Atunci cand au inventat notiunea de purgatoriu, catolicii, printr-o bizara putere de previziune, au avut in vedere si cele 8 zile care au mai ramas pana la turul doi al alegerilor.

Nu stiu exact la cel fel de incercari ar fi trebuit sa fie supusi semi-pacatosii care scapau de infern, dar nu se calificau direct in paradis. Probabil ca smoala era incinsa la jumatate din temperatura obisnuita si furcile dracilor nu erau ascutite prea bine.

Noi o sa trebuiasca sa inghitim, repetat la nesfarsit, textul cu mogulii care fura tara. Va trebui sa-i vedem, de cateva sute sau mii de ori, figura de om rau, imbatranita inainte de vreme, a sefului de la Cotroceni. Boc ne va spune, cu mare rabdare, despre privilegii si pensii nesimtite. Telefonul meu va continua sa se comporte bizar atunci cand sun anumiti colegi de partid. Televizoarele cetatenilor vor fi inca in pericol atunci cand proprietarii acestora au tendinta de a arunca cu telecomanda in ecran cand il vad pe Hoara. Moderatorii de televiziune vor mai suporta, timp de cateva ore pe zi, foarte multi nebuni. Banul public va fi inca fugarit prin toate colturile bugetului, pentru ca se mai pot semna contracte.

Catolicii insa au fost baieti destepti. Nu au transat defintiv lucrurile intre infern si paradis, au mai lasat o speranta, o portita.

Mai avem 8 zile.

