PF Părinte Patriarh Daniel împreună cu tineri ascoreni şi alţi participanţi la conferinţă

„Noi trebuie să vedem în perioada de criză o judecată a lui Dumnezeu“

Duminică, 16 noiembrie a.c., în Aula Magna „Teoctist Patriarhul“, din Palatul Patriarhiei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a deschis Simpozionul „Serile Filocalice“, organizat de Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi Români – filiala Bucureşti. Evenimentul, organizat în colaborare cu Arhiepiscopia Bucureştilor, se va desfăşura până pe 30 noiembrie 2008. În deschiderea oficială a „Serilor Filocalice“, Părintele Patriarh a prezentat conferinţa cu tema „Biserica – locul întâlnirii oamenilor cu Dumnezeu“ şi a răspuns întrebărilor adresate de publicul participant.

Serile filocalice organizate anul acesta au fost deschise duminică seara de cuvântul festiv al părintelui Vasile Gavrilă, parohul Bisericii „Sfântul Nicolae“, paraclis universitar. „Începutul Postului Naşterii Domnului este marcat de sărbătoarea unor mari sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, mari ierarhi şi cuvioşi, iar în această atmosferă, tinerii care se ocupă de studiu şi de probleme culturale şi de suflet ne adună în această sărbătoare a «Serilor Filocalice». Patriarhia şi-a deschis braţele părinteşti şi, prin bunăvoinţa Părintelui Patriarh Daniel, care a binecuvântat acest simpozion, deschidem cea de-a XIV-a ediţie a Simpozionului «Serile Filocalice», care a fost determinat de personalitatea marelui teolog român, părintele profesor Dumitru Stăniloae, care a copleşit pe cei care l-au cunoscut“, a spus părintele Vasile Gavrilă.

Părintele Stăniloae rămâne un izvor de inspiraţie pentru toată teologia

În deschiderea conferinţei susţinute, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române şi-a exprimat bucuria pentru faptul că aceste seri filocalice păstrează o continuitate, mai ales pentru faptul că anul acesta s-au împlinit 15 ani de la trecerea la cele veşnice a marelui teolog român.

Părintele Stăniloae rămâne o lumină peste timp şi un izvor de inspiraţie pentru toată teologia noastră şi, în acelaşi timp, este, prin îndemnul pe care l-a lăsat tinerilor de a continua lucrarea sa, nu doar un cunoscător al Sfinţilor Părinţi, ci şi un continuator. El a adus ofrandă gândirea sa pentru preamărirea Preasfintei Treimi şi pentru binele Bisericii. Avem de-a face cu o cultură profundă, solid teologică, dar şi cu o bună cunoaştere a gândirii contemporane în opera părintelui Stăniloae, după cum a spus Preafericirea Sa.

Asumarea istoriei, cu toate încercările ei

La începutul conferinţei, „Biserica – locul întâlnirii oamenilor cu Dumnezeu“, Părintele Patriarh a subliniat faptul că Biserica, ca trup al Mântuitorului Iisus Hristos, trebuie să aibă aceleaşi calităţi ca şi Hristos, adică să fie aceiaşi ieri, astăzi şi în veci, şi a evidenţiat că este foarte important să cunoaştem că Ortodoxia adevărată este lumină şi nu trebuie să se limiteze la o arie geografică: „Isihasmul athonit şi constantinopolitan din secolul al XIV-lea a pregătit pe credincioşi să nu cadă în deznădejde după căderea Constantinopolului, iar isihasmul româno-slav din secolele XVIII-XIX a pregătit pe credincioşi să nu cadă în deznădejde după ce imperiul ţarist a căzut sub stăpânire atee, pentru că Împărăţia nu este din lumea aceasta, dar este în inimile celor ce-L iubesc pe Hristos şi împlinesc în viaţa lor voia Lui. În ceea ce priveşte legătura pe care trebuie să o aibă Ortodoxia cu istoria, avem nevoie de o gândire sănătoasă. Noi trebuie să ne asumăm istoria, cu toate încercările ei, şi să vedem în perioada de criză o judecată a lui Dumnezeu şi o provocare pentru un început nou. Criza secularizării de astăzi, vidul spiritual este o problemă şi din cauza acestei realităţi se va căuta o înnoire a credinţei, o aprofundare. Nu se va mai conta pe un context masiv creştin, ci pe insule care au mai rămas, dar acestea pot fi puncte de aprofundare, nu printr-o credinţă moştenită, ci printr-o credinţă asumată într-un mod liber şi responsabil. Părintele Stăniloae a făcut un efort deosebit în a arăta că Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt actuale şi nu sunt doar obiecte de studiu istoric şi filologic“.

