Vreau sa ies . . . vreau sa evadez din lumea in care am picat ca o nuca , din gura unei pasari urate , negre , care face un zgomot oribil , mai ales in zilele de iarna , si care pare sa vrea totul pentru ea . Viata , pentru mine , e doar o banalitate reala . . .  un esec total din partea divinitatii . Poate ,  daca nimic din tot ce exista nu ar fi existat . . . totul ar fi fost mult mai bine . . . nu ar fi fost diferentele intre lumina si intuneric , nu ar fi fost rasismul . . . nu ar fi fost diferentele cauzate de saracie . . . si nu ar mai fi fost oameni care  n-au ce sa manance sau  nu au unde sa doarma , in serile incredibil de geroase din iarna .

Ma uit in jurul meu si vad ca nimanui nu-i pasa . . . Romanie , asta e viata perfecta ? Viata pe care o vrei tu pentru poporul tau ? ?  Suntem acuzati tot mai des de furturi , crime si violuri . . . Oare asa a vrut divinitatea ? Nu . . . cu siguranta . Totul a fost planificat sa fie altfel . . . si atunci apare intrebarea : din vina cui , Romania a ajuns ce este astazi ? Si nu doar Romania , ci intreaga lume . . .

Si mai sunt condamnata deoarece sunt convinsa ca el nu exista . . . dar ce argumente imi aduceti ? Ca el a facut lumea . . . lumina si intunericul . . . adam si eva . . . sa fim seriosi !! Nu e nici o dovada . . . toate sunt banalitati . . . aberatii care dau oamenilor o speranta . . . aceea k exista cineva caruia ii pasa de viata lor . M-am trezit de ceva timp din visul idiot care incearca sa ma cuprinda cu orice pas .

Unde imi sunt aripile atunci cand vreau sa zbor ? Unde este dragostea , atunci cand o caut cu disperare ? Ma dor toate astea . Si atunci , ce speranta am eu in el ? Totul e relativ . Nimic nu exista , nimic nu e real . Toata chestia asta cu asa-zisul „dumnezeu” pare sa fie , cel putin pentru mine , o poveste idioata care de mult nu mai are farmec ; nici macar nu mai poate fi folosita pentru a-i adormi pe cei mici . Daca va citi cineva asta va spune cu siguranta ca nu sunt normala doar pentru ca sunt realista . Oricum , nu mi-a pasat niciodata de ceea ce a zis lumea . De ce mi-ar pasa acum ?

E vorba despre viata mea , despre copilul rebel ce zace in mine , dar care , poate , niciodata nu va avea curajul sa se afirme , sa se arate lumii asa cum e , de fapt . Si nu stiu de ce mi-e frica . Poate ca nici nu se numeste frica , acel sentiment idiot . Altii , de fapt , l-ar numi lasitate . Si pe buna dreptate . Cert e ca eu nu stiu ce simt , nu stiu ce vreau , nu stiu sa traiesc . Si viata mea e bazata doar pe minciuni stupide . Viata – fericire suprema ? Nu am stiut niciodata cum e sa fii fericita , nu am stiut cum e sa spui „te iubesc” din inima . Fericirea mea e bazata doar pe sentimentele celorlalti . Dragostea o simt doar prin sufletul celorlalti .

Am nevoie de iubire  ca de aer , am nevoie de imbratisari ca de soare , am nevoie de sarutarile lui ca de noptile cu luna plina , am nevoie de cineva care sa ma ajute sa trec peste toate aceste banalitati care ma distrug . Vreau sa ies din infernul ciudat in care am intrat fara sa-mi dau seama , sau poate din vointa celorlalti de a ma distruge . Nu stiu , sincer . Dar banuiesc ca , tocmai pentru faptul ca sunt diferita , multa lume ma invidiaza . Insa , la urma urmei , toti suntem diferiti in felul nostru.

E senin, dar frig, foarte frig. In ciuda vantului taios ma duc sa vad apusurile.

De cateva zile, desi nu-mi place vremea rece, ies din casa seara de seara. Simt nevoia sa ma misc, sa-mi reiau vechile drumuri, cele care ma limpezesc. Pe cat de bine mi-e printre oameni, in egala masura as fi numai cu mine uneori.

Merg pana se face intuneric, pana mi-e cald, pana apar stelele, pana la un punct luat drept reper.

