuie e unul din cuvintele mele “preferate”. pentru ca trebuie suna ca o porunca, o constrangere, n-avem incotro, trebuie sa evoluam. habar n-avem cum, dar trebuie, trebuie, nimeni nu poate fi diferit!

te-ai pierdut vreodata in zare privind un lan galben de floarea-soarelui? lanul galben exista fara sa-si puna problema ca trebuie sau nu trebuie sa faca ceva. este si evolueaza odata cu Universul. se roteste in jurul soarelui, face seminte, semintele se coc la soare, isi schimba culoarea, isi schimba calitatile. si toate astea – si mai multe – se intampla fara a se “gandi” ca “trebuie”

ok, omul are constiinta, are minte. un punct pentru Om. dar ce face omul cu mintea? creeaza modele, structuri sociale, jocuri de putere. apoi, intr-o zi, mintea spune „trebuie sa…” si acest trebuie este sustinut cu o gramada de argumente, obisnuinte, invataminte, astfel ca nu ai scapre, trebuie. dar mintea nu stie ce inseamna evolutie pentru Om, pentru ca mintea nu e Omul, si nici nu vrea sa fie. mintea doreste sa fie o individualitate care stie ea mai bine decat oricine din Univers ce „trebuie”, ce e bine, ce e rau. si e logic. mintea, individualitatea stabileste cine sau ce in ce categorie intra. ar fi culmea ca altcinea sa stie mai bine decat mine ce mi-e bine sau rau atata timp cat eu decid ce e bine si ce e rau! individualitatea creeaza categorii. aceasta individualitate super-desteapta este Ego-ul. Ego-ul nu te va lasa sa evoluezi precum lanul de floarea-soarelui, pentru ca ti-ai pierde individualitatea…

dar ce-ar fi sa daruim pentru un anotimp minte fiecarei flori din lanul galben. si sa lasam lanul sa creasca….
dupa cateva saptamani ne-am speria de rezultat. fiecare plantuta ar ficrescuta diferit, in toate partile, cu tijele care mai de care mai intortocheate, cu petalele in diverse structuri si pozitii…. plantele din lan au inteles ca trebuie sa creasca sa evolueze, dar fiecare a inteles ordinul dintr-un alt punct de vedere si fiecare incearca sa-si impuna punctul de vedere, nesocotind codurile cu care a fost inzestrata si care le-ar fi ajutat in mod firesc, fara efort sa se dezvolte. mai mult, plantele au uitat ca au un cod inlauntrul lor care sa le indrume…

hai sa imprumutam pentru cateva zile o maimuta! va fi delicios sa urmarim cum maimuta ne imita, pentru ca maimuta nu stie care  e scopul activitatii pe care o copiaza.

dar oare nu suntem si noi niste maimute comice in fata Universului? pentru ca urmarim niste scopuri care nu au legatura cu evolutia in profunzimea ei?! cat sau pana unde poti evolua urmarind scopurile ego-ului? o pereche de pantofi, doua, trei, zece, douazeci… cate sau ce masini? cat mai multe, cat mai mari, cat mai scumpe. la fel si casele. cand iti vei da seama ca e o pacaleala? ca faptul ca o masinarie gandeste pentru tine, face lucruri in locul tau, ca diverse aparate inlocuiesc functiile tale nu e o evolutie ci un regres? oare stii sa te urci pe munte fara gps-ul care-ti spune la ce copac sa faci dreapta? oare mai simti unde e nordul? adulmeci in aer venirea zapezii? citesti in nori venirea ploii? simti cand cineva de langa tine sufera?

tehnologia e un avantaj sau un dezavantaj… e un avantaj atata timp cat o folosesti fara sa uiti ca iti elibereaza din timp pentru a putea sa meditezi, sa contempli, sa fii. dar cand tehnologia te inlocuieste, cand timpul economisit il folosesti pentru a inghiti porcarii sociale si politice e momentul sa dai un pas inapoi, si sa privesti lanul de floarea soarelui fara acei ochelari care potenteaza culoarea, si fara filtrele de polen care opresc mirosul de camp.

e momentul sa te intrebi ce ai fost si ce-ai ajuns, si ce din viata ta inseamna evolutie… ce a trebuit sa faci, ce ai ales sa faci, ce ar fi fost bine sa faci.

Locuia într-o ţară tare frumoasă o fată şi mai frumoasă. Şi faptele îi erau pe măsura frumuseţii, poate chiar o întreceau. Dar nimeni nu o aprecia la justa valoare. Cum n-o da, cum n-o întorcea toată lumea era împotriva ei. Erau invidioşi mai ales pe frumuseţea şi, oricât ar părea de straniu, pe înţelepciunea ei (deşi se ştie că aceste două calităţi nu fac menaj împreună). Absolut toate acţiunile pe care le iniţia îi erau sabotate, huiduite, batjocorite şi ironizate. Dar fata noastră nu se da bătută. În fiecare zi sfida maţele pestriţe din jurul ei, încercând să realizeze nişte idealuri frumoase şi înălţătoare, ca mai apoi, la bătrâneţe, să nu regrete că şi-a trăit traiul sau şi-a mâncat mălaiul degeaba.

Bunăoară, într-o zi a început să sape o fântână pentru că satul nu era bine aprovizionat cu apă şi toţi ar fi avut ceva de câştigat din asta. Dar credeţi că i-au permis să facă o faptă bună? Groapa pe care o săpa în timpul zilei, era astupată noaptea de invidioşi, care plecau de la locul faptei cu un rânjet perfid în colţul gurii. S-a chinuit biata fată cam vreo două luni să ducă la bun sfârşit proiectul iniţiat, dar în cele din urmă s-a lăsat păgubaşă.

Dar asta nicidecum nu înseamnă că a renunţat definitiv la idealuri. După o lună de reculegere, când i-a mai trecut din stres şi angoasă, a trecut la implementarea unui alt proiect - Plantează şi tu un arbore.

Deci, s-a sculat fata noastră într-o dimineaţă mai devreme, a luat un hârleţ şi un arbore, şi s-a îndreptat spre marginea satului, unde preconiza să-l planteze. După vreo jumătate de oră de mers, a ajuns la locul faptei, s-a dezbrăcat până la brâu şi a început să sape groapa pentru arbore. Oamenii care treceau pe alături nici măcar nu se oboseau să o salute, să o întrebe ce mai face… Totuşi, domnişoara combativă a reuşit să-şi sădească pomul, l-a stropit cu apă, a îmbucat ceva şi spre seară s-a întors acasă. Însă răufăcătorii n-au stat cu mâinile în sân nici de data aceasta. Pe la miezul nopţii s-au furişat tiptil şi l-au zmuls din rădăcină, turnând motorină în groapa rămasă goală. Desigur că n-au scăpat momentul să râdă sardonic la plecare.

A doua zi fata s-a îndrepat cu o căldare de apă la arborele ei de care reuşise deja să se ataşeze. A rămas înlemnită văzând dezastrul. Mai mult chiar, a izbucnit în plâns. Lacrimi mari i se scurgeau pe faţă. Dar niciun sătean care trecea pe alături nu a compătimit-o, nu i-a adresat niciun cuvânt de alinare.

