Toţi oamenii mari au spus la un moment dat nişte prostii mai mari de cît ei. Faptul că ai un intelect mai puternic decît al 99,99 % din populaţia lumii, nu te scuteşte de greşeli comice. Errar humanum est, nu-i aşa? Şi- asta  e toată latina mea. (Tocmai mi-a ieşit o rimă, pentru cine n-a observat)

Am vizitat ieri muzeul figurilor de ceară din Madrid (16 euro e destul de mult pentru un bilet, dar ţinînd cont de faptul că în preţul biletului intră o călătorie cu trenul groazei şi un simulator de montagne-russe…)  şi mi-am amintit de ceva spus de Immanuel Kant,  zeul raţiunii pure, în Antropologia din perspectivă pragmatică. Ţinînd cont de faptul că el vorbea serios cînd a scris ce a scris, faptul e astăzi mai mult decît comic.  O să spun imediat despre ce e vorba.  După părerea mea, atunci cînd vizitezi un muzeu cu oameni de ceară, pierzi toată distracţia dacă priveşti figurile de la distanţă. Trebuie să te apropii de ele pînă unde ai putea să le simţi respiraţia, dacă ar avea. Din cînd în cînd, mai vezi cîte o figură de ceară care simulează respiraţa, cum ar fi un model ce pozează pentru un pictor celebru, şi căruia i se ridică şi coboară sînii masivi, ca şi cum ar respira. Din păcate, nu era vorba de un nud, aşa că aparatele de simulat respiraţie stăteau bine ascunse  în spatele unei rochii ce nici măcar nu avea decolteu. Dar să revin: trebuie să te apropii de figurile alea de ceară pînă acolo unde ai putea să le simţi respiraţia, să le priveşti în ochi şi să observi cele mai mici detalii de pe piele. Dacă o să faci asta, o să ai senzaţia că ai în faţă o persoană vie al cărei spaţiu intim tocmai l-ai invadat şi care, din motivul ăsta, trebuie să reacţioneze cumva. Numai că nu reacţionează, dar ţie ţi se pare că ar putea, iar din opoziţia asta rezultă o tensiune pe care o poţi prelungi la nesfîrşit, dacă vrei, stînd acolo, nas în nas cu o figură de ceară.

Ce zicea Kant? Nu ştiu cum arătau manechinele din vitrinele de pe vremea lui, în niciun caz nu la fel de bine ca cele pe care le aranjează Puiu în zilele noastre. Oricum ar fi arătat, referindu-se la ele, Kant spunea  că manechinele trebuie să fie astfel făcute încît să nu semene prea mult cu oamenii din carne şi oase, pentru că faptul ăsta ar avea o nu ştiu ce semnificaţie metafizică care ar tulbura ordinea raţională a Universului. Sînt curios cum s-ar simţi Kant dacă ar vizita muzeul pe care l-am vizitat eu aseară. Aş fi dispus să-i plătesc eu cei 16 euro, chiar dacă, sînt sigur, Kant nu ar vrea să profite de trenul groazei sau de simulatorul de montagne-russe, considerîndu-le mult sub demintatea lui de părinte al raţiunii pure. Şi eu l-aş înţelege perfect. La fel de curios sînt ce părere ar avea Kant de realităţile noastre virtuale, în care ne putem alege după plac identităţile, de manipularea genetică şi clonare şi, mai ales, de emanciparea femeii, care, după el, e făcută dintr-un material metafizic inferior celui din care e făcut bărbatul.

Ne naştem obosiţi, încercând să trecem prin viaţă fără a lăsa prea multe urme. A lăsa paşi demn de urmat pentru generaţiile viitoare cere efort, trebuie să munceşti, să lupţi, să te învingi pe tine însuţi, nu să duci o viaţă conturată de sedentarism la toate nivelele.

Am citit undeva că la o viaţă de 80 de ani (cei mai tari conform Ps.90.10) dacă luăm în calcul o medie de 7 ore dormite pe noapte, ne petrecem 24 de ani din viaţă dormind. Acesta este somnul de noapte, spunem noi necesar, fără a mai calcula după amiezile în care te simţi frânt de la şcoală sau servici, sau după amiezile de duminică pe care trebuie să le dormi pentru a putea digera bine predica de dimineaţă sau alte şi alte situaţii în care eşti nevoit să dormi şi ziua. În acest fel mai adaugăm câţiva ani buni de somn la viaţa noastră, aşa că putem rosti la unison zicala binecunoscută: “o viaţă avem şi pe aceea o dormim”.

Dacă e să punem în balanţă viaţa oamenilor care au realizat  şi au lăsat o moştenire culturală, ştinţifică sau spirituală cu a noastră, a oamenilor de rând, vom observa un lucru limpede: aceşti oameni nu au făcut cunoştinţă cu sedentarismul, sau dacă au făcut, l-au ignorat şi nu le-a devenit prieten. Misionari, evanghelişti, oameni de ştiinţă, inventatori, poeţi, compozitori şi alţii oameni cu merite deosebite, au avut o viaţă activă şi au fost nevoiţi să închidă uşa vieţii trăite în repaus, odihnă şi comoditate,  pentru a-şi duce la indeplinire visurile de care au fost stăpâniţi.

Le numim ore de relaxare şi le petrecem în faţa computerului sau a televizorului, dar uităm că adevărata relaxare este în mijlocul naturii înconjuraţi de familie departe de telefon, laptop sau pager.

Sedentarismul relaţiiilor se vede în vizitele tot mai rare pe care le facem prietenilor sau membrilor bisericii. Ne mulţumim cu telefoane sau discuţii pe mess şi emailuri. Pavel a facut atâtea călătorii misionare şi prezenţa lui fizică acolo a fost o binecuvântare pentru mulţi.

Sedentarismul intelectual este ilustrat cel mai bine în  materialele citite. Dacă cea ce citeşti sunt doar subtitrările filmelor şi proiecţia versetelor din biserică, atunci pune-ţi serios un semn de întrebare. Dacă  nu ai citit Biblia nici măcar odată şi ai cel puţin 14 ani, frecventezi biserica şi te numeşti creştin, dă-mi voie să-ţi dau exemplu pe fraţii musulmani care învaţă Coranul pe de rost… Asta ar trebui să ne umple faţa de ruşine.

Sintagma: “Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese”, piesă de căpătâi pentru unii, trebuie pusă faţă în faţă cu versetul Scripturii din Proverbe 24.33 <<„Să mai dorm puţin, să mai aţipesc puţin, să mai încrucişez mâinile puţin ca să mă odihnesc!”… Şi sărăcia vine peste tine pe neaşteptate, ca un hoţ, şi lipsa, ca un om înarmat.>>

O viaţă de sedentarism este o viaţă seacă şi searbădă. Să ne venim în fire, să acţionăm până nu este prea târziu, pentru ca firul vieţii noastre să fie prins în ţesătura divină, ţesătură care brodează veşnicia şi întoarce suflete din pierzare la viaţa din abundenţă în Hristos

Nicu Meister

A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).

Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.

Este prima traducere în limba română a acestui text.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |

Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.

Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane

Baudelaire

şi

experienţa abisului 

Capitolul III

Prezentare şi traducere din limba franceză

de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.

*

Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?

Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.

Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.

Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.

Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.

S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“

Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale: 

„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“

Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, ­à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?

Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?

Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.

Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?

După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].

Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.

Notă:

[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru. 

Referinţa originală:

Benjamin Fondane – Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.

 Gratias agimus.

I used to keep my wife ( include senses and intelect) in high regard and she became successful too in what she set out to do and shattered my peace and stole my harmony. I complained to God who is the only one in policing who listens and he told that I will ressuerect peace for you and restore harmony but you will have to forgive for she does not knoweth what she does. I did as advised and the peace became unbroken and harmony returned back, thanks to God.