La intoarcere am jocurile mele. De exemplu incerc sa inaintez cat mai mult cu ochii inchisi, sau, mai nou, exersez echilibrul pe semirotundul bordurii care separa pista de spatiul pietonal. Parca as pasi pe spinarea unui sarpe urias. Animal fantastic, iesind din asfalt, pierzandu-se in noapte, ma tine prezenta pentru fiecare miscare. Mainile intinse lateral se pot transforma oricand in aripi, stiu bine. Oasele mi se fac usoare, ca de pescarus. Vantul sufla cat sa-mi incerce determinarea. Eu ma tin bine. Talpile se rotunjesc dupa forma suprafetei cu o naturalete pe care nu le-o cunosteam.

In cap imi suna versurile lui Morisson…

Ride the snake, ride the snake

To the lake, the ancient lake, baby

The snake is long, seven miles

Ride the snake…he’s old, and his skin is cold

Offf,nu mai suport! De cateva zile incoace nu mai pot sa dorm din cauza fobiei mele puternice fata de intuneric.Azi-noapte am stat treaza pana la 4 dimineata,cu toate luminile aprinse in casa,cu televizorul deschis,si cu animalele langa mine .Nu mai pot sa dorm si eu ca omul,sa visez frumos,sa n-am un somn agitat si alea alea macar o singura zi,din cauza fricii mele.Ma scoate pur si simplu din sarite!Sunt zile cand pur si simplu merg la scoala si la prima ora nu zic pur si simplu nimic,tac si incerc sa dorm cu ochii deschisi,sa’mi concep propriul vis,ca sa nu uit cum e sa visezi noaptea(am exagerat putin acum,ca sa sune mai artistic,ca ,deh,da bine pe blog ) .Sunt zile cand zice cineva ceva si eu doar dau din cap si zic : ‘da,da,dragut,aha,da ,da ‘ si continui sa ma ‘incarc’,uitandu’ma intr-un punct fix.

Sunt franta de oboseala ,nu mai stiu ce sa fac.Vreau sa adorm fara probleme,sa nu mai trebuiasca sa ma frec de una singura prin casa cu pisica in brate,de teama sa nu fiu atacata de un posibil-hot-spirit-naiba stie ce.Stiu ce credeti.Suna pueril,si am minte de copil de gradinita.Poate am,poate aveti dreptate,dar asta nu ma ajuta cu nimic.

Imi pare rau ca ,in loc sa bag posturi cum faceam ‘pe vremuri’ pe diferite teme,va frec la cap cu problemele mele . Ca sa va scutesc de toate astea,va trebui sa gasesc un psiholog sa ma ajute sa trec peste trauma asta.Si repede!

Dupa noapte intelectului sub aura flacarii violet, la mine a venit bezna reala, adevarata si atotcuprinzatoare. Multumita celor de la electrica, bineinteles. Asa ca iata-ma aici, cu ultimele zvacniri ale bateriei din laptop, cu un scop simplu – sa le urez celor de la electrica un sincer MUIE BAH!

Daca aveti cumva vreo nelamurire, va rog apelati la Dan Bitman, baiatu ala de la finante, ca am auzit ca e bun la interpretat de feedback.

Cat despre mine, in 10 minute mi se va scurge printre degete orice urma de civilizatie moderna, cu ledurile, lcdurile, internetul, conexiunile si sunetul ei si ma voi cufunda in bezna evului mediu.

SICTIR!

Din intuneric

Intuneric,

Intuneric fluid cu reflexe sangerii

Mister ascuns in intuneric

Zgomot de pasi

Si umbra…

Nimic nu va mai fi cum a fost,

Asteptarea, golul, angoasa,

Tu si eu,

Lumea de afara,

Unde timpul parca se alearga singur din urma.

Mi-e dor de intuneric,

de dara de lumina strecurata printre draperii

de tacere

de tine,

de secundarul intepenit intr-o secunda.

intuneric,

intuneric greoi ce se impotmoleste curgand

tacere ascunsa-n intuneric

si.. vid.

Mi-e frica sa pasesc,

alunecand in intunericul din mine.

Irninis Miricioiu

A iubi si a sufoca cu iubire.

Mult timp nu mi-am dat seama cum poti sufoca pe cineva cu iubire… pentru ca eu, avida de a fi iubita, niciodata nu am crezut ca cineva poate spune ca are prea multa iubire si e sufocat.