A mai trecut o lună tristă. Fata nu ştia de ce să se mai apuce. În cele din urmă a luat o decizie fermă: dacă în viaţă nu-mi merge, o să-mi meargă în dragoste. Zis şi făcut. Şi-a pus desagii pe umăr într-o bună dimineaţă şi a trecut dealul în satul vecin, unde o aştepta o mândreţe de flăcău, frumos ca şi ea, dar mult mai ghinionist. Au jucat nunta pe malul care despărţea cele două sate, ca să evite tot soiul de intrigi şi atentate. Mai mult, şi-au clădit acolo şi o casă, în nădejdea că că nimeni nu se va amesteca în viaţa lor. Speranţe deşarte…

***************

Deci, după cum spuneam, fata noastră, care între timp devenise nevastă, încerca să-şi clădească fericirea pe dealul golit de vegetaţie, bătut de vânt şi ploi din toate părţile, dar cu inima plină de încântare când îşi vedea soţul falnic şi blajn, mai ales când îi treceau prin faţa ochilor faptele frumoase pe care urma să le înfăptuiască împreună pentru binele comunităţii din vale. N-o deranja că nu-i erau recunoscători şi că-şi arătau ostilitatea cu orice ocazie. Avea un suflet bun pe care răutatea oamenilor nu reuşise să-l urâţească.

Gospodăria lor era tot mai înfloritoare. Aveau un grajd plin de animale, coteţul devenise neîncăpător pentru păsări, care rămâneau peste noapte cocoţate în copacii de lângă casă.  Se mai întâmpla uneori ca vulpea să le mai răpească câte o moţată, dar soţii nu-şi pierdeau optimismul. “Şi vulpea e fiinţă, are şi ea nevoie de hrană. Nouă ne ajunge şi ne mai rămâne”, spuneau ei senini.

Numai că, la un moment dat, vulpile şi alte vieţuitoare carnivore din pădurea de sub deal au început să simtă concurenţă. Adolescenţii din sat au dat de gustul distracţiilor, numai că nu erau mari amatori de muncă cinstită. De fapt, şi părinţii îi educase alintaţi, leneşi, cu dispreţ faţă de muncă, aprigi băutori. Şi unde puteau să găsească aceştia merindele, vinul şi banii atât de necesari pentru chefurile lor interminabile, dacă nu la căsuţa din vârful dealului. O puteau face nepedepsiţi, dimpotrivă toată lumea i-ar fi lăudat dacă le-ar fi făcut un rău cât de mic intruşilor. De mici copii au auzit doar de rău vorbindu-se despre ei, le stăteau la toţi ca sarea în ochi şi nimeni nu ar fi fost împotrivă să râdă pe seama lor.

De aceea, cam în fiecare sâmbătă dădeau câte o raită pe la gospodăria de la marginea satelor şi furau câte 2-3 găini pentru frigărui, iar dacă reuşeau – şi câte o căldare de vin roşu, că era cel mai bun vin din sat şi flăcăuanii ştiau să aprecieze tot ce e mai bun pe faţa pământului. A doua zi, dumunică, satisfăcuţi, îşi povesteau râzând unul altuia isprăvile de haiduci şi simţeau cum cresc unul în ochii altora, se simţeau parcă mai uniţi, mai bărbaţi.

Tinerii însurăţei erau în luna de miere şi nu aveau timp să-şi numere orătăniile, să mai măsoare vinul din poloboace dacă nu se evaporă. Dimpotrivă, când vedeau că trece vreun tinerel pe lângă casa lor, erau foarte bucuroşi, îl pofteau în casă, îl serveau cu tot ce aveau mai bun şi-i mai puneau în traistă câte o garafă de vin. Se cam plictiseau în vârful dealului, de aceea erau bucuroşi de oricine le trecea pragul.

***************

În localitatea din vale, printre sătenii inculţi şi analfabeţi locuia un ins erudit, intelectual. Ştia atât de multe, încât părea că a învăţat pe de rost toate enciclopediile din lume. Dar era hain la inimă şi cu cerul gurii negru. Îi dispreţuia pe toţi din jurul său, dar reuşea să-şi mascheze sentimentele, făcându-l pe fiecare să creadă că îi doreşte doar binele. Pe faţa-i uscăţivă se contura o mustaţă rară, care crea o impresie ciudată, de falsitate, nefiresc. Nu părea a fi una naturală, ci mai degrabă ataşată, încleiată cu lipici. Ai fi jurat că este o femeie travestită. Avea şi el de reglat nişte conturi cu nevasta din deal. Cândva îi ceruse mâna, dar îl refuzase cu un uşor  dispreţ şi dezgust. Gestul nu a trecut neobservat, iar ranchiuna îl măcina cu puteri înnoite cu trecerea timpului.

Dar iată că sosise şi ziua răzbunării. Eruditul a observat că se copsese toate premisele care i-ar fi permis să-şi pună în aplicare planurile perfide şi răutăcioase. Cu băieţii din sat nu se afla în relaţii strălucite, aceştia simţind instinctiv că nu e unul de-al lor, dar totuşi îl tolerau, mai ales când puteau extrage din afacerile cu el nişte foloase.

Deci, într-o seară, Eruditul a mers la club, la o partidă de biliard, cică. Trăgând cu urechea, auzi zvonurile răutăcioase care circulau pe seama cuplului din deal, care-şi permitea să fie fericit fără a cere permisiunea nimănui. Sătenii erau de-a dreprtul ultragiaţi de situaţia creată, starea de spirit generalizându-se încetul cu încetul. Nici tinerii nu puteau rămâne deoparte, căci sufereau părinţii, buneii şi străbuneii lor. De aceeea, în fiecare seară, la club, născoceau tot felul de planuri ce i-ar fi pus la punct pe cei care nesocoteau autoritatea satului. Numai că, fiind lipsiţi de imaginaţie, cu mintea înecată în alcool, nu reuşeau să nască nimic, niciun plan viabil.

Desigur că Eruditul era pur şi simplu de neînlocuit în aceste circumstanţe.  Flăcăii cei mai temuţi din sat îl priveau cu mult respect, chiar cu un soi de veneraţie. Solidarizarea i-a făcut să se simtă utili şi necesari.

“Nu au ce căuta pe teritoriul NOSTRU, îşi începu discursul un pic patetic şi teatral Eruditul”. Altădată ar fi fost persiflat dacă îndrăznea să vorbească atât de livresc, de nefiresc, dar de data aceasta totul îi era iertat. Iar el o ştia. “Nici urmă de-a intruşilor nu trebuie să rămână pe deal. Exemplul lor ar putea fi contagios, ar putea suferi copiii NOŞTRI. Dar nu-i putem lăsa să plece aşa. Ar putea reveni. Să mergem!”, icni el hotărât.

Se îndreptără cu toţii spre vârful dealului. Acolo ardea o luminiţă, era încă devreme şi gospodina încă nu se culcase (soţul ei era plecat în komandirovkă pe câteva zile). După un sfert de oră ajunsese în preajma casei. “Tu, tu şi tu, indică el cu degetul arătător spre flăcăuanii care respirau din greu, o veţi face pe cucoană să se simtă bine! Iar ceilalţi pregătiţi chibritele şi motorina!”.

Zis şi făcut. Primii trei intară în casă, de unde în curând se auziră strigăte disperate. Ceilalţi, rămaşi afară, adunară paie pe care le stopiră cu motorină şi începură să incendieze tot ce le ieşea în cale.

După vreo 15 minute, tinereii ieşiră din casa care încă nu ardea, încheindu-se la şliţuri, cu rânjete satisfăcute, lăţite pe feţele lor un pic nătânge. Restul flăcăilor se năpustiră şi ei în casă, unde şi-au satisfăcut instinctele sănătoase, căci toţi fără osebire erau ahtiaţi după femei. Nevasta zăcea leşinată pe podea, lângă prag.  Întreaga gaşcă ieşi în grabă afară. La plecare, unul din ei aruncă o făclie peste casă.

***************

Când a revenit din komandirovkă, soţul era să-şi piardă minţile de durere şi disperare. Priveliştea care i se înfăţişa în faţa ochilor semăna mai degrabă cu cea din  Valea Morţii: din gospodăria lor nu rămăsese decât scrum şi cenuşă. Soţia sa, după ce a fost internată la Spitalul de Urgenţă în secţia de terapie intensivă, unde s-a zbătut între viaţă şi moarte timp de două zile, decedase cu câteva ore în urmă. Din casa arzândă o scoseseră doi  boschetari care hălăduiau prin împrejurimi în noaptea cu pricina.

