Piata e dominata de 3 “mari”: Sony cu PlayStation, Nintendo cu Wii si Microsoft cu Xbox, fiecare cu avantaje si dezavantaje dar oricum la distanta mare de ceilalti producatori, unii cu istorie (Atari, Commodore, SEGA, Nokia), altii mai noi (Apple ameninta piata cu facilitatile de gaming ale iPhone si iPod Touch).

Sa facem si o distinctie intre tipurile de console: pe de o parte sunt PlayStation 2, PlayStation 3, Xbox 360, Wii – console “baza” care comunica cu controllerele aferente; pe de alta parte sunt PlayStation Portable, Nintendo DS, console “de buzunar” numite si handheld-uri, usor de transportat si utilizat in practic orice mediu.

Nintendo este singurul pana acum care a reusit sa inglobeze in consolele si controllerele sale senzori de miscare ce fac experienta de gaming aproape reala, fapt care i-a atras o multime de cumparatori si implicit venituri, facand din compania japoneza liderul actual al pietei. Rivalii Sony si Microsoft se confrunta inca cu problema existenta de la aparitia controllerelor, aceea ca utilizatorii trebuie sa invete sa le foloseasca, insa au alte avantaje pe care le ofera utilizatorilor, functionalitati de redare muzica, filme, conectare la Internet si chiar socializare. Insa viitorul suna bine si pentru acestia de vreme ce tehnologia fiind disponibila, e o chestiune de timp pana la integrarea ei in noile modele de console, ba mai mult, este in testare o tehnologie bazata pe camere 3D. Vom vedea..

In ceea ce priveste amenintarea Apple, la trei luni de la lansare App Store avea 1500 jocuri pentru iPhone pe cand numarul de jocuri disponibile pentru PlayStation Portable si Nintendo DS era de 600, respectiv 300. Tot la capitolul noi intrati in piata se gaseste.. National Geographic care a infiintat o divizie specializata (National Geographic Games) care va realiza jocuri pentru consolele de mai sus dar si pentru telefoane mobile si Internet. Bineinteles, jocurile vor avea teme specifice National Geographic, cu accent pe cunoasterea si protejarea planetei.

Revazand lista tentativei de guvern Croitoru, mi-am amintit cum a pierdut Romania sansa de a mai propulsa inca o blonda pe orbita politicii de succesuri.

O mai tineti minte? E vorba de domnisoara protejata de Basescu, propusa in 2004 pentru postul de ministru al integrarii, care a confundat la audierile din comisiile parlamentare Consiliul Europei cu Consiliul European.

Atunci eram in alianta cu PD, se forma guvernul Tariceanu, nu eram in UE si tin minte cat de tare s-a enervat Tariceanu, dar si unii PD-isti, vazand cum un post cheie pentru efortul de integrare era oferit ca un fel de ajutor social de mofturile marelui om de stat.

Istoria se repeta si tentativa Croitoru pare din nou plina de blonde. Blonda de la agricultura de exemplu pare a avea extrem de multe competente in domeniul politicilor agricole si a intelegerii relatiei cu UE. Oare vorbeste, de exemplu, o limba straina? Sau cineva trebuie sa-i explice ca CAP inseamna politica agricola comuna si nu ce stie el de pe vremea lui Nea Nicu? Hotarat lucru, priceperea in cultivarea cartofilor sau orzului nu inseamna deloc ca esti bun la ministerul agriculturii.

Croitoru a primit asigurari de la Basescu si PD ca va trece de Parlament. Deci PD are majoritate, o majoritate care va asigura inclusiv votul favorabil in audierile din comisiile de specialitate

In 2004 Basescu avea parca mai putin tupeu si, dupa ce domnisoara Parvulescu a fost respinsa de comisii, a inlocuit-o. Oare ce va face dupa ce aproape toti ministrii din tentativa Croitoru vor fi respinsi de comisii? Il va inlocui pe Pogea? Pe Videanu? Pe Berceanu?

