Un punct de inflexiune ce se indeparteaza asemeni orizontului devenind astfel inaccesibil – pana cand oare toata zbaterea mundana pentru pieritoarele lucruri si pentru bucurii ce nu depasesc hotarul unei clipe ? Fulguratia extazului si sufletul ametit pe vecie …

   Drumurile se inchid, clipele se scurg in gol si fiinta nu-si mai afla locul in lumea asta … Candva iluzia si un entuziasm facil si tineresc faceau ca totul sa para invesmantat in haina profunzimii si a fascinatiei, acum totul este plat si vulgar, nimic nu mai suscita interesul, totul e mult prea brut si explicit, se vrea rafinament si calitate, dar in subteran nu e decat grosierul travestit in straie de sarbatoare, straie transparente insa, revelandu-i uratenia si insuficienta . Ce, cum si unde s-a pierdut ? Nu s-a pierdut nimic, numai ca atmosfera a devenit irespirabila, aspiratiile s-au tocit prin eterna frustrare si opozitie inflexibila si orice pas inainte se loveste de un zis invizibil, dar ferm . Sa recreezi lumea atunci cand a incetat sa mai poarte un sens si cand s-a dezbracat de frumusete, sa reinvestesti in viata exterioara prin profunzimea si ardoarea celei interioare . Pare o sarcina mitica, titanica si cumva imposibila sau in cel mai bun caz extrem de obositoare si sortita parca derizoriului si batjocurii cotidianului . Ceva totusi s-a intamplat, un suport a disparut, un traseu a devenit impracticabil si iubirea atat de incercata a ostenit si ea si isi cauta un adapost sau sfarsitul … E nevoie de un nou punct de inflexiune, dar ce sau cine sa-l aduca la existenta ?

   Fixatiile nu au niciun resort psihologic – sunt puncte de inflexiune sau de oprire existentiale pe care individul le traverseaza pe parcursul traseului sau destinal – nimic personal aici in pofida aparentelor, nimic psihologic, desi resorturi psihologice pot fi descoperite usor ulterior – totul e un joc pus la punct cu mult inainte sa ajungi la respectivul punct si chiar cu mult timp inainte sa ajungi in existenta . Pentru autorii jocului – o mare chestie pe care s-o inghita cu placere !

   Sentimentul neputintei absolute trait ca un pumn luat in plina figura si impresia ca dincolo de opozitia acerba a destinului se afla ceva atat de sardonic incat intrece orice imaginatie – ma rog doar de un singur lucru – sa ajung in punctul de inflexiune in care totul se intoarece pe dos, in care inversiunea inseamna mantuire si chiar mai mult – schimbarea locurilor existentiale – s-ar putea ca atunci sa mi se para foarte interesant sa fiu si eu sardonic .

Scăpărând cremenea ce aprindea gratuit  rugul înălţat pentru  volatilizarea bietului Dascăl Simion,  biv-vel-vornicul vroia să şteargă  « ocara » adusă neamului românesc. Paradigma  instituită de Miron Costin asupra  « interpolărilor », acţionând ca nemilos Auto da Fe,  s-a impus în cultura noastră. Fără justificare logică,  fără drept de apel la judecata istoriei. Dar Simion Dascălul nu face simple adnotări care pot fi şterse prin efort de voinţă bine orientat. Să nu uităm că în secolul XVII apare  în Europa Occidentală prima revistă ştiinţifică ! Iar adnotările copiştilor din secolul XVII pe cronici moldave sunt de facto primele Note Ştiinţifice  ale unor istoriografi români. Acele ‘Interpolări’  trasează  schiţa unui prim ‘Discurs despre România’.

Caracterizarea  abruptă făcută Dascălului Simion de către marele vornic Miron Costin arată şi încălcarea echităţii intergeneraţionale în  grupul  de reflecţie moldav.  Paradigmele consacrate sunt simboluri, iar « frivolitatea constă  în a fi mulţumit cu simbolurile » (apud Derrida). Astfel, ne îngăduim să judecăm că verdictul pus de biv-vel-vornicul Miron Costin asupra Dascălului Simion a devenit frivol. Calea regală inaugurată de Jacques Derrida (1930–2004)  în « Arheologia frivolului », prin  recitirea textelor lui Condillac (1715-1780),  este imperios cerută de cartografierea culturii  şi istoriei româneşti începând cu Vulgata lui Ieronim, apoi a celorlalte documente latineşti străromâne din Romania Orientală. Interpolările lui  Simion Dascălul adaugă valoare în  punctul  critic al discursului unde se  face inflexiunea  de la  « Romania »,  la  « România ». Analiza oricărui gen de tranziţii este într – adevăr dificilă. De aici rezultă conflictul  interpretării aceluiaşi eveniment la  Simion Dascălul,   şi la Miron Costin. Titus Filipas

Scăpărând cremenea ce aprindea gratuit  rugul înălţat pentru  volatilizarea bietului Dascăl Simion,  biv-vel-vornicul vroia să şteargă  « ocara » adusă neamului românesc. Paradigma  instituită de Miron Costin asupra  « interpolărilor », acţionând ca nemilos Auto da Fe,  s-a impus în cultura noastră. Fără justificare logică,  fără drept de apel la judecata istoriei. Dar Simion Dascălul nu face simple adnotări care pot fi şterse prin efort de voinţă bine orientat. Să nu uităm că în secolul XVII apare  în Europa Occidentală prima revistă ştiinţifică ! Iar adnotările copiştilor din secolul XVII pe cronici moldave sunt de facto primele Note Ştiinţifice  ale unor istoriografi români. Acele ‘Interpolări’  trasează  schiţa unui prim ‘Discurs despre România’.

Caracterizarea  abruptă făcută Dascălului Simion de către marele vornic Miron Costin arată şi încălcarea echităţii intergeneraţionale în  grupul  de reflecţie moldav.  Paradigmele consacrate sunt simboluri, iar « frivolitatea constă  în a fi mulţumit cu simbolurile » (apud Derrida). Astfel, ne îngăduim să judecăm că verdictul pus de biv-vel-vornicul Miron Costin asupra Dascălului Simion a devenit frivol. Calea regală inaugurată de Jacques Derrida (1930–2004)  în « Arheologia frivolului », prin  recitirea textelor lui Condillac (1715-1780),  este imperios cerută de cartografierea culturii  şi istoriei româneşti începând cu Vulgata lui Ieronim, apoi a celorlalte documente latineşti străromâne din Romania Orientală. Interpolările lui  Simion Dascălul adaugă valoare în  punctul  critic al discursului unde se  face inflexiunea  de la  « Romania »,  la  « România ». Analiza oricărui gen de tranziţii este într – adevăr dificilă. De aici rezultă conflictul  interpretării aceluiaşi eveniment la  Simion Dascălul,   şi la Miron Costin. Titus Filipas