„Cea mai biblică viaţă liturgică este cea ortodoxă“

În continuare, Patriarhul românilor a spus că, după modelul mărturisirii înaintaşilor noştri, noi, care ne aflăm în libertate, trebuie să folosim suficient acest context pentru a mărturisi pe Hristos, de a fi creatori, de a transmite valori, de a interpreta moştenirea spirituală primită de la Sfinţii Părinţi. De asemenea, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a punctat câteva aspecte de legătură dintre Sfânta Scriptură şi viaţa liturgică, între ceea ce Sfânta Scriptură ne spune despre Biserică, despre locul sacru de întâlnire a omului cu Dumnezeu şi modul de înţelegere a Bisericii ca lăcaş sfânt, ca loc de întâlnire în spiritualitatea liturgică ortodoxă, cu referire specială la slujba de sfinţire a locului pentru construirea unei noi biserici şi la slujba de sfinţire a lăcaşului deja construit. „Dacă noi înţelegem legătura dintre Scriptură şi Liturghie, vom vedea că cea mai biblică viaţă liturgică este cea ortodoxă. Totul este luat din Sfânta Scriptură şi transpus în Sfânta Liturghie atât prin cuvinte, ca rugăciuni, cât şi prin gesturi şi simboluri liturgice. Noi folosim atât cuvintele, cât şi simbolurile vizuale pentru a exprima inexprimabilul, întâlnirea cu Dumnezeu. Toate aceste simboluri sunt adaptări la modul nostru de a gândi pentru a ne ridica la modul lui Dumnezeu de a gândi“, a precizat Preafericirea Sa.

„Dumnezeu este pretutindeni, dar există un spaţiu în care prezenţa Sa este împărtăşită“

Referindu-se la sursele de inspiraţie ale Ortodoxiei, atunci când se sfinţeşte locul de biserică şi când se sfinţeşte o nouă biserică, Patriarhul a arătat taina bisericii ca loc sfânt, prefigurată în Vechiul Testament prin scara văzută de Iacob când dormea, având capul rezemat de piatră, scară care uneşte cerul cu pământul şi, de asemenea, prin templul lui Solomon şi rugăciunea lui Solomon la târnosirea templului. „Această vedere a templului, ca spaţiu al prezenţei celei mai intense al lui Dumnezeu, este preluată din Vechiul Testament, în formă rezumată, de către Biserica Ortodoxă şi se citeşte rugăciunea lui Solomon de la sfinţirea templului la începutul slujbei de sfinţire a unei biserici ortodoxe. Dumnezeu este pretutindeni prezent, dar există un spaţiu în care prezenţa Sa este prezenţă de relaţie, este prezenţă sfinţită, prezenţă ascultată, prezenţă împărtăşită. Locul prezenţei lui Dumnezeu din cer şi locul prezenţei Lui pe pământ este subliniată exact în rugăciunea pe care Solomon a rostit-o în momentul sfinţirii templului“, a mai zis Părintele Patriarh.

Sălăşluirea Sfintei Treimi împreună cu oamenii

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a subliniat faptul că biserica sfinţită prefigurează Ierusalimul ceresc. Acest chivot al lui Dumnezeu cu oameni este sălăşluirea Sfintei Treimi împreună cu oamenii. „Casa pe care o sfinţim este casa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Tatăl a zidit-o, Fiul a întărit-o, Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o şi a sfinţit sufletele noastre. Aici se arată care este scopul sfinţirii lăcaşului de cult, sfinţirea noastră. O biserică se sfinţeşte pentru ca cei care intră în ea, care se roagă în ea, care se pun în stare de comuniune cu Dumnezeu Care vede totul, Care aude, Care e prezent, să se sfinţească din sfinţenia lui Dumnezeu.