Dar am invatat ceva de la plante… daca nu intelegi nevoile individuale ale plantelor, in ceea ce priceste apa, lumina, soarele, temperatura, din dragoste si exces de zel ai tendinta de a le da prea multa apa, lumina, soare, caldura. Indiferent daca planta e pregatita sau nu pentru ceea ce tu ii oferi. Din iubire…

Am invatat ca a sufoca cu iubire pe cineva inseamna de fapt ca nu il/o intelegi, ca il/o judeci dupa propriile criterii si nu tii cont de ceea ce persoana iubita are cu adevarat nevoie. Inseamna ca iti proiectezi visele, fanteziile asupra celorlalti, si ca in mod paradoxal celalalt nu conteaza!

Daca eu cred ca a pune apa la flori, a le pune la soare si caldura insemna ca imi manifest iubirea si grija fata de ea, chiar daca e un cactus care prefera uscaciunea sau de o feriga care vrea la umbra.

Deci a iubi inseamna a intelege si tine cont de faptul ca a “iubi” se poate materializa diferit pentru fiecare in parte. 

Dar de ce iubirea trebuie sa fie legata de o persoana, de un obiect,de o viata? Iubirea trebuie sa fie neconditionata, daruita catre toti cei din jur. Pentru ca in jurul nostru nu sunt decat cei asemeni noua, foarte asmenei noua, pentru ca noi ii atragem prin ganduri, atitudini, sentimente.

E un mare pas realizarea faptului ca a iubi e legat de eu-l interior. A iubi inseamna a emana iubire, catre oricine, indiferent de relatia noastra cu celalalt. Ei da, e intr-adevar mai greu sa simti iubire pentru colegul din trafic nervos si cu un limbaj colorat, pentru colegul de tramvai care a uitat sa se spele de cateva saptamani, pentru cel pe care-l consideri a fi dusmanul (atentie, dusmanul = concurentul) tau cel mai aprig! Daca legi iubirea de felul de manifestare a celuilalt, aceasta se risipeste. Raman comentarii, ironii, competitii. Adica ai stins lumina si ramane intunericul!

A sufoca cu iubire inseamna a-ti focaliza sentimentul asupra cuiva, a-l considera centrul existentei, conditia existentei. Si asta inseamna indepartarea de sine, de divinul din interior, inseamna o identitate legata de altii si raportata la altii. In cazul oamenilor asta inseamna sa astepti ca celalalt sa-ti raspunda cu iubire (sa creasca si sa infloresca in cazul plantelor , inseamna ingradirea felului sau de manifestare, inseamna sa ai asteptari si atunci cand asteptarile ti-s inselate consideri ca nu esti iubit, si in consecinta refuzi sa iubesti sau sa simti resentimente, gelozie fata de celalalt. Din iubire…

Cand iubirea e o stare intelegi ca daca simti iubire, simti in mod simultan, neconditionat si ca esti iubit! Pentru ca tu esti parte din intreg! A darui iubire e acelasi lucru cu a te iubi! Si a te iubi, e te accepta asa cum esti, inseamna ca-i iubesti si pe ceilalti, asa cum sunt!

Ma intorc la Hitler din noi. Am mai scris despre asta, dar revin pentru ca il tot regasesc cand la mine cand la altii. Nu pornesc de la ideea ca suntem rai. Cred ne doare cate ceva, o rana veche, sau cine stie ce, si reactionam violent. Incerc sa nu mai iau nimic personal, sa-mi depasesc discomfortul si frica.

La postul „Rezumat” in care vorbeam despre eliberare primesc urmatorul mesaj.

probabil LACATUL era inchis de senzatia de siguranta pe care cei din jur se chinuiau sa ti-o ofere; si cand banii s-au terminat…..ne luam zborul.
O femeie iubita pana la adoratie, dar care nu intelege NIMIC.
Dupa mine acel “ALTCEVA” pe care-l vrei este doar aventura si distractie!!!
Mi-e mila de admiratoarele tale; o aura de mister si multe minciuni;
te compatimesc si, sincer, cred ca cei morti s-ar rascoli in mormant citind prostiile tale!

Prima reactie a fost de perplex, pe urma de furie, pe urma de tristete. Trecand prin toate m-am linistit la un moment dat. Am aflat cine mi l-a trimis, o ruda indepartata cu care am vorbit de cateva ori in viata. Ma intrebam ce naiba i-am facut si pe urma am realizat ca nu despre mine e vorba ci despre ea. Ceva din ce-am scris i-a zgandarit propriile rani si cel mai la indemana a fost sa-mi arunce un lighean cu laturi in cap. Sper ca asta a linistit-o. As vrea sa se simta eliberata, zoaiele care au curs pe mine nu conteaza pentru ca eu stiu cum stau lucrurile. Racorindu-se poate va avea starea sa caute in ea insasi motivele pentru care a reactionat asa.