Articol de Ronald Holt, directorul Institutului de cercetari “Floarea Vietii”, infiintat de Drunvalo Melchizedek, http://www.floweroflife.org/higherself01.htm

Sa intelegem o caracteristica importanta a mintii

Imaginati-va pentru un moment ca va aflati in fata unui lac limpede. Acest lac este atat de nemiscat si limpede, incat puteti vedea reflexia dealurilor si copacilor din jur. Cum priviti la aceasta reflexie, sunteti uimiti de nivelul ridicat de claritate. Acest lucru incepe sa va captiveze si va concentrati pe acuratetea detaliilor. Pe masura ce trece timpul va dati seama ca sunteti atat de fascinati de claritatea detaliilor din reflexie, incat cu greu va dati seama ca va orientati in raport cu realitatea reflectata.

Aceasta realitate reflectata si orientarea voastra in interiorul ei devine tot mai credibila si concreta pe masura ce ii acordati mai multa atentie. Acest lucru este exact ceea ce fac mintea si ego-ul. Incearca sa faca sa para ca ceea ce este efemer este concret. Cand iti  deschizi inima, este ca un nor trecator de ploaie care picura un strop de apa pe oglinda nemiscata a reflectiei. O unda pe suprafata apei produce o trezire a mintii din realitatea reflectata. Mintea incearca mereu sa faca in asa fel incat reflexia sa para ceva concret in realitatea si sistemul nostru de credinte.

Pe scurt:

• Mintea noastra incearca sa creeze forme din lucrurile ce nu au forma.
• Inima noastra ia forma si incearca sa o returneze la stare fara de forma.
• Dorinta noastra vrea sa se contopeasca cu orice lucru asupra caruia este focalizata atentia noastra.

In societatea noastra, am pus o valoare mai mare pe minte si intelect. Este important, cu toate acestea exista si consecinte. Asta ne-a facut sa fim constant focalizati pe minte fara a acorda aceeasi pregatire si pentru inima. Focalizandu-ne prea mult pe minte ne mentinem intr-o stare de dezechilibru. Aceasta stare de dezechilibru permite mintii sa toarne un strat de ciment peste lumea vasta si delicata a sensibilitatii, vulnerabilitatii si a sentimentelor, facand astfel dificil pentru inima sa se deschida. Vorbind in general, daca mintea nu poate controla ceva, il va denunta sau denigra pana cand va putea invata sa lucreze in colaborare cu acel lucru.

Mintea (sau intelectul) va incerca uneori sa-ti spuna ca ti-ai deshis inima. Totusi, intelectul considera ca prin deschiderea inimii vei fi lipsit de rezultatele pe care le cauti si iti va permite sa te retragi mai mult intr-o lume sterila care uzurpa realitatea si care se cimenteaza incet in jurul tau. Singura implinire totala am gasit-o cand m-am abandonat complet iubirii si am privit cum aceasta imi indeparta rigiditatea din cimentarile interioare.

Abandonarea si deschiderea inimii nu este un lucru care se face o singura data. Trebuie sa practicam abandonarea catre inima noastra in fiecare zi pana cand vom deveni atat de obisnuiti si confortabil cu acest proces, incat ne vom putea abandona inimii in fiecare clipa.

Pe masura ce continuam sa ne rafinam pe noi insine si sa rafinam capacitatea de a simti nuantele subtile din vibratiile fine, vom deveni constienti de prezenta unei varietati de fiinte care exista in alte planuri. Vom avea atunci un simt clar si un grad de intelegere a fiintelor cu care comunicam. Campul unificat care cuprinde mai multe planuri sau dimensiuni de existenta este atat de populat cu fiinte, incat fiecare centimetru din fiecare plan este viu si constient. Ca si apa, campul unificat est vascos in constiinta vie, creand o esenta de lumina lichida asemanatoare cu suprafata apei de pe lac. Aceasta  este o parte a faptului ca iubirea e cea mai inteligenta forta a creatiei. Iubirea este singura frecventa smerita si destul de iertatoare pentru a ne permite sa ne unim in armonie cu cei din alte planuri de existenta. Ca si cum ai adauga apa peste apa, nu se opune rezistenta.

Nu sunt eu primul care scrie despre misticismul religios şi nu sunt nici ultimul care o va face. Nu eu l-am inventat şi nici eu nu am inventat argumentele pentru combaterea lui.

De ce ar trebui să intereseze pe cineva despre misticism? Misticismul a intrat prin anumite filiere şi în creştinismul modern aflându-se într-o răspândire tot mai largă şi asupra denominaţiilor neoprotestante invadând chiar şi doctrinele acestora.

Mişcarea carismatică susţine cu tărie existenţa unor experienţe indescriptibile şi aproape neperceptibile de către raţiunea umană. Sună interesant şi poate palpitant pentru unii – dar este împotriva învăţăturilor obiective pe care Scriptura ni le oferă.

Mie nu mi-ar place, spre exemplu, să ştiu că nişte tinerei din biserica pe care o păstoresc au tot felul de experienţe transcedentale care  sunt corelate cu experienţe raţionale, în primul rând, ale creştinilor din primul veac revendicate acum de ei însă sub forme diferite sau cu accente deosebite  decât cele observate în Scripturi.

Pentru unii poate că va fi o experienţă mentală dureroasă citirea acestui post însă am o veste (sau două chiar) bună: nu totdeauna scriu aşa, un astfel de exerciţiu ascute puţin mintea. Nu cred că la ora actuală există cineva mai explicit ca şi Carl Henry care să prezinte mai biblic şi mai bine argumentat căile de cunoaştere a lui Dumnezeu.

Enjoy!

• Misticismul religios descrie intuiţia ca pe o cale de cunoaştere care se opune atât raţiunii, cât şi sentimentului şi astfel şi revelaţiei divine inteligibile.
• Divinul nu poate fi cunoscut pe baza criteriilor aplicabile vieţii cotidiene. Dumnezeu transcende distincţiile dintre adevăr şi neadevăr şi este dincolo de bine şi rău.
• Concentrarea personală asupra Divinului  prin transcendere (a păşi peste) psihică (reflectare a realităţii, specifică sistemului nervos) a categoriilor de spaţiu şi timp, de adevăr şi eroare, bine şi rău cuprinde conştiinţa adoratorului în Totul infinit şi duce la o uniune şi identificare extatică cu inefabilul (cel care nu poate fi exprimat în cuvinte).
• Uniunea misticului cu realitatea ultimă elimină în chip declarat categoriile de gândire şi experienţă, se susţine că realitatea religioasă nu se poate verifica prin căi obişnuite de cunoaştere şi care se poate aplica altor relaţii umane.

Concluzii?

Misticul ar trebui să pună la îndoială intenţiile metafizice nu să declare incompetenţa raţiunii

Misticul consideră că eşecul raţiunii de a confirma sau valida pretenţiile sale dovedeşte incompetenţa raţiunii în ce priveşte problemele religioase. Nu ar fi mai potrivit să se pună la îndoială credibilitatea intenţiilor metafizice (depăşesc cadrul experienţei, fenomene care nu pot fi studiate cu simţurile noastre)? Ce criteriu de adevăr şi eroare mai rămâne dacă Dumnezeu este dincolo de adevăr?

Misticul nu poate susţine ca adevărat ceva ce trece dincolo de adevăr.

Pare că absorbţia (încorporare) eului de către infinitul religios într-o uniune extatică, ce transcende distincţia dintre subiect-obiect anulează abilitatea misticului de a oferi o dare de seamă asupra stării de lucruri reale.

