“Când vezi un om bun, încearcă să-l imiţi; când vezi un om rău, analizează-te.”

Cȋnd intrase ȋn odaie, Robert tocmai terminase de adunat mierea din ultimii faguri fixaţi ȋn rotativă. Umpluse un ciubăr de douăzecişicinci de litri aflat pe-un scăunel cu trei picioare. Ȋşi ştergea mȋinile cu un ştergar alb, cu gesturi cumpătate. Era un bărbat ȋnalt, cu păr rar şi blond. Un tȋnăr tăcut care, dacă nu se afla lȋngă stupii săi, devenea stȋngaci, timid chiar.

“Am venit să cumpăr miere”, scăpă Margolili vorbele printre buzele-I umede, arătȋnd ca două rȋme groase, vorbe şoptite, cȋntate uşor, rostogolite pufos spre urechile stuparului. Purta o rochie subţire, cu mȋneci scurte, cu nasturi roşii ȋn faţă ce porneau din mijlocul decolteului larg pȋnă jos, ȋntre genunchii rotunzi şi dezgoliţi, o rochie plină de flori care ȋmbia toate albinele să se ȋnfrupte din ea. Mică de statură, corcitura avea ochi negri şi un trup fără cusur de-ţi venea să muşti din el ca dintr-o pȋinişoară scoasă de pe vatra cuptorului. Pe sub rochia subţire, ȋnflorată, Margolili nu purta nimic. Oricine putea să-şi dea seama de asta, era nevoie doar de un vȋrf de atenţie ȋn plus, oricine ȋn afară de Robert ale cărui priviri se limitau doar la chipul arămiu. De fapt, Robert privea mai mult pe lȋngă femeia ce era ȋn stare să aprindă aerul din jurul ei cu un zȋmbet…

“ E miere proaspătă acolo?!” ȋntrebă Margolili, arătȋnd cu degetul spre ciubăr.

“Ȋnainte de a intra tu, tocmai terminasem de stors ultimul fagure”, bȋiguie Robert.

“Oh, se simte! Ce parfum!” exclamă Margolili apropiindu-se, ȋn paşi exaltaţi, de ciubăr.

“ O să-ţi vȋnd din asta proaspătă, dacă doreşti…”

“Trebuie ȋntȋi gustată”, chicoteşte Margolili de pe marginea ciubărului.

Se aplecă puţin ȋn faţă, deasupra oglinzii arămii a mierii. Are culoare pielii ei. Ȋşi zăreşte chipul şi se arată mieros de ȋncȋntată. Vorbele ei devin lipicioase şi dulci. Ȋşi ridică privirile spre stupar.

“Limpede ca o oglindă”, zice şi continuă să se aplece asupra giganticului ochi de miere.

“Voi gusta, ȋnainte de a cumpăra…”

Cu mȋna stȋngă se sprijină de marginea ciubărului. Robert e ȋn faţa ei, la cȋţiva metri distanţă. Ȋl fixează cu ochii ei negri, ȋncinşi…

Cu mȋna dreaptă ȋşi desface primii nasturi roşii ai rochiei ȋnflorate. Sȋnii o zvȋcnesc afară, tremură cȋteva clipe ca ȋnfioraţi de-o boare rece. Cele două sfȋrcuri se alungesc şi arată ca două vȋrfuri de degete. Tari şi cărnoşi totodată. Continuă să se aplece cu aceeaşi lentă mişcare, acum sprijinindu-se cu ambele mȋini. Cele două sfȋrcuri sȋnt la cȋţiva milimetri de oglinda mierii. Ochii negri, ȋncleiaţi de zȋmbete, privesc fix ȋn ochii albaştri ai bărbatului, scăldaţi ȋn uimire şi derută. Cele două sfȋrcuri se scufundă ȋn mierea proaspată. Femeia ȋşi ȋntrerupe scufundarea, ȋnainte ca oglinda lipicioasă să-I atingă globurile sȋnilor. Se-ndreaptă brusc, ȋşi cuprinde sȋnii cu palmele şi rosteşte cu voce de cumpărător, hotărȋt a nu se lăsa ȋnşelat de aspectul mărfii:

“Doar dacă ȋmi place, cumpăr!”

Ȋşi ȋnclină capul, fără a-l scăpa din ochi pe Robert. Ȋn acelaşi timp ȋşi ridică sȋnii. Ȋşi deschide, uşor, gura. Vȋrful limbii, lung, roşu, şerpos, linge ȋn mişcări rotunde sfȋrcurile, adunȋnd profesionist mierea.

“ E bună… chiar foarte bună… Pariez că nu ai gustat din noua recoltă.”

Robert nu-I ȋn stare nici măcar să clatine din cap. Margolili ȋşi mai scufundă o dată cele două sfȋrcuri ȋn miere, acum rapid dar cu aceeaşi exactitate.