Cum ar fi posibil ca Ortodoxia să redevină loc de întâlnire cu ştiinţa terapeutică?

Sunt deja preoţi ortodocşi în ţară şi în străinătate care cultivă dimensiunea spirituală medicală. Sunt foarte impresionat de conexiunile pe care le fac unii medici între sănătate şi spiritualitate, între ştiinţa medicală şi comportamentul duhovnicesc al omului. Există un potenţial de dialog foarte mare. Cel mai nimerit este ca această legătură să aibă loc mai întâi în interiorul unei persoane şi apoi între mai multe persoane, unde teologul să fie medic şi medicul să fie teolog. Este vorba de o sinteză creatoare, care trebuie să dăinuiască şi, totodată, descoperim şi vocaţia preotului de altă dată, care este sfătuitor în ceea ce priveşte darul sănătăţii, pentru a ajuta credincioşii. Minuni se fac şi atunci când reuşeşte o operaţie şi atunci când se recomandă cel mai bun tratament.

Există o condiţie prealabilă pentru construirea unei biserici?

Prima condiţie este ca terenul să fie disponibil. Există unele situaţii în care nu prea ai de ales şi totuşi biserica trebuie construită. Biserica se clădeşte cu altarul spre răsărit, dar răsăritul nu e numai cel geografic. Paradisul pierdut era construit de Dumnezeu la răsărit. Era vorba de un răsărit ceresc. De aceea, Dumnezeu este numit Răsăritul de sus, nu cel de jos, de pe pământ. „Constituţiile Apostolice“ spun că atunci când terenul nu permite îndreptarea altarului spre răsărit, se va construi biserica după cum permite terenul, „pentru că Dumnezeu pretutindeni este“. Există excepţii în care altarul nu este îndreptat spre răsărit, dar este bine ca el să fie poziţionat spre astfel.

Biserica de pe pământ – icoana celei din cer

În a doua parte a conferinţei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a răspuns întrebărilor adresate de către public. Privind rânduiala sfinţirii unei biserici, cu referire la intrarea femeilor în sfântul altar, Preaferictul Părinte Daniel a spus: „Intrarea bărbaţilor şi a femeilor în sfântul altar, în ziua sfinţirii bisericii, simbolizează faptul că toţi sunt chemaţi la sfinţire. Se sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi sfânta masă a sfântului altar. Prezenţa femeilor în sfântul altar le face părtaşe sfinţeniei. Întrucât biserica de pe pământ este icoana celei din cer, toţi sunt chemaţi, şi bărbaţi şi femei, la sfinţenia vieţii, pentru a intra în împărăţia cerurilor. Această intrare trebuie să se facă într-o rânduială şi pace speciale. Trebuie un minim de disciplină“. Mai departe, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a continuat: „Venerarea moaştelor sfinţilor, care la noi sunt cinstite cu mai mare intensitate decât în Occident, poate să contribuie la întărirea evlaviei şi la conştientizarea faptului că sfinţii ne pot ajuta să înfruntăm timpurile acestea ale secularizării, de pierdere a simţului sacrului“.

Sursa: Ziarul Lumina (ziarullumina.ro)

† TEOFAN

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI MITROPOLIT AL OLTENIEI

IUBITULUI CLER DIN PAROHII, CUVIOŞILOR VIEŢUITORI AI SFINTELOR MĂNĂSTIRI ŞI DREPTCREDINCIOSULUI POPOR AL LUI DUMNEZEU DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI:

HAR, BUCURIE, IERTARE ŞI AJUTOR DE LA
HRISTOS CEL ÎNVIAT DIN MORŢI, IAR DE LA NOI ARHIEREASCĂ BINECUVÂNTARE ŞI PĂRINTEASCĂ
ÎNTRU HRISTOS ÎMBRĂŢIŞARE!

HRISTOS A ÎNVIAT!