Daca treburile nu merg asa de bine, iata reteta sa va descarcati nervii:
Pentru cei care in mod ocazional, traiesc o zi mizerabila si ar avea nevoie sa-si descarce nervii pe cineva… pe cineva necunoscut…
Eram asezat la birou cand mi-am amintit ca uitasem sa raspund cuiva care-mi telefonase. Am gasit nr. respectiv si am sunat. Un barbat raspunde:
- Alo? Zic politicos: Pot sa vorbesc cu d-na Popescu, va rog ?
Tipul imi inchide telefonul in nas injurand. Nu puteam sa cred ca cineva putea fi atat de nesimtit. Verfic numarul. Inversasem ultimele doua cifre… Dupa ce am vorbit cu dna Popescu, decid sa mai fac un apel spre numarul gresit. Cand tipul raspunde, ii urlu:
- Esti doar un gaozar idiot! si inchid. Am notat numarul cu mentiunea “gaozar” si l-am lasat aproape de telefonul de pe birou. Pe urma, la fiecare doua-trei saptamani, cand aveam intr-adevar cate o zi infernala, il sunam pe tip si-i urlam: Nu esti decat un gaozar prost de mana a doua! Asta ma facea sa ma simt mai bine. Cand a aparut posibilitatea de a afisa numerele care te apeleaza, m-am gandit ca s-ar putea sa fie sfarsitul apelurilor terapeutice catre gaozar. Asa ca am sunat si:
- Buna ziua, numele meu este Bogdan Horescu, de la Romtelecom. Va sun pentru a va intreba daca cunoasteti noul nostru serviciu de afisaj? Tipul a urlat : Nu! Si a inchis telefonul injurand. L-am sunat din nou, rapid, sa-i spun:
- Asta din cauza ca nu esti decat un gaozar prost!
Cateva saptamani mai tarziu, ma duc la cumparaturi. Dupa mai multe minute de cautare gasesc in sfarsit un loc de parcare liber. Cum ma pregatesc sa parchez acolo, un tip, intr-un BMW negru, imi taie calea si-mi ia locul. Il claxonez si-i spun ca am asteptat destul ca sa prind locul respectiv. Imi raspunde printr-un deget; si se indreapta spre magazine. Eram furios si ma pregateam sa caut un alt loc de parcare cand am remarcat anuntul “De vanzare” pe geamul din spate al BMW-ului. Am notat numarul… Cateva zile mai tarziu, imediat dupa ce am sunat la primul gaozar (i-am pus numarul pe speed-dial si formez tot timpul inainte #31#, pentru ca numarul meu sa nu se afiseze), m-am gandit ca ar fi o idee sa sun si la gaozarul posesor de BMW. Am format numarul si cineva a raspuns:
- Alo? Zic: Sunteti domnul care are un BMW negru de vanzare ?
- Exact!
Atunci intreb:
- Puteti sa-mi dati adresa unde as putea sa vad masina?
- Da. Stau pe Stefan cel mare 180, o casa de caramida rosie. Masina este tot timpul parcata in fata.
Indraznesc:
- Numele d-voastra?
- Numele meu este Marcel Pavelescu.
Si urmez:
- Cand este cel mai indicat sa va caut, dle Pavelescu?
- Sunt acasa in fiecare dupa-amiaza, dupa ora 17.
Adaug:
- Asculta Marcel, pot sa-ti zic ceva?
- Da.
Lovitura de gratie:
- Nu esti decat un gaozar idiot! Inchid telefonul si il bag si p-asta pe speed-dial.
De acum, cand am cate o zi mizerabila, am doi gaozari de sunat. Dar dupa ce i-am sunat cu randul timp de cateva luni, nu ma mai simteam asa de usurat ca la inceput. La sfarsitul unei zile cu adevarat nimicitoare, mi-a venit o idee… Tocmai trecuse de ora 17 si-l sun pe gaozar no 1.
- Alo? Nu esti decat o gaura de cur! Dar de data asta nu inchid.
- Esti inca acolo? ma intreaba.
- Da!
Atunci imi striga:
- Nu mai suna, ca altfel…
I-o tai repede:
- Ba p-a ma-tii, gaozar imputit!
Urla:
- Cine esti?
Raspund:
- Ce, vrei sa ne masuram? Esti tare-n barba? Numele meu este Marcel Pavelescu.
- Zau? Si unde stai?
Bravez:
- Draga gaozar, stau pe Stefan cel Mare 180. Am o casa superba de caramida rosie si un BMW care te-ar face sa crapi de invidie.
- Vin imediat, Marcele , si-ai sa vezi cum am sa te fac sa-ti inghiti dintii.
Surad:
- Nu mi-e frica de tine, gaozar idiot, vino! Imediat am sunat la gaozar no 2:
- Alo? Salut, gaozare! si astept.
Tipul incepe sa urle:
- Daca pun vreodata mana pe tine…
- Ce-o sa-mi faci?
- Iti sparg botu’!
- Da? Bine. E ziua ta norocoasa, gaozare! Vin!
Am inchis si am sunat imediat la politie spunand ca locuiesc la nr. 180 pe Stefan cel Mare si ca nu mai pot rezista, il voi omori pe nenorocitul de amant homosexual. Apoi am sunat la PROTV informandu-i ca o bataie intre sefii bandelor de motociclisti se va derula pe Stefan cel Mare la nr. 180. Apoi am sarit in masina si m-am infiintat prin apropierea locului respectiv. Si am vazut doi imbecili batandu-se pe viata si pe moarte, in fata a sase masini de patrula si al unui elicopter de Politie, precum si sub nasul echipei de la Stirile de seara ale ProTV.
ACUM ma simt mult mai bine…

Imi pun arma la cap si strabat amintiri

Un gand vag ma duce departe-n copilarii

Apoi perioada cand am iubit,sunt pe varful culmii

La picioare-mi-e abisul lumii,sangele se zbate-n vene

Si iubesc briza dulce a marii,si simt zapada rece din ierne

Si simt rece tragaciul si ma duce unde vrea vraciul

In razboaie,cu genunchii in noroaie

In instructii cu animale si sudoare siroaie

Gloante la ureche si obuze-n pantece

Calc printre cadvre descompuse,rancede

Sange-nchegat si amici mutilati,

Din care se-mfrupta corbii,insetati

Si ma uit in ochii dracului,inflacarati

Prin iarna grea ce ma apasa-n ficati

Si o sa apas tragaciul si totul va fi trecut

Lasand in urma lumea cruda,prin care am petrecut

Si o sa ma opresc in drum spre Eden,

Ma vor trage sfintii inspre Infern

Si cea mai mare minciuna e ascunsa-n adevar

Si totul va ramane in loc,in drumul spre altar

Si-o cruce-mi va propti capataiul,ascunsa sub un artar.