“Haide, gustă! E cea mai parfumată miere pe care ai cules-o vreodată…”

Robert e ca şi hipnotizat, se apropie de Margolili, aceasta ȋşi dă seama de distanţa existentă ȋntre capul bărbatului şi sȋnii ei, o distanţă care e ȋn stare să-l facă să renunţe la degustare, e incomod să se aplece atȋt de mult, e pierdere de timp, se duce dracului momentul! Atunci Margolili ȋl apucă de o mȋnă, ȋl trage spre un colţ al ȋncăperii unde se află o ladă. Se urcă sprintenă pe ea, acum sȋnii din care picură miere se află ȋn dreptul gurii bărbatului, iar acesta nu mai poate da ȋnapoi. Ȋn timp ce Robert linge mierea, ţinȋndu-şi ȋncă mȋinile inerte de-a lungul trupului, femeia zȋmbeşte larg, ȋnchide ochii, se lasă pe spate iar mȋinile ei desfac restul de nasturi. Cȋnd rămȋne goală, cocoţată pe ladă, apucă mȋinile lui Robert şi-l obligă să-şi pună palmele pe fesele-I uşor desfăcute. Robert ȋi soarbe trupul centimetru cu centimetru, ȋl linge, ȋl muşcă, ȋşi vȋră limba şi nasul la subsuori, ȋntre fese, sub pȋntec, uimit că totul are gust de miere, totul miroase a fagure, a propolis, a lăptişor de matcă. Unghiile garnisite cu ceară I se ȋnfig ȋn carnea femeii. Cȋnd Robert ȋndrăzneşte, ȋn sfȋrşit, s-o sărute pe buzele ălea cărnoase, arătȋnd ca două rȋme umede, Margolili saltă pe şoldurile sale, ȋşi ȋncolăceşte picioarele ȋn jurul torsului şi-n acelaşi timp ȋncepe să-I descheie cămaşa. Mȋinile ei devin nişte animale agile, alunecoase, adevărtae reptile flămȋnde. Camaşa lui Robert cade şi odată cu ea şi Margolili alunecă, opintindu-se cu dinţii de pielea bărbatului, lăsȋnd urme sȋngerii, excitȋndu-I cele mai adormite sinţuri. Se opreşte ȋn genunchi, cu nasul proptit ȋn buric. Suflă de cȋteva ori fierbinte şi-I ghiceşte mădularul ȋntărit. Cu dinţii ȋii desface nasturii pantalonului apoi, cu o singură mişcare, ȋi dă jos. Scoate un ascuţit sunet de exclamaţie. Ochii negri se măresc de admiraţie dar sȋnt străbătuţi, scurt, şi de-o undă de nelinişte la vederea mădularului aflat ȋntr-o asemenea erecţie ȋncȋt face să vibreze ȋntreaga odaie. Ȋnainte de a-l absorbi cu gura aceea care palpită precum un mic animal marin, şopteşte:

“Un bărbat cu o asemenea vȋnă, nu va uita să se răzbune…”

Robert se goli aproape instantaneu. Apoi se lăsă şi el să cadă…

Se prăbuşi, zdrelindu-şi genunchii, fără a simţi durere. Erecţia nu I se ȋnmuie deloc. Era ca intrat ȋn transă. O putea poseda pe Margolili peste tot, ca şi cum ȋntreg trupul ȋi era plin de găuri umede, fierbinţi, palpitȋnd ca nişte guri flămȋnde. Se rostogoliră prin odaie pȋnă cȋnd, inevitabil, răsturnară scăunelul pe care se afla ciubărul. Mierea se ȋntinse pe toată podeaua, dar ei nici măcar nu tresăriră. Ȋşi continuară coitul, linsul, suptul, muşcatul, zgȋriatul şi trupurile lor se ȋmbibară cu miere şi părul de pe cap era ȋncleiat, nici un locşor nu rămase neuns. Abia după două ore, se ridicară rȋzȋnd şi o porniră aşa goi, de mȋnă pȋnă-n fundul grădinii, să se spele la pȋrȋu şi, bineȋnţeles, ȋi văzură săteni şi tatăl lui Robert şi Aldo, fratele. Numai ei nu vedeau pe nimeni.