Evident, nu. In orice democratie normala, incapatanarea si autismul specifice aceste ridicole tentative nu ar exista. Notiunea de majoritate parlamentara este atat de clara incat in Marea Britanie de exemplu regina numeste primul ministru si gata, nici macar nu exista vot de incredere in Parlament.

Se pare insa ca, pe final de mandat, Traian Basescu vrea sa vada numeroase premiere. Prima motiune de cenzura aprobata, prima declaratie politica a parlamentului de sustinere a unui candidat de prim ministru si, de luni incolo, primul guvern desemnat care nu-si trece ministrii nici macar de comisii.

Activitatile economice au ca motor de crestere profitul. Profitul la randul lui reprezinta abilitatea organizatiilor de a-si indeplini, in mod eficient, rolul de productie sau de prestare a unor servicii. Acestea depind, primordial, de felul in care angajatii isi duc la indeplinire sarcinile. Iar rezultatele cuantificate si analizate ale fiecarui angajat definesc performanta individuala.

Fiecare loc de munca ar trebui sa aiba un set de indicatori raportati la standarde explicite care sa permita masurarea cantitatii si calitatii muncii: valoarea vanzarilor, numarul tranzactiilor, absenteismul, respectarea limitelor impuse de job ca resurse, termene, etc.

Indicatori subiectivi cum ar fi nivelul de stres din organizatie, expunerea la factori biologici, fiziologici sau tehnici care influenteaza sanatatea sau calitatea muncii angajatilor ar trebui luati de asemenea in considerare atunci cand e analizata performanta angajatilor.

Alte elemente ce pot fi luate in considerare in evaluarea performantei sunt gradul de asimilare de catre angajati a valorilor organizatiei, masura satisfactiei angajatilor, integrarea in cultura organizatiei. Cuantificate in urma unor cercetari interne si analizate in conjunctie cu criteriile enuntate anterior pot oferi companiei o imagine surprinzatoare privind pozitia organizatiei fata de performanta potentiala.

Lucru care poate duce intr-o singura directie: imbunatatirea locului de munca, participarea activa, implicata, in munca, atasarea de rezultatele muncii si in final, cresterea performantei individuale si a organizatiei ca intreg.

“I have a dream” capata conotatii diferite pentru mine zilele astea. De trei zile am un vis. Un vis la propriu, nu o ambitie, nu o fantezie. Visez de trei nopti incoace acelasi lucru, cam pe la aceeasi ora. Stiu asta pentru ca, dupa vis, ma trezesc si stau vreo doua ore treaza, citind o carte in italiana la o veioza mica si chioara. Faptul ca stiu foarte vag italiana dar ca mama si-ar fi dorit sa stiu ma ajuta sa ma linistesc si sa capat sansa de a adormi din nou, am senzatia ca fac ceva util, ceva important. Am gasit in biblioteca celei la care stau o carte a lui Robert Musil, autor care nu mi-a placut niciodata dar asta este o carte despre prostie si m-a prins subiectul. Asa ca ma straduiesc sa o citesc si sa o inteleg. Nu e foarte greu, de ce sa mint?