Copyright@Dan Novac

   Nu ştiu dacă Pandora aceea a păstrat ce este mai bun în cutie sau dimpotrivă – ce este mai rău – în mod sigur – fără speranţă o mulţime de aberaţii şi suferinţe nu ar fi posibile – ar fi ori-ori – nu ai mai aştepta cai verzi pe pereţi, nu ai mai îndura absolut nimic de dragul unui viitor incert – cu droguri şi păcăleli poţi ajunge până în mormânt şi poate că nu infernul , ci paradisul e locul unde laşi deoparte orice speranţă (paradoxal, nu?) pentru pura efectivitate – şi nici aşa cum este sus este şi jos (o maximă deformată de timp), ci tocmai pe dos – prea multe minciuni penale vândute sub masca tradiţiei – o simplă inversiune poate conduce la adevăr – la unul extrem de greu de conceput şi suportat, ce-i drept, dar izbăvitor !

A la pregunta:  És l’Infern exotèrmic ( desprèn calor ) o endotèrmic ( l’ absorbeix ) ?

Un estudiant va respondre el següent:

“En primer lloc, necessitem saber en quina mesura la massa total de l’Infern varia amb el temps. Per a això hem de saber a quin ritme entren les ànimes a l’Infern i a quin ritme en surten. Tinc, no obstant, entès que, una vegada dins de l’Infern, les ànimes ja no surten d’ell. Per tant, no es produeixen sortides. En  quant a quantes ànimes entren, vegem el que diuen les diferents religions: la majoria d’elles declaren que si no pertanys a elles, aniràs a l’Infern. Atès que hi ha més d’una religió que així s’expressa i que la gent no pertany a més d’una, podem concloure que totes les ànimes van a l’Infern. Amb les taxes de naixements i morts existents, podem deduir que el nombre d’ànimes a l’Infern creix de forma exponencial.

Vegem ara com varia el volum de l’Infern: segons la Llei de Boyle, perquè la temperatura i la pressió de l’Infern es mantinguin estables, el volum ha d’expandir-se en proporció a l’entrada d’ànimes.

Hi ha dues possibilitats:

- Si s’expandeix a una velocitat menor que la d’entrada d’ànimes, la temperatura i la pressió pujaran fins que l’Infern es desintegri.

- Si l’Infern s’expandeix a una velocitat major que la de l’entrada d’ànimes, la temperatura i la pressió disminuiran fins que es congeli.

Quina possibilitat és la veritable? Si acceptem el que em va dir  l’Anna en el meu primer any de carrera (“farà fred a l’Infern abans que em fiqui al llit amb tu”), i tenint en compte que em vaig ficar al llit amb ella ahir a la nit, la possibilitat número 2 és la veritable i, per tant, donarem com a cert que l’Infern és exotèrmic i que ja està congelat.

El corol·lari d’aquesta teoria és que, atès que l’Infern ja està congelat, ja no accepta més ànimes i està, per tant, extingit, deixant al Cel com a única prova de l’existència d’un ésser diví, la qual cosa explica per què l’Anna no parava de cridar ‘Oh Déu meu!’

Aquest estudiant va ser l’únic que va treure excel·lent.

07.10.2009

“De ce n-ar fi Pământul iadul altor planete?”