A doua zi, Robert anunţă căsătoria. [pp. 30-34]

Radu Țuculescu- Povestirile mameibătrȋne

editura Cartea Romȃnească, Bucureşti, 2006

Deschid ochii. Cerul,lipsit de luminozitatea stelelor poseda in seara asta culoarea abanosului. Speriata, incerc din rasputeri sa ma ridic, insa corpul imi este greoi. Doamne, imi e atat de frig! Nu se poate! De ce sunt imbracata in rochie de mireasa? O rochie alba,brodata cu margele si cu o trena imensa; corsetul ma strange.. abia pot respira. Trebuie sa ma calmez! Ma aflu pe un drum pietruit; e intuneric,altceva nu sunt capabila sa vad. Cum am ajuns aici? Ce s-a intamplat?? Inima imi bate cu putere si tot corpul meu este in alerta.. Imi tin rochia cu ambele maini si fara sa gandesc incep sa alerg. Ce se intampla? Aud plansete de copii! Nu! Mintea imi joaca feste! Sau poate e un cosmar? Da,trebuie sa fie un cosmar! Mi s-a mai intamplat.. in cateva secunde ma voi trezi; trebuie sa am rabdare pentru ca nu va dura mult .. ‘ Trezeste-te.. trezeste-te.. poti! tu poti! trezeste-te.. ‘ . De ce nu au incetat sa planga copiii? Au trecut secundele ,de ce nu m-am trezit ? Tot ce se intampla este real?? Nu e rodul imaginatiei mele? Te rog Doamne, fa sa fie un cosmar ! De ce rochia este patata cu sange?? Nu ma pot tine pe picioare si simt o durere in piept.. Nu pot sa respir si inima nu ma ajuta deloc, e ranita.. iar eu.. eu ma prabusesc cu ochii inchisi pe drumul pietruit intr-o superba rochie de mireasa..

Eu cine dumnezeului eram? mă îmbonăvisem de frica asta, de frigul care îmi dizolva pupilele dacă nu ţineam ochii strâns închişi, atât de strânşi de parcă aş fi avut dinţi în loc de pleoape. ştiam că dacă deschideam ochii, cristalinul mi-ar fi îngheţat pe loc, că privirea mea s-ar fi făcut un fel de ace de sticlă şi că n-aş mai fi plâns niciodată; eu aveam nevoie să plâng, viaţa mea depindea de asta. era groaznic să nu poţi deschide ochii; era groaznic să stai la o distanţă atât de mare de lume, ca şi când ai fi murit deja. nici mâinile nu mi le mai simţeam, dar abia apucasem să mă gândesc la asta. simţeam numai că de la umăr în jos eu încetam să fiu şi începea altcineva. eu cine dumnezeului eram? mă chinuia întrebarea care ajunsese până la mine si care nu era a mea, într-adevăr, îmi dădeam seama de asta abia acum, eu n-aş fi putut întreba aşa, eu n-aş fi putut nici măcar vorbi; nu mi-ar fi trecut prin cap într-o mie de ani să mă gândesc la asta, eram mulţumit cu mult mai puţin, aş fi fost mulţumit să pot deschide numai o clipă ochii, să iau lumea cu mine, apoi aş putut să mă scufund iarăşi, întunericul ar fi fost mai uşor suportabil. şi atunci când planul începea să-mi mijească în minte, cineva a trebuit să gândească pentru mine gândul ăsta, eu cine dumnezeului eram?, ca şi când m-ar fi descoperit cu surprindere acolo unde s-ar fi aşteptat să fie cu totul altcineva. şi atunci, de mirare, de curiozitate, de ciudă, voind  să văd eu însumi cine eram, am deschis ochii; nici n-am mai apucat s-o întreb cine dumnezeului era ea, că mi-a răspuns înainte să reuşesc eu să mişc vreun cuvânt; ea era Mara. acum era rândul meu să aleg cine sînt.

   Închiderea care se închide cu fiece clipă ce trece antrenând fiinţa într-un abis minimal, punctiform, la limita conceptibilitatii, dar nu şi a trăirii efective – o splendoare pură, o lumină păleşte tot mai mult, îşi pierde culorile şi devine mai întâi o ceaţă şi apoi un întuneric de nepătruns, iar în cele din urmă Lethe şterge orice urmă a ceea ce a fost cândva, a tot ceea ce e autentic, vibrant, genuin şi chipul cel fals, hidos, de nerecunoscut se impune ca singurul real, drept adevărata identitate de sine – minciuna ajunge desăvârşită, iar chinul de neimaginat .

Cauti cu privirea, un carlig de viziune,

Un nod pe o franghie unsa.

Dar ce gasesti e doar fictiune;

E doar o negura intinsa.

Ai vrea sa stii “cum?”,”ce?” va fi,

Si degete-ti implanti in ganduri,

Ce ti se-arunca mi si mi,

Rupandu-ti ale mintii randuri.

Nelinistea te invadeaza,

Sangele-n vene-ti clocoteste,

Traiesti pentru-a afla momente

Traiesti pentru-a fura regrete…

Doar stres, nervi si anxietate,

Culegi fugind pe calea ta.

Incepi a memora fragmente

Doar pentru-a avea ce uita.

Esti dependent de dependenta,

Ingrijorat de-ngrijorare.

Speriat de propria-ti fobie; si-alergi.