Recunosc, mi-e teama de mintile oamenilor inclusiv de propria minte, exista acolo un imens potential de a face rau, egal cu cel de a face bine si e mereu vorba de a decide intre cele doua, dar deciziile se iau cu inima. Atrocitatile se petrec pentru ca am uitat asta.

Vreau sa-i spun celei care mi-a scris ca m-a durut, dar in acelasi timp simt nevoia sa-i multumesc. M-a ajutat sa vad intunericul, intunericul ei si al meu.

PS

A disparut de-aici, din lumea contrariilor, irepetabila Lhasa de Sela.  Acum ea e doar lumina.

- Mi-a fost teamă, daca ai ști de când te-aștept… S-a făcut deja întuneric și începusem să cred ca n-ai să mai vii.

- Tu știi că… lasă, nu contează… important e că ești aici.

- Te iubesc!

Bisearica a mea-i țerlu,
Easti vimtulu ți-adil’i
anamisa di mini și-di Elu
fârâ muri
fârâ sturi
fârâ acupirimintu
cu inima-ñi câmbanâ
ți s-frânδi di bâteari
di vreari.

[...]

Matilda Caragiu-Marioțeanu, Bisearica a mea

De cateva ori pana acum, mi s-a intamplat sa conduc o doamna. Da, chiar asa. Sta in coltul strazii, asteptand un trecator ce merge in directia blocului in care locuieste. Ii este frica de caini. A fost muscata, de fata, si a ramas traumatizata. De obicei, ne intalnim seara. Ultima data, am simtit-o, pur si simplu. M-am intors special sa ii spun sa vina cu mine. Ma bucur ca are incredere in mine si ca o pot ajuta. Nu ca eu nu as fi fost muscata dar niciodata un animal nu imi va face atata rau, si chiar daca, il voi ierta. Presupun ca este ingrozitor sa traiesti cu frica asta. Zi de zi, indiferent de ora, de strada. Mie mi-e frica de intuneric. Analizand, am observat ca mi-e frica de intuneric mai ales cand dorm… Asta datorita faptului ca visez tot mereu. Iar afara, noaptea, mi-e frica de pasari… Cred ca am vazut cam multe filme de groaza cand eram mica, sa nu mai spun ce vise “interesante” aveam. Multe dintre aceste vise, au ramas o enigma. Erau vise… sau pura realitate? Si la aceasta doamna, este lipsa de curaj in a-si invinge temerile sau teama de caini?

“Când vezi un om bun, încearcă să-l imiţi; când vezi un om rău, analizează-te.”

Cȋnd intrase ȋn odaie, Robert tocmai terminase de adunat mierea din ultimii faguri fixaţi ȋn rotativă. Umpluse un ciubăr de douăzecişicinci de litri aflat pe-un scăunel cu trei picioare. Ȋşi ştergea mȋinile cu un ştergar alb, cu gesturi cumpătate. Era un bărbat ȋnalt, cu păr rar şi blond. Un tȋnăr tăcut care, dacă nu se afla lȋngă stupii săi, devenea stȋngaci, timid chiar.

“Am venit să cumpăr miere”, scăpă Margolili vorbele printre buzele-I umede, arătȋnd ca două rȋme groase, vorbe şoptite, cȋntate uşor, rostogolite pufos spre urechile stuparului. Purta o rochie subţire, cu mȋneci scurte, cu nasturi roşii ȋn faţă ce porneau din mijlocul decolteului larg pȋnă jos, ȋntre genunchii rotunzi şi dezgoliţi, o rochie plină de flori care ȋmbia toate albinele să se ȋnfrupte din ea. Mică de statură, corcitura avea ochi negri şi un trup fără cusur de-ţi venea să muşti din el ca dintr-o pȋinişoară scoasă de pe vatra cuptorului. Pe sub rochia subţire, ȋnflorată, Margolili nu purta nimic. Oricine putea să-şi dea seama de asta, era nevoie doar de un vȋrf de atenţie ȋn plus, oricine ȋn afară de Robert ale cărui priviri se limitau doar la chipul arămiu. De fapt, Robert privea mai mult pe lȋngă femeia ce era ȋn stare să aprindă aerul din jurul ei cu un zȋmbet…

“ E miere proaspătă acolo?!” ȋntrebă Margolili, arătȋnd cu degetul spre ciubăr.