Misticul nu poate vorbi despre inefabil pentru că nu are nici un temei – el este inexprimabil

Misticul trebuie să foloească raţiunea şi convenţia logicii dacă vrea să vorbească despre realitatea inefabilă. Totuşi realitatea ultimă – dacă este capabilă de reprezentare inteligibilă termenul inefabil nu îşi mai are sensul; iar dacă nu este capabilă de reprezentare inteligibă, misticul nu mai are temei (şi nici rost) să mai vorbească despre Inefabil.

Ex: cineva poate argumenta împotriva celorlalţi că a văzut o farfurie zburătoare dar e cu totul absurd să descrii o realitate despre care se suţine că este ineret inexprimabilă.

Misticul nu poate formula experienţa lui împărtăşind-o altora – ea este inexprimabilă!

Misticul nu poate formula experienţa pe care trebuie să o aibă şi alţii fiindcă în cazul unei „intuiţii inexprimabile” nimeni nu ar putea şti ce experienţă a avut altcineva.

Misticul nu poate infirma că credinţa lui nu e decât o plăsmuire a imaginaţiei lui

Misticul nu are nici o bază sigură pentru credinţa că acel Inefabil ar fi altceva decât o plăsmuire a imaginaţiei sau doar un concept limitativ (care limitează).

Misticul nu are bază sigură pentru credinţa că acel inefabil nu e decât ceva ce depăşeşte capacitatea de a cunoaşte

Misticul nu poate infirma că, credinţa lui nu e decât un concept limitativ care descrie tot ce ar putea depăşi capacitatea omului de a cunoaşte. Limitarea conceptului este limitarea cunoaşterii la tot ce nu poate cuprinde mintea umană. Este o aberaţie.

Misticul nu poate transforma experienţele paradoxale în afirmaţii despre natura ontologică

Nu există nici o bază legitimă pentru a transforma experienţele paradoxale sau contradictorii în afirmaţii despre natura realităţii ontologice (trăsăturile generale ale existenţei)

Cum poţi susţine ceva (despre care nu ai precizie) că există cu adevărat?

Apărătorii teologiei negative declară că Dumnezeu există dar nu ştim exact ce este. Dar cum se poate susţine că ceva, despre care nu putem afirma cu precizie nimic, există cu adevărat?

Misticul nu poate considera părerile lui prea valoroase cât timp sunt doar ale lui

Sigur că oricine are tot dreptul să insiste că el are cu totul alte păreri despre Dumnezeu decât ceilalţi. Dar misticul n-ar trebui să-şi considere părerile prea valoroase în cazul în care ele nu i-ar aparţine decât lui.

Misticul nu poate avea audienţă pentru că el nu are criterii de judecată şi doar pretinde epistemologie proprie

Dar dacă cineva pretinde valabilitate universală pentru orice afirmaţie despre Divin, el trebuie să introducă criterii care să facă posibilă judecata între concepţiile alternative;  simplus fapt că cineva pretinde că urmează o epistemologie (procesul cunoaşterii) proprie nu îl îndreptăţeşte la un auditoriu înţelegător.

Dumnezeu, revelaţie şi autoritate. Carl F. H. Henry

Pentru că vreau să descopăr ce înseamnă sa fii criticat cu adevărat. Şi pentru că vreau să critic la rândul meu.

Pentru că un gând, o părere sau o idee pot fi uitate sau schimbate în timp, dar dacă sunt scrise, răman ca dovadă a ceea ce am fost cândva. Sau ceea ce am fi putut să fim.

Pentru că vreau sa fiu un arhitect. Arhitect al intelectului meu pe care îl construiesc prin cuvintele pe care le transmit.

Pentru că îmi place să scriu. Şi este un motiv suficient de bun să scap de lenevie .

Pentru că sunt nerăbdător să contribui oricât de puţin la blogosfera românească; şi pentru că îmi place să cred că, dacă unul din 50 de români ar avea un blog, ţara noastră ar depăşi orice regres.

Vă las pe voi să realizaţi de ce .

Notă: În articolul de faţă, am preferat în cele mai multe locuri termenii teism şi teist termenilor creştinism şi creştin, fără a mă referi prin teism şi la alte religii teiste în afara creştinismului – deşi unele din afirmaţii pot fi aplicate într-un mod valid şi acestora.

Ajută, desigur, şi moda, înţeleasă, fireşte, conform criteriilor şcolii. Dacă e înţelept, aspirantul la Baronie poartă hainele corespunzătoare, foloseşte argoul corespunzător, admiră lucrurile corespunzătoare şi râde la glumele corespunzătoare. Şi, desigur, ca şi în lumea de afară, cei de la periferia clasei privilegiate pot şi chiar încearcă să se insinueze în ea, apelând la metodele tipice de a face pe plac altora. – C. S. Lewis *

Nu ştiu cui îi este străină afirmaţia conform căreia ateismul oferă un temei mai puternic decât teismul pentru împlinirea intelectuală. Oricum, dacă în trecut nu era dintre cele mai populare, popularitatea ei este azi în creştere. Cu toate astea, nici eu şi, sper, nici voi nu suntem din aceia care atribuie valorea de adevăr a afirmaţiei în funcţie de popularitatea ei, aşa că rămâne să ne confruntăm cu lucruri mai serioase şi mai captivante decât popularitatea! Înainte de a trece mai departe trebuie însă să definim pe cât e cu putinţă semnificaţia expresiei împlinire intelectuală. În primul rând, omul care n-are nicio întrebare, orientat spre ziua de mâine şi axat pe procurarea hranei, vizionarea unui film cum o fi, şi dacă se poate să aibă şi o bere bună lângă el, nu are prea multe în comun cu expresia împlinire intelectuală; el nu-şi pune întrebări pentru că are, sau mai degrabă crede că are, toate răspunsurile sau pur şi simplu nu are nicio treabă nici cu întrebările, dar nici cu răspunsurile. Însă există şi o altă categorie de oameni, aceştia îşi pun întrebări şi caută răspunsuri rezonabile, iar împlinirea lor intelectuală depinde de raţionalitatea răspunsurilor pe care le-au găsit. Desigur, aceştia nu se aşteaptă să fie omniscienţi şi, cei rezonabili dintre ei, nici nu au asemenea aspiraţie. Zacharias spunea:

Există în esenţă patru întrebări la care orice fiinţă raţională trebuie să răspundă: întrebările privitoare la origine, la sens, la moralitate şi la destin. (1)

Răspunsurile pe care le dă ştiinţa operaţională sunt accesibile atât minţii ateului, cât şi celei a teistului – am căzut de mult de acord asupra structurii atomului, asupra mecanismului de acţiune al antibioticelor, asupra structurii unei fibre musculare, asupra legilor fizicii, asupra compoziţiei unei stele etc., toate acestea însă nu ne sunt de niciun ajutor atunci când vine vorba de întrebările de mai sus şi totodată oferă aceeaşi satisfacţie intelectuală atât mie ca şi teist, cât şi ateului. Adevărata provocare intelectuală însă începe atunci când abordăm întrebările respective şi verificăm rezonabilitatea răspunsurilor pe care le dau anumite sisteme (ateism, panteism, teism) şi la care anumiţi indivizi aderă. Pentru a clarifica şi mai mult conceptul de implinire intelectuală, aş putea spune că aceasta depinde strict de acoperirea raţională pe care o au afirmaţiile considerate ca fiind adevărate de către o persoană reflexivă. Iar când spun acoperire raţională, nu vreau să spun ştiinţă sau doar ştiinţă – sunt nevoit să abordez acest aspect, deoarece există unii care au ajuns la nivelul în care  consideră că ştiinţa este singura metodă de a descoperi vreun adevăr, pe când, în realitate, ştiinţa nu este mai mult decât un pui de raţiune şi nu face/ar trebui să facă altceva decât să ofere premise corecte pentru raţionamente valide. Pe de altă parte, cei care susţin că metoda ştiinţifică este singura metodă de a descoperi adevărul, sunt puşi în situaţia delicată de a-şi demonstra în mod rezonabil afirmaţia – lucru imposibil atât pentru metoda ştiinţifică, cât şi pentru orice altă metodă imaginată. Totuşi pentru a nu părea atât de strict, deşi sunt chiar mai strict de atât, sunt dispus să mi se prezinte orice încercare de demonstraţie în acest sens, şi în măsura în care se va dovedi validă (dacă se va dovedi) sunt gata să o împărtăşesc eu însumi. Aşadar rămân cele patru întrebări la care orice adept al unui sistem de gândire trebuie să răspundă, patru răspunsuri în care se deosebesc toate sistemele de gândire şi patru răspunsuri care fie satisfac o minte raţională, fie o intrigă.