Aldous Huxley – Punct şi contrapunct

venetic dreptunghi cîrn graur fonetic primitor

sitar nectarine baston fanion verder cuceritor

origine dejucată veste far obuz galop

pridvorul cert zonă este integru preot stop

veșnic uitarea dăinuie

lac alsacian verde

șeveruită pivnicer  improprietate  chimen seamănă
hiat  ghirin înfometa  cartuș  de viespe

bechie  franca  ambreiere canabicultor  apicultor
cecum îngălbeni  intradermic bomfaier  fraier

fecală  florin  maniheism maldac  benign
brișcuță   indehiscentă jubilativă greement  nord

jigodie arătură inovațiune optometrică

alunele dancing  progenie  zgîriere în ochi

haidamac  damblagi  asemui bac

brumat abandonică pistonaj  valină

asimetrie îndrăzni  grijanie  gavanoșel
arhierarh știoalnă parchetare  transcendentă 35

sabie  amiez prigitoare  argentotipie
argintuită pramatie  facțiune  maiestuozitate pace

incoordonare aversiune pocinoc peristilică
vlăguit valadă borderou  șiroi

voluptuos virilitate oftalmic cinquecentist
anteridie heretisi  lamelat ferestruici

defetism zigomicete primitivitate perilimfă
balizaj chifteluță  majoritate  placentă  arsă

putrescibil paleofitologie căptușire  ciocănitură globulară
împrotivitor boltișoară  circuit  ultrapas reneș
hipo cargobot în bot

La Vall de Lys, amb la seva espectacular cascada de l’infern, (a la foto), és un lloc amable pels infants amb praderies i boscos. Està molt proper a Bagneres de Luchon. I no cal haver de conduir massa per arribar-hi: uns 8 kms. des de Bagneres de Luchon. Aquesta bonica, i un pèl caòtica, vila francesa està a tocar de la vall d’Aran. Només cal travessar el preciós port del Portilló, amb boscos tan bonics com La Baricauba, per anar de Bossost a Luchon. Bagneres és una ciutat balnearia, una mica tronada i envellida, amb un trànsit suicida els mesos d’estiu i pocs llocs recomanables a visitar. Tota la tercera edat de França, i milers de turistes més, hi fan cap per pendre les aigües. A l’hivern és famosa l’estació d’esquí de Superbagneres, molt familiar, a la mateixa carretera que va a la Vall de Lys. El lloc és poc conegut, és força amagat i secret. Per això, potser, resulta encara més natural i molt més bonic. Si hi aneu amb temps podeu fer l’espectacularitat d’arribar-se fins l’Hospital de França, paratge a mig camí de Benasque, amb cims imposants. O pujar cap al coll de Peyresourde, per arribar-se fins el Vall i el llac d’Oô, en una petita caminada. Per això si sou a la vall d’Aran i ja ho heu vist tot, aneu un dia a Bagneres de Luchon, a la Vall de Lys, a l’Hospice de France. Només unes hores. Els hotels de Bagneres són una mica rònecs. Dormiu millor a l’Aran. Per dinar hi ha un xiringuito a la Vall de Lys, i lloc de pic-nic. A Bagneres aneu al “Hotel d’Etigny“, un hotel perdut a la nit dels temps, en ple segle XIX, on us serviran un dinar de prínceps.

La Val de Lys, con su espectacular cascada del infierno, (en la foto), es un lugar amable para los niños con praderas y bosques. Está muy cercano a Bagneres de Luchon. Y no hay que tener que conducir demasiado para llegar: unos 8 kms. desde Luchon. Esta bonita, y un poco caótica, villa francesa está muy cerca de la Vall d’Aran. Sólo hay que atravesar el precioso puerto del Portillón, con bosques tan bonitos como La Baricauba, para ir de Bossost a Luchon. Bagneres es una ciudad balnearia, algo envejecida, con un tráfico suicida los meses de verano y pocos lugares recomendables para visitar. Toda la tercera edad de Francia, y miles de turistas más, van allí para tomar las aguas. En invierno es famosa la estación de esquí de Superbagnères, muy familiar, en la misma carretera que va a la Val de Lys. El lugar es poco conocido, bastante escondido y secreto. Por ello, tal vez, resulta aún más natural y mucho más bonito. Si va con tiempo puede acercarse hasta el Hospital de Francia, un paraje a medio camino de Benasque, con cumbres imponentes. O subir hacia el puerto de Peyresourde, para llegar hasta el Valle y el lago de Oo, en una pequeña caminata. Por eso si está en la Vall d’Aran y ya lo ha visto todo, vaya un día a Bagneres de Luchon, hasta la Vall de Lys, en el Hospice de France. Sólo unas horas. Los hoteles de Bagneres son algo anticuados. Duerma mejor en el Arán. Para comer hay un chiringuito en la Vall de Lys, y lugares de pic-nic. Si come en Bagneres vaya al “Hotel d’Etigny”, un hotel perdido en la noche de los tiempos, en pleno siglo XIX, donde le servirán una comida de príncipes.