Între timp la locul faptei ajunsese poliţia şi anchetatorul. Era unul din cei mai buni din ţară. Din o sută de crime reuşea să descopere infractorii în 7-8 cazuri, de aceea era foarte apreciat atât în mediul profesional, cât şi de populaţie.

A poposit în primul rând la primăria din sat, unde primarul şi secretara sa îl aşteptau deja cu masa întinsă. După un dejun copios şi câteva pahare de vin, anchetatorul, însoţit de poliţie, a urcat într-un uazik şi s-a deplasat la fosta casă din deal, unde urma să desfăşoare o investigaţie. Ajuns la locul faptei, criminalistul a început să-şi pună în practică cunoştinţele acumulate la Academia de Poliţie. Atenţia i-a fost atrasă de două frunze, unicele, rămase pe o creangă arsă aproape în întregime. A numărat cu atenţie toate “vinişoarele” care le străbăteau  de-a lungul, apoi şi de-a latul. S-a aşezat pe un trunchi de copac şi s-a cufundat în meditaţie. Părea intrat în transă. Trecuse deja jumătate de oră, dar chipul său continua să rămână împietrit. Însă vraja a fost curmată de un  poliţist mai năuc, care decisese să se uşureze şi care se împiedicase de un picior al anchetatorului, acoperit de buruiene. Acesta a sărit ca fript, înjurând printre dinţi “Cu dobitocii ăştia n-ai nicio şansă să-ţi faci siesta…”.  Dar se reculese rapid, îşi îndreptă cravată şi zise: “Cauza incendiului este clară. Scurt-circuit”. Poliţiştii din jurul său muţiseră de admiraţie. Să rezolve cazul într-un răstimp atât de scurt, doar cu două frunze, numai un adevărat profesionist o poate face.

Au urcat cu toţii satisfăcuţi în maşină şi au pornit în direcţia centrului raional pe calea cea mai scurtă, ocolind satul din vale. Ziua de muncă nu se încheiase încă pentru anchetator, care urma să întocmească un raport pe marginea cazului.

În sat evenimentul nu a produs prea mare tulburare. Rânduielile ordonau viaţa oamenilor timp de veacuri şi aceştia nu puteau să le încalce din cauza unui eveniment minor. Nici măcar nu erau din sat. Acolo, pe vârful dealului, păreau picaţi din altă lume.

La înmormântare au venit doar cei doi boschetari şi încă câţiva oameni din sat care nu prea aveau ce mânca. Popa l-a trimis pe dascăl să oficieze serviciul funerar în locul său, pentru că i se ivise un chilipir destul de solid în localitatea vecină, unde murise unul din şefii locali. A fost îngropată în grabă, iar soţul ei a părăsit  imediat localitatea după înmormântare.

Soarele lumina cu putere pe cerul azuriu. Aerul înmiresmat de miile de flori şi ciripitul fermecător al păsărilor încântau simţurile sătenilor care s-au trezit dimineaţa devreme să meargă la biserică. E duminică şi rânduielile strămoşeşti nu pot fi încălcate.

Indiferent de de locul de munca sau sistemul de invatamant, dincolo de misiunile declarate si valorile promovate, de modernismul sau conservatorismul institutiilor, exista totusi o constanta care ar trebui sa ajute individul sa evolueze, sa se cunoasca, sa se pozitioneze fata de el si fata de ceilalt.

Aceasta constanta se numeste Evaluare.

Se aplica in diferite ecuatii, cel mai adesea legata de factor timp/moment: se face trimestrial, anual, bi-anual, dupa placul sau necesitatile Evaluatorului (voi vorbi separat despre acest factor in acest context).

 Avand in vedere misiunile, valorile, stilurile etc ale institutiilor, am crede ca evaluarea se face pe baza unor criterii diferite, functie de cele enumerate. De exemplu, s-ar aprecia eficienta, creativitatea, empatia, disponibilitatea de a-i ajuta pe ceilalti, deschiderea fata de nou etc etc.

Ei bine da, aceste lucruri au o anumita importanta, doar pentru ca asa sunt anuntate in mapele de prezentare, si nicidecum  pentru ca ar avea intr-adevar o valoare. Si este asa pentru ca nu exista unitate de masura, aprecierea acestora se face subiectiv de catre Evaluator. Si prefer, totusi, subiectivismul Evaluatorului fata de un posibil program informatic din care sa rezulte o fisa de evaluare…

Deci, nu exista unitate de masura pentru caldura sufleteasca, prietenie, disponibilitate, insa exista unitati de masura pentru timp si acurateatea memoriei!

 Se evalueaza cat timp ai stat la locul de munca (oricare ar fi acesta), cat timp ai petrecut fumand, cat a stat la masa, cat ai vorbit la telefon. Rezultatul da gradul de implicare in ce faci. Nu conteaza cum si daca ai livrat (nu da bine sa termini treaba inaintea celorlati, inseamna ca altii muncesc pentru tine…)

 Acuratetea memoriei se evalueaza dupa capacitatea reproducerii paragraf cu paragraf a materialului studiat, evantual i se adauga capacitatea de a da o interpretare (incadrare) practica a notiunilor. Dar atentie! Nu trebuie uitata nicio notiune, niciun paragraf!

 As cauta in Evaluari frumusetea diversitatii oamenilor, a modurilor diferite prin care ajung la un (acelasi) rezultat, prin care aplica unele cunostiinte ca sa Creeze… dar cum oare ar putea sa scape Evaluarea de logica astfel incat sa nu mai fie atat de limitativa?

Azi, nebunia obișnuită pe care o găsești de obicei la casele de bilete ale cinematografelor într-o zi de miercuri, a fost înmulțită cu doi. Lumea a  dat buzna să vadă sfîrșitul lumii. Lumea, adică mulțimea fără creier, căci în mulțime, creierul individual își suspendă funcțiile, iar controlul e preluat de un creier impersonal și  colectiv. Orice sumă de indivizi conține, paradoxal, mai puțină inteligență decît inteligența fiecărui individ luată separat.  Iar un exemplu în sensul ăsta sînt și eu, un tip care se crede individ și care se crede dotat și cu o oarecare inteligență. Astăzi, am dat buzna la casa de bilete de la CinemaPro și am cumparat 14 bielete. Mi-am batut toate recodrurile personale în materie de cumpărat bilete, cum zicea un prieten și m-am expus riscului de a fi linșat de o mulțime ce se temea că rămîne fără bilete, căci 2012 s-a văzut cu casele închise, cum se zice.

2012 e probabil unul dintre cele mai scumpe filme ale tuturor timpurilor, dar în același timp e unul extrem de ieftin. E ieftin pentru că își bazează toată fascinația pe dorința adînc înrădăcinată a fiecărui om de a vedea sfîrșitul lumii.   Dorința asta e identică cu aceeași curiozitate morbidă care ne atrage pe toți în jurul unui accident, pentru a vedea ceea ce ne fascinează și ne creează repulsie în același timp, doar că înmulțită cu șapte miliarde, numărul aproximativ al populației lumii. În afară de efecte speciale nemaivăzute pînă acum, filmul ăsta aduce nou faptul că sfîrșitul e plasat peste trei ani. Aproape, nu? Toți putem spera să trăim încă trei ani ca să vedem sfîrșitul lumii fără să plătim bilet la cinema. Bună afacere!