Referindu-se la origine, a universului şi a omului, ateul va răspunde cu nimicul la prima şi cu întâmplarea la a doua, iar faptul că aceste răspunsuri sunt împărtăşite de multă lume sau de spuma oamenilor de ştiinţă nu le face mai adevărate decât false. Primitivul care atribuia elefanţilor şi zânelor cosmice un mare respect şi punea pe seama lor o sumedenie de lucruri neexplicate de altceva, păstra o integritate intelectuală în primul rând pentru că nu nega evidenţa – nu nega universalitatea cauzalităţii. El era gata oricând să pună fulgerul pe seama electronilor, însă întrebarea lui nu era dacă acesta este ori nu un fascicul de electroni! Pur şi simplu nu pregeta să recunoască că lucrurile mari sunt cauzate de altele şi mai mari – primitivul îl căuta pe cel mai mare! Ateul însă, pesemne că în numele ştiinţei, atribuie lucrurilor mici cauze în lucrurile mai mari, însă în numele ateismului atribuie lucrurilor mari originea în nimic. În acest sens, admir raţionalitatea primitivului fără să mă gândesc dacă explicaţia concluziei lui consta în frica lui sau în altceva – pur şi simplu, gestul de a căuta ceva mai mare pentru a explica ceva mai mic, şi asta spus în termenii cei mai prosteşti, era superior gestului multor moderni de a căuta nimicul de frica de a găsi altceva. În acest sens, o afirmaţie, ori de ce nu – o credinţă, nu este falsă doar pentru că este primitivă şi nici nu este adevărată doar pentru că este modernă. Primitivii (unde intră şi teiştii după ultimele catalogări) se luptau tot mai mult pentru a ajunge la cunoştiinţă şi au ajuns la a fonda o sumedenie de ştiinţe, iar evoluţia lor nu a fost aceea că făceau raţionamente tot mai valide, ci aceea că plecau de la premise tot mai adevărate – la urma urmei asta a făcut posibilă ştiinţa. Unii dintre moderni în schimb, taie orice elan şi orice posibilitate ca vreun raţionament să fie corect şi calcă în picioare orice rezultat al ştiinţei – şi toate astea, pare-se din spusele lor, tocmai de dragul ştiinţei. Într-un articol mai vechi scriam:

Nu mă voi angaja în lungul proces de a demonstra falsitatea observaţiilor celor care afirmă că a fost pusă experimental în evidenţă lipsa cauzei pentru anumite evenimente, aşa că nu voi vorbi deloc de proces, ci mă voi limita la a vorbi despre cum se autodescalifică orice teorie care neagă legea cauzalităţii. În primul rând, negarea legii cauzalităţii descalifică validitatea gândirii. Pentru că dacă se afirmă că apariţia universului ar fi necauzată atunci, cu atât mai mult, orice eveniment ar putea fi necauzat. Dacă legea cauzalităţii nu este o lege universală, atunci nu mai există niciun motiv logic de a afirma că evenimentul x este cauzat – pentru că atât evenimentul x cât şi ceea ce presupunem că ar fi cauza lui, ar putea foarte bine să fie ambele necauzate. Ai putea să afirmi că unele evenimente sunt asociate, dar ai pierdut orice raţiune de a afirma că unul ar putea fi cauza celuilalt. De asemenea concluziile noastre, pentru a fi valide trebuie să se bazeze pe nişte premise, dacă ar fi cauzate de altceva decât de un antecedent logic sau dacă n-ar fi cauzate defel, nu s-ar mai pune problema ca ele să fie valide. Dar să observăm ce fac cei care infirmă această lege a cauzalităţii. Pentru a infirma că legea respectivă există, ei vin şi afirmă că au tras această concluzie tocmai din faptul că au observat evenimente necauzate şi astfel au infirmat-o. Cu alte cuvinte, cauza pentru care ei cred că nu există legea cauzalităţii este un eveniment anume – dar concluzia lor este tocmai aceea că este falsă afirmaţia că evenimentele au nevoie de o cauză ca să se întâmple. Se folosesc de legea cauzalităţii pentru ca raţionamentele lor să fie adevărate, dar apoi concluzionează că legea cauzalităţii nu există – de unde reiese că nici raţionamentele lor nu sunt valide. În al doilea rând, dacă nu există o lege a cauzalităţii, ne luăm adio de la ştiinţă. Atunci când folosim un simplu termometru, trebuie să plecăm de la faptul că temperatura pe care o arată acesta este cauzată fie de mediul înconjurător, fie de faptul că termometrul este stricat, fie de amândouă. Dar dacă am eliminat legea cauzalităţii, atunci putem  fără nicio restricţie să afirmăm că temperatura pe care o arată termometrul poate să fie necauzată. Acest fapt se extinde însă asupra tuturor descoperirilor ştiinţifice, pentru că ceea ce noi ştiam până acum e faptul că descoperirile ştiinţifice au fost cauzate pe de-o parte şi de faptul descoperit, însă acum ni se spune că de fapt evenimentele nu au neapărat nevoie de o cauză, ci pot să apară în mod necauzat. Şi pe bună dreptate, dacă ditamai universul n-are nevoie de o cauză, de ce-ar avea nevoie o maree? Despre evenimente se pare că ne este de ajuns să constatăm că sunt asociate, nu şi conectate: ca şi cum ai spune că SIDA apare împreună cu virusul HIV, nu că HIV este cauza pentru SIDA. O astfel de negare a cauzalităţii nu face doar ca inferenţele noastre să fie invailde, dar face ca toată ştiinţa să fie o pierdere de vreme (în timp ce oamenii să străduiesc să găsească cauzele unor boli şi să le îndepărteze, vin alţii şi ne spun că nu există cauzalitatea). Cea mai mare problemă e că oricând afirmă o concluzie, ei consideră cauzalitatea ca fiind ceva real şi nu acceptă că s-ar putea ca inclusiv concluzia lor să nu fie cauzată de un antecedent logic (ci necauzată) – însă se aşteaptă să fie crezuţi când afirmă că nu există însăşi cauzalitatea care face posibil raţionamentul. (2)

În acest sens, atunci când ne gândim la origine chiar şi răspunsurile pur primitive sunt mult superioare din punct de vedere raţional răspunsurilor date de ateism. Teismul însă, a mers mai departe – teoria teistă a originii universului este în concordanţă cu ultima găselniţă a ştiinţei, Big Bangul. Nu numai atât, dar teoria teistă precede teoria Big Bangului – şi prin asta nu vreau să spun că este adevărată datorită acestui fapt, ci pur şi simplu că aceasta este de sine stătătoare şi independentă de această descoperire. Împlinirea mea intelectuală în acest sens are la bază un răspuns rezonabil la o întrebare pe care ne-o punem atât eu, cât şi ateul. Ateul în schimb poate avea o linişte intelectuală (care nădăjduiesc că se tulbură acum) numai ignorând consecinţele răspunsului pe care ateismul îl oferă, însă aceasta nu este nicidecum împlinire intelectuală, ci ignoranţă.