   Exista o linie de demarcatie foarte fina intre speranta si prostia patentata si cel mai adesea este trecuta in mod repetat cu zambetul pe buze in numele unor niscaiva valori de recuzita – realitatea nu este totusi o plastilina menita a se mula pe dorintele noastre, nici un spatiu virtual in care ai putea construi sau reconstrui pornind de la zero; de fapt speranta este nada ce face viata cu putinta atunci cand aceasta este sau a cazut mult sub standardele unei umanitati autentice . A lasa orice speranta deoparte s-ar putea sa nu fie drumul spre infern, ci dimpotriva – spre paradis .

Si les portes de l’infern estiguessin en algun lloc estarien a Death Valley i segurament obertes sinó no s’expliquen els 50 graus de temperatura. Molta calor, dunes rotllo Sahara i un llac de sal sec, sec, sec… infernal però s’ha de veure, això si amb un cotxe amb aire acondicionat i molta aigua.

Pel que fa al Grand Canyon una meravella, fantàstic…la temparetura inicial més bona que a l’infern inclús presència de vegetació, això si a mesura que vas baixant per la Keibab Trial la temperatura augmenta i els gotots de suor fan acte de presència. Sembla mentida però en el Grand Canyon has d’anar en compte amb els esquirols, si si, els simpàtics Chip i Chop es converteixen en màquines de matar quan senten l’olor de menjar. Les vistes des de tot el parc són espectaculars i sort que existeixen les càmeres digitals…en fi poques són les paraules per descriure el Grand Canyon.

Per cert, la visita al Grand Canyon ens ha permès sopar en dos autèntics Dinners de la ruta 66. Quins platots…i el tema refil de begudes mola mogollón.

interviu de la picioare lungi cu ţânţar prin lupă, cu antene şi vibraţii,
arogant şi ancorat în altercaţii.
după guri de sânge pentru dezmorţeală,
îşi stârneşte corpul la înţepături cu friguri palustre, sudează polemici ample
şi citeşte sordid Infernul lui Dante.

Foto

          De ce România imbecilă? Întinderea teritorială, solul, munții, apele, cerul nu au nici o vină că aparțin din trupul acestei țări. Și nu se disting prin imbecilitate ci prin frumusețe. Imbecilitatea provine din altă parte… din noi. Toate serviciile de media mustesc de imbecilitate, parlamentul, guvernul, toate instituțiile statului bubuie… România nu are nici o vină că admitem să fim manipulați, că nu ne luptăm pentru interesul nostru, că ne doare în bască de viitorul sumbru cu care deja ne-am împăcat. Poporul român este parte din România și mă conving din ce în ce mai mult că țara se imbecilizează pe zi ce trece. E normal, la modul în care ne comportăm, la modul în care ne tratăm istoria și pe noi înșine. Nici nu am fost niciodată niște luptători. Românul a pus mâna pe arme doar atunci când i-a ajuns cuțitul la os. Dar mă întreb… când dracu’ ne ajunge cuțitul la os?! M-am săturat să tot aștept, să tot sper să…. Nu cer revoluție, nu cer vărsare de sânge, cer curățenie. Mi-ar plăcea să fiu tratat altfel, nu doar ca un consumator tembelizat. Sau în fine, dacă asta sunt, măcar să mi se servească gunoiul pe care îl înghit într-un ambalaj frumos, atrăgător.

