Scene de groază şi detalii şocante! Milioane de oameni morţi de foame! Regimul nazist şi cel comunist au colaborat! Acestea sunt câteva dintre scenele filmului documentar “The Soviet Story”, realizat de regizorul Edvins Snore.

Filmul spune povestea regimului sovietic şi cum URSS au ajutat Germania nazistă la instigarea Holocaustului, scrie best-movie.net. Filmul arată documente recent descoperite care atestă acest lucru. Interviurile cu fosti ofiteri de informatii, evidentiaza detalii socante. “The Soviet Story” s-a filmat în mai mult de 2 ani în Rusia, Ucraina, Letonia, Germania, Franţa, Regatul Unit şi Belgia, iar materialele pentru documentar au fost adunate de autor timp de mai bine de 10 ani.

.via

Un film cu o poveste interesanta. In afara de sfarsit cam totul e misto.

Trailer:

Info: Cinemarx.ro, Imdb.com

Torrent name: Untraceable[2008]R5.DvDrip[Eng]-aXXo

Download subtitrare: Titrari.ro

Cei de la Adevărul mai încearcă o ultimă suflare de jurnalism de investigație în aceste vremuri dominate de can-can. Doar că jurnalismul de investigație e tot un fel de can-can în care iei un om și arunci cu cât mai mult noroi în el, doar că omul e mai high-profile așa. Ceea ce crește probabilitatea ca noroiul să fie adevărat/relevant.

Se semnalează, într-o campanie care pare că va mai dura, câteva nereguli legate de Muzeul Național al Literaturii Române. Niște acuzații vagi cum că directorul nu e bun (o fi o încercare timidă de a zice că e pe pile?) plus observația ceva mai concretă că sălile sunt cam goale. Și că prezentarea e sforăitoare și reclamația foarte reală și întemeiată că site-ul e neactualizat.

Amu, eu unul am fost pe acolo acum vreun an și nu părea prea rău. Ne-au arătat vasul în care făcea Sadoveanu ceai. Cineva din grup mi-a zis că de fapt în vasele alea se face țuică. DEX-ul mi-a distrus visele, confirmând că e vorba de ceai. Am mai spus asta, cred. Duduile care prezentau nu săreau pe pereți ca-n reclamele la Prigat, of course. Mai spuneau ceva ocazional și știau să lase vizitatorul în pace. Că doar și scrie pe obiecte ce sunt și unde nu scrie ne prindem și noi, iar ca să-ți explice cine e într-o poză pe perete ajunge să-ți miști nițel degetul în partea aia. A, și sistemul electronic trendy. Adică un touchscreen unde ai toate informațiile posibile și imposibile. Serios, prezentarea a fost OK.

Pe de altă parte, sunt sigur că o săpătură în treburile financiare ar dezvălui niște comportamente fiscale și politici salariale dubioase. Sau cum se mai zice în zilele noastre. Iar 80 de angajați sună cam mult și la vizita mea pare că mai era niște spațiu care putea fi umplut, într-adevăr. Mai erau și niște planuri de umplere. Și probabil că pe partea de promovare se poate face mai mult. Dar altminteri, oamenii mai țin cercuri, ateliere, activități (se scotea și o revistă?), se fac chestii.  Locul chiar e drăguț și se încearcă. O să fiu o babă comunistă și o să spun că dincolo de probleme de management cea mai mare problemă e că pe tinerii din ziua de azi îi doare în cot.

Ei bine, imaginea mea e veche de un an, cum am zis. Chiar s-au schimbat atâtea între timp?

“Eu cred că suntem în faţa unui fenomen grav şi care tinde să se prolifereze, respectiv jurnalismul de investigaţie care merge dincolo de obiectivitate, care porneşte de la concluzie şi cu vehemenţă încearcă să o demonstreze”, scrie Christian Mititelu. Desi el se refera la mass-media, sunt uimit cat de adevarata este observatia si in domeniul teologic si religios.

Faptele-s clare.Ziarul Gazeta Sporturilor demareaza o ancheta despre Ministerul Tineretului si al Sportului,respectiv ministrul Monica Iacob Ridzi.Lucrurile iau amploare,EVZ,Radio Guerilla.Radio Zu,Antena 3 etc  sustin investigatia.Ce sa intamplat de fapt?.Dna ministru de resort a oferit 600.000 euro,fara nicio licitatie,catre doua firme fantoma,cu sediile in 2 apartamente,pt.organizarea Zilei Tineretului in cateva orase din  tara.Cele 2 firme  care au acelas actionar,acelas sediu,au trimis oferte ministerului cu scopul  ca oricum una sa piarda iar cealalta sa castige….rezultatul fiind  la fel de bun pt.unicul actionar.Intrebata fiind,Ridzi declara ca  informatiile…”par tendentioase”(vezi blogul lui tolontan)Ce-o fi,ma intreb,la celelate ministere(de ex.apararii,finante,turism etc) si ce se intampla cu banii nostri(ca si platitori de taxe,impozite,etc) !?!Doamne,apara-i pe romani.