Visul e din ala care se petrece chiar in camera in care dormi, asa incat lucrurile sa fie si mai inspaimantatoare decat in visele care se petrec intr-un spatiu indepartat de cel in care te afli. In primele secunde nu stii daca visezi sau nu, in primele secunde ai convingerea ca se intampla cu adevarat treaba. Si te straduiesti sa o corectezi, sa iesi din ea, te ridici, te lupti, vrei sa pui capat situatiei, esti mai implicat decat in visele obisnuite. Eu visez de trei zile ca peste mine se afla un corp. Nu cu fata catre mine, nicidecum cu vreo urma de implicatie sexuala, asadar. Sta peste mine ca si cum as fi o saltea, sta cu spatele catre mine, doarme peste mine, cu fata in sus. Ii vad prin ceata doar o mana si am analizat-o cat am putut de atent asa incat sa stiu cu cine am de-a face. Nu vad destul de bine mana, chiar daca strang din ochi, chiar daca incerc din rasputeri sa ma concentrez. Dar simt ca este o mana familiara, o mana pe care o stiu foarte bine. Cu toate ca intreg corpul care sta peste mine ma incomodeaza, ma impiedica sa ma intorc, ma sperie prin prezenta lui intr-un loc atat de nepotrivit si ma sperie si prin lipsa lui de consideratie la adresa mea – ei bine, cu toate astea, nu am o senzatie convinsa de respingere, am doar o senzatie de disconfort fizic dar simt ca o impingere a corpului nu ar fi un lucru bun. Nu prea imi vine sa il imping, imi vine sa ma strecor de sub el si sa il las sa doarma sau sa stea linistit la mine in pat. Ceea ce si reusesc. Reusesc sa ma strecor de sub el dar, cand sa ma vad eliberata, in picioare, langa pat, ma trezesc. Visul nu isi atinge finalul.

Abia ieri noapte am reusit sa inteleg cine este corpul. Am fost putin dezamagita de realizarea asta. Corpul ala care sta peste mine si nu ma lasa nici sa dorm, nici sa ma misc firesc prin pat este corpul meu. Sunt eu peste mine, cu o totala lipsa de consideratie pentru mine. Si daca nu ar fi fost un vis, nici nu as fi scris tampenia asta. Pentru ca nu m-am desconsiderat niciodata, nu am fost niciodata complexata. Nu m-am cufundat niciodata in confortul complexului si desconsiderarii, eu m-am biciuit, autoeducandu-ma si scotandu-ma poate prea repede din gropi in care as fi putut sa ma odihnesc, fie ele si mai putin confortabile decat ar trebui sa fie un loc de odihna. Asadar m-am intrebat de unde vine metafora asta a lipsei de consideratie pentru mine. Atat de pregnant si deja atat de des. Trei nopti la rand e mult. Pentru acelasi vis, la aceeasi ora. Ma tem sa ma culc, nu glumesc. Ce imi era mie dezagreabil momentul culcarii, dar sa vedeti in ce hal ma tem de el acum.