Alergi speriat, alergi si mori…

Te stinge nebunia ta.

Doar rar, spre ultima suflare,

Te-opresti si stai…

Incerci sa iti aduci aminte,

Singurul mod de-a invoca,

Salvarea…

Rostesti ceva stalcit, cu greu;

Nu se-ntelege, insa Eu stiu.

Stiu ca Ma chemi; stiu c-amintirea,

Ce-adanc in noroi ai cautat

Este despre persoana Mea.

Si vin. Te scot din intuneric.

Te curat de cenusa grea.

Iti dau, luand din trupul Meu.,

Esenta.

Esti nou. Puterea te-nspaimanta

Dar arzi. Arzi pentru nerabdarea,

Pentru impulsul de-ancerca.

………

Si iar alergi.

Dar vrei sa tii minte momentul

Ai vrea sa-ntiparesti fragmentul,

Sa imortalizezi Persoana,

Ce-a pus iar vlaga-n viata ta.

………

Insa…

…ce pacat ca memorezi fragmentul,

Doar pentru-a avea ce uita…

“Mai bine o noapte eterna decat o zi fada, mai bine obscuritatea decat o lumina stearsa.”

Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.

(Marei, pe care o imbratisez numai si mult mai mult de atat)

Să mă risipesc în lucruri mărunte, fără sens, şi să mi se pară firesc. la marginea fiecărei zile, ca o călăuză obosită, umbra mea recade în mine şi suntem unul. când am învăţat să scriu a trebuit să dau ceva mult mai important în schimb. mi-am dat seama prea târziu de asta. şi aşa a început totul, apoi a fost o dimineaţă în care m-am trezit lângă trupul gol al Marei, prins în îmbrăţişarea ei, respirând aerul respirat mai înainte de ea, ca şi când cu picioarele care-mi ieşeau de sub pătură aş fi putut face fotosinteza. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Respiraţia Marei îmi ventila plămânii şi căldura ei ţinea loc oxigenului de care eu aveam până la urmă nevoie. Mara râdea în somn, era felul ei de-a visa, şi trupul ei tremura vag, ca şi când ar fi fost scuturat de o criză uşoară de epilepsie care trecea imediat sau mi se transmitea mie. trupul meu se bucura de visul Marei, şi râdea deodată cu ea, numai că pe mine începuse de atunci să mă doară starea de trezie şi câteva locuri din cameră. unele lucruri nu pot fi spuse, aşa cum oricât ai alerga de repede nu te poţi depărta nici o clipă de tine. cuvintele nu sunt numai pleoapa care descopără, ci şi pleoapa care acoperă, surâsul care se ascunde în surâs, vederea care se ascunde în privire. era prea puţin, nu mai era nimic în afară de îmbrăţişarea Marei, camera era goală numai trupul ei adormit se răspândise în câteva lucruri pe care le păstrase ea acolo. doar eu eram treaz şi sufeream de gânduri care se multiplicau şi îmi îmbolnăveau organismul, nu înţeleg de ce mă trezisem, în îmbrăţişarea Marei ar fi fost atât de uşor să nu mă mai nasc, să fiu deodată cu ea şi să-mi fie de-ajuns. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Toate amintirile mele sunt dizolvate în cuvinte, numai întunericul dinaintea amintirii e tot ce-mi amintesc şi tot ce am trăit cu adevărat. apoi, imediat naşterea, îmbrăţişarea adormită a Marei, genunchii ei pe care îi mângâiam zguduit vag de râsul ei, de umbra visului ei care ne învelea ca o pleopă. când mă născusem nu ştiu, lucrurile erau dinaintea mea şi mă priveau fără să mă privească. eram dintr-o dată acolo cu buzele lipite de sânul Marei ca şi când aş fi sărutat un ochi închis, ea râdea, amintindu-mi dizolvam totul; mă mutam înainte de amintire, numai acolo se poate trăi. apoi, brusc, cineva mă proiecta în astăzi ca pe o piatră în geamul unei clădiri. cu o violenţă, cu o intensitate de nesuportat devenisem eu însumi, mă mişcam în lume ca un păianjăn printre cuvinte şi lucruri. întunericul fusese înlocuit de ţipetele luminii, îmi era silă de aerul tare şi rece. eram viu într-o lume dezmărginită, invadat de zgomotul aiuritor al respiraţiei miliardelor de oameni, de insecte, de lucruri. totul se învâtea ameţitor cu mine, până când m-am prăbuşit pe asfaltul moale al lumii, inconştient. lumea e locul în care am pierdut totul. pe rând, o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva,

Am auzit-o spunându-mi, şi am recunoscut-o abia atunci când a izbucnit în râs şi trupul ei a fost străbătut de spasmul unei stări vagi de delir. Mara râdea de mine, de inocenţa gândului pe care îl purtam cu mine ca pe o scoică în care aş fi putut auzi, din când în când, Marea.