“Ȋnainte de a intra tu, tocmai terminasem de stors ultimul fagure”, bȋiguie Robert.

“Oh, se simte! Ce parfum!” exclamă Margolili apropiindu-se, ȋn paşi exaltaţi, de ciubăr.

“ O să-ţi vȋnd din asta proaspătă, dacă doreşti…”

“Trebuie ȋntȋi gustată”, chicoteşte Margolili de pe marginea ciubărului.

Se aplecă puţin ȋn faţă, deasupra oglinzii arămii a mierii. Are culoare pielii ei. Ȋşi zăreşte chipul şi se arată mieros de ȋncȋntată. Vorbele ei devin lipicioase şi dulci. Ȋşi ridică privirile spre stupar.

“Limpede ca o oglindă”, zice şi continuă să se aplece asupra giganticului ochi de miere.

“Voi gusta, ȋnainte de a cumpăra…”

Cu mȋna stȋngă se sprijină de marginea ciubărului. Robert e ȋn faţa ei, la cȋţiva metri distanţă. Ȋl fixează cu ochii ei negri, ȋncinşi…

Cu mȋna dreaptă ȋşi desface primii nasturi roşii ai rochiei ȋnflorate. Sȋnii o zvȋcnesc afară, tremură cȋteva clipe ca ȋnfioraţi de-o boare rece. Cele două sfȋrcuri se alungesc şi arată ca două vȋrfuri de degete. Tari şi cărnoşi totodată. Continuă să se aplece cu aceeaşi lentă mişcare, acum sprijinindu-se cu ambele mȋini. Cele două sfȋrcuri sȋnt la cȋţiva milimetri de oglinda mierii. Ochii negri, ȋncleiaţi de zȋmbete, privesc fix ȋn ochii albaştri ai bărbatului, scăldaţi ȋn uimire şi derută. Cele două sfȋrcuri se scufundă ȋn mierea proaspată. Femeia ȋşi ȋntrerupe scufundarea, ȋnainte ca oglinda lipicioasă să-I atingă globurile sȋnilor. Se-ndreaptă brusc, ȋşi cuprinde sȋnii cu palmele şi rosteşte cu voce de cumpărător, hotărȋt a nu se lăsa ȋnşelat de aspectul mărfii:

“Doar dacă ȋmi place, cumpăr!”

Ȋşi ȋnclină capul, fără a-l scăpa din ochi pe Robert. Ȋn acelaşi timp ȋşi ridică sȋnii. Ȋşi deschide, uşor, gura. Vȋrful limbii, lung, roşu, şerpos, linge ȋn mişcări rotunde sfȋrcurile, adunȋnd profesionist mierea.

“ E bună… chiar foarte bună… Pariez că nu ai gustat din noua recoltă.”

Robert nu-I ȋn stare nici măcar să clatine din cap. Margolili ȋşi mai scufundă o dată cele două sfȋrcuri ȋn miere, acum rapid dar cu aceeaşi exactitate.

“Haide, gustă! E cea mai parfumată miere pe care ai cules-o vreodată…”