La cea de a doua întrebare, legată de sens, ateismul vă răspunde din nou în felul cel mai simplist posibil – nu există. Oricum, nici nu ne-am aştepta ca lucrurile să stea altfel, şi asta atât pentru că răspunsurile date la cele patru întrebări pe care le luăm în discuţie trebuie să fie consistente între ele atât în ateism şi teism cât şi în orice alt sistem de gândire, cât şi pentru că ateismul îşi sustrage acest răspuns din pura existenţă a universului, pe când teismul merge mai departe şi nu se limitează doar la univers, ci şi la cauza acestuia. În ateism lucrurile şi, în mod particular, oamenii au sens doar în virtutea existenţei lor şi nimic mai mult. În ateism, scopul omului este definit de însuşi omul – şi nici nu s-ar putea altfel dacă ar fi adevărat răspunsul dat de ateism la prima întrebare, nu există un scop în realitate, aşa că omul îşi va stabili şi urma scopul după bunul lui plac. În teism, lucrurile stau cu totul altfel, cum lucrurile sunt făcute, şi inclusiv omul, ele sunt făcute pentru un scop. Ateul se va rezuma la a spune Nu am niciun scop, eu n-am nicio semnificaţie în afară de aceea că exist, însă îmi voi defini eu scopuri şi sens pentru a avea scopuri, sens şi motivaţie pentru a trăi, iar dacă nu mi le voi stabili eu, voi lăsa societatea să le stabilească., teistul în schimb nu trebuie să-şi stabilească un scop şi un sens ireal, la fel ca şi ateistul, nici nu va trebui să se prostească pentru a avea o motivaţie reală în ceea ce face – în cazul teistului toate acestea se descoperă, nu se inventează. Biblia poate fi în mod real verificată empiric, iar faptul că există anumite condiţii pentru a experimenta şi verifica ceea ce afirmă vizavi de acest subiect, nu este un impediment, ci o simplă atestare a faptului că de obicei lucrurile importante sunt condiţionate la un anumit nivel. Ar fi un salt extraordinar pentru un ateu să verifice acele afirmaţii, şi ar fi împiedicat tocmai de faptul că el are deja un răspuns prestabilit pentru întrebările fundamentale, eternul răspuns nimic şi nu există. După ce se asigură că nu există niciun scop, vom surprinde ateii într-un aprig proces de a lupta împotriva religiilor, de a promova ştiinţa, de a promova o aşa zisă raţionalitate şi de a lua în derâdere primitivii. Însă primitivii arată cu degetul din trecut şi râd de această comedie mondială.

Poate că cea mai mare piedică în împlinirea intelectuală a unui ateu şi cea mai mare satisfacţie intelectuală pentru un teist, este chiar subiectul moralităţii. Iar aici nu discutăm despre cum a apărut moralitatea, ci pur şi simplu de a trăi în consistenţă cu ceea ce considerăm ca adevărat şi de a afirma lucruri raţionale. Ateismul nu poate avea nicio concluzie morală validă, tocmai pentru că-i lipsesc unele premise adevărate elementare. Nici un ateu nu poate afirma într-un mod consistent şi valid că oamenii sau măcar unii oameni (sau chiar el însuşi) trebuie să aibă un anumit comportament. Însă faptul că nu poate afirma într-un mod consistent şi valid asemenea lucru, nu-l opreşte totuşi de la a afirma. Nu-l opreşte nici de la a acuza de imoralitate alte grupuri de oameni. Într-un alt loc spuneam:

…ateii şi alţi relativişti în domeniul moralităţii se află în imposibilitatea intelectuală de a aduce vreo contestaţie de ordin moral. Totuşi ei nu ezită să avanseze aceste contestaţii, însă nici o clipă nu stau să se gândească la implicaţiile propriului argument. Nici prin cap nu le trece că propriul argument este invalid pentru ceea ce l-au construit să combată şi valid pentru cu totul altceva (ce nici prin cap nu le trecea să accepte). Odată ce afirmi că moralitatea este subiectivă, asertezi faptul că propriile tale judecăţi morale sunt subiective, iar dacă ele sunt subiective atunci orice contestaţie de ordin moral nu este validă din punct de vedere raţional! (3)

Nu există nici urmă de posibilitate ca o astfel de poziţie adoptată de atei să poată duce măcar la o formă de linişte intelectuală, darămite să ducă la împlinire intelectuală. Odată ce ai acceptat între afirmaţiile pe care le consideri adevărate o astfel de poziţie în ce priveşte moralitatea, ai terminat cu orice încercare de a fi raţional. Poţi însă să te transformi într-un nihilist de înaltă clasă, dar în acest caz cu riscul de a afirma lucrurile într-un mod consistent şi a trăi cu totul altfel. Poziţia teistă în schimb, are toţi aşii în mânecă pentru a adopta o poziţie consistentă şi validă faţă de moralitate. Ideea existenţei unei Legi morale şi cu cea a existenţei unui Legiutor moral, este în concordanţă atât cu natura umană cât şi cu poziţia teistă faţă de origini, astfel nu e nevoie de inventarea unor aritificii şi nici de adoptarea unei poziţii iraţionale ca în cazul ateismului. Chesterton spunea în cartea sa, Ortodoxia – o filosofie personală:

Creştinismul mi-a vorbit încă o dată: „Am afirmat întotdeauna că oamenii sunt făcuţi să alunece mereu în viciu; că virtutea umană are de felul ei tendinţa să ruginească sau să putrezească; am pretins întotdeauna că fiinţele umane, lăsate de capul lor, o iau pe căi greşite, în primul rând fiinţele fericite, cele mândre şi cele prospere. Această eternă revoluţie, această eternă bănuială păstrată de-a lungul secolelor, tu o numeşti (fiindcă eşti un modern nehotărât) doctrina progresului. Dacă ai fi filosof, ai numi-o, cum fac eu, doctrina păcatului originar. Poţi s-o numeşti cât doreşti înaintare cosmică; eu am s-o numesc drept ceea ce este – Căderea.” (4)

Teismul nu vorbeşte de culorile frumoase ale comportamentului uman nici mai mult, nici mai puţin decât se cuvine, nu caută nici să zugrăvească realitatea în culori strălucitoare şi nici să prezinte murdăria morală a umanităţii mai curată decât e – chiar dacă o prezintă în termeni mai curaţi decât murdăria însăşi. O astfel de poziţie rezonabilă faţă de moralitate duce la împlinire intelectuală, acel a şti ce crezi şi de ce şi a ocupa o poziţie raţională irevocabilă!  Această poziţie nu se aplică nicidecum ateului. Două categorii de oameni pot spune că n-am înţeles niciodată deplin, pe creştinii care se tem că raţiunea duce la zdruncinarea creştinismului şi pe ateii ce se tem că dacă ar deveni teişti ar ajunge să creadă în crucile din ştiuleţii de porumb – însă cu toate astea prima categorie îmi arată cât de puţin a înţeles ce e raţiunea cu adevărat, iar a doua îmi arată cât de puţin a înţeles poziţia ce o combate cu atâta sârguinţă, adică teismul.