In dimineata asta m-am uitat pe geam imediat cum m-am ridicat din pat, am vrut sa vad oameni si caini, copii, plante, am vrut sa ma rup de vis cu ajutorul lucrurilor vazute afara. Am vazut, ca la fiecare sfarsit de saptamana aici, in curtea interioara, o armonie si o impacare pe care nu le pot resimti in totalitate, nu cred ca voi putea sa ajung vreodata la ele si ma feresc sa le mimez, ma feresc sa cad in asimilari partiale si fortate ale unor realitati care nu imi sunt proprii. Lumea este, cel putin la nivelul meu de educatie, mult mai linistita decat mine. Aici, in Berlin. Si nu numai. Cam in toate tarile occidentale in care am fost. Mult mai impacata si mult mai deschisa, mult mai increzatoare. M-am uitat o jumatate de ora cum familia din casa de langa cladirea mea a cules perele din pom si le-a pus intr-un cos. E un balet al miscarilor care spune foarte mult despre ce se petrece in sufletul oamenilor. Felul in care se privesc oamenii aici, felul in care rup o para si o aseaza apoi in cos, felul in care-si mangaie copiii, felul in care privesc in jur. Intreg Berlinul, cu vulpile lui alergand peste tot, cu iepurii lui, cu aricii lui, cu vulturii lui, cu toti copacii batrani si enormi tronand, cu bicicletele lui, cu lentoarea lui cu toate ca e ditamai metropola cu un trecut chinuit – il privesc zi de zi si ma umplu de bucurie. Il privesc cu admiratie si ma mangaie, ma linisteste. Imi reda incredere in rasa umana. Dar il privesc ca o batranica. Stau pe sezlong si privesc cu incantare ca lumea nu e asa rea ca pe vremea mea. Ca lucrurile merg spre bine. Pot sa mor impacata, viata e treaba cu cap, viata decurge inteligent, viata duce undeva.  Si, dincolo de ideile (cu care ma las des imbatata) ca suferinta, incarcatura mea ca estica trebuie folosite in arta, in iubire, in relatiile adanci cu oamenii, in general – dincolo de toate astea, as vrea sa ma pot misca si eu mai usor prin cele ale lejeretii occidentale. Degeaba sunt un om care stapaneste (poate mai bine decat multi dintre nemti) teoretic mecanismele libertatii, emanciparii, elegantei. Degeaba. De pus in practica, nu le-am pus cu adevarat. Nu am trait cu adevarat (pana acum) lucrurile pe care le-am invatat teoretic. Libertate, toleranta, armonie – toate astea sunt notiuni despre care pot scrie zeci de pagini si banuiesc ca pot scrie chiar corect aceste zeci de pagini. Dar sunt lucruri de care am stat departe atat de multa vreme. Si schioapat in manifestarea lor. Ceea ce imi parea interesant initial la persoana mea in contextul occidental, imi pare acum o povara. Nu pentru cei din jur, ei par chiar foarte interesati de un tumult pe care nu l-au intalnit prea des. Mi se pare o povara pentru mine. Si ma intreb foarte serios daca o sa vina ziua in care o sa culeg si eu pere cu atat de multa gratie si liniste, cu atat de multa bucurie simpla. Duminicile nemtilor sunt intotdeauna ravasitoare pentru un suflet incrancenat ca al meu. Duminicile occidentalilor, in general.  Oricat de iubit si respectat ai fi de ei, oricat de calde si sincere le-ar fi imbratisarile, oricat de mult ar fi ei pregatiti sa te asculte si sa te sprijine, oricat de mare ar fi bucuria lor sa te aiba printre ei, tu nu faci decat sa participi la viata lor, asta nu e inca viata ta. Specific ca altul e culesul de pere intr-o metropola, dupa ce te-ai indepartat de viata de la tara de vreo cateva decenii sau chiar secole incoace si altul e culesul ala de pere la bunica de la tara in gradina. Nu e acelasi lucru. Nu ca as fi cules vreodata pere la bunica. Ca nu am bunici la tara, asa cum stiti. Dar eu vorbesc aici despre o intoarcere la cele elementare dupa o imensa perioada de emancipare. E un ciclu care se inchide superb, nu o ramanere in timp si in conceptii statute, agrare.

Si mi-am dat seama, chiar daca este o banalitate pe care mi-ar fi putut-o spune oricine imediat dupa ce ar fi ascultat cateva lucruri despre plecarea din Romania, ca viata mea aici este senzationala, este frumoasa in fiecare detaliu, este mangaietoare, este neteda, este calda si buna cu iz parintesc chiar, se simte ca atunci cand stai intins sub un soare potolit dar sofisticat de toamna. Dar nu este viata mea, este ceea ce mi-am dorit sa traiesc si ceea ce mi-as fi dorit sa fiu. Acum particip la ea dar ea este construita si mentinuta de cei din jurul meu. Nici nu stiu ce s-ar intampla daca as lasa cu adevarat esenta mea imbarligata sa se reverse in duminicile nemtilor. Sunt un musafir delicat si manierat, un musafir dorit si indragit. Totul e perfect. Viata e perfecta. Un singur lucru nu e in regula. Eu cea veche. Iar eu cea noua nu sunt inca gata. Sunt departe de a fi gata. Stiu ca se poate raspunde cu un cliseu de genul: se va sedimenta si aranja totul in timp, se va pastra ce este esential din trecutul tau si se vor adauga elemente noi din viata germana, se va aseza totul in timp, vei fi un amalgam reusit de identitate romaneasca si identitate occidentala, vei fi impacata pana la urma. Dar eu stiu ca nu e asa.