Ei bine, trebuie sa ma laud pentru ca si deoarece nu ma da modestia afara din casa. Ma laud cu primul articol intr-un ziar, cu prima investigatie facuta in cariera mea de jurnalist, cu prima mea reusita…

PS: daca vreti autograf contactati-ma )

Nu există nevinovaţi. Există doar diferite grade de responsabilitate.- Lisbeth Salander

A aparut traducerea in limba romana a celui de-al doilea volum din trilogia Millennium a regretatului Stieg Larsson. Ce va pot spune despre Fata care s-a jucat cu focul? Am citit cartea pe nerasuflate.Este o poveste complicata despre o fata cu o viata alambicata: Lisbeth Salander.

Daca din Barbati care urasc femeile reiese faptul ca Lisbeth Salander este hacker-ul genial, fetita- femeie nelinistita si banuitoare, demonul capabil sa distruga tot ce o calca pe nervi, femeia care uraste barbatii care urasc femeile, in Fata care s-a jucat cu focul gasim si explicatiile atitudinii ei. Pana aici stim foarte putine despre acest personaj enigmatic dar, in cel de-al doilea volum Millennium urmeaza sa aflam multe: unde si cum s-a nascut, cine ii sunt parintii, cum a ajuns sa fie ceea ce este si ce inseamna pentru ea raul.

In principiu, povestea pleaca de la trei crime zguduitoare de comiterea carora Lisbeth este banuita. Din acest punct, Lisbeth sta ascunsa, privind si judecand la rece, folosindu-se de computer, de internet, de capacitatile sale de a se strecura in orice retea, dar singura. Singura impotriva tuturor. Incet-incet descopera ca singuratatea pe care o banuia si in care se complacea nu este atat de sigura. Primeste ajutor necerut de la Mikael Blomkvist, de la Miriam Wu, de la Holgren Palmgren, de la Dragan Armanski si chiar de la politia care initial o haituise. Misterul din roman este dezlegat din nou de doua persoane: de Lisbeth Salander (actor aflat in rol principal de data aceasta, cu statut de anchetator dar si de victima) si de Mikael Kalle Blomkvist (afurisitul de Kalle Blomkvist dupa cum il gratuleaza Salander), jurnalistul problema de la revista Millennium.

Nu stiu daca acest al doilea volum m-a luat chiar atat de tare pe nepregatite asa cum mi s-a intamplat cu Barbati care urasc femeile. Ceea ce captiveaza este actiunea alerta din Fata care s-a jucat cu focul. Totul se intampla cu rapiditate: crimele, indiciile sunt descoperite rapid, detaliile ascunse sunt ridicate la suprafata cu viteza luminii. In primul volum Mikael se chinuie saptamani intregi sa reconstituie ani ascunsi, pe cand in Fata… totul vine aproape de la sine. Oameni se intalnesc, au loc santaje, crime etc. Si totusi dreptatea iese eventual la suprafata.

Citind acest roman fascint ajungem la concluzi ca destinele jurnalistului Mikael Blomkvist si ale investigatoarei Lisbeth Salander sunt menite sa se intretaie, fiecare salvandu-si viata reciproc,fiecare tinand unul la celalalt fara sa-si marturiseasca sentimentele.

Va recomand acest roman!Eu una astept volumul trei din Millennium asa cum astept si filmul Barbati care urasc femeile, abia aparut in Suedia.

Alte pareri:

Clubliteratura.ro

Unul dintre romanele eveniment ale acestui an, Barbati care urasc femeile impresioneaza prin spontaneitatea scriiturii si a actiunii. Romanul este conceput in asa fel incat sa captiveze cititorul, sa il tina prins in actiune, sa il convinga sa citeasca si sa astepte continuarea. Acest prim volum face parte din trilogia Millennium. Personajul central, Mikael (Kalle) Blomkvist, un jurnalist cazut in dizgratie in urma publicarii unui articol denigrator la adresa unui mare industrias (Hans-Erik Wennerstrom) este angajat pentru a investiga o asa zisa crima care a avut loc cu 40 de ani in urma.