Nici macar nu stiu cum sa incep… de unde… Cel mai bine ar fi sa-mi aduc cafeaua decaf – neagra bineinteles, scrumiera, sa rulez o tigara si sa incep cu… inceputul.

Tigarile rulate sunt unul dintre cele mai misto obiceiuri sociale pe care le-am descoperit. Dar, despre asta, poate alta data. Acum va poftesc sa intrati in dubstep heaven.

Acum cateva saptamani am fost la cea mai misto petrecere, la End of the World Party, in cladirea Universul. Cladirea este altceva. E… nu stiu daca pot descrie in cuvinte un loc, mi-as dori sa va pot face sa-l vedeti in cazul in care nu ati fost acolo si mi-as dori sa va pot readuce acolo daca si voi cunoasteti acea parte aparent uitata din Bucuresti.

Nu, nu pot sa va descriu partea de Universul care m-a pus in fund pe jos la propriu acum cateva saptamani, dar pot sa va aduc putin in timp, ieri. Abia asteptam sfarsitul asta de saptamana, petrecerea de vineri mai precis. Am ajuns in Universul pe la doua si ceva, poate putin prea tarziu pe gustul meu, pentru ca am pierdut cateva ore de muzica din Rai. De atmosfera fucking heavenly.

Si aici incepe povestea. Am intrat printr-o curte dubioasa, in spatele unei cladiri parasite, de la subsolul careia se auzeau basi puternici, o muzica pe care nici macar nu mi-as fi putut-o imagina vreodata. Am intrat, lumina slaba de la becuri galbene si neoane semi-arse. Am mai coborat un nivel. Si inca o jumatate. Si s-a dezlantuit… Raiul. O hala-subsol cu santuri cu apa, plina de sobolani acum ascunsi, lumini obscure, multa lume si muzica. O bere si… sa inaintam in hala. Pana in fata. De fapt, pe lateral, pana la dj, sarind peste bucati imense de tabla ruginita care vibra de la pasi si muzica. Inaintand pe langa lanturi groase, care atarnau de sus, cu carlige grele, unse cu ulei vascos, murdar, negru.

Succes. Cateva dintre cele mai intens-relaxante ore din viata mea, ore care m-au scos din Bucuresti, din Romania, din Universul real. Mi-e greu sa scriu, mi-e greu sa pun in cuvinte senzatia care inca imi face inima sa bata mai repede. Masti, tricouri negre si albe, oameni in transa, conversi murdari, geci negre din piele, un amalgam perfect in semi-obscuritate, intr-un loc ireal.

Where’s my money… si hala explodeaza, atmosfera ia foc, o bucata de material alb in spatele dj-ilor, un spray si cateva litere mari: “DROPDREAD TE IUBIM”. Apoi, dedesubt, ceea ce imi bantuia mintea si trebuia sa iasa prin cuvintele scrise ale altcuiva: “DUBSTEP HEAVEN”.

Nu pot descrie in cuvinte, ar fi de prisos oricum. Altceva, o alta lume, un alt Univers. Universul…

Inchide ochii si viseaza, intra in locul de groaza pe care ti l-ai construit in cosmaruri si echilibreaza-l cu dubstep. Serveste apoi un cocktail de Rai. Un cocktail Universul, va rog!

Întotdeauna mi-a plăcut să adorm lângă cineva care nu doarme. Să privesc pe sub gene lumina portocalie din colţul camerei unde se învaţă, se scrie, se citeşte…se stă treaz.

N-am nevoie de atenţie, mi-e suficientă prezenţa persoanei care face abstracţie de existenţa mea. Mă linişteşte tăcerea ei, siguranţa că e acolo şi nu o să plece, că noaptea continuă, nu-şi risipeşte cenuşa sub pleoapele mele. Fără să-şi dea seama, stă ca un vameş la intrarea în visele mele, alungându-le pe cele urâte.

Mă simt protejată cum n-am fost niciodată, ca un copil cuminte de o mamă iubitoare, bună.

Bordel cultural:

Srada e pustie,se aude usor haosul barurilor,din intunericul ud al strazii se zareste o haina alba,parul roshcat si ochii puternic conturati.Sunetul ritmat al tocurilor suparate trezeste interesul tanarului ce`si asteapta prietenii plictisit.Ea trece motivata pe langa el,fara sa`l observe,lasand in uma parfumul puternic si imaginea`i divina.O urmareste cu privirea,fermecat,absorbindu`i frumusetea.

