Sau, iei o viata, o intorci pe dos, o scuturi de vreo n+1 ori, uiti ca ai intors-o pe dos, apoi… o traiesti.

Am stat iar singur in fata usii,
admirand cum cresc arbustii.

Ea purta cheia in gat,
eu i-m spus ca e urat.

Ea avea vreo sapte ani,
eu ramasesem fara bani.

Desi ea era putin frivola,
eu n-am corupt nicio minora.

Oglinda-mi spunea ca-s mic,
degeaba incercam sa ma ridic.

Acuma-s baiat mare,
fara ghiozdan in spinare.

Fetita are acum breloc,
nu ne-am mai vazut deloc.

Am trecut atunci de usa,
dar am dat de o matusa.

Mi-a spus cu o grimasa,
S-a mutat la alta casa…

Who wants to be my sixtynine? | Cine vrea sa fie 69-le meu?

Ce-are asta, mah?!
Este vorba de lista mea de “prieteni” de pe haicinci (hi5). Avand in vedere ca nu am bust de 100, si nici fundulet de bebelus de 16-17 ani, numarul de prieteni este foarte limitat. Mai precis 68. Ironia face ca dupa 68 urmeaza 69. Acesta este si motivul pentru care vorbesc despre asta. Nu stiu care e problema, dar stau cu 68 de vreo saptamana. Nimeni nu vrea sa fie 69! Ma refer mai ales la partea feminina a globului.

Apasa aici daca vrei sa fii my sixtynine.
Acum, vorbind foarte serios, chiar sunt foarte curios cine va fi. E genul de asteptare de la Din Dragoste, cand se blocheaza usa.

>> a se citi pe ritm de La Familia cu vocea lui Ombladon <<

Sunt un cetatean model
si am sapca de rapper.
Votez cu Florin Cercel,
mi se spune smecheeer.
Banii m-au scos din casa,
M-au lasat pe drumuri.
Acum ca-s pe strada,
vad numai fumuuuri.
Am sa dau si eu un tun,
nu mai platesc taxa de drum.
Voi fi smecher cu functie inalta
S-am sa uit de vremurile de altadata!
In fata am palatul Victoria
In masina, la volan, e Gloria
E-o soferita consacrata,
Cred ca am s-o aleg de-amanta.

Da’ ce pana mea!

Romantism fara limite. Nici nu se putea altfel, el este un gentleman – crescut parca la case englezesti – iar ea o domnisoara frumoasa cu sange albastru (nobilimea familiei isi spune cuvantul). Cei doi au mers pe drumuri separate pana la prima intalnire, intalnire la care nu stiu cum s-a ajuns, dar e usor de presupus ca s-au intalnit pe la vreo petrecere a unui prieten comun. Adica logodnicul ei la momentul respectiv. Fusese la aceeasi scoala de scrima la care fusese si Eduard – gentleman-ul. Inca logodnicul ei, Jean, face o invitatie la propriul cinema celor care erau dispusi sa-l asculte. Eduard era foarte receptiv mai ales dupa ce studiase cum aluneca rochia pe cea pe care o observase de cum venise, de la gestul ei atent de a-il invita sa serveasca o “vechitura” de vreo 45 de ani, ce-i spunea whiskey. Whiskey ce nu era decat un pretext pentru a descoperi ca el are o slabiciune pentru biscuiti patrati, iar ea adora ceaiul de fructe rosii.

Vine week-end-ul, vine si cinema-ul, urmeaza si senzationalul. Jean si logodnica lui erau de-ai casei – numai ea stie ce cosmar devenise cinema-ul. La un moment dat ea zambeste… apare o masina a carei sofer fusese mai demult electrician; coboara Eduard. Se saluta, se saruta (de fapt asta e ceva mai incolo, peste vreo 9 randuri) si intra in sala de cinema. Era filmul Viata se petrece pana trece. Intr-una din secvente se lasa intunericul si revine incet, in alta secventa se intampla idem, dar pana la revine incet. Pana de curent! Intuneric, lumea inmarmurita, nu stie cum sa reactioneze. Jean intrase in panica, cinema-ul care-l facuse celebru acum il facea bun de rasul lumii. In cateva minute se urnesc si generatoarele de rezerva. Scaunul din stanga… gol. Scaunul din dreapta… gol. O usa era intredeschisa, usa care dadea spre parcare. Jean din toata politetea exclama: Da’ ce pana mea se petrece aici?!