Dar mai e ceva care face filmul ăsta să fie foarte ieftin, în ochii mei. În afară de melodrama brînzoasă și nelipsită din filmele americane, ce e cu adevărat ieftin la filmul ăsta modul în care compromite însăși ideea de sfîrșit al lumii. O compromite, adică o persiflează, o ia în balon sau în 4 sau 7 versiuni ultramoderne ale arcei lui Noe. Sîrșitul lumii din filmul ăsa e unul pe care oricine și-l poate cumpăra dacă are un milion de euro.  Mi se pare destul de ieftin, pentru un sfîrșit al lumii. E un sfîrșit al lumii în care elita privilegiată a bogaților reușește să supraviețuiască, în timp ce mulțimea fără nume și fără chip este lăsată să se înnece. Eu credeam că sfîrșitul lumii e chestia aia de care nu poate nimeni să scape, indiferent de cît de mulți bani are. Dar în 2012 nu-i așa. Eu sfătuiesc pe toată lumea să pună mîna pe cărțile alea americane ieftine care te învață să faci un milion de dolari. Dar aveți grijă, vă trebuie un milion de euro. Astfel, dacă muncim conștiincios, pînă în 2012 strîngem toți cîte un milion de euro și sfîrșitul lumii nu va mai fi decit o chestie pe care o vedem la fel cum am văzut filmul astăzi la cinema, doar că la suprapreț.

Sfîrșitul lumii, cînd o să fie, o să fie absolut, fără discriminare între săraci și bogați, dar mai mult decît orice, în loc să fie produs de vreun meteorit care ne lovește sau neutronii veniți din soare care au efectul cuptorului de microunde asupra nucleului Pămîntului, ducînd la supraîncălzirea acestuia și la rearanjarea scoarței terestre, adică natural, o să fie supranatural!

Okay, so you have your IEP meeting scheduled and the team is preparing to assemble. Now its time to get ready. Most school districts are not going to volunteer any services, so you need to be clear about what you need going in. If possible, include your spouse or partner, and talk about what supports your child will need.

Prior to the meeting you need to write a Present Level of Performance, or PLOP. This is your chance to say something good about your child. I was lucky enough to attend a wonderful class on writing a PLOP at our local Parent Resource Center. I learned a number of strategies for presenting my son’s challenges in a positive way. The real key, I have found, is to search for causes. For example, my son is very active. However, his activity level has 2 causes. One positive, his natural curiosity, and one negative, his sensory overload. So, in his PLOP, I characterize him as being curious but suggest support for his sensory overload. You can download my son’s PLOP if you need an example.

First you must establish goals. Typically goals will require some sort of baseline report showing a deficit. Most schools will offer to do an assessment. We have always shied away from this, as we feel that school personnel training is primarily geared toward educational deficits. Add to that the fact that they are not doctors, or at least not medical doctors and you can figure out why we have always tried to have evaluations and assessments done outside of the school system. Sometimes it has cost us extra money, as our insurance doesn’t cover everything. However, having documentation to back up your claims is often necessary to get the school system to do what is necessary for your child. The goals will be established at the table by the team. I mention it here because you will need to have any evaluations and assessments you want to share available for the IEP.

Goals will typically be centered around speech and language deficits, inabilities to function in the classroom or other issues specific to your child. Our IEP has 20 goals, and they range from simple language based goals to complex social goals. Try to have an idea going in of what goals you have for your child. Do you want him to speak appropriately at his current age? Do you want him to sit still in class for 30 minute increments without assistance? Do you want him to engage his peers in a typical fashion several times throughout the day? Goals are where you put that stuff into writing.

Let’s talk about supports. Asking for support is a very appropriate way to quantify your child’s needs. For example, saying “my son has autism” doesn’t mean anything to an IEP team. However, saying “My son needs support with his academics because he has difficulty understanding the teacher” gives the team a direction to go. I would actually recommend being even more specific. For example, our son has sensory needs, and when we asked for support we were very specific. His IEP reads “sensory breaks every 30-45 minutes.” The more specific you are the easier it will be to implement your child’s IEP, or, worst case, determine if it has not been implemented.

Common supports are:

Speech therapy
Occupational Therapy
Physical Therapy
Applied Behavioral Therapy
Assistive Technology

I have always felt that a kid with a speech delay needs speech therapy 5 days a week. We have 3 days of speech at the school and we had, until recently, 2 days of speech outside the school. Our son has sensory issues, so we do 1 day of OT in school and 2 outside of school. However, we also have OT consult time built in to his IEP so the OT can help make his environment more sensory friendly. We don’t do PT or ABA but know other families who do.

Assistive technology is tougher to get. Some kids who have severe language delays can qualify for an alphasmart, or other text based communication devices. Our son uses an FM device to help with his auditory processing delay. This is simply a pair of noise cancelling headphones plugged into a small receiver. His teacher wears the microphone, and it helps him isolate her voice from the rest of the background noise.

These are just some of the options available. Get out there and talk to other parents. Network and find out what is working for other kids, then incorporate what you think will work into your action plan. Next up: Sitting down at the table for the IEP.

Oprindeligt postet på TV2-blog 9/6-09

Som det fremgår af min profil, så er jeg socialistisk indstillet.. Jeg stemmer ikke ligefrem til venstre for Soc.Dem., er faktisk lidt i tvivl om hvor jeg overhovedet føler at min stemme hører til, men anyway..

Jeg havde en diskussion med en af mine mere liberalistiske venner, omkring dette “fællesskab” kontra “individ”..

Han mener at skat er en form for “statstyveri”, hvor staten tager hans penge fra ham, i stedet for at lade ham placere sine penge som han føler det er bedst.. Han mener ikke at staten skal styre hans velgørenhed eller administrere hans penge for ham, det kan han fint klare selv..

Jeg mener til gengæld at staten bør varetage de almindelige nødvendigheder i et samfund, som uddannelsesinstitutioner, politi, brandvæsen, sundhedsvæsenet og så videre..
Jeg mener endvidere at alle i et samfund bør have lige muligheder for at skabe sig et liv og derfor bør uddannelse være gratis, så længe det ikke ses som et påskud for at leve som evighedsstuderende (hvilket vel ikke kan være i nogens interesse?)..
Jeg mener også at staten skal tage sig af de svageste i samfundet, som ikke har nogen muligheder for at skabe et anstændigt liv (og så kan man jo diskutere hvem der tilhører denne gruppe og hvem der ikke gør)..

Min ven kan ikke se, hvorfor han skal tvinges til at betale for at folk skal kunne uddanne sig, de kan tage lån hvis de har behov for at blive uddannet.. Det skal dog så retfærdigvis siges, at han gør kraftigt ind for en basal uddannelse, svarende til vores folkeskole.. Han kan heller ikke se hvorfor at uddannelsesinstitutionerne ikke kan være private, ligesom sundhedsvæsenet også bør være det, hvor folk så kan lave sygeforsikringer..

Jeg tror at vores uenigheder gør meget på hvordan vi tolker fællesskab i forhold til individ.. Jeg mener ikke at individdet er ligegyldigt, men jeg mener at fællesskabet går forud for fællesskabet og at individdet bør ofre sig en smule for fællesskabet, før man fokuserer på sig selv..
Min ven mener at individdet går forud for fællesskabet.. Han mener at man, med min holdning, kvæler individdet.. Jeg mener til gengæld at man frigør individdet til at kunne fokusere mere frit, når staten varetager administrationen af fællesskabets basale nødvendigheder..

Hvad mener du?

Mvh

Ne naştem condamnaţi la un sine anume. De aceea revoltele, nemulţumirile, lehamitea şi plictisul, manifestate ca atitudine şi reacţie, nu se pot transpune decît în nişte acte ratate. Degeaba încercăm noi să ne extirpăm fără anestezie trăsături de personalitate, comportamente, să ne operăm la nivel constitutiv cu laserul caracteristicile, defectele, idiosincraziile, modul de formare al efectelor. Bisturiul artizanal îşi va îndoi lama în coloana noastră vertebrală.