Aventurile prin care trece Mikael Blomkvist par fie perfect normale, fie insolite, lasand uneori impresia a fi desprinse din filmele de actiune. Desi Blomkvist este un simplu jurnalist preocupat de economie, ajunge sa fie izolat intr-un sat, in sanul unei familii numeroase, tocmai pentru a cerceta greselile si mai ales secretele acesteia. Este (mai mult sau mai putin) mituit sa investigheze uciderea Harrietei Vanger, iar intuitia este cea care il conduce la descoperirea unor secrete injositoare ascunse timp de aproape 60 de ani si care influenteaza vietile multor personaje.

Ajutorul jurnalistului este tanara Lisbeth Salander, investigatoare catalogata drept singuratica si cu tendinte antisociale, dar care denota o tenacitate si un discernamant uluitor. Desi o fiinta ciudata, hacker-ul Lisbeth Salander se aproprie de Mikael Blomkvist si ajunge sa ii salveze viata, dar si sa implice sentimente. La urma urmelor, el nu face parte din acea categorie a barbatilor care urasc femeile…

Una peste alta, Barbati care urasc femeile este o carte captivanta, pe care, daca ai apucat sa o incepi, nu o poti lasa din mana!

Acum câteva zile bune, orele 10:00, facultatea Y. În primele două rânduri “gaiţele cârcotese” care le ştiu pe toate şi nimic, în ultimele rânduri cei care sunt prea buni ca să mai citească (ever) şi pe la mijloc, noi, cei aflaţi într-o continuă tranziţie…, pe scurt, genii în devenire:)).Începe examenul, foiala multă,  lângă mine, o domnişoară, se ştie ea. Să îi spunem X. D-ra X scrie la primul subiect, scrie la al doilea, scrie la al treilea, la al patrulea “problems, problems”. Un bun samaritean, adică E.U., îi donează o foaie cu câteva indicaţii sumare. Examenul decurge normal. După o vreme, nivelul apei creşte şi lângă noi, o seminaristă cam zeloasă începe să dea târcoale ca un rechin înfometat. Ne priveşte cu interes timp de câteva minute bune, face câteva piruete şi îşi fixează ochişorii pe noi. Ne privea cu atât de mult interes încât la un moment dat mă simţeam ca într-o secvenţă din Ally McBeal în care ea cânta “You don’t fool me, la la la la la, you don’t fool me, you don’t fool me, you don’t fool me ! “. Încerc să par concentrată şi scriu de parcă din mine se naşte a doua oară Eminescu. Plăpânda supraveghetoare remarcând cursivitatea (o înlănţuire nefirească de vocale şi consoane) se lasă păgubaşă, orientându-se către cealaltă parte a amfiteatrului, unde o masă compactă de studenţi se lansează într-o acţiune atomizată de ascundere a “inspiraţiunii”. Tic-tac, tic-tac, trec două ore, iar E.U.,  colega X şi cu mine, ne pregătim să încheiem. Prin mintea lui E.U trece ca un fulger gândul că nu şi-a recuperat foaia pe care o dăduse întru atingerea colegialităţii supreme, dar iese din sală, gândindu-se că nu-i bai, că a convins-o pe seminaristă că nu trişează prin modul său autentic de a roti foile atunci când e bănuită de treburi necurate, prin mina de om concentrat care arăta că a citit ceva din suportul de curs. Iese din sală şi aşteaptă…şi aşteaptă… şi nimic. X nu mai ieşea, în sală mai erau câteva (două, mai exact) persoane…

Scenarii sumbre îşi fac loc în mintea lui E.U.  Iese o tipă care ne spune: “A prins-o cu o foaie pe care nu era scrisul ei…”. Moment nasol pentru ritmul cardiac al lui E.U. … După alte 5 minute iese şi X. În timp ce eu creionam în aer, cu degetul, cuvântul exmatriculat , ascult dialogul mirobolant dintre cele două:

- Ce s-a întâmplat ?, întreabă E.U.

- Mi-a găsit foaia ,  răspunde X.

-  De ce nu ai scos-o din lucrarea ta ?, întreabă calmă E.U.

- Nu am avut când. A stat mereu lângă noi şi când m-am ridicat, mi-a cerut foile la verificat, răspunde X.

- Şi ce a zis ?, întreabă E.U.

- Că vor investiga, spune X.

Concluzia: Cu fiecare copiat se mai naşte un jurnalist de investigaţie în România.

Faptele prezentate mai sus sunt desigur pură ficţiune. Nimic nu s-a petrecut cu adevărat. E.U. şi X sunt personaje închipuite şi DA, Moş Crăciun există.

O seară bună !

Black Dahlia Avenger sau Enigma Daliei Negre este o carte – documentar, este povestea mai multor crime oripilante petrecute intre anii 1947-1950. O carte impunatoare din mai multe puncte de vedere (traducerea in limba romana are aproximativ 800 de pagini), cartea lui Steve Hodel reprezinta raportul detaliat al unei indelungate investigatii cu privire la mai multe crime nesolutionate in anii ‘50.