V I D E O (CLICK)

„Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi
de toată bucuria şi pacea în credinţă,
ca să prisosească nădejdea voastră,
prin puterea Duhului Sfânt”.
(Romani 15, 13)

Iubiţi fraţi preoţi,
Iubiţi credincioşi,

Milostivirea lui Dumnezeu se revarsă peste noi şi anul acesta, căci, iată-ne în faţa sfintelor biserici pentru a participa la slujba de Paşti şi a primi lumina Învierii.

Este miez de noapte. Întunericul umple văzduhul şi pământul. Stelele cerului şi lumina lumânărilor ne ajută să răzbatem prin beznă, să ne urmăm calea şi să ne vedem unii pe alţii.

Noaptea de Paşti este, parcă, simbolul vieţii noastre. Trăim într-o mare de întuneric. Greutăţi de tot felul răspândesc beznă în viaţa noastră şi a semenilor noştri. Cu toate acestea, în întunericul cel mai adânc şi în bezna cea mai neagră răsare o stea, se aprinde o lumină, apare o nădejde. „Pentru toţi cei vii este o nădejde” (Ecclesiastul 9, 4), spunea înţeleptul Vechiului Testament. Da, pentru toţi este o „nădejde neclintită” (Isaia 26, 3). Nădejdea noastră este Hristos cel mort pe cruce şi înviat din morţi. Sfântul Apostol Petru afirmă cu tărie acest adevăr, zicând: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie” (I Petru 1, 3).
Despre această „nădejde vie” în „Dumnezeul cel viu” (I Timotei 4, 10) pentru a deveni oameni vii, doresc a vă mărturisi în cuvântul pastoral pe care vi-l adresez anul acesta de Sfintele Paşti.

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Când a coborât Dumnezeu pe pământ, acum două milenii, întuneric mare şi beznă adâncă se aflau în sufletele oamenilor. Aceştia se îndepărtaseră de la credinţa în Dumnezeul cel adevărat şi trăiau în păcate grele. Deznădejdea şi moartea dominau pretutindeni. Daţi-ne „semn de nădejde” (Iosua 2, 12), strigau cei din lumea veche. „S-au uscat oasele noastre şi nădejdea noastră a pierit; suntem smulşi din rădăcină” (Iezechiel 37, 11). Aceasta se întâmpla pentru că oamenii îşi puneau „nădejdea în lucruri deşarte” (Isaia 59, 4), în „lucruri fără de viaţă” (Pilde 13, 10), în „bogăţia cea nestatornică” şi nu „în Dumnezeul cel viu” (I Timotei 6, 17).

Conştiinţa legăturii cu „Dumnezeul cel viu” nu dispăruse totuşi cu desăvârşire. „Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde” (Romani 4, 18). Precum Avraam, mulţi drepţi ai lumii vechi strigau către Dumnezeu din adâncimea sufletului lor. „Auzi-ne pe noi, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului” (Psalmi 64, 6). „Tu eşti aşteptarea mea, Doamne; Domnul este nădejdea mea” (Psalmi 70, 6). „Doamne, noi Te aşteptăm” (Isaia 26, 8). Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, nu întârzie să răspundă. „Eu, Eu sunt Cel ce dă nădejde!” (Isaia 51, 12). „Eu sunt Domnul, care nu ruşinează pe cei ce îşi pun nădejdea în El” (Isaia 49, 23). „Cel care îşi pune nădejdea în Mine va moşteni pământul” (Isaia 57, 13). „Este nădejde pentru viitorul tău, zice Domnul” (Ieremia 31, 17).

Nădejdea aceasta s-a împlinit prin Naşterea lui Hristos din Fecioara Maria cu adumbrirea Sfântului Duh, când lumină a răsărit celor ce locuiau în latura şi în umbra morţii (Isaia 9, 1). Prin naşterea şi vieţuirea printre oameni a lui Hristos-Dumnezeu, întunericul a început să-şi piardă din putere. Moartea şi Învierea lui Hristos deschid, apoi, larg uşa luminii spre a pătrunde în viaţa oamenilor. Acolo unde era moarte, Hristos aduce viaţă. Acolo unde teama şi frica dominau sufletele oamenilor, Hristos aduce curaj izbăvitor.