Sinele autentic este un monstru nemuritor, care va sări ineluctabil la beregata fiinţei de paie, chiar şi din spatele a o mie de măşti. Clarvăzători şi vrăjitori care să ne „denunţe” de parcă am fi transparenţi vom întîlni, negreşit, întocmai acolo şi atunci cînd speram că disimularea ne va fi absolută. Cu nici o sforţare nu vom deveni acel altcineva imaginat, idealizat, închipuit în minţile noastre ca fiind profilul perfect viabil indiferent de context, ci doar un cineva mutilat în fel şi chip, relativizat fiinţial, mai repugnabil nouă înşine decît sinele contestat. Astfel, un izolat nu va deveni cu toate eforturile un sociabil, un adaptabil nu va putea juca o viaţă rolul inadaptatului. Un om uşor de supus nu va deveni un conducător, aşa cum un dominator nu va putea deveni un obedient. Un timid nu va deveni un stăpîn pe sine, şi un suficient nu va deveni acel cineva care se va îndoi vreodată de el însuşi. Farsa se va trăda pe ea însăşi, demascîndu-se intemepestiv din priviri, din gesturi, din reacţii, din cuvinte care se vor slobozi, prin saltul spontan peste graniţa controlului.

Contrazicerile sinelui cu sinele nu pot fi decît punctuale, momentane, pasagere, nu pot avea un caracter definitiv. Revenirea la sine se face negreşit, după o serie de oscilaţii de mai lungă sau de mai scurtă durată, în poziţia de echilibru (instabil) individual. În ciuda sforţările centrifuge ale individului, cursul existenţei va prealua natura centripetă a sinelui. Fiindcă împotriva fiinţei proprii nu se poate interveni cu mijloace improprii. Nu i se pot injecta antidoturi care să schimbe orientarea afectelor, care să vindece sentimente indezirabile, pasiuni incomode, anxietăţi paralizante. Cu cît acestea vor fi mai cu obstinaţie şi mai îndelung reprimate, cu atît acestea se vor substanţializa, prin acumularea de presiune în camera în care au fost exilate. Inutil încercăm să facem din încăperile fiinţei noastre spaţii fizice ideale, în care fenomenele să se petreacă precum în vid. Nu vom reuşi decît să ne umplem, mai acut, de acelaşi indezirabil sine. Plenitudinea ne va fi atunci aceea a frustrărilor îmbogăţite cu încă un eşec, întru o perpetuă cufundare neputincioasă în noi înşine. Nu vom şti că de fapt, acest rău al sinelui, ne este singurul bine accesibil.

Jeg skal være helt ærlig med dere: Jeg tror ikke på individets rett til å styre seg selv fult og helt. Jeg tror på individet i et samfunn. Fordi mennesker trenger styring. Der har dere det.

Mennesket er av naturen flokkdyr. I de fleste flokker, finnes det lederskikkelser, likeså finnes det ledere hos menneskene. Noen tar på seg ansvaret for å se til flokken, og lede den gjennom farer. Men når det kommer til styring tror jeg ofte mennesker også må beskyttes mot seg selv. Se på USA for eksempel. Der er individet i fokus, og det skal helst ikke legges noen begrensninger på individets frihet. Veldig bra tenker mange. Jeg klarer å styre meg selv uten statlig innblanding.

Men klarer vi egentlig å styre oss selv? Det er et stridsspørsmål i politikken vi i alle fall aldri kommer til å bli enig om. Mitt syn er at mennesket trenger klare retningslinjer. Det er fartsgrenser for at ingen skal drepe seg selv i trafikken. Streng alkohollovgiving for at færrest mulig skal drikke seg ihjel. Streng tobakkslovgiving for at ingen skal røyke seg ihjel. Alt dette er skapt for å beskytte individet mot seg selv. Fordi det er til det beste for samfunnet og til det beste for individet.

La meg ta USA som et eksempel. USA er det landet med mest problemer knyttet til fedme. Hvorfor? Billig Mc Donalds mat (med lavt skattetrykk). Og dårlig med offentlige inngrep for å hindre at folk spiser hurtigmat, eller for å trene hurtigmat vekk. Faktisk legges det heller opp til, allerede på skolen, at folk skal spise hurtigmat. Der blir man servert både burger og pommes frites. Og det er klart man blir feit av et slikt kosthold gjennom skoletiden.

Det var alt jeg gadd. Meget dårlig skrevet, men men. Poenget er at folk blir feit av å styre seg selv.

Nej og dog – da det ene udtrykker en persons individuelle følelse med hensyn til personlig tro … og det andet udtrykker en persons holdning til andre personer.

Lad os først slå fast, hvad et symbol i sig selv er. Ordet stammer, som så mange andre ord, fra græsk – og kommer dermed fra et græsk verbum symballein – hvilket oversat kan forstås som at ”sammenføje eller at passe sammen”.

Symbolet træder så frem i form af en genstand eller et tegn, som i dens form repræsenterer et begreb, repræsenterer en sindstilstand. Det symboliserer altså hvad bæreren har ”grebet om” i henhold til dennes holdninger til samfundet og omverdenen. Det viser, hvad bæreren i sin fornuft for til at passe sammen. 

Den religiøse får altså fx korset og kristendommen til at fungere i en helhed, kalotten og jødedommen, bjørnekloen og shamanismen – Altså får den religiøse symbolet og troen til at høre sammen …. Og hvis den troende har forstået sin tro, så passer symbolet med kærlighed og respekt til verden, naturen og alle de medmennesker man møder.

Den nazistiske person får fx hagekorset til at passe med, at jøder og andre brunhårede mennesker ikke hører til på denne jord … og på ingen mulig måde kan jeg se, at nazister kan få nazi-symbolet til at passe sammen med kærlighed og respekt for omverdenen.

I religionen viser symbolet sig fra den troendes side. Den troende viser med symbolet, hvilken sindstilstand denne har valgt, hvilken tros sindstilstands begreb symbolet repræsenterer.

                      Det symboliserer et menneskes tro på sin religion og sin Gud – det er noget personligt, som ikke er et signal til andre mennesker om had eller ondskab.

De nazistiske symboler viser også hvilken sindstilstand bæreren af symbolet har anlagt sig. Nemlig en tilstand af selviskhed, uforståenhed, respektløshed og total mangel på accept over for mennesker, som er anderledes end en selv.

Så ja, man kan godt sammenligne symbolerne – men man kommer frem til to forskellige lister over, hvad de repræsenterer…..

Hvem har retten til at bestemme, hvad der er etisk korrekt? Hvem har ret til, at bestemme hvad andre individer skal have lov til at tro på? Og hvem har retten til at bestemme, hvem der skal bære hvad med hensyn til tøj?

Hvis vi kigger tilbage i historien… så har der altid været tale om, eller i hvert fald diskuteret, individets ret til at bestemme over sig selv, bestemme hvad de lader sig styre af – følelsen versus fornuften. Og særlig i oplysningstiden slog individets ret til frihed igennem.

Følelsen er troen, længslen og begæret – fokus ligger derfor på det individuelle plan.

Fornuften er derimod det almen menneskelige og handler om oplysning, videnskab og rationalitet. Fokus ligger både på det individuelle plan og på fællesskabet

I mange tusinde år har det været debatteret, hvad der påvirker vores handlinger og erkendelser. Svarene har været forskelligartede, afhængigt af om synsvinklen er religiøs eller videnskabelig inspireret.