De-aici si corpul meu nesimtit peste somnul meu lin si german, insotit de fosnetul perilor din curtea interioara. Ma bucur de acest vis pentru ca el reprezinta si va reprezenta in continuare un barometru al integrarii si linistirii mele. Degeaba voi arata eu a fata fericita pe strada si poate chiar voi crede ca am atins frecventa care ma inconjoara, daca noaptea ma voi trezi cu corpul meu peste mine, neputand sa respir si sa ma misc in voie.

În limba română există un adverb folosit în expresii în simbioză atât de reuşită cu vorbirea curentă, încât, deşi le folosim de multe ori, nu s-au demonetizat şi nici n-au devenit clişee. Folosim în afară ori de câte ori vrem să arătăm că ce se întâmplă la noi nu e normal, când vrem să comparăm lucruri similare dar de calitate diferită, când vrem să arătăm că cei ce ne conduc ar trebui să fie bucuroşi că nu sunt în altă ţară.
Aaa, păi în afară n-ai să vezi niciodată aşa ceva. Dacă făcea un ministru la ei asta, a doua zi se prezenta cu demisia la cabinet.
În afară, dacă un medic face o astfel de greşeală nu mai are ce căuta în sistemul sanitar.
Acolo, bugetarii nu sunt ca aici. Dacă nu-şi fac treaba, zboară din post.
Păi, în afară nici nu se stă la discuţii pentru că imediat îl dau ăia în judecată, iar daunele chiar se plătesc. Aici, să zici bine mersi că nu te-a călcat cu maşina.

S-a format, în timp, în conştiinţa noastră o linie de demarcaţie a doua zone, în afară şi aici. Înainte de Revoluţie, o astfel de polarizare se făcea, de regulă, când era vorba de calitatea produselor noastre. Tricourile de calitate erau chinezeşti, motorul bun de maşină era ăla franţuzesc, magnetofonul trebuia să fie rusesc ca să fie zdarovaia etc. Nu puteai să spui că în afară e mai bine pentru că partidul îţi dădea voie să zici doar că aici e mai bine.
Dar apoi s-a cimentat în mintea noastră colectivă că oriunde e mai bine în afară, gândindu-ne doar la Vest, de parcă aici ar fi marginea lumii civilizate. Ni s-a format o mentalitate de „grăniceri“, pentru că mulţi ne simţim ca nişte copii sprijiniţi de gard, cu ochii dincolo, unde vedem că e mai bine, că e uşor să facem în aşa fel încât să ne fie mai bine şi cu toate astea nu înţelegem de ce, Doamne, nu ne este şi nouă ca celor din afară.
După standardele conştiinţei sociale, locuim într-adevăr în altă lume decât cea civilizată. Poate la margine, dar în niciun caz în cea civilizată.

Interesant este faptul că, la 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea la UE, am trasat simbolic (pe lângă modificările ce ţin de circulaţia persoanelor, a mărfurilor şi drepturile comunitare, în general) un alt gard, dincoace de noi, ca formă de ieşire din lumea unde nu se poate vorbi de statul de drept, de respectarea drepturilor omului, de respectarea dreptului la proprietate, de pedepsirea furtului public ş.a.m.d. Dar gardul care ne izola de acel în afară tot nu a fost dărâmat. Şi ne vedem acum prinşi în forme fizice ale adverbelor de loc aici, acolo, în afară, dincoace, dincolo, ca într-o zonă crepusculară a Uniunii Europene. Ba suntem cu toţii înăuntru, ba nu suntem de fapt integraţi, ba aici e de fapt şi acolo.
Sau aici nu va putea fi niciodată în afară?…

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

sunt intr-un moment cand mi se pare ca nicio postare de pe acest blog nu este buna, titlurile nu sunt bune si imi vine sa sterg tot sa inchid contul si sa nu mai revin in veci, pentru ca oricum nu ma duce capul sa scriu.