Şi am atins în sfârşit şi ultimul punct, care deşi controversat, este mai puţin discutat. Problema destinului este pentru ateism la fel ca oricare alta, îşi găseşte răspunsul în cuvinte precum extincţie, nimic, inexistenţă şi altele. Încă odată se repetă povestea necesităţii de a fi consistenţi cu celelalte puncte din cadrul general al sistemului de gândire, iar aici ateismul este fără cusur şi nu e de mirare să ajungi la nimic odată ce de acolo ai plecat. Singura problemă este că dacă aceste puncte sunt atât de legate între ele, atunci se pare că ateismul se află pe un teren minat – punctul originii nu este câtuşi de puţin nimicul! Pentru atei însă mai există atât o speranţă a restaurării minţii cât şi o speranţă a restaurării întregii lor persoane. Îl mai citez odată pe Chesterton:

Poţi schimba locul către care te îndrepţi; dar nu poţi schimba locul de unde ai venit. [...] În orice moment poţi da o lovitură în numele acelei perfecţiuni pe care nu a mai văzut-o nimeni de la Adam încoace. Nici un obicei neschimbător, nici o evoluţie schimbătoare nu pot face ca binele originar să fie altceva decât bine. (5)

Cu siguranţă că ateului nu-i este greu ca odată ce a acceptat originea ca fiind nimic să mai accepte şi că destinul este tot nimic, la fel cum unui om care a acceptat că doi cu doi e egal cu cinci nu-i este greu să accepte că patru cu patru e egal cu zece. N-aş vrea acum să mai lungesc această scriere prin a prezenta vreo poziţie şi mai controversată faţă de un subiect şi aşa controversat – chiar dacă aş face-o cu mare plăcere dac-aş şti că ar duce la discuţii pozitive şi constructive – aşa că voi considera încheiat acest capitol al destinului.

În începutul acestui articol se află un citat de Lewis, l-am găsit în cartea lui Surprins de bucurie şi este vorba de comportamentul băieţilor dintr-o şcoală la care învăţa el pentru a reuşi să acceadă într-o poziţie bine văzută. Nu mă îndoiesc că această poveste este valabilă şi în cazul multor atei, am avut această confirmare de mai multe ori şi am rămas surprins cum nu împrumută de la marii „raţionali” de pe bloguri, forumuri sau media (ori de unde o fi) doar ideile iraţionale, dar chiar şi un anumit limbaj, se pare, mult apreciat în această breaslă a aşa-numiţilor raţionalişti. Prin asta nu vreau să spun că aş fi împotriva împrumutului bun şi a învăţării din exemplele altora sau pur şi simplu din felul lor de a fi, însă în acest context există victime şi beneficiari. Eşti o victimă atunci când culegi gunoiul şi eşti un beneficiar atunci când culegi un anumit fel de aur. Şi nu avem de ce să ne plângem de niciuna din categorii – există destui care fac multă mizerie intelectuală şi există destui care fac curăţenie şi victimele nu sunt dintr-o singură categorie, cad victime atât ateii cât şi teiştii. Calea spre împlinirea intelectuală, faţă de care oricum există destui ignoranţi – fără ca acesta să fie în mod necesar un lucru rău, este destul de anevoiasă şi asta pentru că realitatea nu este totdeauna simplă şi nici nu este totdeauna accesibilă prin aceeaşi metodă. Eu pot spune că sunt împlinit intelectual pentru că am ajuns să am o minte de primitiv, am început să caut lucrurile din ce în ce mai mari din spatele lucrurilor mici şi nu m-am oprit până nu l-am găsit pe Cel mai mare. Totodată n-am pierdut pe drum nici raţiunea şi nici ştiinţa,  ele au fost mai degrabă nişte îndrumători decât scopuri în sine. Tu ce îndrumători îţi vei lua?

(1) Ravi Zacharias, Izbăveşte-ne de rău, ECC Oradea 2009

(2) Blogul Big Bang, Universul: etern sau nu?

(3) Blogul Big Bang, Dumnezeul Bibliei – barbar?

(4), (5) G. K. Chesterton, Ortodoxia – o filosofie personală, Humanitas 2008

* C. S. Lewis, Surprins de bucurie, Humanitas 2008

Vezi şi alte articole pe Harta Blogului.

]]> http://pacoprieto.wordpress.com/2009/04/04/red-social-para-superdotados/ Sat, 04 Apr 2009 09:38:41 +0000 pacoprieto http://pacoprieto.wordpress.com/2009/04/04/red-social-para-superdotados/

La multinacional tecnológica SATEC, junto con el centro especializado Huerta del Rey creará la primera Red Social para alumnos con superdotación intelectual en edad escolar (primaria, secundaria y bachillerato) denominada “Red Social Intelect@”. El proyecto facilitará el desarrollo de las capacidades de niños y jóvenes con necesidades educativas especiales, al tiempo que fomentará la mejora de sus habilidades sociales y relaciones interpersonales.

Para llevar a cabo este proyecto, SATEC ha cedido su plataforma de E-Learning Kedros, sobre la cual se construirá la red social didáctica. La propia compañía albergará en sus servidores de Interhost la plataforma, mientas que un equipo de voluntarios de SATEC se hará cargo de su instalación, configuración y mantenimiento e impartirá la formación necesaria a los usuarios (alumnos, padres y educadores).

La singularidad de esta red se sustenta en que todos los contenidos compartidos por los niños y jóvenes serán ideados, desarrollados e instalados en la plataforma por ellos mismos. Además cubrirá todo tipo de temas, con el objetivo de desarrollar al máximo las capacidades creativas de los estudiantes: científicos, artísticos, tecnológicos, humanísticos y también deportivos, de ocio, humorísticos, etc.
Por su parte SATEC incorporará contenidos tecnológicos y de carreras profesionales entorno a las TIC que pudieran ser de interés para los alumnos de alta capacidad y servir así de motivación en su futuro profesional.

Por último, la Red Social Intelect@ contará con espacios complementarios para la divulgación libre y gratuita de contenidos elaborados por especialistas orientados a padres y educadores y establecerá nuevos espacios para el diálogo, como foros de debate.

La Red Social Intelect@ para alumnos con superdotación intelectual pretende dar respuesta a las necesidades de este colectivo, disperso en toda nuestra geografía y muy desconocido, que supone entre el 2 y el 5 por ciento de nuestra población.

Según ha explicado, el Director de Innovación y Desarrollo de SATEC, Miguel Ángel López Peña, “Desde SATEC, junto con el centro educativo Huerta del Rey, queremos contribuir a través de las nuevas tecnologías a mejorar las habilidades de comunicación y socialización de los niños y jóvenes y fomentar su interés hacia las TIC. Esta Red Social además de ayudar a los niños superdotados a desarrollar sus capacidades creativas, facilitará su divulgación a través de Internet, dentro y fuera de nuestras fronteras y servirá como herramienta para compartir experiencias y superar las dificultades propias de su singularidad.”

Fuente: Cibersur.com

  I’m a fan of “Discovery Channel”. This evenng I’ve watched there something on the topic “Futuris” about some vehicles that use a high-tech technologies to drive the car by themselves. So, in the future you’ll have just to get in your car and to say it where you want to get. The cars will communicate with each other, using a Global Positioning System (GPS) and by this way the mankind will reduce the number of traffic accidents. The future plans are to use these machines as public transport. After some time spent on sarching some additional information about this FutureCar for my blog readers, I got on the site on the bottom.