Singurul care avea raspunsul era soferul – daca ati fost atenti, dar acum el lucreaza la un boutique. Aceasta fusese una din misiunile sale de salvare a celor care nu l-au prins pe Cupidon in sarma, sau care nu l-au prins de usa cu sageata… Romantism fara limite.

Cei doi acum detin o ceainarie si calatoresc cautand biscuiti patrati… si se saruta (asa zice in paranteza mai sus).
____________________________

nota° |  inspirat de doi; motivat de eroi.

Delir intr-un deja vu.

Daca privim in ansamblu exista brazi pentru toata lumea. Dar azi am privit mai in detaliu si mi-am dat seama ca de fapt numai unul este cel mai cel. Al nostru, al fiecaruia dintre noi. Cand vine vorba de brad nu exista altul mai frumos si mai des ca al nostru. Unii o spun in gluma, altii vorbesc mai serios, dar sunt si cei care te-ar lua si la bataie daca ai indrazni sa sustii ca bradul tau e mai frumos. Paradoxal este ca disputa are la baza un mare nimic. De ce? Pentru ca niciunul nu a vazut bradul celuilalt; foarte rar se intampla sa porneasca o astfel de discutie de la o comparatie reala si sincera.

Ca e rosu, alb, verde, cu luminite rosii, albastre sau multicolore, cu globuri de sticla sau fibra de sticla, artificial sau natural, mic sau gigant, bradul tau nu conteaza! Nici nu stiu daca are vreo importanta ca ai brad. Important e ca al meu e de import, adus manual din Olanda (pauza de ras), impodobit cum numai eu ma pricep mai bine, cu miros de padure straina, cu pedigree european si ca e al meu.

Sau viata la Mall si in afara lui. Ieri am umblat cateva ore bune prin magazine, mai ales prin magazinele din mall-uri. In aceste ore am clipit de cateva sute de ori, dar la un moment clipeala a devenit monotona si deloc surprinzatoare. De ce? Pentru ca in mare parte am privit oameni si intr-o alta mare parte i-am si analizat. Monotonia vine de la parfumul care parca nu se mai schimba, care pare la fel peste toti si peste toate. Adica el mereu e scump si gandit astfel incat sa epateze. Deloc surprinzator… pentru ca tabloul social demult si-a pierdut valoarea mesajului si a ramas doar un tablou primitiv, care trebuie doar sa arate bine si alternativ, care recurge la tertipuri pentru a-si atrage privitori. Lumea este impartita drastic in cateva categorii, care se exclud intre ele.

Nou nu e nimic in ceea ce zic, dar vreau sa dau exemplul ce m-a determinat sa scriu acest articol:
o domnisoara la vreo 20 si ceva, foarte foarte slaba, blugii nu aveau nicio croiala care sa o ajute sa nu para copil al strazii, deasupra taliei nici nu mai stiu ce purta pentru ca avea prea multe aruncate din mers parca, o geanta asortata mai mult cu tinuta de saptamana trecuta, cred eu, si cireasa de pe tort… parfum scump si ochelari de soare!!!
ora: 18:21 PM, iarna

Fumuri ieftine…

Asta-noapte am vrut si eu sa vad un film. Ca orice om am luat programul TV, l-am analizat incepand cu HBO-ul (canal ce se ghideaza dupa zicala repetitia e mama invataturii) si am ales un film de care am auzit multe, am vazut sample-uri si am avut tentative de a-l vedea, dar niciodata nu am reusit sa ii vad finalul. Este vorba de MAN on FIRE sau Pus pe jar. Filmul este cotat bine, dar are si o poveste care mi s-a parut interesanta. Poate si datorita distributiei: Denzel Washington, Dakota Fanning, cei din rolurile principale. In fine… Incepe filmul, eu sunt de-a dreptul incantat ca se anunta “vreme” prielnica de vazut filme, adica fara interventii nedorite si stau bine-merci.

