Citesc cartea Enciclopedia lucrurilor care ma sacaie zilnic de Hannes Stein. ( primita cadou de la Magdalena Spiridon ) O carte lejera, liniara doar pe ideea pe care o prezinta ideile sacadate, pe care o poti citi si-n metrou si la tv si cand astepti sa iei un film piratat de pe torrente si cand iti face amica dus dupa sau inainte ce va eliberati de stresul cotidian.

Eh, in cartea asta, omu’ care a scris-o detaliaza ce-l enerveaza pe el zi de zi. Una dintre relatari este despre “Betivi episodici”. Conform astuia, omul beat este ca semaforul, dar invers. Doar fazele le-am luat din carte. Comentariile specifice fiecarei faza sunt proprii si personale.

Totul debuteaza in faza verde. E jovial, amuzant si fericit. Bine dispus si spiritual, sarmant, facand complimente doamnelor, domnisoarelor si curvelor de pe langa el. E gata sa agate ( ciulini si cuie ) si sa futa ( pumni si picioare in gard ). Face cele mai bune glume la care rade el cel mai puternic. Daca ii pui muzica danseaza dand in picioare ca Roxana Ciuhulescu. Daca citesti postul asta, data viitoare cand iti vei da seama cand un amic iti trece de la verde la galben. Dupa ce? Pai la ultimul pahar, la trecere, o sa te intrebe daca ai noul album al lui Minune. Adrian Minune. Asta dureaza 3 beri sau o sticla de vin.

Dupa care, trecem la galben. Destul de brusc si putin violent. In care lumea il intreaba ce are si daca s-a intamplat ceva. Omul beat in zona galbena se ghemuieste prabusit in sine, batandu-se cu propriul eu, cazut intr-un abis vidat. Se holbeaza in gol ca dupa 2 grame de has si isi revine din reverie doar ca sa ne lumineze ca lumea in care traim este rea rau, tinand o morala despre viata existentialista care ar scoate stiucile din apele curgatoare. Ar vrea sa aiba niste frati solidari alaturi de el, in aceeasi stare galbena. Sau galben portocalie. Spre rosu. Ar vrea sa povesteasca cu ei ce li se intampla in lumea care nu-i intelege si sa voteze cat de grozavi sunt ei, totusi. Si daca ar fi toti ca ei cat de buna ar fi intreaga omenire…absolut toti. Asta mai tine 3 beri sau inca o sticla de vin.

Dintr-odata, betivul episodic, care a trecut de la verde la galben, trece acum de la galben la rosu. Si de aici inainte totul merge pe un drum cu sens unic infundat. Totul este o conspiratie josnica impotriva lui, da, asta e, o conspiratie josnica si jalnica. Penibila. Toti sunt cu ochii pe el, dar mai ales pizdele din incapere care-l vor gol la ele in camera gata sa i-o suga si sa-i molesteze soldatul cazut de acum 2 beri la datorie. Si, desigur, nu-i observa pe prietenii tipelor care sunt gata sa-l scapeze cum scalpau antinazistii nazistii. Arunca in stanga, in dreapta, in jos, sus si in neant insulte amare si confuze. Gresesti daca crezi ca-l vei putea calma. El este calm; tu esti ala agitat care nu-i intelege atitudinea. Sa nu faci greseala sa-i zici ca este beat caci vei avea de suportat o morala de minim 10 minute in care iti va explica, demonstra si argumenta ca el nu este beat. Este mai treaz ca niciodata si acum vede lucrurile clar. El nu este beat. El are atitudine. Este gata de plecari transcedentale si pierdut in introspectii, putin pacat, totusi, ca nu mai crede nici macar in propriile perceptii. Ar vrea sa stea pe banca intr-un parc linistit pentru a scapa de acest mediu insuportabil care-l suge de vlaga. Stie care e remediul potrivit pentru acest chin, dar nu stie sa-l spune in cuvinte. Ca si celelalte, asta mai tine 3-4 beri sau o sticla de vin.

Desigur, gazda are cel mai mult de pierdut cand se strica semaforul in urma unui soc electric cauza de un puternic EMP latent, intrucata este nevoita sa stearga de pe jos.

Noi, betivii episodici, suntem niste fapturi obositoare demne de mila. Ii rog pe cei care se afla langa noi in aceste momente de glorie maxima sa ne tina capul deasupra mult iubitului WC.

Poate curand o sa ma mobilizez si o sa termin si postez textul numit: “Cand iti dai seama ca trebuie sa te ridici de la masa. 10 indicii”.

PS: Marti imi pleaca amicul din Spania in Spania. De miercuri-joi revin in forta cu multe texte cu care am ramas dator. Nu am uitat nimic. O sa revin big as life and twice as ugly. Peace on you!