          Suntem oameni, suntem supuși greșelii, dar unele greșeli sunt scuzabile altele nu. M-am uitat la meci, vineri seara. Nu aprofundez, nu mă interesează să fac o cronică sportivă. Oricum spectacolul nu a venit din teren, ci din cabina comentatorilor. Nici pe ei, sărmanii (cu duhul) nu vreau să îi fac harcea-parcea. Ei sunt foarte bine angrenați într-un sistem care merge ca uns. Nu îi poți condamna pentru prostia lor deoarece poporul român se dorește a fi exact acel segment căruia să i se adreseze niște inepți. E perfect adevărată zicala “cum e turcu-i și pistolul”. Din păcate nu își poate găsi echivalența în “cum e comentatorul e și poporul”. Ar fi normal, având în vedere că toți provenim din același sistem, și în funcție de calitatea sistemului am avea șansa de a ne fructifica fiecare capacitățile. Mai apropiată de adevăr ar fi transpunerea vechii zicale în “cum e poporul e și comentatorul”. Așa e normal, să avem comentatori după posibilitățile noastre. Degeaba am avea comentatori buni, pentru că nu am înțelege ce ar vrea să spună. Dar înțelegerea este deplină când un prost îi vorbește altui prost. Și poporul român e prost. Nu că ar fi fost dintotdeauna, dar s-a căutat subjugarea și îndobitocirea lui, obiectiv îndeplinit în proporție de 90%.

          Chiar la începutul transmisiunii ne-a fost prezentat cadrul natural în care urma să se desfășoare marele meci. Spectatori într-un număr impresionant, care își încurajau favorita, respectiv înjurau cu clăbuci la gură echipa adversă; torțe, coregrafii mai bine puse la punct ca cele de la paradele de 23 august; un vacarm îngrozitor. Nu acest cadru a fost cel care mi-a făcut pielea de găină și bogatul păr măciucă, ci plastica încheiere a introducerii emanată de la stimabilul comentator sportiv: “infernul a  coborât în Ghencea”. Mirobolant! Mirific! Poetic până la Dumnezeu și înapoi! Mi-a vibrat sufletul în fața unei aprecieri artistice de asemenea valoare. Dar…. ia stai, stimabile… infernul a coborât în Ghencea?! Poetic, poetic, dar sfidezi orice lege a bunului simț, a culturii, a inteligenței…

          Popii spun că raiul se poate pogorî pe pământ… adică raiul poate coborî în Ghencea, la fel de bine cum o poate face la Timișoara sau la Cluj. Dar să se coboare iadul? Păi eu știam că pământul este zona de conflict, întinderea care separă raiul – aflat undeva prin ceruri – de iad (infern). Ordonarea logică a celor trei teritorii, pe verticală, de sus în jos, ar fi rai-pământ-iad. Cum mama dracului să coboare iadul în Ghencea dacă opinia generală este că… Mă opresc, intru în detalii și aș lungi degeaba acest post. Oricum respectivul nu îl va citi și va rămâne cu convingerea sinceră că această sintagmă poetică merită folosită în continuare.

          Totuși, Infernul nu avea cum să coboare în Ghencea. Stadionul este în România și, din nefericire, România este iadul. Nu se coboară infernul în sine însuși, pentru că, pun pariu, Freud e mult prea ocupat cu altceva ca să mai aibă timp de seminarii cu Hades și cu Persefona. Eu, în schimb, nu sunt așa ocupat încât să nu îmi respect hotărârea luată vineri seara. Pe partea interioară a ușii de la intrare îmi voi afișa mesajul primordial, care probabil îmi va mai curma revolta și mă va liniști. Îl voi citi de fiecare dată când voi ieși din casă, sunt sigur că este în interesul meu. Și, poate, dacă inițiem o petiție, vom convinge guvernanții ca la granițe să afișăm, sub numele României, acest mesaj de avertizare – “Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate”.

Acum foştii marxişti construiesc o nouă societate (după modelul celei pe care au distrus-o), în care, desigur, şi-au adjudecat poziţia vechilor „exploatatori”, s-au constituit, cum s-a spus, într-o nouă „aristocraţie”: Aristocratura (Nomenclatura care şi-a „privatizat” privilegiile, adică şi le-a pus la adăpost constituţional, astfel încât să şi le poată transmite noii generaţii, conform principiilor statului de drept, inaugurând astfel transformarea subită a vechiului stat birocratic şi poliţienesc direct într-un stat capitalist, democratic şi liberal).