Dar…
ce te faci cu tara asta? In care nimic nu mai e sigur… nici macar simplul fapt de a urmari un film!!! De ce zic ca viata bate filmul? Pai ce credeti ca s-a intamplat cu nici 5 minute inainte de final? Buff! nieu… sss.. Bezna! Intuneric! Caput! Se fini la lumini! Sa nu-mi vina sa cred. Nu aveam nici de asta data sa vad finalul. Stau si ma intreb si acum: cum e posibil sa existe posibilitatea de a se intampla sa ajung sa simt instantaneu ce simtea Denzel in film, unde el ucide tot ce prinde pana ajunge la capul unei fratii? Cum e posibil sa devin atat de repede Man on fire?

Adica astazi este ziua mondiala a orgasmului. Asta prin simplificare. Prin complicare este explicat mai bine pe la ei prin site. Nu are rost sa reproduc mai mult decat e necesar. Vreau doar sa precizez ca mi se pare foarte buna si inspirata alegerea datei, adica data solstitiului de iarna, cand stim cu totii ca e noaptea cea mai lunga din an.

Pe mine ma mai framanta doar un singur gand… Cum se sarbatoreste aceasta zi?

A devenit un fapt uitat trimiterea unei felicitari, catre cineva drag, prin metode traditionale. A devnit un fapt uitat emotia primirii unei felicitari. Acest mic gest care transmite stari marete a fost inlocuit de acel foarte mic efort care transmite stari de comoditate. Felicitarea in plic pentru cei mai multi si-a pierdut din sens, din insemnatate. Oamenii nu o mai vad ca e pe o forma de comunicare, forma care de cele mai multe ori ne apropie de cei dragi, aflati la distanta. A ajuns sa fie perceputa ca o dovada de demodare sau ca o scapare din momente criza, cum ar fi, cele in care nu suntem in stare sa scriem doua randuri pe o foaie si preferam sa cumparam o felicitare cu o urare gata facuta. Mirarea mea este ca in acest curent nou, curentul personalizarilor si unicitatii, lumea mai da bani pe niste mesaje tiparite in 100 000 de exemplare.

Multi nu realizeaza ce inseamna sa alegi o felicitare frumoasa, sa concepi un mesaj, sa te duci la posta dupa timbru si apoi sa o expediezi. Multi nu mai vad rostul si valoarea acestor momente. Cel mai trist este ca nici destinatarii… Fapt ce nu ii scuteste de vina pe ne-expeditori, dar justifica pe de-o parte comoditatea lor.

Acum ca scriu acest articol imi dau seama ca multi nu stiu unde se trece destinatarul si unde expeditorul. Sunt oameni care au invatat degeaba la scoala forma unei scrisori sau care nu i-au vazut rostul.

Puterea e “in click”. Sau mai bine zis putoarea. Puturosii* trimit mail-uri, sau cum le zic ei: e-cards. Nici nu stiu ce sa spun… multumesc celor care au facut efortul de a nu-mi trimite asa ceva. Pentru cei care nu au facut acest efort am o rugaminte, sa faca economie de click-uri si sa faca bine sa cumpere plicuri.

* care nu vrea să lucreze; trândav; leneş; lenos (sursa: DEX)

Nu stiu cum sunt altii, dar unii fac foarte multe fapte bune. Se trezesc deodata ca au de facut ceva pentru cineva, se trezesc ca uita de problemele, grijile lor rezolvandu-le pe ale altora.

Eu uneori nu ma pot abtine, incerc sa fac orice ca sa ajut pe cineva, mai ales cand stiu ca pot. Nu e o forma de repros ceea ce scriu aici, nici nu ar avea cum pentru ca atunci cand accept si promit sa fac ceva, nu vad ca o povara ceea ce am de facut. Doar ca mi-am dat seama ca a face o obisnuinta din a te neglija pe tine pentru a “face fapte bune” poate insemna a deveni singura persoana pentru care am uitat sa facem ceva. Nu stiu daca e suficienta multumirea sufleteasca, nu stiu cat se poate trai cu ea.