„Nu vă temeţi” (Matei 28, 5, 10). „Nu vă înspăimântaţi” (Marcu 16, 6). „De ce sunteţi tulburaţi?” (Luca 24, 38). „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9). „Pace vouă!” (Luca 24, 36). Acestea sunt cuvintele pe care Hristos, după Învierea Sa din morţi, le adresează apostolilor, femeilor purtătoare de mir şi tuturor oamenilor de atunci, până azi şi până-n veci.
Mai mult, după Înviere, Hristos coboară în adâncul iadului pentru a vesti şi celor de acolo biruinţa vieţii asupra morţii (I Petru 3, 18-19).

Iubiţi credincioşi,

Înainte de Învierea lui Hristos, teama, deznădejdea şi dezorientarea dominau lumea. În mijlocul acestei lumi, lipsită de orice perspectivă, apare Hristos Cel Înviat din morţi. Puţin câte puţin, nădejdea izbăvitoare se înfiripă în inimile oamenilor.
Femeile purtătoare de mir, mai întâi, apoi apostolii şi primii creştini convertiţi de aceştia mărturisesc prin glasul şi, mai ales, prin viaţa lor, credinţa în Învierea lui Hristos. Această credinţă le schimbă mersul vieţii. Devin alţi oameni.

Această sfântă „nădejde vie” izvorâtă din Hristos Cel Înviat este mărturisirea de viaţă a Bisericii dintotdeauna şi, mai ales, de Sfintele Paşti.

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul” (Psalmi 117, 24). Rostim acest cuvânt foarte des la biserică, în zilele de Paşti. Facem aceasta cu conştiinţa că din Învierea lui Hristos izvorăşte toată nădejdea noastră, într-o lume a deznădejdii.

Da! Deznădejdea este drama omului de ieri şi de azi. „Glasul celor fără de nădejde” (Estera 4, 17) se aude pretutindeni. „Scade nădejdea în adâncul inimii… şi nu ştii de unde vine chinul”, spunea un înţelept din vechime (Cartea înţelepciunii lui Solomon 17, 12). Chinul deznădăjduirii izvorât din golul inimii şi din lipsa sensului vieţii domină tot mai multe suflete.

Drama este cu atât mai mare cu cât constatăm faptul că nu lipsa hranei, a locului de muncă sau a locuinţei dă naştere astăzi valului nestăvilit de crize sufleteşti. Acestea sunt cauzate în primul rând de tristeţe, de dezorientare, de incapacitatea de a mai sesiza vreo lumină în sine, în alţii sau în lume. Urmarea directă a acestor stări este recursul la sinucidere – simptom al unei lumi în care şi „Dumnezeu ar fi murit”.
Da! Hristos a murit, dar a înviat a treia zi. El a murit pentru a lua asupra Sa toată durerea omului, inclusiv a celui căzut în deznădejde pentru că este părăsit de toţi şi crede că şi Dumnezeu l-a părăsit. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34), striga Hristos pe Cruce, în numele tuturor deznădăjduiţilor lumii.

Acestor deznădăjduiţi, care suntem noi, Hristos le spune: „Nu vă temeţi!” (Matei 28, 5, 10). „Nu vă înspăimântaţi” (Marcu 16, 6). „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pre voi” (Matei 11, 28).

„Nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde” (I Tesaloniceni 4, 13), ne spune Sfântul Apostol Pavel. De ce să nu ne întristăm? Pentru că Domnul Hristos este „nădejdea noastră” (I Petru 3, 15), prin care „iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt” (Romani 5, 5). El, Hristos a înviat din morţi. Dacă El a înviat, vom învia şi noi. Iar dacă vom învia, viaţa noastră pe acest pământ are un sens adevărat. În acest caz, nici teama, nici deznădejdea, nici golul sufletesc n-ar trebui să aibă ultimul cuvânt.