PSS: Ah, am intodus doua categorii noi. Una se numeste “Interviuri cu oameni neseriosi” iar a doua “Stiai, prostule, ca…”. Dupa cum probabil sper ca o sa va dati seama, primul o sa fie cu interviuri luate cui are chef sa raspunda la intrebari agasante, iar urmatorul o sa fie chestii de cultura generala. Sper ca mesajele mele culte sa cultive incultii, ca sa zic asa.

Sursa mea de ringtone

piesa de pe “Reactii adverse”, clipul abia scos, jmekerie !

cum poţi să mă săruţi aşa fără să fii poet,
şi cum de n-ai în loc de buze stele,
şi cum de n-ai în ochi un cer secret?!

cum pot să fac în loc de dragoste, mirare
de-atâta prăbuşire în moment,
de-atâta vis-ncarcerat în dulcea încleştare?!

If you cannot say anything appropriate, limit yourself to remarks about the weather.

The weather. Hmmm.
What can I tell you about my weather? It’s neither here, nor there. Somehow it’s stuck between seasons; it’s not able to make up its own mind, to take shape, to manifest itself in a familiar way. So it gets me all messed up, yearning for what it would be in order, but consistently fails to amount to such state of normalcy. So, I’m weather-less at some huge extent…

How about you? How’s your weather like?

And when you’re done with your weather
Know that I can care less about it
But the things I care for
You won’t care to tell me
Although I know about semantics
And assumptions
And the way your self-concept will hinder you
And the fact that it’s so hard to talk without meaning
For meaning is in people not in words
Things come out distorted nonetheless
To the point where it’s best to talk about the weather
Or about how we never fit in

.

Tuturor celor care va mai abateti pe aici: numai bine!!!!

Am tot aşteptat momentul potrivit pentru a scrie acest post. Nu există aşa ceva. Nu ştiu şi nu vreau să-mi iau „adio” de la tine! Pot doar să-ţi promit că nu te voi uita câte zile oi avea!
Azi se împlineşte o săptămână de când ţi-ai pierdut viaţa în această tragedie pe care nu pot, nu am cum, refuz s-o accept şi s-o înţeleg! Astfel de evenimente ar trebui să fie interzise printr-o lege a firii, este absurd ca un tânăr de aproape 21 de ani să moară, d-apoi să moară aşa! Este absurd ca doi părinţi să rămână fără unicul lor copil! Este absurd să-ţi pierzi definitiv un prieten la jumătate de oră după ce ai vorbit cu el! Şi totuşi atât de real…
Nu prea am multe cuvinte. Au secat odată cu lacrimile. E ciudat că pot să zâmbesc din nou deşi mă gândesc la tine în absolut fiecare clipă?! Nu, asta e normal. Dureros de normal, aş spune eu.

”

… in rol de vedeta. imi place sa am public.

să nu mai plângi - îmi spui – acum e totul rece,

în mine tăcerea urlă a pustiu,

în tine tăcerea urlă a târziu,

Iubirea trece?

să nu mai plângi – îmi spui - azi nu mai doare;

te-ai întrebat vreodata de ce oamenii dispar

ca visul de copil după un gust amar?!

Iubirea moare.

Între timp, eu mă gandesc:

îmi îmbrac retina

în portocaliul

primului răsărit,

îmi sorb nemurirea

cu paiul

dintr-o singură rază

născută

din generozitatea ochiului

pe care cerul

a îndrăznit

să-l creeze.

Nu stiu cum, dar parca Valentin asta a ramas plutind peste capetele unora. Poate si peste al meu, poftim. Dar nu la modul negativ, ci dimpotriva.

Ma tot gandeam eu zilele astea la biata populatie neindragostita si cum trebuie ea ca se simte pe data de 14 februarie. Cum precizam de curand pe alt blog, parca ziua asta a fost inventata mai mult ca sa ii faca pe neindragostiti si mai napastuiti decat sunt deja si nu pentru a-i face pe indragostiti mai fericiti. Caci, vorba ceea, ei deja sunt in sfere inalte si maxime de fericire. Ma rog, functie de cat de mutual este sentimentul iubirii intre parteneri.

Deci, de ce trebuie tocmai ei gratulati si ridicati in slavi, atarnati de baloane cu heliu si inimi uriase, cu ciocolata iesindu-le prin toti porii si pe la colturile gurii, ametiti de mirosul trandafirilor si epuizati erotic? De ce trebuie ei sa bantuie strazile tinandu-se de maini, de ce urla televiziunile, de ce trebuie cei de pe partea celalata a baricadelor sa vada rosu in fata ochilor de la atatea inimioare stilizate pe care ei nu le… merita?