Deci, rezultat (ideologic) nul – o simplă tautologie.

Această întreagă acoladă a istoriei, de aproape un secol, nu a însemnat decât substituirea unui grup de indivizi, la masa de ospăţ, cu altul – o simplă incursiune în scop de jaf şi cotropire, ca atâtea altele în istorie – un soi de canibalism social-economic.

Care este „necesitatea istorică” a acestui experiment social?

Unde sunt acumulările lui cantitative?

Dar progresul calitativ?

Vechii marxişti, după ce şi-au prădat în cele din urmă şi propriul lor Falanster, se află acum în situaţia dificilă de a mima în faţa proletariatului opoziţia faţă de ei înşişi. Oricum, noul proletariat ar trebui să fie cel mai fericit proletariat posibil, pentru că noii săi „patroni” sunt acum, în marea lor majoritate, de stânga.

Fireşte că, odată ce şi-au rezolvat interesele lor pragmatice, idealurile care i-au adus în această poziţie privilegiată au devenit caduce – à la Carte.

Ideologiile, toate doctrinele politice şi religioase, nu vor mai fi de acum încolo decât simple branduri în cadrul unor strategii de marketing, fără nici o legătură de substanţă cu adevăratele produse (programe) pe care diferitele mărci ale Puterii vor încearca să le „vândă” societăţii civile. „Secolul lui Malarmé” s-ar putea să fie un secol al materialismului şi pragmatismului absolut, al disimulării, al războaielor nedeclarate, al pirateriei şi terorismului, un secol de o perfidie absolută, în care nimeni nu va mai crede în nimic, dar se va agăţa de orice idee şi va face orice compromis ca să mai „vândă” ceva, să rămână în circuitul banului şi în graţiile Puterii.

Prin recursul la capitalism (la proprietatea privată) marxiştii nu au făcut decât să se recunoască, în sfârşit, neputincioşi în faţa naturii umane – care nu s-a lăsat modelată după voinţa lor, ci şi-a impus până la urmă propriile sale principii – dar aventura lor socială, departe de a se fi încheiat, a lăsat în urmă deja nişte daune sociale incalculabile: în primul rând, cum s-a spus, au produs moartea ideologiei, a confruntării politice de idei, au aruncat ideea de a munci în dizgraţie şi au omologat o nouă reţetă de succes social, în care competenţa profesională şi onestitatea au fost înlocuite cu pedigree-ul politic şi spiritul de şmecherie etc.

Un ex-comunist, devenit brusc, după Revoluţie, un asiduu frecventator al bisericii, îşi justifica această nouă insurecţie ideologică aşa: „Decât să nu crezi şi să fie, mai bine să crezi şi să nu fie” (ca Pascal).

Cu alte cuvinte, incertitudinea noastră constitutivă privitoare la existenţa Transcendentului este tranşată de omul modern în manieră pragmatică: „Dacă credinţa în Dumnezeu (fie El şi o simplă ficţiune) îmi atrage unele avantaje, aici, pe Pământ, atunci de ce nu cred? În schimb, dacă nu cred, şi Dumnezeu totuşi există, m-am ars. Aşa că mai bine cred.”

Omul modern (şi postmodern, dacă vreţi) se crede atât de şmecher, cu inteligenţa şi uneltele lui, încât îl poate păcăli şi pe Dumnezeu.

Omul modern priveşte „instituţia bisericii” ca pe o societate de asigurări, gândindu-se că, dacă există totuşi o viaţă postumă şi o alternativă Infern-Paradis, atunci e bine să îşi asigure încă de pe acum un loc mai bun, în Paradis, gudurându-se pe lângă altare.