Nogle epoker har været mere præget af fornuften end følelsen og omvendt …men aldrig har samtlige verdensborgere på noget tidspunkt været enige om, hvad der er det korrekte og det sande. Men det mest fornuftige, som fortidens filosoffer og teoretikere kom frem til, må da være, at mennesket har ret til individuel dannelse, selvstændighed og individualitet i fællesskabet. Dermed mener jeg, at vi bør bruge den divinatoriske evne og se tilbage på fortiden og lærer deraf, hvordan vi i nutiden kan være individualister i fællesskabet og hvordan vi nu og i fremtiden også lader alle andre mennesker være individualister i fællesskabet i vores globaliserede verden.

Lad være med at generalisere, lad folk tro hvad de vil – så længe de ikke fysik volder skade på nogen andre, så kan det vel være ligegyldigt, hvilket tøj de bærer eller ikke bærer – Så længe, at de SELV har valgt, hvad de vil …. Hvis de har en tro i deres hjerte, så lad dem have det – lige så vel som du selv gerne vil have lov til at tro, hvad du vil.

                              Vær mod andre, som du vil de skal være mod dig …

Ştiu faptele tale: nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, dacă ai fi rece sau fierbinte! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici fierbinte, am să te vărs din gura mea.” (Apocalipsa, 3, 15-16)

Dintotdeauna mi-a repugnat obişnuitul, cu toate categoriile, implicaţiile, sinonimele şi simpatizanţii lui. L-am asimilat fără excepţie aproape precarităţii, căldicelului, banalului, comunului, mediocrităţii, la limită,  chiar ordinarului (păstrînd şi conotaţia vulgară a termenului). Mi s-a părut formula, scuza, apanajul şi bordeiul sărăcăcios al celor săraci cu duhul, al celor neputincioşi, al celor puţin înzestraţi, conformiştilor fără ideologie, mefienţilor constitutiv, eternilor complexaţi şi abulicilor incurabili.

Fiindcă obişnuitul oferă un atare confort şi un echilibru fabricat ieftin şi facil de generaţii la rînd, avînd„calitatea” de a constitui opţiunea de-a fi a majorităţii oamenilor, acesta a căştigat teren şi legitimitate în faţa altor forme de-a fi mai reliefate, mai complexe, ce oferă posibilitatea unor perpetue provocări fiinţiale care implică verificarea neostenită a adevărului. De aici supremaţia banalului şi exilarea celorlalte formule existenţiale la periferia unde se primesc etichetele ciudăţeniei, extremismului, excesului. Astfel, excesivi, complicaţi sau neadaptaţi sînt aceia care refuză lucrurile primite de-a gata, care nu se compromit fiinţial şi nu se mutilează voluntar să doarmă cu pinguinii în pat, care nu ţin strîns vrabia în mînă de teama ciorii de pe gard şi care nu se prezintă „în regulă” la examenul neindulgent al opiniei publice.

Nici vorbă că ar exista vreo dificultate sau vreo provocare în a trăi în mijlocul banalului cotidian după „normele” lui. Temperatura psihică a fiinţei umane este acolo una indecisă, oscilantă în dreptul mediocrităţii, individul trăindu-şi viaţa cu „privilegiul” de-a fi un om social, dar ignorînd că se află în moarte spirituală, nemaiputînd să dezvolte pasiuni sau să se livreze trăirilor limită.

Nicicînd un om perfect social, adaptat fără vreun cusur formal vieţii printre semeni, nu va avea calitatea distincţiei, unicităţii şi nu va fi la rîndul său demn să constituie obiectul unei pasiuni a vreunui individ deosebit de ceilalţi. El va avea admiraţia nesăţioasă a celor asemenea lui – adică a mediocrilor – şi „podiumul” consacrat reuşitelor acestora. Cu greu se va mai putea lansa la vreun pol pulsatil al existenţei dacă s-a obişnuit să trăiască în afara crizelor şi febrelor fiinţiale, a suferinţelor şi fericirlor extreme. Însă, va beneficia de echilibrul inextricabil al unui pămînt sigur, nebîntuit de mişcări tectonice în stare să producă un cutrem destructiv decisiv, în măsură să-i răstoarne existenţa pe de-andoaselea total. Nu va fi ameninţat încontinuu de gropi fără fund, de oaze de apă în deşert, de fete morgana mascate în oameni sau de iele despletite, de draci împieliţaţi meniţi să demonteze turnuri de fildeş sau de îngeri care împrăştie briza absolutului. Nu va fi ameninţat nici de dezamăgiri, nici de posibilitatea de-a pierde ceea ce are – de aceea va putea să nu facă niciodată nimic cu adevărat temerar, deci cu potenţial constructiv. Va fi eternul plafonat care oricît s-ar căi nu ar mai putea să-şi întoarcă în răspăr cursul vieţii.

Se poate ca la un moment dat luptătorii cu morile de vînt, indivizii fără vreun căpătăi formal, obosiţi de căutările lor şi învinşi de provocările pe care şi le-au asumat mai mult ideatic decît pragmatic să tînjească după stabilitatea ordinarului şi după lipsa de neprevăzut a acestuia. Nici nu ştiu aceştia ce-şi doresc şi acceptă închiderea în mediocritate ca pe o consecinţă firească a salvării de eterna pribegie prin lume. De-şi dau seama că au greşit, va fi iremediabil.

Greu de spus dacă un om obişnuit este mai fericit decît unul neobişnuit sau ciudat (conform unei accepţii sociale cvasi-unanim împărtăşite). Însă cu siguranţă este mai mort fiindcă la temperaturile la care trăieşte nu are nevoie de o cantitate prea mare de energie. Consumul lui este redus la minim, ca al unui animal aflat în hiberanare. Altfel spus, îşi este sieşi resursă a ceea ce a acumulat cîndva. El nu mai e îndreptăţit să ceară nimic. A ales o formă de îndestulare echivalentă suficienţei care să-l menţină în viaţă vieţuire şi-atît.

Deci asta e Greaţa: această evidenţă orbitoare? Cît mi-am bătut capul! Cît am mai scris! Acum ştiu: exist – lumea există – şi eu ştiu că lumea există. Asta-i tot. Dar nu-mi pasă. E ciudat că nu-mi pasă de nimic: mă sperie.” (J. P. Sartre, Greaţa)

În inima bătăii de batjocoră îşi întinde tentaculele lipicioase Greaţa, pentru a cuprinde Fiinţa cu toate ventuzele otrăvite şi-a injecta paralizant individul cu dezgustul de sine, de lume, de ceilalţi, cu spaima vieţii de ea însăşi şi cu a morţii de ea însăşi. Greaţa păstoasă, densă şi concupiscentă îşi face loc insidios prin capilarele fiinţei, dilatîndu-le nefiresc de mult şi preluînd total controlul asupra existentului fără ca acesta să poată apuca să instige anticorpii la împotrivire.

Cînd ratarea îşi dezvăluie în fiecare zi încă o faţă de Jolly Joker şi-l apropie pe individ din ce în ce mai emetic de precaritatea cărnii lui mucegăite şi răs-mucegăite de iluzii, însemnă că Greaţa s-a instalat în reflexul necondiţionat al respiraţiei, al deglutiţiei, al locomoţiei, ca o enzimă de-metabolizantă. Greaţa se insituie ca indicatorul dominant al unui metabolism bolnav, care nu mai poate cu nici un chip funcţiona normal. Un metabolism care absoarbe toate substanţele toxice în el, fără posibilitate de excreţie. Gîndurile ajută – ajută ca toate mizeriile să intre adînc, în sînge, siluind hematitele să capituleze. Organismul individului devine intrinsec scatofil, ajungînd să circule încontinuu pe dinlăuntru aceleaşi sucuri otrăvite care transformă Fiinţa într-un reziduu inflamabil a cărui combustie internă e una deosebit de pestilenţială. Individul îşi devine sieşi bombă chimică, fără control şi fără ceas. Toxic În-sine şi Pentru-sine, neputîndu-şi ieşi nicicum din el însuşi omul nu mai aşteaptă nimic. Nici În-sine, nici Pentru-sine.

