Sambata…ahhh in sfarsit liniste, relaxare, caldura…bereeeee. Pana te ridici din pat, iti faci deja planul cam pe unde sa tai frunze la caini, sa iei o gura de aer plina cu bere eventual si, de ce nu, poate inspiri cultura daca aceasta emana de undeva prin orasul tau, sau daca esti interesat in cele din urma.

Planurile fiind facute astfel inca de dimineata, iti faci siesta obisnuita (bine, nu pentru toti e obisnuita am vazut), iti savurezi cafeaua, mai tragi cu un ochi pe net si cu celalalt la ” MTV bikini weekend” si dupa ce iti termini treburile casei, iti pui fundul in masina si pleci la aer curat, plimbare, liniste… apoi mai vezi tu.

Intocmai s-a intamplat si astazi… Toate bune si frumoase pana in momentul in care am ajuns in cel mai renumit parc din Pitesti ( Trivale) unde deobicei lumea cauta umbra, aer curat si liniste. Abia ce am intrat in parc si un sunet strident si necrutator de zgomote manelare (caci n-as numi asa ceva in veci vecilor “muzica”) ce provenea de la ghereta, mi-a zburlit parul in cap si timpanele in urechi. Sincer nu am mai trait o astfel de experienta in acest loc… Deobicei aici stateai si tu ca omu’ cu prietena ( amanta, sotia) , mai o mangaiere, soapte, chestii … nu tagadam, tagadadam, tagadam, tagadadam…

Am fost surpins, cei drept, pentru ca in ultima perioada, putinii oameni mai “dezghetati” din orasul asta, si-au creat probabil impresia ca si mine de altfel ca lucrurile se indreapta incet, incet spre normal, spre civilizatie… Mi-am creat o falsa impresie si raman in continuare cu un gust amar.

Mi-as fi dorit ca, cel pe care pitestenii l-au reales sa le fie primar in continuare, sa inteleaga totusi ca modernizarea Pitestiului nu inseamna in nici un caz manelizarea acestui oras, per ansamblu frumos insa lipsit totusi de stralucire. Consider ca este direct responsabil de ceea ce am vazut astazi si asta datorita faptului ca parcul Trivale este un loc public, iar perturbarea linistii publice trebuie taxata lucru care nu s-a intamplat de vreme ce acesti “artisti” desavarsiti ai culturii muzicale romanesti si-au continuat recitalul cel putin pana cand am reusit sa scap nevatamat psihic din parc.

Mi s-a luat de toti “adevaratii” cu geaca de motor si pantofi cu ciucurasi, cu camasa de matase si adidasi asortati, cu mucii suflati in plina strada si lanturi uriase poleite in aur atarnand de gatul jegos… Romania e prea mica pentru voi, asa ca mergeti inapoi de unde ati venit: la origini.

Deci cartea asta mi se pare genială. Apare prin 1949. “1984″ şi fabula “Ferma animalelor” (1945) sunt cele mai tari cărţi ale lui Orwell. Pe a doua încă nu am apucat să o citesc, dar pe prima tocmai am terminat-o zilele trecute. Şi chiar merită discutată. Să începem cu subiectul general al cărţii. Orwell descrie o societate totalitară dusă la extrem. Deşi bazată pe modelul de tip comunist, această societate ne oferă o imagine teribilă. Avem trei pături sociale: membrii Partidului Interior (cei mari), membrii Partidului Exterior (cei mici) şi prolii, probabil o prescurtare inspirată a cuvântului proletariat. Prolii erau cei neglijabili, fiind consideraţi inferiori. Şi Partidul ăsta, în frunte cu Fratele cel Mare, controla cam totul. Inclusiv intimitatea oamenilor, prin teleecrane şi microfoane. Nu doar că oamenii erau îndobotociţi cu propagandă dar ei nici măcar nu aveau libertatea de a gândi. Orice gând “neortodox” sau comportament suspect era motiv de dispariţie şi apoi “vaporizare”. Partidul controla istoria. Controla publicaţiile, rescria ziarele, cărţile, rescria istoria după bunul plac. Partidul controla dragostea: familia era doar un mijloc de procreere. Dacă luăm ca termen de comparaţie democraţia (chiar şi cea din România), societatea imaginată de Orwell este de un tragism rar întâlnit. Ceea ce m-a impresionat este modul în care Partidul reuşea într-adevăr să se impună. Pentru a limita libertatea de gândire, pentru a o eradica, se rescriau dicţionarele pentru a şterge cuvintele cu care se putea gândi “neortodox”. Dacă nu aveai cuvinte cu care să gândeşti în acest fel, nu puteai gândi rău la adresa Partidului sau a principiilor sale. Ingenios, nu? Povestea în sine îl urmează pe Winston în tentativa lui de a se răzvrăti, dorinţa lui de a lupta împotriva acestui sistem perfect, care se asigura că la conducerea societăţii, Partidul este etern. În final, Winston îşi câştigă libertatea. Cum reuşeşte şi despre ce libertate e vorba, aştept să îmi spuneţi voi. Sau mai bine să lăsăm suspansul pentru cei care nu au citit cartea. V-o recomand! Viziunea autorului este, înainte de toate, genială.