Într-o societate de oameni care gândesc astfel, după privatizarea Lunii şi a lui Marte, e de aşteptat că va începe până la urmă şi privatizarea Paradisului, unde vom fi trimişi probabil în coşciuge inoxidabile, îngheţaţi tun, sub auspiciile unui nou program de marketing, „ultimul răgnet” în materie de turism: turismul cosmic extrem.

„În viaţă, nu are împortanţă ce faci, important e să-ţi găseşti fraierii” – zicea un amic din studenţie, cu un cinism precoce înspăimântător. „Prost e cel care dă, nu cel care cere” – mai zicea un vechi proverb, un adevărat monument de „înţelepciune pragmatică”, subliniând aspectul speculativ al preţului, în schimburile comerciale, şi rezumând, în scopuri didactice, de breaslă, o întreagă doctrină economică … a „ţepei” – cum se spune. „Fură cine vrea, scapă cine poate” – mai spunea un fost director al unei „întreprinderi” de comerţ en gros, din epoca socialistă, astăzi cetăţean onorabil undeva în Occident.

Omul modern este convins că, în viaţă, poate să facă orice, pentru că o scurtă rugăciune, în ultimul ceas, spusă cu destulă evlavie, îi va asigura un loc chiar şi în Paradis. Dumnezeu „vede” însă acest calcul.

Oamenii, într-adevăr, au de ales între două mari programe existenţiale. Toată lumea ştie că programul etic este cel mai bun, dar numai puţini îl aleg. Cei mai mulţi se amăgesc sub promisiunea că „numai eu, numai aici şi numai acum, după care lumea va putea reintra în ordine, iar eu voi deveni cel mai bun şi mai onest om din lume” – fără să anticipeze însă că ilegalitatea lor va fi interpretată rapid ca model succes – un fenomen care va împinge implacabil întreaga societate în haos.

Înţeleasă (poate fără voia ei) ca respect absolut pentru interesele noastre egoiste, de ordin material, şi ca abdicare totală de la principii şi de la morală, întreaga gândire pragmatică a devenit astăzi un model de succes. În consecinţă, haosul social şi economic s-ar putea să fie undeva pe aproape. Numai o reconsiderare a metafizicii, ca mathesis universalis, ne mai poate ajuta să (re)găsim acel set salvator de principii şi valori care să ne călăuzească spre viitorul nostru posibil, cel pre-văzut de Dumnezeu, în contextul nelimitat al Naturii.

(Să fim înţeleşi, nu am făcut toate aceste observaţii critice în scopuri politice. Nu sunt interesat de privilegiile Puterii, ci doar preocupat de răspunderea sa ontologică şi îngrijorat, ca toată lumea, de direcţia în care evoluează societatea umană. Nu sunt exponentul nici unui grup de interese. Aş vrea numai ca lupta pentru Putere, în lume, să nu mai fie o simplă luptă între indivizi, pentru cucerirea privilegiilor materiale ale Puterii, ci să redevină, ca odinioară, la începuturile democraţiei, o luptă între strategii, în vederea unei drepte cârmuiri, astfel încât „corabia” noastră socială să rămână statornică pe traiectoria destinului ei autentic, universal, în perspectiva căruia noi nu suntem opuşi şi subordonaţi unii altora, ci asociaţi în cadrul unui program existenţial cosmic comun.

Societatea noastră modernă, mai ales de la mondializarea conflictelor încoace, arată ca o corabie pe care a izbucnit o revoltă pentru ocuparea postului de comandă – după ce a fost detronat Dumnezeu – şi care, între timp, pluteşte în derivă. Orbiţi de lupta pentru supremaţie, nimănui nu-i mai pasă că această corabie este gata să se izbească de stânci. Ultimul mare învingător, în toată această încăierare, s-ar putea trezi că a câştigat supremaţia pe o epavă.

Tocmai în vederea salvării autenticităţii existenţei noastre sociale fac această remarcă finală: faptul că perspectiva pragmatică vizează numai supravieţuirea noastră individuală în cadrul limitat al societăţii, opunându-ne acesteia, în timp ce perspectiva practică, kantiană, vizează supravieţuirea noastră comună în cadrul nelimitat al Naturii.)