Dupa cortina neagra ,il ademenesc contrastul culorilor si armonia salbatica a muzicii.Se aseaza si`si cere bautura,cautand disperat ceva care sa`i satisfaca privirea.Showul fetelor incepe,iar domnita cu masca danseaza langa el,il ia usor de mana si`l duce in spatele cortinei.Il saruta suav pe gat si`l ghideaza pana in cea mai apropiata camera.Isi da jos masca,el recunoscand`o pe roscata de pe strada.Cei doi discuta despre nenumarate subiecte,facand schimb de cunostinte in domeniul economic.La un moment dat,Camelia il intinde in pat ,iar apoi isi urmeaza protocolul zilnic;tanarul fiind vrajit  de intensitatea serii.Fata adoarme,iar el,simtindu`i  mirosul special,caldura incitanta si avandu`si bratele conturand talia subtire a felinei de langa el,se trezeste din vraja,se ridica brusc,cu ochii`i impietriti,lasa banii pe masuta si pleaca grabit.Ajuns inapoi la bar,prietenii sai erau plecati,se aseaza si isi cere vodka.Barmanul il priveste calm si`i spune discret.. “ea e punctul,voi sunteti vectorii..”

Urasc fatarnicia si fatarnicii!

Care… profita de calitatile lor, pentru a-si imbraca cu ele, caracterul urat si josnic.

Care se victimizeaza si au impresia ca sunt prea buni, pentru a trai printre noi… ceilalti… muritorii de rand.

Care au impresia ca sunt „altfel”; ca toate calitatile si lucrurile bune, le-a strans Dumnezeu, intruna/intrunul din ei, dar ca sunt neintelesi…

Care nu au mila… compasiune… dar o afiseaza doar de dragul aparentelor cu atata maiestrie, incat ajung sa se creada si ei.

 Care se cred in masura sa judece orice fapte, ale oricui, numai pe ale lor nu! Pentru ca ale lor sunt intotdeauna cele mai bune, sau sunt manati sa le faca din cauza altora.

Care nu isi asuma nici o responsabilitate, pentru ca totul are o scuza.

Care intra cu bocancii in viata tuturor, motivand ca este un drept al lor, dar nu lasa pe nimeni sa observe viata lor, pentru ca altfel ar fi descoperiti si nu si-ar mai putea exersa puterea de a manipula…

Care nu accepta ideea ca in viata poti si pierde.

Care vin si arata admiratie cand intre doi oameni se nasc  miracole de lumini si culori – precum curcubeul, dar in realitate intunericul negrului din suflet, le-a cuprins de mult viata.

Care se zvarcolesc  intre peretii ratiunii lor, nestiind ce e sa aleaga ca fiind mai de pret. Ei… sau dorintele lor!

Care nu stiu sa aprecieze, cu realism, puritate de copil, iubire  adevarata sau toamna vietii…

Dar , au pentru fiecare categorie, cate o masca… pe care uita la un moment dat sa o mai schimbe…

Care dau bir cu fugitii, atunci cand, se intampla ca cineva sa le dea masca jos…preferand sa lase in urma o impresie minunata a mastii lor, frumos croita…si pictata, nelasand sa se vada catusi de putin adevarata fata…

Aceste persoane nu vor intelege niciodata, intradevar viata…, ce inseamna sa fii om. Oricat vor incerca sa mimeze asta, pentru ca viata nu se poate cumpara sau vinde. Viata nu are pret, insa este extrem de pretuita. Viata nu tine cont de ani sau varsta. Viata adevarata … sa fii om… nu inseamna sa-ti ascunzi defectele, dar nici sa le ignori. A fii om inseamna ca pur si simplu sa-ti constientizezi anumite minusuri, iar ceilalti sa le accepte ca normalitate.  Aceste persoane sunt numai iluzie….

Fata de aceste persoane nu poti simti decat ura… sau nu… mai bine mila! Pentru a le arata ce inseamna sa simti acest sentiment, cu care ei fac parada la orice colt…. si pe care nu-l vor simti, in realitate niciodata, oricat de superiori se cred ei! 

Nu mai stiu ce culoare are pielea ta sau ce parfum iti au visele, nu mai stiu ce ne-am spus ultima oara sau cat de tare ploua, nu mai stiu nici macar daca apusese soarele sau daca nu rasarise inca, dar stiu ca era intuneric… Si era frig… Si ma loveam de toti oamenii de pe strada ca si cum ar fi fost pietre.. Si am ajuns acasa si in noaptea aia m-am culcat cu lumanarea aprinsa si am adormit abia cand ea s-a stins… un somn fara vise, din care imi pare ca inca nu m-am trezit…

   Un întuneric esenţial se lasă peste Fiinţă, o cuprinde, o trimite în stadiile incipiente ale manifestării, o deposedează de sine, o parazitează şi îi impune o viaţă străină – toată această alienare e cu putinţă deoarece lumina a început să rănească sufletul şi privirea prin intensitatea ei .