Mai exact… De ceva vreme incoace edilii orasului Iasi se tot forfotesc si se agita sa instaleze niste luminite de sarbatori, sa fie frumos si luminat orasul. Cu stupoare am constat ca spre deosebire de alti ani, au pus foarte multe lumini, forme de bradut, lumanari, stele, comete, globuri, ingerasi, instalatii in forma de ploaie, fulgi de zapada ‘curentati’ s.a.m.d.
Nu pot sa spun ca sunt foarte incantat, dar nici nu fac mare caz din asta, ca m-am saturat sa explic cum e cu kitsch-ul, unor oameni care-mi citesc blog-ul si care oricum nu participa la raspandirea kitsch-ului, nu are rost sa-i plictisesc.
Ce m-a facut sa scriu acest articol este ca am iesit in seara asta din casa si o mare parte din iluminatul stradal nu ilumina. Probabil cazuse vreo siguranta la ‘aia’ de la ‘fabrica’ de curent, sau o fi uitat sa le aprinda. Dar cel mai mult m-ar distra sa fie din cauza decoratiunilor de iarna. Este singura explicatie care mi-ar da liniste, pe langa rasul neintrerupt pe care mi l-as manifesta de cate ori m-as gandi la asta.

Eu am dat search pe PC si nu mi-a venit sa cred ce lista lunga aveam. Incercati sa cautati piese despre “she” sau cu “she” si veti fi uimiti. Asta in caz ca aveti ceva in playlist.

Eu am avut un pic peste 80 de piese. Cred…
Intra cineva in competitie? Premiul oferit este aparitia numelui pe blogul meu.

Ea – o tanara.
El – un tanar.

// Actiunea se petrece in zilele noastre, zi de zi. Oriunde. Peste tot. Ea are ochii in lacrimi, el mainile in buzunar.

EA: Tu mereu uiti de ziua noastra!
EL: Da’ asta nu inseamna ca nu te iubesc.
EA: Tu ai uitat din nou ca imi place sa ma plimb prin parc duminica.
EL: Da’ eu tot te iubesc.
EA: Ai uitat cat imi place sa mancam un desert cu doua lingurite.
EL: Dar te iubesc.
EA: Ai uitat sa ma saruti aseara…
EL: Dar te iubesc.
EA: Ai iesit in oras cu prietenii si ai uitat… de mine!
EL: Intelege ca te iubesc.
EA: Ai uitat ca imi place ciocolata cu marzipan.
EL: Dar te iubesc.
EA: Ai uitat cantecul nostru.
EL: Dar te iubesc.
EA: Ai uitat sa vii dupa mine cand a plouat.
EL: Eu te iubesc.
EA: Ai uitat ca toporasii sunt florile mele preferate.
EL: Dar te iubesc.
EA: Ai uitat sa pui doua cubulete de zahar in cafea.
EL: Dar te iubesc, nu intelegi?
EA: Ai uitat sa ma alinti.
EL: Inceteaza! eu te iubesc, nu pricepi?
EA: Ai uitat… oare ai stiut vreodata?
EL: Dar te iubesc, se mai intampla sa uiti. Sau ce? Tu nu uiti niciodata?
EA: Ba da… am uitat cum e sa fiu iubita…

Altfel zis, incerc sa traiesc fiecare clipa si nu selectiv. Verbul usor ezitant “incerc” este cel care evidentiaza clar ca nu reusesc. De ce? Pentru ca nu pot sa ma bucur la infinit de aceleasi si aceleasi si iar aceleasi fapte sau evenimente. Nu e vina mea ca am ajuns sa urmaresc senzationalul (nu cel al prea-senzationalului Dan Diaconescu), nu e vina mea ca speranta mea zilnica e sa vad vreun accident in drum spre scoala, sa crape vreun copac si in cadere sa loveasca un stalp de inalta tensiune, lasand fara curent tot cartierul, iar eu sa fiu singurul luminat. Sau ca abia astept sa vad un afis ce anunta un eveniment care sa imi anticipeze o amintire. Nu e vina mea! Nici a ta nu e! N-avem noi nici o vina ca exista doar o “prima data” pentru toate in viata. Daca analizez ziua de ieri, am trait cu adevarat doar cateva secunde, cele in care treceam strada prin locuri nemarcate. Exagerez eu. Nu e atat de critica situatia mea. Cred ca acest articol m-am decis sa-l scriu mai mult din cauza celor ce constat in jur. Plafonare, blazare, plictiseala, monotonie, repetare… in jur, asta injur.