To the station, please!

http://www.citymobil.org/

MMO- Raid Set Up Comp

Druid:

• Mark of the Wild/Gift of the Wild – armor, all attributes, and resistances for target/target’s party
• Thorns - reflective damage for target
• Innervate - massive short term mana regeneration for target

Hunter:

• Aspect of the Pack – run speed for party
• Aspect of the Wild – nature resistance for party
• Trueshot Aura – attack power for party
• Wolf
  • Furious Howl – short term AP increase for party

Mage:

• Arcane Intellect/Arcane Brilliance – intellect for target/target’s party
• Amplify Magic – increased incoming spell damage and healing for target
• Dampen Magic – decreased incoming spell damage and healing for target

Paladin:

• Auras – Auras affect the Paladin’s party/raid
  • Devotion Aura – armor
  • Retribution Aura – reflective damage
  • Concentration Aura – reduced spell interruption from damage. With improvement from talent: reduced duration of silence
  • Sanctity Aura – increase holy damage. With improvement from talent: slight increase of all damage
  • Shadow Resistance Aura – shadow resistance
  • Frost Resistance Aura – frost resistance
  • Fire Resistance Aura - fire resistance
  • Crusader Aura - increase mount speed
• Blessings – Blessings affect single targets, while greater blessings affect the target’s class in party/raid
  • Blessing of Might/Greater Blessing of Might – attack power
  • Blessing of Wisdom/Greater Blessing of Wisdom – mana regeneration
  • Blessing of Kings/Greater Blessing of Kings – all attributes
  • Blessing of Salvation/Greater Blessing of Salvation – threat reduction
  • Blessing of Sanctuary/Greater Blessing of Sanctuary – incoming damage reduction and reflective damage
  • Blessing of Protection – short term immune to physical damage; temporarily removed from aggro list; remove all pre-existing bleeding effects
  • Blessing of Freedom – short term free movement; remove all pre-existing snare effects
  • Blessing of Sacrifice – short term damage transfer from target

Priest:

• Power Word: Fortitude/Prayer of Fortitude – stamina for target/target’s party
• Power Word: Shield – short term damage absorption for target in Priest’s party
• Power Infusion – short term increase in spell damage and healing for target
• Divine Spirit/Prayer of Spirit – spirit for target/target’s party
• Shadow Protection/Prayer of Shadow Protection – shadow resistance for target/target’s party

Rogue: rogues have no buff for party members.

Shaman:

• Earth Shield - healing and reduced spell interruption from damage for target
• Water Breathing – target can breathe under water
• Water Walking – target can walk on water
• Totems – Most totems affect the Shaman’s party and last 1 or 2 minutes
  • Strength of Earth Totem - strength & agility
  • Grace of Air Totem – agility (this totem is no longer in game)
  • Fire Resistance Totem – fire resistance
  • Frost Resistance Totem – frost resistance
  • Nature Resistance Totem – nature resistance
  • Windfury Totem – Increase melee haste
  • Flametongue Totem – additional fire damage
  • Stoneskin Totem - increase armor
  • Mana Spring Totem – mana regeneration
  • Mana Tide Totem - short term mana regeneration
  • Totem of Wrath – spell power and crit chance
  • Healing Stream Totem – heals party
  • Windwall Totem – incoming ranged damage reduction (this totem is no longer in game)
  • Tranquil Air Totem – threat reduction (this totem is no longer in game)
  • Wrath of Air Totem – spell haste

Warlock:

• Unending Breath – underwater breathing for target
• Detect Invisibility - increase detection of invisibility for target
• Demonic Pact – Adds a percentage of the Warlock’s spell power to all party or raid members on minion crit
• Imp
  • Blood Pact – health for Warlock’s party or raid
  • Fire Shield – reflective damage & fire resistance for target
• Felhunter
  • Fel Intelligence – increased spirit and intellect for Warlock’s party or raid

Warrior:

• Battle Shout – attack power
• Commanding Shout – health

Draenei hunters, paladins or warriors:

• Heroic Presence – physical hit

Draenei mages, priests or shamans:

• Inspiring Presence – spell hit

Unul din drepturile omului este acela de a-si exprima liber parerile , ideile , conceptiile proprii , intr-un cuvant dreptul la opinie proprie . Fiecare persoana vede lucrurile din punctul sau de vedere de aceea de cele mai multe ori , opiniile lui sunt diferite de opiniile celorlalti .Opinia este influentata de obicei de capacitatea intelectuala a fiecaruia dintre noi , de mediul in care traim si ne desfasuram activitatea , precum si de factorii genetici si mediul familial . Fiecare la nivelul lui , crede ca opinia sa este cea corecta , ca el are dreptate , de aceea este foarte greu sa-l determini sa-si schimbe parerea si sa vada lucrurile ca tine .

Singura modalitate este dialogul , expunerea problemei asa cum o vezi tu si incercarea de a ajunge la un numitor comun , asta in cazul in care se doreste sa ajunga la o opinie comuna. In fiecare dintre cazuri , orice om ramane la ideea ca are dreptate , iar opinia odata formata si fixata in minte , va fi de neclintit.

De aceea ar trebui gandit ca asa cum noua ne place sa avem opiniile noastre si sa ni le putem exprima , la fel stau lucrurile si cu semenii nostri . Suntem diferiti , sunt construiti altfel unul fata de celalalt deci in concluzie si opiniile sunt diferite

Voi , ce parere aveti?

]]> http://ichwwai.wordpress.com/2009/02/24/%e8%8c%83%e5%bc%8f%e6%94%b9%e5%90%91%ef%bc%8d%e6%b4%81%e5%87%80%e5%ae%a4%e6%b3%a8%e5%a1%91%e6%9c%ba/ Tue, 24 Feb 2009 14:18:31 +0000 卫 汉华 http://ichwwai.wordpress.com/2009/02/24/%e8%8c%83%e5%bc%8f%e6%94%b9%e5%90%91%ef%bc%8d%e6%b4%81%e5%87%80%e5%ae%a4%e6%b3%a8%e5%a1%91%e6%9c%ba/

注塑机是许多清洁生产环境的重点生产设备，洁净室注塑机的设计焦点在注塑成品的后处理，尤其是已成型产品的防污染。Sumitomo DEMAG的IntElect洁净室注塑机是专门为洁净生产环境设计的注塑件。IntElect采用全电驱动技术，免除油压部件产生的油雾污染问题，注塑室采用密封设计，顶部装有层流吹风设备，使注塑室保持正压环境，机器的注塑成品由6自由度机械手提取后，由密闭输送带运走。

过去洁净室技术只是医药产品，半导体和微芯片生产专用的技术，需要昂贵的设备投资，除了要求无菌的医疗产品生产车间和要求无尘的晶片生产车间以外，没有其它工厂需要。

对洁净室技术用途的看法现在开始转变，现代制造业发现许多其它方面也越来越多地要求洁净的生产环境，尤其是生产一线具有光滑表面或细微结构的产品，例如消费产品的外壳（ 如模内装饰件，手机外壳等），光学产品（透镜、放大镜、即弃隐形眼镜、屏幕等），电子产品（如DVD碟片，芯片等），生产这些产品的车间对洁净的要求没有医药和晶片等高，但生产环境清洁一点，产品的废品率就低一点，高度清洁的车间对于产品的质量和生产效益的贡献大于其设备投资。

传统生产的范式中没有强调洁净（Clean）这个概念，只有清洁（Cleaning），按“先成型，后清洁”的观念来编排工艺流程，现在许多企业已经改变了对“清洁”的固有态度，“清洁”这个看似简单的要求影响着整个车间的每一台机器、每一个工序、每一件工具，因此洁净室所包含的概念、流程和工具的普及化，是范式改向。

   A-ti folosi ratiunea in mod inadecvat pentru a ajunge intr-o regiune existentiala unde nu se poate ajunge decat pe calea intuitiei pure (care si-a lasat deoparte balastul senzorial) constituie greseala frecventa care strajuieste drumul oricarei explorari serioase a miezului realitatii, a adevarului nu ultim, ci esential . Ratiunea trebuie folosita, chiar trebuie, dar in propria sa arie de aplicabilitate unde de obicei este folosit in locul sau intelectul cotidian si meschin ; peste tot sunt derogari si folosiri inadecvate ale facultatilor spirituale – de aceea nu se ajunge la niciun rezultat, sau in cel mai bun caz la rezultate partiale si diforme pentru ca aceasta exercitare gresita a atributelor sufletesti deformeaza si segmenteaza adevarul care este un intreg .