Pierdut…asa sunt…pierdut…pierdut in fumul de tigare, pierdut in toata nebunia din sufletul meu….sufletul meu….care suflet? Cel pe care l`am pierdut acum mult timp …. Pierdut odata cu acele clipe de fericire al unui copil nevinovat…un copil care se gandea doar la ce va face maine, cu cine isi va mai pierde timpul aiurea pe strazi, prin baruri, prin diversele locale si locuri din acel oras simplu, plin de banalitate…acel oras care nu scoate in evidenta nimic…si pe nimeni…Un copil care nu se gandea la probleme, un copil ce nu accepta gandul ca va ajunge sa aiba belele peste belele, un copil ce nu se vedea ca un “oricare altul”…Un copil care credea in puritate, in fericire si in prieteni…..dar toate acestea spulberate fara pic de remuscari…Spulberata de o lume … de o lume inselatoare….o lume plina de iluzii, carora am cazut prada…o prada usoara dupa cum au spus`o unii, inocent, fara pic de experienta in viata, am cazut prada iluziilor desarte, am cazut prada falsitatii, banilor si faimei…lucruri ce te aduc pe cea mai inalta treapta, dar dupa un timp, cazatura de acolo ramane marcanta….Eram sus, eram inconjurat de multa lume, eram popular, aveam pe cine voiam, cand voiam…Faceam ce voiam, cand voiam, cu cine voiam…eram “elita” cartierului, cand eram toti eram zeu, nu ma interesa de nimeni din jur, de nimic…aveam faima, eram cunoscut, eram “sus”, pe ultima treapta, si credeam ca`mi e bine…Dar a venit si ziua in care am cazut de acolo, si cazatura se simte…se simte si acum, si se va simti si in timp…M`am inmuiat….unul a murit….un altul a intrat la puscarie…Cum ma simt? Ma simt gol…gol pe dinauntru, ca un caine, un caine pribeag ce strabate strazile in prag de iarna…un caine singur, in intuneric, in frig…

Draga cititorule, probabil te intrebi de ce in toate articolele mele vezi atata tristete, atata singuratate si cuvinte care dor…Nu e nimic aberant, nu e nimic de domeniul “SF”, nu e nimic inflorit…e doar realitatea, realitatea vietii, realitatea cruda de care ne lovim zi de zi…si care e tot mai dura…Asa ca draga cititorule, nu alerga dupa faima, nu alerga dupa bani, nu alerga dupa atentie si popularitate…toate acestea nu o sa te transforme in nimic decat intr`un “obiect” al altora, folosit impotriva tuturor si atingerii scopurilor unora, si dupa, un simplu “om”, nici macar prieten, nici macar amic….nu o sa te mai cunoasca, nu o sa te mai suporte….

Cu toate, prin cate am trecut, am ajuns sa cunosc cel mai de pret lucru : dragostea. Dragostea pura, acele momente in care simti ca ai un nod in gat, un gol in stomac, acele momente in care ai vrea sa spui multe, dar nu poti…ramas uimit de puritatea unei copile, de acea puritate de mult pierduta pe drumurile vietii , acea puritate pe care care o vad in ochii ei, in faptele si in zambetul ei, ma regasesc in ea….M`a intrebat de ce o iubesc atat de mult…m`a intrebat de atat de multe ori ce am vazut tocmai la ea…Stiu ca ti`am raspus deja la intrebare “Domnisoara ce m`ai dat peste cap”, si stiu ca o sa citesti si aceste randuri, te iubesc atat de mult pentru ca ma regasesc in tine….imi regasesc sufletul, imi regasesc copilaria, imi regasesc puritatea de mult pierduta….ma regasesc in faptele ei inocente, in zambetele ei, mereu cu mintea in nori………………………..

[Dedicat pustoaicei ce m`a dat peste cap...pustoaicei ce m`a facut sa cred iarasi in oameni neatinsi de ura si durere....ce m`a facut sa cred in puritate...]

“Si timpul trece tot mai greu pentru mine, timpul care odata zbura in prezenta ei, zambete ce rasunau pe toata strada, facandu`i pe toti sa intoarca capul….clipe de fericire de mult uitate….Clipe ce au ramas adanc intiparite in inima, amintirea ei….atat de vie…si acum….”

Poate ca nici una dintre culori nu ascunde atatea semnificatii ca aceasta, care se pare ca este considerata ca diind una de tranzit. S-a constatat ca preferinta catre vestimentatia de culoare neagra este motivata intotdeauna de starea de spirit a persoanei care o poarta. Ea anunta dorinta de singuratate, independenta, neimplicare si mai ales, perioade de criza morala. 