Da, iubiţi credincioşi, în toată vremea şi în tot locul s-ar cuveni să gândim şi să mărturisim ca autorul Psaltirii: „Doamne, Tu eşti Cel ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele” (Psalmi 21, 9). „Tu eşti aşteptarea mea, Doamne. Domnul este nădejdea mea din tinereţile mele” (Psalmi 70, 6). „Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti Tu în pământul celor vii” (Psalmi 141, 5). „La Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge” (Psalmi 142, 8).

Fiind întăriţi „cu nădejdea în Domnul Dumnezeu” (I Regi 30, 7), precum David odinioară, primim putere de a sesiza lucrurile frumoase din viaţa oamenilor şi a lumii şi, prin aceasta, biruim ispita deznădejdii. Este atâta frumuseţe în această lume, frumuseţe pe lângă care trecem, adesea, fără a-i percepe prezenţa, adâncimea şi semnificaţia. Să ne oprim o clipă pentru a contempla icoana unei mame cu pruncul în pântece sau în braţe, chipul unui bătrân, frumuseţea unei păduri, strălucirea cerului înstelat sau liniştea unei mănăstiri. Prin acestea toate şi de dincolo de ele, Dumnezeu ne grăieşte: „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9). „Pace vouă!” (Luca 24, 36).

Având „nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4, 10), adresez creştinilor şi creştinelor din Oltenia gândul meu de bucurie, de pace şi binecuvântare.
Dumnezeu să vă aibă în ocrotirea Sa pe fiecare şi să vă răsplătească însutit pentru dragostea, îngăduinţa şi nenumăratele bucurii pe care le-aţi oferit mitropolitului Olteniei vreme de aproape opt ani de zile. Inima sinceră a creştinilor din Oltenia, isteţimea minţii lor şi iubirea lor pentru sfintele mănăstiri şi biserici rămân pentru mine izvoare de inspiraţie în slujirea pe mai departe a Bisericii lui Hristos.
„Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt” (Romani 15, 13).

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Al vostru frate şi părinte întru slujirea Bisericii şi către Hristos rugător,

Mitropolitul Olteniei
† TEOFAN

sursa: http://www.m-ol.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=3575&Itemid=9

foto> http://episcopiaseverinului.ro/agenda/martie07/

Articol preluat: http://www.ascorcraiova.ro

A vorbi despre post si chiar a-i da o definitie pare foarte simplu deoarece postul este cunoscut in toata lumea, in toate traditiile si culturile lumii. Stim, de asemenea, ca se refera la un anumit set de reguli restrictive din punct de vedere, mai ales alimentar.

Iata in ce fel au inteles si au definit postul unii dintre cei mai mari asceti ai crestinismului, de la care ni s-au pastrat fie cuvinte de invatatura, fie simple sfaturi sau cugetari sub forma de sentinte:

“Fratilor, imbuibarea pantecelui este maica desfranarii, iar postul si infranarea este bogatia sufletului; deci aceasta sa ne silim sa o castigam cu smerita intelepciune, pazindu-ne de mandrie, placere si lauda oamenilor care este maica tuturor rautatilor.”

“Fiilor, bine este a-l satura pe cel sarac si flamand si asa sa postesti.”

“A intrebat avva Iosif pe avva Pimen cum trebuie a posti. I-a zis avva Pimen lui: eu voiesc ca cel ce mananca in fiecare zi, cate putin sa manance, ca sa nu se sature…”

“Acolo e adevarata sarbatoare, acolo unde e mantuirea sufletelor, unde e pace si intelegere, unde e alungat orice gand lumesc, unde e izgonit strigatul, zgomotul, umbletele bucatarilor, taierile de animale; unde in locul acelora salasluieste linistea, pacea, dragostea, bucuria, bunatatea si alte nenumarate bunatati … Postul este hrana sufletului; si, dupa cum hrana trupeasca ingrasa trupul, tot asa si postul face mai puternic sufletul, il face mai usor, ii da aripi, il face sa stea la inaltime, sa se gandeasca la cele de sus si sa se ridice mai presus de placerile si dulcetile acestei vieti.”