Robert e ca şi hipnotizat, se apropie de Margolili, aceasta ȋşi dă seama de distanţa existentă ȋntre capul bărbatului şi sȋnii ei, o distanţă care e ȋn stare să-l facă să renunţe la degustare, e incomod să se aplece atȋt de mult, e pierdere de timp, se duce dracului momentul! Atunci Margolili ȋl apucă de o mȋnă, ȋl trage spre un colţ al ȋncăperii unde se află o ladă. Se urcă sprintenă pe ea, acum sȋnii din care picură miere se află ȋn dreptul gurii bărbatului, iar acesta nu mai poate da ȋnapoi. Ȋn timp ce Robert linge mierea, ţinȋndu-şi ȋncă mȋinile inerte de-a lungul trupului, femeia zȋmbeşte larg, ȋnchide ochii, se lasă pe spate iar mȋinile ei desfac restul de nasturi. Cȋnd rămȋne goală, cocoţată pe ladă, apucă mȋinile lui Robert şi-l obligă să-şi pună palmele pe fesele-I uşor desfăcute. Robert ȋi soarbe trupul centimetru cu centimetru, ȋl linge, ȋl muşcă, ȋşi vȋră limba şi nasul la subsuori, ȋntre fese, sub pȋntec, uimit că totul are gust de miere, totul miroase a fagure, a propolis, a lăptişor de matcă. Unghiile garnisite cu ceară I se ȋnfig ȋn carnea femeii. Cȋnd Robert ȋndrăzneşte, ȋn sfȋrşit, s-o sărute pe buzele ălea cărnoase, arătȋnd ca două rȋme umede, Margolili saltă pe şoldurile sale, ȋşi ȋncolăceşte picioarele ȋn jurul torsului şi-n acelaşi timp ȋncepe să-I descheie cămaşa. Mȋinile ei devin nişte animale agile, alunecoase, adevărtae reptile flămȋnde. Camaşa lui Robert cade şi odată cu ea şi Margolili alunecă, opintindu-se cu dinţii de pielea bărbatului, lăsȋnd urme sȋngerii, excitȋndu-I cele mai adormite sinţuri. Se opreşte ȋn genunchi, cu nasul proptit ȋn buric. Suflă de cȋteva ori fierbinte şi-I ghiceşte mădularul ȋntărit. Cu dinţii ȋii desface nasturii pantalonului apoi, cu o singură mişcare, ȋi dă jos. Scoate un ascuţit sunet de exclamaţie. Ochii negri se măresc de admiraţie dar sȋnt străbătuţi, scurt, şi de-o undă de nelinişte la vederea mădularului aflat ȋntr-o asemenea erecţie ȋncȋt face să vibreze ȋntreaga odaie. Ȋnainte de a-l absorbi cu gura aceea care palpită precum un mic animal marin, şopteşte:

“Un bărbat cu o asemenea vȋnă, nu va uita să se răzbune…”

Robert se goli aproape instantaneu. Apoi se lăsă şi el să cadă…

Se prăbuşi, zdrelindu-şi genunchii, fără a simţi durere. Erecţia nu I se ȋnmuie deloc. Era ca intrat ȋn transă. O putea poseda pe Margolili peste tot, ca şi cum ȋntreg trupul ȋi era plin de găuri umede, fierbinţi, palpitȋnd ca nişte guri flămȋnde. Se rostogoliră prin odaie pȋnă cȋnd, inevitabil, răsturnară scăunelul pe care se afla ciubărul. Mierea se ȋntinse pe toată podeaua, dar ei nici măcar nu tresăriră. Ȋşi continuară coitul, linsul, suptul, muşcatul, zgȋriatul şi trupurile lor se ȋmbibară cu miere şi părul de pe cap era ȋncleiat, nici un locşor nu rămase neuns. Abia după două ore, se ridicară rȋzȋnd şi o porniră aşa goi, de mȋnă pȋnă-n fundul grădinii, să se spele la pȋrȋu şi, bineȋnţeles, ȋi văzură săteni şi tatăl lui Robert şi Aldo, fratele. Numai ei nu vedeau pe nimeni.

A doua zi, Robert anunţă căsătoria. [pp. 30-34]

Radu Țuculescu- Povestirile mameibătrȋne

editura Cartea Romȃnească, Bucureşti, 2006

Deschid ochii. Cerul, lipsit de luminozitatea stelelor poseda in seara asta culoarea abanosului. Speriata, incerc din rasputeri sa ma ridic, insa corpul imi este greoi. Doamne, imi e atat de frig! Nu se poate! De ce sunt imbracata in rochie de mireasa? O rochie alba, brodata cu margele si cu o trena imensa; corsetul ma strange.. abia pot respira. Trebuie sa ma calmez! Ma aflu pe un drum pietruit; e intuneric, altceva nu sunt capabila sa vad. Cum am ajuns aici? Ce s-a intamplat?? Inima imi bate cu putere si tot corpul meu este in alerta.. Imi tin rochia cu ambele maini si fara sa gandesc incep sa alerg. Ce se intampla? Aud plansete de copii! Nu! Mintea imi joaca feste! Sau poate e un cosmar? Da, trebuie sa fie un cosmar! Mi s-a mai intamplat.. in cateva secunde ma voi trezi; trebuie sa am rabdare pentru ca nu va dura mult .. ‘ Trezeste-te.. trezeste-te.. poti! tu poti! trezeste-te.. ‘ . De ce nu au incetat sa planga copiii? Au trecut secundele, de ce nu m-am trezit ? Tot ce se intampla este real?? Nu e rodul imaginatiei mele? Te rog Doamne, fa sa fie un cosmar ! De ce rochia este patata cu sange?? Nu ma pot tine pe picioare si simt o durere in piept.. Nu pot sa respir si inima nu ma ajuta deloc, e ranita.. iar eu.. eu ma prabusesc cu ochii inchisi pe drumul pietruit intr-o superba rochie de mireasa..