Nu i-am urat niciodata. Chiar daca nu le-a lipsit nimic de cand au fost mici. Chiar daca au purtat Nike inca de la 2 ani, au avut bicicleta de la 4 ani, scuter la 12, si masina la 17. Intr-un fel ma hraneam cu lipsa lor de probleme si de griji.  Si-au permis sa aiba uniforma la 400 de lei, si nu un sacou SH la 12 lei, sau unu care i-a ramas mic lui bunicu’, isi permiteau sa plateasca fondul scolii la timp si cateodata sa mai sponsorizeze si balul bobocilor. Normal ca  notele de la scoala erau un fel de medie intre cat ai, ce stii si cat de bine te intelegi cu profesorul respectiv. Nu i-am urat pentru notele lor bune.. chiar nu-mi pasa.  Si au terminat si scoala, si au avut bani sa ia la BAC note mai mari decat mine, si tot nu i-am urat pentru asta. Am fost prieten cu ei.  Ei mergeau in vacanta la munte. Mergeau in toate excursiile organizate cu clasa. Nu-i uram pentru asta, ci chiar ma bucuram pentru ei. Imi placea sa-i ascult cum povestesc despre ce au mai vazut si ce au mai facut. Nu m-am dat nici o clipa deoparte sa zic – acolo e clasa inalta, si noi parlitii, mai in spate. N-am fost cel mai bun la nimic,n-au avut mare profit de pe urma mea, dar cu toate astea, m-au primit in grupul lor. N-am fumat cu ei, n-am baut cu ei, n-am mers in toate cramele cu ei, nu mi-am permis sa vin in fiecare zi la strand cu ei, si cu toate astea, ma chemau de fiecare data. Aveam aceiasi pereche de blugi decolorati de 2 saptamani, aceiasi adidasi din bazar de vreo 8-9 luni, dar nu conta asta. Ii iubeam pentru ca beau doar o gura de suc din toata sticla, restul o imparteau, napolitanele le puneau pe masa, si mancam toti din ele. Toti luam aceleasi note in lucrari, pentru ca ne ajutam intre noi. Toate nebuniile le planificam impreuna. Nimeni n-a raspuns cand a venit directorul si a intrebat cine a incuiat pisica in dulap, cine a turnat apa cu creta pe scaun, cine a copiat de la cine, cine a desenat moaca profesoarei pe tabla.. etc. Cand ne certam cu profesorii, ne tineam partea unii altora, si cand chiuleam, chiuleam toti. Nu, nu toata clasa, ci doar colectivul ei.
Mai erau dintre “parliti”, care nu reuseau sa se integreze, si erau bataia de joc a celorlalti.  Se refugiau in carti, in lucruri care sa le ia atentia de la realitate; nu stiau sa socializeze, chiar daca aveau 10 la romana si la cultura civica.
Au fost marginalizati turnatorii, aia care nu ne ajutau la lucrari, aia care erau doar intre fete toata ziua, aia care mancau singuri in spatele scolii, aia care cand se lua cineva de noi, o luau la fuga. Niciodata nu ne-au placut aia care pupau in fund profesorii si le tineau tot timpul partea, aia care aduceau aminte profesorilor de tema de acasa, si controlorii de teme care nu stiau sa faca si exceptii. Nu ne placeau aia care spuneau ca nu si-au scris, doar ca sa nu putem copia si noi, si nu ne placeau aia care invatau in fiecare pauza.   N-a fost vorba de bani nici o clipa.. cel putin in scoala.. Paduchii s-au transmis, si banii s-au impartit..

Auzim mai nou că insula din nordul Atlanticului cu o populaţie totală cît jumătate de Chişinău s-a hotărît să intre în Uniunea Europeană. Comisarul european pentru extindere a spus că această ţară nordică, chiar dacă este printre fruntaşele democraţiei din lume şi una dintre cele mai sprospere, totuşi nu va beneficia de un regim special de integrare. Totuşi, ne putem aştepta că în 3-5 ani Islanda va fi membru UE cu drepturi depline (şi acum face parte din zona Schengen, precum Norvegia şi Elveţia), ceea ce nu se poate spune despre oricare altă ţară-candidat.
Aşadar, de ce patria lui Bjork – Islanda poate deveni al 28-lea stat comunitar, înaintea Turciei, asociată de mai multă vreme, a Croaţiei şi Macedoniei, asociate mai recent, cele mai aproape de UE dintre statele balcanice. De ce Moldova nu poate fi nr. 28 nicidecum?

