“Mi-e dor, atat de dor… De tine. De noi. De cum erai cu mine. De cum eram cu tine. Si nu pot si nu gasesc cuvinte sa spun cum, cand si cat de mult mi-as dori sa nu mai imi fie. Daca tu stii ce este acela dor, dor de o fiinta mai mult decat de orice alta fiinta, atunci te rog si implor, scapa-ma de el, de dor. Scapa-ma de intrus. Este dorul asta un blestem, este o cruce sub care eu, un simplu om, sunt doar o cocoasa si niste brate care se coboara inainte sa apuce sa se intinda. Pe care as vrea nespus sa ti-o arunc tie.

Iar daca tu stii cum este sa traiesti cu fiinta altuia intr-a ta, te rog, smulge-o din mine si las-o sa traiasca de una singura. Da-i inapoi dreptul la simtire! Lasa-ma si pe mine sa respir aerul meu, cu nasul si partea mea de viata. Lasa-ma nici mai mult, nici mai putin decat exact cum eram inainte de tine. Eram din varful degetelor pana la capatul firelor de par numai visuri frumoase, dorinte multe de fericire, speranta si tremur de incredere. Doamne, cat de frumoasa eram… Mii de cioburi s-au facut oglinzile in care iubirea si dorinta imi strigau asta. Acum, este si nu mai este viata mea…

Daca stii cum este sa adormi noptile sperand ca razele diminetii or sa topeasca dorul, stii ce inseamna sa sperii zadarnic. Salveaza-ma de nesperanta asta! Ma chinuie, ma bantuie, ma arunca din liniste si ma tranteste in framantare. Imi este dor si nu mai vreau sa-mi fie. Cum sa-mi iau sufletul si sa-l scutur zdravan ca sa curga din el picatura cu picatura veninul de dor, fructele care m-au gonit cu capul plecat din fericire? Cum sa fac fara sa imi reproseze ca l-am lasat fara ceea ce ii era mai drag? Daca eu te simt arzand, te vad stralucind, te aud ascultand, tu de ce nu raspunzi gandurilor si simturilor? De ce nu te intorci spre mine sa ma privesti dincolo de iubirea trecatoare si sa-mi spui ca esti aici langa mine si ca te-ai nascut sa-mi sorbi de pe buze surplusul de dor?…. Este pentru ca tie… tie… nu iti este dor.

Mi-e dor sa te stiu departe de mine, acolo de unde nu o sa te mai intorci niciodata la mine atunci cand imi este greu, si rau, si trist, si urat si imposibil. Mi-e dor sa nu te mai simt si sa nu te mai vreau atat de aproape. Caut pamantul nedescoperit in care sa-mi ingrop amintirile si apele care sa-mi spele noptile in care ma cutremur de dor.

Mi-e un dor de moarte de atingerile tale care imi dau foc, de mana ta care trece de-a lungul sirii spinarii, de ochii care imi inspira curaj, de un sarut care ma ingheata, de buze care imi soptesc numele, de prezenta ta care sta trup langa trupul meu in secundele in care ni se scurg vietile. Mi-e dor si ma strange. Ma sufoca si mi-a secat puterile. In vis ma inec cu prezenta ta. In realitate, ma sufoc cu lipsa ei. Dorul asta ma arde chiar si atunci cand stau bine pe picioare. Daca ai fi departe insa, eu cum m-as mai putea intoarce la mine cu inima senina?

Scapa-ma de dor si de felul in care il simt ca doare. Da, Doamne, minte inimii si judecata si scapa-ma de boala dorului!

Am avut un vis frumos, mai dureros decat toate cosmarurile de pana acum: se facea ca nu or sa se mai vindece niciodata. Iar daca nici timpul nu le scoate de acolo, atunci cine? Atunci cum?”

Sărăcie cu jumătate de normă

Recunosc, trăisem cu bănuiala că, din scara blocului, toată lumea fuge de nea Marin. Îl ştiţi deja şi pe el, şi motivele risipirii celorlalţi din calea lui. Cît mă priveşte, mi-a cerut 1 leu pentru gunoiul pe care nu-l aveam la uşă, ţigări pentru că ne întîlneam la intrarea în scara blocului, bere pentru că voia să mă ajute la treburi ce nu necesitau ajutor, bani în schimbul unei brăţări de argint pe care habar n-am de unde o procurase, pilă ca să fie angajat la Universitate, pentru că ştie că lucrez acolo.
Să revenim. Nu toată lumea fuge de nea Marin. Mai fuge şi el de cîte unul, altul. În scara blocului a apărut concurenţa: un individ uscăţiv duhnind a tutun şi alcool, mereu prezent pe treptele clădirii, în căutarea vecinilor generoşi. Pînă acum asta făcea nea Marin, în tihnă. De cîteva zile, nu. Un intrus le ia cu „sărut mîna!” pe domnişoare şi cu „respectele mele” pe domni pentru un rest de ţigară, 1 leu, orice. „Tu chiar nu poţi să nu mai stai după curul meu toată ziua? Chiar n-ai altă treabă decît să stai aici, lîngă mine?”, îi reproşează – fără succes – nea Marin.
De cîteva zile, ni se cere să producem mai mult gunoi. Cît pentru două beri.