Eu cine dumnezeului eram? mă îmbonăvisem de frica asta, de frigul care îmi dizolva pupilele dacă nu ţineam ochii strâns închişi, atât de strânşi de parcă aş fi avut dinţi în loc de pleoape. ştiam că dacă deschideam ochii, cristalinul mi-ar fi îngheţat pe loc, că privirea mea s-ar fi făcut un fel de ace de sticlă şi că n-aş mai fi plâns niciodată; eu aveam nevoie să plâng, viaţa mea depindea de asta. era groaznic să nu poţi deschide ochii; era groaznic să stai la o distanţă atât de mare de lume, ca şi când ai fi murit deja. nici mâinile nu mi le mai simţeam, dar abia apucasem să mă gândesc la asta. simţeam numai că de la umăr în jos eu încetam să fiu şi începea altcineva. eu cine dumnezeului eram? mă chinuia întrebarea care ajunsese până la mine si care nu era a mea, într-adevăr, îmi dădeam seama de asta abia acum, eu n-aş fi putut întreba aşa, eu n-aş fi putut nici măcar vorbi; nu mi-ar fi trecut prin cap într-o mie de ani să mă gândesc la asta, eram mulţumit cu mult mai puţin, aş fi fost mulţumit să pot deschide numai o clipă ochii, să iau lumea cu mine, apoi aş putut să mă scufund iarăşi, întunericul ar fi fost mai uşor suportabil. şi atunci când planul începea să-mi mijească în minte, cineva a trebuit să gândească pentru mine gândul ăsta, eu cine dumnezeului eram?, ca şi când m-ar fi descoperit cu surprindere acolo unde s-ar fi aşteptat să fie cu totul altcineva. şi atunci, de mirare, de curiozitate, de ciudă, voind  să văd eu însumi cine eram, am deschis ochii; nici n-am mai apucat s-o întreb cine dumnezeului era ea, că mi-a răspuns înainte să reuşesc eu să mişc vreun cuvânt; ea era Mara. acum era rândul meu să aleg cine sînt.

   Închiderea care se închide cu fiece clipă ce trece antrenând fiinţa într-un abis minimal, punctiform, la limita conceptibilitatii, dar nu şi a trăirii efective – o splendoare pură, o lumină păleşte tot mai mult, îşi pierde culorile şi devine mai întâi o ceaţă şi apoi un întuneric de nepătruns, iar în cele din urmă Lethe şterge orice urmă a ceea ce a fost cândva, a tot ceea ce e autentic, vibrant, genuin şi chipul cel fals, hidos, de nerecunoscut se impune ca singurul real, drept adevărata identitate de sine – minciuna ajunge desăvârşită, iar chinul de neimaginat .

Cauti cu privirea, un carlig de viziune,

Un nod pe o franghie unsa.

Dar ce gasesti e doar fictiune;

E doar o negura intinsa.

Ai vrea sa stii “cum?”,”ce?” va fi,

Si degete-ti implanti in ganduri,

Ce ti se-arunca mi si mi,

Rupandu-ti ale mintii randuri.

Nelinistea te invadeaza,

Sangele-n vene-ti clocoteste,

Traiesti pentru-a afla momente

Traiesti pentru-a fura regrete…

Doar stres, nervi si anxietate,

Culegi fugind pe calea ta.

Incepi a memora fragmente

Doar pentru-a avea ce uita.

Esti dependent de dependenta,

Ingrijorat de-ngrijorare.

Speriat de propria-ti fobie; si-alergi.

Alergi speriat, alergi si mori…

Te stinge nebunia ta.

Doar rar, spre ultima suflare,

Te-opresti si stai…

Incerci sa iti aduci aminte,

Singurul mod de-a invoca,

Salvarea…

Rostesti ceva stalcit, cu greu;

Nu se-ntelege, insa Eu stiu.

Stiu ca Ma chemi; stiu c-amintirea,

Ce-adanc in noroi ai cautat

Este despre persoana Mea.