Exista viata dupa televiziune

Stereotipul indus ascunde realitatea şi strică partea încă sănătoasă a comunităţii noastre.

Cum e posibil ca o imagine să fie confundată cu adevărul însuşi al lucrurilor? Nimic mai simplu. Dacă în locul adevărului ţi se prezintă o mie de minciuni, reluate obsedant, sfârşeşti prin a crede orice. Cunoaşteţi proverbul: „Când doi îţi spun că eşti beat, du-te şi te culcă“… Principiul intoxicării mediatice funcţionează similar: dacă toate televiziunile spun ceva, afirmaţia devine mai întâi verosimilă, apoi convingătoare şi, pe urmă, incontestabilă.

La televiziunile româneşti lucrează probabil sub 5.000 de oameni care nu participă la o conspiraţie, dar au puterea de a substitui realităţii orice conţinut prefabricat. Cei care consumă programele – în general mediocre, vulgare şi agresive – preiau treptat aceste caracteristici.

Cei care nu se mai uită la televiziuni nu se mai văd pe ei înşişi – ca majoritate normală – şi nici nu mai sunt vizibili. Din cauza ecuaţiei „nu există decât ce se vede“ (la televizor), societatea devine oarbă, surdă, condiţionată pavlovian şi uşor de manipulat.

Manipularea din „epoca de aur“ continuă sub această formă. În 20 de ani, ea ne-a furat autostima, reflexul dialogului şi minima libertate de a ne exprima opinia. În definitiv, cine ne manipulează? Nu putem identifica o entitate distinctă. Ştim totuşi că numeroase persoane – patroni, politicieni, ziarişti corupţi, clienţi – profită de statu quo. Poate că nu s-au vorbit, însă acţionează convergent, pentru că au interesul ca România să nu evolueze spre un model cultural realmente democratic. În realitate, milioane de români îşi doresc o asemenea evoluţie. Există politicieni care percep critic starea clasei politice. Există ziarişti care ar vrea să-şi exercite corect profesiunea. Există un public dornic să consume altceva decât circ, scandal şi pledoarii pentru înjosirea colectivă. Aşa cum există elite româneşti capabile să schiţeze alternativa unui proiect de societate respirabil.

Mulţi se plâng că, după dobândirea condiţiei de stat-membru al UE, ne-am pierdut forţa de a genera un nou proiect naţional. Cum nu mai avem în ce ne „integra“, ne afundăm în propria mocirlă. Această involuţie poate fi oprită. Nu suntem un popor de hoţi, de ţaţe şi de proşti. Cred că a sosit timpul ca societatea românească să-şi reseteze agenda şi să-şi mobilizeze voinţa de a respinge „situaţia“ pe care mainstream-ul mediatic ne-o prezintă ca oglindă strâmbă şi, mai ales, ca fatalitate.

Revigorarea civismului riscă să dureze mai mulţi ani. Nimeni nu posedă soluţii gata făcute. Important e să revendicăm exerciţiul propriilor drepturi. De pildă, să conştientizăm, oricine am fi, că minciuna mediatică e un drog letal. Să folosim netul ca forum din care gladiatorii sunt respinşi de către toţi cei care doresc să-şi spună părerea fără să intoxice dezbaterea cu insulte, onomatopee şi pseudoargumente delirante. Să nu mai spunem doar ce nu vrem, ci mai curând ce propunem. Cu adevărat. Adică nu la televiziune, ci pentru vieţile noastre, trăite laolaltă.

Articol preluat din cotidianul.ro

Masterul de Integrarea Europeana specializeaza studentii in modul de functionare al pietei unice in spatiul Uniunii Europene.