Intrase in viata ei brusc, sau poate intrase ea in viata lui. De fapt se ciocnisera pe hol, la un hotel din intamplare. El era intr-o calatorie de vacanta, incerca sa se redescopere, iar ea, ea incerca sa evadeze pentru cateva zile din viata ei, sa uite cine era, sa fie cineva nou, fara obligatii. Era bruneta, nu prea inalta, dar avea un aspect fizic placut, formele generoase, bine conturate, dar in special pe barbati ii atrageau, pe langa sanii mari, buzele ei. Se lovisera unul de celalalt, brusc. Ea se dezechilibra, iar el vadit rusinat o prinse de mana inainte sa cada. Ca sa se scuze ii propuse sa mearga la o cafea. Ea il masura si-l cantari din priviri: era doar cu un cap mai inalt decat ea, dar avea aspect placut, ingrijit, parul tot negru, tenul alb, iar ochii, ochii lui priveau adanc in fiinta ei rascolind-o. Ar fi vrut sa nu accepte, dar se trezi spunandu-si: De ce nu? oricum maine o sa dispar.

Cinara:  se simteau bine impreuna, tipul avea ceva nou in el, stia s-o asculte, o interesa persoana lui, chiar retinea ce-i spunea ea, si avea un stil de a vorbi care-i placea. La un moment dat se trezi razand, cat timp trecuse de cand nu mai rasese? De cat timp nu se mai uscasera lacrimile pe obrajii ei? Dar astazi statea cu un strain, un om pe care abia il cunostea, despre care stia doar din ce-i povestise el si radea din toata inima. A doua seara nu disparu, se vazura din nou. Simtea ceva ciudat, ceva ce nu mai simtise demult, ceva ce nu trebuia sa simta si se temea, dar nu se putea indeparta. Accepta o noua cina.

Femeia din fata lui era misterioasa, avea un zambet fermecator, un fel de a fi serios si cu toate astea ceva din ea ii amintea de o fetita. Ii placea compania ei. Ii placea modul in care gandea, ii placea faptul ca o facea sa rada si mai simtea si ca ea este atrasa de el. Fusese singur in ultima vreme, oarecum resemnat, speriat sa-si mai lase inima libera, pasiunile sa se elibereze, dar se simtea prins in plasa ei si ii placea senzatia, asa ca intra in jocul ei.

O prinse de mana, o saruta, ea tresari usor la inceput, dar nu dadu inapoi, se lasa sarutata, si usor usor ii raspunse la sarut. Simtea cum ameteste, cum puslanf prin buzele rosii, moi, dorinta crestea in el si incepu s-o atinga, s-o mangaie. Ea simtea cum tot corpul ii vibreaza. Fiori ii treceau prin piele, de cand nu mai fusese atinsa in modul acela, barbatul acesta o iubea, facea dragoste cu toata fiinta ei. Incepu sa tremure. Il saruta pe buze, apoi il stranse cu putere si ramase lipita la pieptul lui, ar fi mai stat asa dar trebuia sa plece. Trebuia?

Cand impacheta dadu peste poza lui, cel care o astepta acasa, cel de care fugise. Nu mai era ca la inceput, el nu-i mai acorda atentia pe care si-o dorea ea, de care avea nevoie. Mai era si barbatul acesta care intrase in viata ei si-i bulversase toate simturile, ii daduse o suflare noua in piept.  un Intrus…

Dar cine este intrusul? De ce este intrus? Pana la urma cine este intrusul: cel care vine ultimul si-ti da viata peste cap? Cel care te face sa simti ca esti inca vie? sau cel care nu mai stie cum sa se poarte cu tine? cum vrei sa fii iubita? Cum sa te faca sa te simti bine?

Chers amis du vendredi, il ne vous reste moins de 48 heures, au moment où je mets ceci sous (Word)presse, pour inviter votre vin venu d’ailleurs, votre intrus dans le vignoble de votre choix, tel qu’annoncé ici. À peine le temps de regarder la bouteille et de déguster en douceur, avant de furieusement compiler vos impressions sur vos blogues (ou en commentaires sur mon blogue, si vous n’êtes pas blogueur mais que vous souhaitez participer quand même).

Le Vendredi commencera à 00h01, heure de Québec, qui prend ces jours-ci des petits airs de capitale du vin, à l’occasion de son 400e anniversaire. Ça donnera six heures de plus aux participants européens. Remarquez, je ne suis pas épouvantablement strict (à force d’étirer les heures de tombée moi-même). La limite de minuit s’applique de même façon, mais si une contribution arrive à minuit, heure de San Francisco (voire de Honolulu), je n’en ferai pas tout un plat.

À tout bientôt!