Si vin. Te scot din intuneric.

Te curat de cenusa grea.

Iti dau, luand din trupul Meu.,

Esenta.

Esti nou. Puterea te-nspaimanta

Dar arzi. Arzi pentru nerabdarea,

Pentru impulsul de-ancerca.

………

Si iar alergi.

Dar vrei sa tii minte momentul

Ai vrea sa-ntiparesti fragmentul,

Sa imortalizezi Persoana,

Ce-a pus iar vlaga-n viata ta.

………

Insa…

…ce pacat ca memorezi fragmentul,

Doar pentru-a avea ce uita…

“Mai bine o noapte eterna decat o zi fada, mai bine obscuritatea decat o lumina stearsa.”

Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.

(Marei, pe care o imbratisez numai si mult mai mult de atat)

Să mă risipesc în lucruri mărunte, fără sens, şi să mi se pară firesc. la marginea fiecărei zile, ca o călăuză obosită, umbra mea recade în mine şi suntem unul. când am învăţat să scriu a trebuit să dau ceva mult mai important în schimb. mi-am dat seama prea târziu de asta. şi aşa a început totul, apoi a fost o dimineaţă în care m-am trezit lângă trupul gol al Marei, prins în îmbrăţişarea ei, respirând aerul respirat mai înainte de ea, ca şi când cu picioarele care-mi ieşeau de sub pătură aş fi putut face fotosinteza. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Respiraţia Marei îmi ventila plămânii şi căldura ei ţinea loc oxigenului de care eu aveam până la urmă nevoie. Mara râdea în somn, era felul ei de-a visa, şi trupul ei tremura vag, ca şi când ar fi fost scuturat de o criză uşoară de epilepsie care trecea imediat sau mi se transmitea mie. trupul meu se bucura de visul Marei, şi râdea deodată cu ea, numai că pe mine începuse de atunci să mă doară starea de trezie şi câteva locuri din cameră. unele lucruri nu pot fi spuse, aşa cum oricât ai alerga de repede nu te poţi depărta nici o clipă de tine. cuvintele nu sunt numai pleoapa care descopără, ci şi pleoapa care acoperă, surâsul care se ascunde în surâs, vederea care se ascunde în privire. era prea puţin, nu mai era nimic în afară de îmbrăţişarea Marei, camera era goală numai trupul ei adormit se răspândise în câteva lucruri pe care le păstrase ea acolo. doar eu eram treaz şi sufeream de gânduri care se multiplicau şi îmi îmbolnăveau organismul, nu înţeleg de ce mă trezisem, în îmbrăţişarea Marei ar fi fost atât de uşor să nu mă mai nasc, să fiu deodată cu ea şi să-mi fie de-ajuns. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Toate amintirile mele sunt dizolvate în cuvinte, numai întunericul dinaintea amintirii e tot ce-mi amintesc şi tot ce am trăit cu adevărat. apoi, imediat naşterea, îmbrăţişarea adormită a Marei, genunchii ei pe care îi mângâiam zguduit vag de râsul ei, de umbra visului ei care ne învelea ca o pleopă. când mă născusem nu ştiu, lucrurile erau dinaintea mea şi mă priveau fără să mă privească. eram dintr-o dată acolo cu buzele lipite de sânul Marei ca şi când aş fi sărutat un ochi închis, ea râdea, amintindu-mi dizolvam totul; mă mutam înainte de amintire, numai acolo se poate trăi. apoi, brusc, cineva mă proiecta în astăzi ca pe o piatră în geamul unei clădiri. cu o violenţă, cu o intensitate de nesuportat devenisem eu însumi, mă mişcam în lume ca un păianjăn printre cuvinte şi lucruri. întunericul fusese înlocuit de ţipetele luminii, îmi era silă de aerul tare şi rece. eram viu într-o lume dezmărginită, invadat de zgomotul aiuritor al respiraţiei miliardelor de oameni, de insecte, de lucruri. totul se învâtea ameţitor cu mine, până când m-am prăbuşit pe asfaltul moale al lumii, inconştient. lumea e locul în care am pierdut totul. pe rând, o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva,

Am auzit-o spunându-mi, şi am recunoscut-o abia atunci când a izbucnit în râs şi trupul ei a fost străbătut de spasmul unei stări vagi de delir. Mara râdea de mine, de inocenţa gândului pe care îl purtam cu mine ca pe o scoică în care aş fi putut auzi, din când în când, Marea.