Desi exemplele pot continua, ne oprim la aceste cateva cugetari alese dupa un singur criteriu: in cuvinte putine si simple, autorii lor surprind problema postului in profunzime. Plecand de la acestea, va invit sa incercam foarte pe scurt – sa intelegem care este continutul si sensul postului, in general.

Dupa cum am semnalat deja si dupa acum constatam din spusele sfintilor citati, avem impresia ca postul se refera, mai ales, la mancare sau asa cum intelegem foarte multi dintre noi, numai la mancare. Doresc sa afirm dintru inceput ca postul nu poate fi limitat la mancare, ci are un aspect material si un aspect spiritual, el reprezentand un mijloc si o cale de desavarsire a omului, care este si trupesc, dar si sufletesc. Din punct de vedere material, se refera, intr-adevar la hrana omului si, in general, la “miscarea trupului”, iar din punct de vedere spiritual la hrana sufltului si la miscarea sufletului, avand in vedere desavarsirea trupeasca si sufleteasca.

De asemenea, subliniez faptul ca postul nu a intervenit in viata omului dupa caderea in pacat, ci a fost dintre inceput o dimensiune ontologica a omului si, in consecinta, nu trebuie raportat la caderea omului, ci la desavarsirea lui. Ce inseamna acestea? Ca omul a fost creat de Dumnezeu trup si suflet intr-o stare de desavarsire relativa, cu posibilitatea de a ajunge la desavarsirea absoluta, dupa har, prin lucrare, prin efort personal. Desavarsirea la care era chemat omul, subliniata de Scriptura prin sintagma “dupa asemenarea cu Dumnezeu” (Facerea 1, 26) viza atat trupul cat si sufletul, care erau in armonie, lucrand impreuna, neantagonist. Asadar, daca partea spirituala a omului era prin fire inclinata spre comuniunea cu Dumnezeu, fiind rationala, partea trupeasca, materiala a omului colabora cu acesta prin intermediul simturilor carem prin supunere de bunavoie fata de voia dumnezeiasca si prin renuntare, prin jertfa, urmau sa fie eliberate si ele (simturile) de greutatea materiei si spiritualizate, conducandu-l pe om la comuniunea cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu putea fi deci realizata atat in plan material, cat si in plan spiritual.

Datorita faptului ca desavarsirea tinea de libertatea omului si de efortul lui personal, Dumnezeu l-a supus unui test, unei incercari, in fata careia sa-si poata exercita libertatea: l-a asezat in rai, spunandu-i: “Iata, va dau toata iarba, ce face samanta, de pe toata fata pamantului si tot pomul, ce are rod cu samanta intr-insul. Acestea vor fi hrana voastra” (Facerea 1,29) si “Din toti pomii din rai poti sa mananci . Iar din pomul cinostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!” (Facerea 2,16-17). Asa cum era creat , in starea edenica, omul apare ca o persoana flamanda si insetata, iar raiul, universul, ca o masa bogata, din care urma sa se infrupte in anumite conditii, stabilite de Creator si pe care el le putea respecta sau nu, fiind liber deplin. Deci, viata era data de Dumnezeu, iar hrana este oermisa si mentinerii acesteia (vietii), insa nu e datatoare de viata. Omul trebuia sa fie contient si convins de aceasta si prin renuntare sa transofrme foamea si setea materiala intr-o foame si sete spirituala – dupa Dumnezeu, urmad a trai in Imparatia lui Dumnezeu ca ingerii din ceruri, unde nu se mananca, nu se bea. Insa, omul s-a inselat gandind ca prin mancare poate sa ajunga asemenea lui Dumnezeu – “in ziua in care veti manca din el (pomul cunostintei binelui si raului) vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul” (Facerea 3,5) si nu prin ascultare si renuntare de bunvoie. Cu alte cuvinte, omul nu l-a mai vazut pe Dumnezeu ca singurul izvor al vietii, inlocuindu-l cu ceva din ordinea creatului, cu mancarea. Aceasta logica inoculata de diavol va fi dezmintita de Dumnezeu, Care i-a hranit pe iudei in chip minunat in pustie: “Te-a smerit si te-a pedepsit cu foamea si te-a hranit cu mana … ca sa-ti arate ca nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul ce iese din gura Domnului” (Deuteronomul 8,3) si de Hristos, confruntat cu foamea si cu setea materiala si ispitit de diavol cu aceeasi logica a lui, aratand falsitatea acestuia: “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).