  I’ve tried a lot of IQ Tests, but no one of them was so sophisticated and interesting as Einstein’s one.

I solved this problem when I was about 11 years old.

 Only 2% of people who tried to solve this problem managed! Are you among them? Here is it:

Facts:

1.     There are 5 houses in 5 different colours

2.     In each house lives a person with a different nationality..

3.     These 5 owners drink a certain beverage, smoke a certain brand of cigar and keep a certain pet.

4.     No owners have the same pet, smoke the same brand of cigar or drink the same drink.

Hints:

5.     The Brit lives in a red house.

6.     The Swede keeps dogs as pets.

7.     The Dane drinks tea.

8.     The green house is on the left of the white house.

9.     The green house owner drinks coffee.

10.  The person who smokes Pall Mall rears birds.

11.  The owner of the yellow house smokes Dunhill.

12.  The man living in the house right in the centre drinks milk.

13.  The Norwegian lives in the first house.

14.  The man who smokes Blend lives next to the one who keeps cats.

15.  The man who keeps horses lives next to the man who smokes Dunhill.

16.  The owner who smokes Blue Master drinks beer.

17.  The German smokes Prince.

18.  The Norwegian lives next to the blue house.

19.  The man who smokes Blend has a neighbour who drinks water.

The question for the Einstein test is … WHO KEEPS THE FISH?

If you want to know the correct answer please leave a comment with your e-mail. 

De ce e mai bine sa faci facultatea in strainatate? Eu sunt si pro si contra. Ca de obicei ma confrunt cu idei contradictorii. Foarte multi tineri, impinsi de societate si de parinti sau nu, aleg orice alta tara in afara de Romania pentru a studia.

Madam Popescu se da mare ca fii-sa, Gigica studiaza in Franta sau in Anglia. Asa si? O dovada de superficialitate in fond. Totul se rezuma la clisee si prejudecati. Se spune ca in afara se invata mai mult, nu e chiar asa. La noi chiar se invata, mult si degeaba. Tot ce spune stimatul profesor e litera de lege. A nu se intelege ca nu respect profesorii, dar mentalitate conform careia un cadru didactic iti insufla tie opinii si idei pe care tu trebuie sa le intelegi si sa le inmagazinezi mot a mot este o aberatie. In strainatate se pune mai mult accent pe creativitate. Gigica asculta, intelege, baga la cap si modifica, dand un suflu nou opinii respective. Asta e un avantaj.

Bon, de ce mai pleaca fiii patriei, de cand cu capitalismul si mai ales cu aderarea la Uniunea  Europeana?  Pentru ca la noi angajatori merg pe ideea “iete, asta a studiat in Anglia, il angajam. Ce daca a facut teatru si noua ne trebuie un economist, da-l dracu pe ala cu ASE-ul”. Plus, la firmele straine, clar il aleg pe cel care a studiat in afara, eventual in tara lor de provenienta. Acum, nu-i dracul asa de negru, daca esti foarte bun in ceea ce faci poti sa faci facultatea si la Sadova, ca tot vei fi angajat.

Dar ce faci cu patria, cu familia, cu viata ta sociala? Le lasi aici singurele? Plus, foarte multi din cei ce pleaca, nu se mai intorc. La urma urmei nici nu sunt de condamnat.Asa ramanem cu Costel si cu Leana, care razbat aici, la noi.

Asa ca ce facem , fiii mei? Plecam, studiem in afara, ne intoarcem sau ramanem acolo? De ce nu cantareste nimeni avantajele si dezavantajele renuntand la orgoliu ( v-am zis de Popeasca, care se mandreste cu Gigica mai sus) si de angajatorii superficiali? Dupa parerea mea in orice domeniu poti razbate daca ai forta intelectuala necesara. La urma urmei, Radulesca e ditamai formatorul de opinie si jurnalist si nu are nici o facultate terminata , ci 4 incepute. Si nu poti spune ca e proasta ca nu are facultate, ba dimpotriva,  le este superioara  din punct de vedere intelectual unora care au studii superioare, dar au ramas la stadiul de Mitici si Gherghine.

Nu m-am considerat niciodată un intelectual şi nici nu am fost vreodat

Asta nu m-a împiedicat însă să plonjez spre necuprinsul tărâm al gândurilor

Magia ideilor eterne platonice mi-au îmbălsămat totuşi sufletul ros de

Veşnicele întrebări ale filosofiei, am fost un veşnic călător spre necunoscut

Un peregrin spre absolut, am fost vrăjit de chemarea infinitului şi-a nemărginirii.

În drumul meu şerpuitor printre idei şi sentimente am căutat fericirea

Chiar dacă ştiam că era puţin probabil să-mi intersectez calea cu ea

Am sperat să fim măcar pentru o clipă prieteni, şi ea nu mi-a înşelat aşteptările

M-a cuprins în braţele ei dulci preţ de câteva clipe, destul însă pentru a gusta din nemurire

Şi a şterge din minte şi suflet tot puhoiul de nefericiri acumulate într-o sărmană trecere

Prin lume.

Nu ştiu cât las în urma mea, nici cui vor folosi toate zbaterile mele, dar nu regret nimic

Am trăit cu intensitate totul atât în bine cât şi în rău, restul contează cred mai puţin

Mă prezint fără frică în faţa Universului, şi îi ofer drept palidă ofrandă trăirile mele

Nu ştiu dacă Spiritul a pierdut ceva prin actele mele necugetate sau dacă a câştigat ceva

De fapt nici nu cred că acesta ar fi scopul Fiinţei de lumină, asta dacă există un scop.

Am orbecăit prin întuneric căutând lumina, şi chiar dacă nu am aflat-o întotdeauna

Ea mi-a zâmbit cu tâlc deseori, iar eu am înţeles să port pe veci în suflet chemarea ei

Am navigat cu mintea pe apele învolburate ale vieţii şi dincolo de ţărm m-am găsit pe

Mine însumi.

Veşnic nemulţumit am fost, şi pe bună dreptate cum aş fi putut să mă mulţumesc cu frânturi

Nu m-am săturat de jocul vieţii şi dacă s-ar putea aş lua totul de la capăt fără îndoială

Am iubit cu pasiune şi duioşie, am urât arareori şi doar având un motiv bine întemeiat

Dacă ar putea fi vorba de aşa ceva, am început multe proiecte dar am terminat puţine

În grăbita mea trecere am uitat de unde am plecat şi unde voi ajunge, nu aveam răbdare

Cu siguranţă mi-a lipsit simţul echilibrului, nu am ştiut când să mă opresc la timp

Conştiinţa mea a fost deseori aruncată într-un continuu balans între contrarii

Sfâşiată între bine şi rău a rezistat cu greu istovitoarelor încercări la care singură s-a supus Dar a rămas Vie.

I-am iubit cu o dragoste nebună pe Supraomul lui Nietzsche şi pe Idiotul lui Dostoievski

Le-am fost fidel prieten şi duhovnic amândurora fără să-i pot despărţi în vreun fel

Poate nici nu ar trebui să încerce cineva o asemenea crimă împotriva firii umane

Cei doi simbolizează cel mai bine cugetul fiinţei plăpânde dar mândre care este Omul

Această minune Vie a lui Dumnezeu care între oglinzi paralele străluceşte dincolo de Imensitatea infinitului cosmic, minune care dă sens şi împlineşte veşnicia, poate acesta sunt Eu, o biografie pierdută undeva în prea plinul dumnezeirii, una singulară însă,

Unică în felul ei.