Wingmakers, aripi spirituale, suflet stralucit…
Ce faci cand viata iti ofera semne… ciudate? Esti capabil sa le vezi, sa le auzi… le identifici, dar nu stii ce reprezinta, la ce te ajuta, la ce anume sa fii atent, cum sa interpretezi semne pe care le intalnesti poate in fiecare zi… Daca deschizi ochii atent(a) si le identifici, te intrebi daca aceste semne tin de tine, de viata, de destin, de spiritualitate, sau sunt influentate de alta persoana… tot pe cale spirituala…?! Cine iti ofera aceste indicii, semne…? Ai deschis ochii constient sau totul se intampla intuitiv…? Is it all in your head? Is it really you, without knowing it…? Is this life all in your head… what’s outside… just the product of your sick brain?
Stii defapt ce sa te intrebi exact pentru a primi un raspuns concret? Stii ce vrei? Stii ce simti? Stii care iti este scopul? Dar oare stii cine esti cu adevarat?

Termenul ‘Wingmakers’ vine de la tehnica de deschidere de aripi dezvoltata in anul 1979 de catre wingmaker732.
Ce inseamna wingmakers? Wingmakers s-ar traduce: creatori de aripi… dar in acest caz se refera la persoane care se deplaseaza cu ‘aripi spirituale’ catre radacina existentei…
Multi oameni se indoiesc de abilitatile sistemului energetic uman… tine oare acest lucru de credinta, educatie, cultura sau de anumite limite…?!
Wingmakers… De ce devine aceasta lume tot mai ciudata…? Cum e sa fii sau sa devii a real wingmaker? Practic de cand ne-am nascut suntem toti niste wingmakers, doar ca aceasta societate isi impune anumite reguli… Un bun exemplu in acest sens este declaratia ca “Nu poti face asta”, dar, de fapt, ca wingmakers mintea are un potential nelimitat.
Cum se manifesta un Wingmaker? Oare esti sau nu esti un WINGMAKER… ai sau nu ai aripi ?… Atunci cand actionam influentati de intuitie, forta si ambitia noastra, in ceea ce priveste actiunea, este practic ghidata de motive practice… astfel impulsul actiunii reiese din intuitia noastra…

Un Wingmaker va actiona din punct de vedere moral, deoarece acesta are o idee morala proprie, nu impusa de societate…
Fiecare individ isi urmareste inati obiectivele sale proprii… Ideile, lumea de idei nu ia nastere intr-un grup de oameni, ci numai in fiinte individuale. Ceea ce pare ca un scop comun, este in realitate rezultatul impulsurilor fiecarui individ in parte…
Toti suntem chemati in aceasta viata sub forma unui spirit liber, e ca si cum am ingropa seminte de trandafir si am astepta sa se transforme in final in acel trandafir cu petale, etc.

Reala intuitie vine din adancimea spirituala… suprema… Sa presupunem ca noi suntem un produs al trecutului… atunci intuitia este un flux de feedback venind din viitor. Daca ne folosim de cele cinci simturi… intuitia reiese din al saselea simt… Ne intrebam des care, cum, de ce… insa daca nu suntem siguri de o intrebare precisa… nu avem mari sanse sa gasim un raspuns concret. Deci aceasta intuitie este o influenta care vine de dincolo, dincolo de actiunile noastre automate impuse de societate, morala… dincolo de intelegerea generala, dincolo de realitatea colectiva… Ar trebui sa ne antrenam aceasta calitate, pe nume intuitie spirituala… si cel mai simplu exercitiu consta in constatarea si stabilirea unor scopuri, intrebari precise…

Inuitia este practic busola noastra interioara magnetizata de adevarul absolut, iar daca ne deschidem aripile spirituale (being a WInGmAKEr) si o urmam, aceasta ne va purta catre un nivel de obiectivitate din ce in ce mai mare, si astfel vom ajunge pe tarmurile tot mai avansate ale existentei… Este firul care ne scoate din acest labirint de iluzii, este inima sufletului stralucit, vocea spiritului… and it only speaks as clearly as you have ears to hear and the mind to listen…

Livia

En samfunnsøkonom har nylig fått spalteplass i Aftenposten for sitt innlegg vedr. stortingsvalget. Hans poenger er så klare og velbegrunnede at vi tillater oss å sitere noen utdrag, her i kortform :

- vil vi at staten skal ta alle viktige beslutninger for oss ?

- jeg ønsker så liten stat som mulig

- jeg har tro på det myndige mennesket som byggestein for samfunnet

- enkeltmennesket må ha frihet til å bygge sitt eget liv uten utidig offentlig innblanding

- staten eier ikke samfunnets ressurser. Det gjør vi som skaper dem ved egen innsats

- de penger statsministeren forvalter er våre og ikke hans

- når staten blir overvektig, blir det altfor lett å miste oversikten.

Samfunnet blir i praksis styrt av anonyme byråkrater med egne agendaer.

Kilde: Replikkinnlegg av Knut Anton Mork, trykket i Aftenposten, 31.8.2009

Hvis du er misfornøyd fordi du ikke har noen innflytelse på praktisk politikk, kan du kanskje si fra om din mening ved å sende en e-post til en politiker. Partienes e-post adresser finner du på partienes egne web-sider. Stortingsrepresentantenes e-post adresser finner du her: www.stortinget.no.

În weekend mai mult ca oricând.
Deşi ar fi bine ca toată lumea să îşi vadă personal de treburile sale oricând.
Am ajuns la concluzia că societatea oferă diverse tipare de indivizi sau individe care au nevoie de indivizi sau individe ca mine să le rezolve problemele. Chiar nu fac referire la cine se va simţi.
Weekend-ul şi timpul meu liber sunt ale mele. Iar în ultima vreme simt că nu le mai am nici pe astea.
Însă la drămuirea timpului meu liber cred că mă descurc şi singură.
Deci putem lua postarea asta ca un apel la …. al fiecăruia.
Ştiu ce am de făcut, mai rămâne să-ţi dai şi tu seama care e treaba ta.

Par stresată. Ei bine, încă nu sunt. Şi nu sunt pentru că număr zilele până merg la mare.
AMR 8.

Livet som högerdebattör är enkelt. Om verkligheten inte överensstämmer med ditt idealsamhälle, eller om du helt enkelt inte klarar av att bemöta vissa intellektuella rörelser som du uppfattar som ideologiska moståndare, då kan du alltid ljuga både för dig själv och de som läser dina debattinlägg.

Såhär skrev Dilsa Demirbag-Steen för ett par dagar sen angående individen och kollektivet:

För att värna det “utsatta kollektivets” intressen, drar sig de postkoloniala teoretikerna inte för att vifta bort en ung kvinnas erfarenhet med argumentet att mänskliga rättigheter är västerländska påfund och därmed förkastliga. Medan exempelvis teknisk och medicinsk kunskap anammas som allmängiltiga viftas mänskliga rättigheter bort som koloniala produkter utan relevans för resten av världen. Med detta resonemang undermineras grunden för ett demokratiskt system där individuella fri- och rättigheter är fundamentet.