Deci, daca in rai postul consta in primirea cu bucurie si cu multumire din cele ingaduite de Dumnezeu, si avea menirea de a-l spiritualiza pe om si de a-l conduce la comuniunea deplina cu Dumnezeu, el va avea acelasi rol si dupa caderea in pacat , cu o singura diferenta: in urma pacatului, omul a dobandit o si mai mare pondere materiala, devenind carnal, inclinat spre placere, spre patima si in consecinta, postul va avea menirea de a converti patimile in acte creatoare, spirituale. Din acest motiv, revenind la ideea initiala si la afirmatiile Sfintilor Parinti citati, postul alimentar este doar prima etapa, dupa care urmeaza cel spiritual si deprinderea virtutiilor. Una din cantarile bisericesti din Postul Mare spune: “De bucate postind, suflete al meu, si de pofte necuratandu-te, in desert te lauzi cu mancarea; ca de nu ti se va face tie pricina de indreptare, ca un mincinos vei fi urat de Dumnezeu si demonilor cei mai rai te vei asemana, care niciodata nu mananca. Deci, cauta sa nu faci netrebnic postul pacatuind; ci nemiscat sa ramai spre poruncile cele fara cale, parandu-ti ca stai inaintea Mantuitorului Celui Ce s-a rastignit si mai ales, ca te rastignesti impreuna cu Cel Ce s-a rastignit pentru tine, strigand catre El: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta”.

De aceea, putem concluziona ca postul este renuntarea, de bunavoie, a omului la placeri si primirea cu multumire si cu bucurie a tot ceea ce-i da Dumnezeu in viata, avand ca motivatie dragostea de Dumnezeu Care-l vrea curat si neprihanit.

La 6 martie 2008 ASCOR Bucuresti in colaborare cu Facultatea de Teologie “Patriarhul Justinian” si Editura Sophia au organizat conferinta “PSIHOLOGIE PASTORALA” sustinuta de Dimitri AVDEEV doctor in psihiatrie. Au mai fost invitati Pr. Vasile GAVRILA si Pr. Gheorghe HOLBEA.In fata unui auditoriu foarte numeros am avut prilejul de a vedea expunerea unei “retete” perfecte pentru rezolvarea unor probleme de natura psihica aplicand inainte de tratamentul medical unul crestin ortodox. Asa cum spune si domnul Avdeev, ortodoxismul dispune de cele mai bune solutii pentru vindecarea bolilor psihice. Sfanta Scriptura si invataturile Sfintilor Parinti sunt cele mai bune “manuale medicale” acest lucru confirmandui-se domnului doctor in vasta experienta profesionala de pana acum.

In materialele video de mai jos este prezentata o parte din conferinta urmand ca in viitor sa atasam varianta audio integrala a conferintei.

Singura cale corecta spre vindecarea de bolile sufletesti trece prin adevarata credinta Ortodoxa, prin pocainta si prin indreptarea propriei vieti dupa dreptarul poruncilor lui Dumnezeu. Principalul pentru om este sa inteleaga radacinile pacatoase ale bolii sale, sa-si constientizeze neputinta in profunzime, sa urasca dracestile pacate ale trufiei, slavei desarte, manniei, trandaviei, minciunii, curviei, sa vrea sa se schimbe, sa se intoarca spre Domnul cu pocainta nefatarnica.

redirectionare video www.CrestinOrtodox.ro

Dimitri Avdeev – Psihologie pastorala (CLICK)

Dimitri Avdeev: Tulburarile afective (CLICK)

Dimitri Avdeev – Nevrozele (CLICK)

*********************************

ASCULTA INTERVIUL (CLICK)

CrestinOrtodox.ro

*********************************

Cateva informatii despre IPS Teofan (CLICK) – redirectionare site Mitropolia Olteniei