Pur si simplu a disparut.A plecat fara sa ma anunte.A preferat un loc cat mai departe de mine.Nici macar nu m’a luat pe ocolite,ci pur si simplu m’am trezit fara el.Doar un scurt zgomot a lasat in urma.Dar scurt.Doar o secunda a durat.O singura imagine am cu el:cea din ultimul moment al vederii lui.N’am apucat macar sa ii fac o poza sa am amntire de la el…L’am vazut plecand si n’am avut puterea de a scoate macar un sunet.Tacuta.Asa a fost despartirea noastra…fara grai m’a lasat vazand acea scena,acel drum al sau ce il avea inainte…Poate am fost lasa,poate a vrut doar sa ma faca sa sufar mai putin asa….Poate nu l’a dus capu mai mult…poate eram prea prinsa in mrejele lui…m’a ametit pana mi’a sucit mintele,pana cand am ajuns sa fiu straina de toate simturile.si asta in doar o fractiune de secunda…Gata!Oficial de azi nu mai am telefon.A decis ca e mai bine acolo in intunericul adancului wc’u…
Nu ma intreba mai multe.Si nu am tras apa.Iti spun doar ca e model turcesc.Detalii Contact .

Povestea ei e destul de simpla: o pisica neagra, maidaneza, care a incercat pana la un moment dat sa para o aristocrata..sau poate..a ramas asa..incercand sa para..Anyway, toata lumea fugea de ea, nu reusea sa isi gaseasca un stapan, toti se fereau pentru ca era neagra si, spuneau ei, purta ghinion. Surorile ei o detestau pentru ca era diferita si asta, in opinia lor, era ceva rau, de neacceptat. Pana si ea a inceput sa creada cu tarie ca e blestemata.

Si totusi, cutreierand strazile pustii, a gasit intr-o seara un om abatut care, ca si ea, avea nevoie de cineva sa il scoata din intuneric. Asa ca el i-a oferit o casa si ea, la randul ei, un camin. Si a fost bine..o vreme. Isi aduce aminte acum si suspina. Doamne, ce mai torcea fericita la focul din soba, privind ochii fericiti ai stapanului ei. Pe zi ce trecea era mai euforica..atat de vrajita incat credea chiar ca a devenit o aristocrata, ca suratele ei.

Ducandu-se intr-o zi insorita la plimbare a intrat intr-un balci. Erau atatia oameni..atata agitatie..a ramas impietrita..o coplesea tot ce vedea. De frica imbulzelii si a tumultului infernal a intrat in prima incapere iesita in cale. Acolo era o ghicitoare care, vazandu-i frumusetea si puritatea, s-a oferit sa ii citeasca in globul ei de cristal..si a tresarit! Doamne cate lacrimi ii erau destinate micutului suflet, cata suferinta! Plina de compasiune, femeia i-a spus pisicutei ca va mai avea inca un stapan pana isi va gasi fericirea si linistea. Auzind acestea, biata fiinta neagra cu suflet alb s-a cutremurat si a fugit cu ochii in lacrimi acasa, la stapanul ei.

Dar, ca soarta sa ii arate ca nu poate fugi de ea, i-a luat tot ce avea! Pe stapanul ei! Acesta s-a imbolnavit si..si a inceput sa se schimbe, sa tipe la ea, sa o respinga, sa o loveasca, pana cand, in cele din urma, a gonit-o de-acasa.

S-a trezit in mijlocul strazii..era aceeasi strada lunga, pustie, intunecata, friguroasa, amintindu-si ca acolo si-a gasit protectorul..amintindu-si ca, in urma cu ani, suferea si ruga pe cineva..ceva..suprem..divin..sa schimbe totul. Dar acum nu mai ruga! Nu! Acum cerea socoteala! De ce? De ce asa? De ce ea? De ce?

In cele din urma s-a ridicat si a inceput sa cutreiere lumea-n lung si-n lat, sa devina insensibila, pierduta de sine, dar fericita. Fericita pentru ca nu-si mai permitea sa simta. Zgaria, musca pe oricine incerca sa se apropie, isi lovea suratele..

Si mergand zi si noapte prin frig, ploaie si vant, plina de ura si resentimente, a dat peste un om si..a impietrit.

Stia! Stia ca va fi noul ei stapan! Parca il cunostea de-o vesnicie! Stia! Stia si ce se va intampla mai apoi! Era doar un om ce facea parte din destinul ei..din calatoria sufletului ei din ce in ce mai fractionat..din drumul ei spre fericire! Stia ca nu era el ultima alinare, nu erau ochii lui ultimii pe care avea sa-i iubeasca. Dar s-a dus cu el atunci cand  a chemat-o! Poate ghicitoarea nu a avut dreptate..Poate va fi bine de data asta! Si a gasit ..fericire…amara..

Suspina! Sta la geam, lingandu-si parca ranile si suspinand odata cu ploaia sub privirea protectoare a lunii! Se apropie..e aproape..Iar vantul ii completeaza gandul, suierand violent si demonic:” … Sfarsitul!”