En av den postkoloniala teorins huvudsakliga principer är att det i princip inte finns något “västerland” och därmed egentligen (även om ordet av många fortfarande används) inte heller något “västerländskt”. Detta bygger på en godtycklig uppdelning mellan Vi och Dem, mellan Väst och Öst, Occidenten och Orienten (ett dikotomiskt tänkande som även appliceras på till exempel män och kvinnor). Postkolonialismens hållning till det “västerländska” vet Demirbag-Steen om mycket väl, eller alternativt så är hon inte tillräckligt bildad i frågan för att uttala sig. Men det gör hon ändå, eftersom desinformation och lögner är det enda man har att ta till när argumenten inte håller. Dilsa Demirbag-Steen tycker att det är helt okej att kollektivisera (muslimer) när det passar, och kräva att de inser vilken underlägsen kultur det är som de vägrar ta avstånd ifrån. Till människor som inte vill ansluta sig till hennes antiislamiska linje, vilket hon föreslår som det rätta sättet att behandla frågan om “en ung kvinnas erfarenheter”, börjar hon falskt predika om “mänskliga rättigheter” som den lögnare hon är, och hur vi alla ska anpassa oss till “västerländska” ideal om rättigheter. Det var inte heller svårt för henne att kollektivisera en tjej som satt precis bredvid henne i SVT studion, och helt enkelt fortsätta beskriva henne som antisemtitisk trots att argumenten med en enkel förklaring hade fallit ihop som ett korthus.

När den unga kvinnans erfarenheter handlar om rasism riktad mot henne, då kan Dilsa återvända till det som passar bättre för tillfället – “individualism”.

Läs även andra bloggares åsikter om demirbag, bildning, postkolonialism, individ, kollektiv, rasism

Den svenska TS-vården (könskorrigerande behandlingar för transsexuella såsom hormonbehandling, kirurgi och röstträning) påstås vara gratis. Men som vi alla vet: there are no free lunches.

För det första är inte gratis detsamma som att något är gemensamt finansierat med skattemedel. Det innebär inte att någon annan betalar för någons vård, utan att vi alla betalar för det tillsammans genom skatter och momser. Dessutom finns alltid en egenavgift på all medicin och alla läkarbesök tills en kommer upp i så höga nivåer att en får frikort för ett tag framåt tills en får börja betala igen.

För det andra betalar transsexuella i Sverige också med sitt humankapital, med sin tid och sitt tålamod i en minst två år lång psykosocial, psykiatrisk och kroppslig utredning, när de i ett annat land hade kunnat skaffa kirurgi och hormoner från dag ett utan att staten lägger sig i. Och utan att behöva konformera med könsroller som för alla andra kvinnor och män varit otvungna sedan 1950-talet.

I Sverige kan en inte ens välja att gå någon annan väg på grund av vårdmonopolet som gör att en måste gå genom utredningen för att kunna få könskorrigerande behandling. Och den vården kan endast erhållas om en både uppfyller diagnoskirterierna för transsexualism och anses kunna klara av en könskorrigerande behandling psykiskt.

Det krävs att en patient ska vara psykiskt stabil för att kunna få könskorrigerande behandling. Jag skulle vilja poängtera att transsexualism ofta är en källa till psykisk ohälsa och att de könskorrigerande behandlingarna just finns till för att det har visat sig att en korrigering av kroppen gör att patienten mår bättre psykiskt. Därför förstår jag inte riktigt argumentationen om att en person skulle kunna må för dåligt för att kunna få könskorrigerande behandling. Som om den skulle må bättre med en kropp som inte överensstämmer med sitt genus?

Jag har en vän som betalat med sitt fantastiska humankapital i tre år nu till olika utredningar. Först hos en där han bor där han inte fick diagnosen (inte för att han inte uppfyller diagnoskriterierna för transsexualism utan för att han anses vara okommunicerbar). Därefter sökte han till ett annat utredningsteam för att få en sk. second opinion, som ju ska vara fristående från den första eftersom det som i alla mänskliga relationer kan uppstå komplikationer på grund av personkemin, eller snarare bristen på den. Men han fick ingen fristående bedömning. Det andra utredningsteamet jobbar tätt med det första teamet och läste hans journaler och litade på det första teamets utlåtande om sin patient. I Sverige idag är det alltså omöjligt att få en second opinion eftersom teamen inte längre är fristående från varandra.

Så nu finns det en transsexuell patient som anses vara transsexuell även av utredningsteamen, men som anses vara för krånglig för att kunna ges adekvat vård. De har inte heller föreslagit honom annan typ av vård som skulle kunna råda bot på hans uppfattade krånglighet utan bara kastat ut honom i samhället för att klara sig själv. För mig är det en självklarhet att det inte ska spela någon roll hur krånglig, jobbig, korkad, enerverande, naiv eller irriterande en patient än är. Den ska alltid ha rätt till den vård som är bäst för den. En liknande subjektiv bedömning skulle aldrig komma på fråga i någon annan typ av vård, såsom exempelvis tandvård. “Ja, du har hål i tänderna, men jag tycker inte att du är en tillräckligt fin människa för att jag ska känna för att laga dem”. Kanske utredarna har blivit vana vid att bli så väl bemötta av sin maktlösa och kuvade patientgrupp att de glömt bort vem som var till för vem?

Min vän är speciell. Ja. Jag tycker att han är underbar för att han inte sväljer vilken bullshit som helst. Han är nyfiken och vill gärna förstå varför han blir frågad olika saker och varför folk tycker som de gör, och det är inte personligt mot någon utan det är så han är med alla. Jag blir utvecklad i hans sällskap, för jag måste vara säker på att jag verkligen tycker som jag säger.

Men nu är han efter att ha betalat i tre år med sig själv tillbaka på ruta ett. Kirurgi i Serbien…? Testosteron beställd från internet? Dyrt och farligt. Han är ett mötkertal utanför systemen trots att han ville göra det “som man ska”. Och sedan då? Ska han fortsätta att vara folkbokförd som fel kön för alltid? Bli ifrågasatt på flygplatser resten av livet om det är hans pass.

Tack svenska vårdmonopolet. Här har ni verkligen hjälpt en individ. Som han själv sa igår: en patient försvinner inte från samhället bara för att han försvinner från era korridorer. Trodde ni verkligen att ni hjälpte honom?

Magnus Eriksson tycker inte om upprop. Han tycker att det är fegt och intellektuellt ohederligt, och han kan inte tänka sig att en samling människor med skilda bakgrunder skulle kunna ställa sig gemensamt bakom ett angrepp på religion, eller en protest mot statlig jämställdhetspolitik. Det är ju bara inte möjligt att alla dessa skulle hålla med om det de skrivit under. Alltså har de varit intellektuellt ohederliga, och dessutom lagt ut dimridåer så att man inte vet vem av undertecknarna man ska klaga på. Och om de nu verkligen tror på vad de skrivit under, borde de ha skrivit varsin enskild artikel.

Pfft. Som om tidningarna hade tagit in ett dussin variationer på samma sak.

Och om att framträda i grupp innebär “en provokation mot de krav på individens intellektuella ansvar som borde vara självklara” förstår jag inte hur Eriksson själv kan publicera en samförfattad TV-krönika. Men den kanske inte medför något intellektuellt ansvar? Eller handlar det om att när man skriver sådant som Eriksson gillar, är det tillåtet att vara flera om en artikel? I dagens uppror mot upprop nämner han hot mot yttrandefriheten och fängslande av författare såsom godkända. Varför är det plötsligt tillåtet att “huka sig fegt i en åsiktskollektivets egna lilla skyttegrav” vid dessa tillfällen?

Löjligt, Eriksson. Helt enkelt löjeväckande.

Mëndja ‘artistike’ merr drejtime të pazakonta por  që shpesh shoqërohet me manifestime të  sëmundjeve mendore sikurse tregon edhe një studim i fundit. Tashmë duket se psikoza dhe skizofrenia janë të lidhura me kreativitetin individual.

Individë të cilët bartin një gjen të lidhur me këto sëmundje rezulton të jenë më shumë kreativë se sa mesatarja; ky është rezultati i një studimi hungarez. Një mutacion i gjenit “neuregulina 1″ në studime të mëparshme ka treguar se ka pasur lidhje me këto dy sëmundje, të cilat, së fundmi merret vesh të kenë të bëjnë me kreativitetin.

/Ansa/