Ah! Stiu. Pentru ca iubirea este un sentiment atat de nobil incat trebuie incurajat? Dar, stai, iubirea nu-i doar romantica. E plina omenirea de iubire pentru altii – mama, tata, copiii, bunicii, catelul, vecina de la doi, farmacista etc. Sa fi fost o gaselnita politico-religioasa? Adicatelea, ne premiaza sistemul pentru ca ne indragostim, pentru ca asa ne casatorim, facem copii si construim/promovam celula societatii??? Iar “ceilalti” trebuiesc pusi, in consecinta, la colt? Pentru ca duc societatea de rapa? Sau de ce? Ca doar nu-i vina lor ca nu sunt indragostiti – casatoriti, sau macar intr-o relatie? Caci ei ar vrea, mititeii… o buna parte din ei, oricum.

[Ma rog, eu am multe nemultumiri la adresa “sistemului”, dar n-o sa insist nici macar asupra acesteia… deoarece importa prea putin in context. Am vrut doar sa stiti ca eu si sistemul suntem la cutite.]

In urma acestei scurte introspectii am conchis: ce pacat ca nu s-a gandit nimeni pana acum sa inventeze si “ziua neindragostitilor”! O intreaga industrie s-ar fi nascut – pentru ca sunt cel putin la fel de multi neindragostiti, daca nu mai multi – chiar daca ar fi fost probabil sabotata la greu de “sistem”. In afara de asta, neindragostitii ar fi avut si ei parte de la fel de multa atentie si pompa intr-o zi din an. Lucru care imi pare mai mult decat echitabil, data fiind inegalitatea apriorica dintre cei cu bataia de inima rapida si cei cu ea terna. Dealtfel, merita si ei sa fie batuti prieteneste pe umar – pana la coada este mai greu sa fii solo decat duo… cu toate ca aici incap rezerve.

S-ar fi putut face felicitari cu “Ma iubesc pe mine insa(u)mi din tot sufletul, pentr ca sunt asa si pe dincolo si de cate ori ma vad (in oglinda) ma umplu de bucurie”. Sau: “Nimeni nu ma iubeste si sunt fericit/a pentru ca nimeni nu-mi poate da la fluierele picioarelor cu cizmele de cowboy, nimeni nu ma poate dezamagi, nimeni nu ma poate face sa plang etc samd”

S-ar fi putut pune pe piata aranjamente florale, cutii cu ciocolata, tricouri, sosete, bentite cu elicie si alte matrapazlacuri cu inimi albe, sau rosii, dar taiate cu un X, si cu inscrisul “ma iubesc!!!” Se puteau face rezervari la restaurante pentru unul, cu meniu special si cantece de voie buna a la “sigur/a sunt si bine-mi este, lume”.

Si, daca ar fi fost dupa mine, as fi pus ziua asta chiar pe 15 februarie. In acest fel, stiind ca imediat urmatoarea zi ne este dedicata noua, adica neindragostitilor, vom trece prin 14, fara sa ne mai intre in ochi ostentatia indragostitilor, in pregatiri frenetice – la spa, la meseuz, la manichiurista, frizer etc, ca sa ne facem frumosi pentru rasfatul de a doua zi. In plus de asta, se pot folosi de aceasta asezare strategica si indragostitii care se despart chiar de Valentine’s – vor avea chiar a doua zi motiv de sarbatoare!

Vorba e, este superb sa fii indragostit, dar poate fi macar bine sa fii singur. Sunt atatea avantaje pe care le au cei singuri. Se scoala si culca la ce ora vor ei, mananca ce si cand vor, pleaca si vin cand au chef, nu trebuie sa dea socoteala pentru masina Porche sau poseta Luis Vuitton luata pe credit, se uita la ce canal tv au chef, nu intra in altercatii cu familia uriasa si agasanta a “jumatatii”, isi pot canaliza uitatura dupa cine vor ei si cate si mai cate. Ca sa nu mai spun ca infinitele motive de harta sunt inexistente – ca doar nu poti sa te certi cu tine insuti, sau, daca poti, nu prea rau! – ca nimeni nu te poate amari din cale afara, ca nimeni nu-ti poate rupe inima cu care defilezi ferice pe data de 14 februarie.

Dar cum oamenii sunt vesnic nemultumiti – ma autoinclud din spirit de echipa – sunt si prea fraieri ca sa se prinda ca nu este chiar atat de grav sa fii singur, macar pentru o vreme. Si ca, in definitiv, exista pentru noi toti cate cineva care ne iubeste si altfel decat romantic, iar asta este imbucurator. Totusi, ca sa fi fost toata lumea fericita, eu zic ca si neindragostitii aveau nevoie de o sarbatoare. Nu am fonduri sa ma apuc sa lansez industria asta, dar as fi facut-o. Mai ales in Romania, care s-a legat la cap si cu sarbatoarea asta absolut aiurea-n tramvai. Am fi putut intra si noi in vreun fel de istorie drept cei care, dupa ce au adoptat Ziua Indragostitiolor, au inventat-o pe a Neindragostitilor.

Pana pune cineva la cale salvarea de la umilinta a neindragostitilor, eu o sa-mi trimit cat de curand o vaza cu flori si ciocolata de la mine insami, cu dragoste.