de ce culegem capsune si nu masline? de ce dupa ce se asfalteaza se descopera o fisura intr-o teava si se sapa din nou? de ce Elodia e atat de urata (de barbat-su)? de ce berea e amara? de ce e frig afara cand toti vorbesc de incalzirea globala? de ce ne e frica afara cand e lumina pe strada? de ce taximetristii nu se multumesc cu a afla unde mergi si trebuie sa afle si de ce mergi? de ce numai eu nu vad stele cazatoare? de ce varza se da prin razatoare? de ce politistii nu se imbraca in roz? de ce se blocheaza liftul cand sunt singur in el? de ce nu m-a adus barza? de ce am atat de multi neuroni nelinistiti la ora asta?

un singur raspuns: pentru ca daca n-ar fi nu s-ar mai povesti.

Probabil am visat prea urat, dar m-am gandit sa-mi fac operatie de marire. Sau sa fi fost real?! Prefer varianta cu visul.
Cert este e ca m-am trezit cu o mare problema… daca e necesara aceasta operatie… Nu stiu daca ar fi corect pentru unii (ar insemna ca fac concurenta neloiala) dar decat sa ma mint la infinit pe mine, mai bine pe altii. Si totusi, ingerasul din stanga imi spune sa nu fac operatia, imi tot spune: “Ce sa-i faci daca asa a fost dat sa fie, mic?”. Al cu coarne tace (probabil stie ca orgoliul masculin e incisiv in probleme de acest gen). Eu stiu ca in situatiile critice in care sunt implicat, acea operatia m-ar putea salva.Da de unde! La urma urmei daca imi maresc degetul mic nu fac decat sa prelungesc suspansul atunci cand ma tine Bruce Willis de mana. Dar cum Bruce nu stie inca cine sunt eu, decat in visele mele, cred ca am sa intorc la somn.
Noapte buna, deget mic!

ea si el. ea vreo treizeci si…, el vreo treizecisisapte si patru luni. amandoi sunt vecini cu mine de cartier. Cei doi desi aveau multe diferente de cultura si de statura, au reusit sa-si gaseasca fericirea unul langa celalalalt. Erau ceea ce unii numesc “cuplul ideal”. Eu de cate ori ii vedeam puneam pariuri mentale, vor sfarsi sau nu tragic. Raspunsul mi-l dadeam tot eu, doar ea va sfarsi trist.
Ei… si ce sa vezi? intr-o buna zi el venea acasa de la munca si o zareste pe cea care avea sa-i devina amanta. Ea afla de “cealalta”. Cealalta un fel de haita, nu-l lasa pe asta nici sa regrete. Macar de ochii lu’ nevasta-sa. In continuare ar fi niste baieti priceputi la asta pe la antena1 sau prima dar eu doar atat vreau sa va mai spun:
ea. Lady. amestec de rase. el. Rex. pechinez. cealalta. ehh…

nici nu stiu cum sa ii zic… este ceea ce a iesit cand cautam un nume de id – stiti prea bine ce greu este. Tot apasand butoanele tastaturii a iesit ceva la un moment dat ce merita sa nu fie uitat. probabil nimeni nu va intelege semnificatia, dar e blog-ul meu. poate la insistente voi raspunde. ramane de vazut. iar pentru cei ce vad le recomand sa (re)vada.

aceasta este intrebarea. Romanilor! in timp reusim sa gasim raspunsuri, care de fapt se dovedesc a fi o resemnare a propriei conditii umane. o asemenea intrebare evidentiaza de ce suntem considerati “una din tarile din est” pentru europeni sau “Romania?! unde vine asta?” pentru cei de pe continentul unde marea intrebare este daca exista viata pe Marte si nu inainte de MoARTE (adica pentru mult “preaFericitii” americani).
Nu vreau sa par prea pesimist, mai ales ca nu sunt cel mai in masura contemporan care sa-si puna astfel de intrebari (cica sunt cam “necopt”), dar nici nu vreau sa dau dovada de numarator de statii de tramvai in loc de ani.
asa ca… exista viata!