Povestea lui Steven Hodel incepe in anul 1999 cand, dupa moartea tatalui sau, gaseste intr-un album de fotografii vechi, imagini ale lui Elisabeth Short, tanara cunoscuta post – mortem drept Dalia Neagra. De ce fotografii ale unei femei care a fost ucisa cu bestialitate se gaseau in posesia tatalui sau? Intreaga investigatie urmeaza sa se invarta in jurul acestei intrebari: cine a fost tatal meu?

Nelamurirea se transforma in groaznicul adevar: George Hodel, un chirurg talentat, tata a 10 copii, magnat si respectat om de afaceri a ucis. Si nu doar o femeie, ci mai multe, urmand liniile trasate de marchizul de Sade. Groaznica poveste ce prinde contur in aceasta carte isi are originile in suprarealism, in fotografiile faimosului Man Ray (prieten apropriat si confident al lui George Hodel), in filmele mute ale anilor ‘30-’40 si mai ales in cartile ramase in urma marchizului de Sade. Copil precoce, George a fost admirat drept un pianist grozav, ulterior drept o somitate in chirurgie, drept un tata atent dar dur si respectat, dar, mai presus de orice, un barbat iubit (daca nu chiar idolatrizat) de femei. Obsesia sa pentru femei ajunge la extrem, George crezand pana la nebunie in pedeapsa, in puterea masculina, in visul suprarealist transformat in realitate.

Pe data de 15 ianuarie 1947, trupul mutilat al unei tinere este gasit in iarba, la marginea unei sosele, plasat la vedere, special pentru a fi gasit si apreciat drept o opera de arta. Steve Hodel gaseste asemanari izbitoare intre modul in care corpul Daliei Negre a fost asezat (aici puteti gasi imagini de la locul crimei, precum si imagini ale tinerei Elisabeth Short din timpul vietii) si anumite lucrari ale lui Man Ray: Les Amoreaux (imaginea din partea superioara) si Minotaurul (imaginea inferioara).

Cercetarile amanuntite ale lui Steve Hodel au scos la iveala legatura dintre multe crime nesolutionate in fata publicului larg, crime musamalizate de L.A.P.D. Se pare ca politia cunoastea identitatea criminalului la doua saptamani de la prima crima (cea a Daliei negre), dar a acceptat musamalizarea. De ce? Pentru a ascunde faptul ca doctorul George Hodel avea dosare cu toate numele importante din L.A.P.D., ca stia toate dedesupturile afacerilor murdare ale acestora, ca ii avea la mana cu date exacte cu privire la mita primita, ca stia tot, cunostea pe toata lumea si manipula fara pic de teama high class-ul orasului ingerilor.

Aceasta carte spune povestea mai multor vieti, a 11 femei ucise cu bestialitate si uitate. Spune povestea trista a unei femei singure ce lupta pentru un pic de siguranta si fericire dar care a ajuns sa fie ucisa de omul in care a avut incredere. Spune povestea unei femei a carei viata a fost deformata de opinia publica, dar care si-a gasit ecou in sufletul unui fost politist. Cand investighezi o crima, pune-te in locul victimei a fost invatat Steve Hodel, si astfel a reusit sa reconstruiasca bucata cu bucata puzzle-ul vietii si al mortii Daliei Negre.

Ar mai fi multe de spus, dar o sa va las sa descoperiti singuri. De ce trebuie citita acesta carte? Pentru ca instiga la non-violenta: nu poti face rau dupa ce citesti povestea dramelor acelor femei. Pentru ca indeamna la dreptate, la adevar, oricat de crunt ar fi. Pentru ca nu te lasa sa dormi linistit noaptea stiind ca undeva, in lumea acesta, sunt oameni (daca pot fi numiti astfel!) care ucid si scapa nepedepsiti. Pentru ca ne invata sa nu trecem prin viata inchizand ochii la rau. Pentru asta si pentru multe alte motive trebuie citita aceasta carte. O recomand tuturor care considera dreptatea drept o necesitate!

Black Dahlia Avenger sau Enigma Daliei Negre este o carte – documentar, este povestea mai multor crime oripilante petrecute intre anii 1947-1950. O carte impunatoare din mai multe puncte de vedere (traducerea in limba romana are aproximativ 800 de pagini), cartea lui Steve Hodel reprezinta raportul detaliat al unei indelungate investigatii cu privire la mai multe crime nesolutionate in anii ‘50.

Povestea lui Steven Hodel incepe in anul 1999 cand, dupa moartea tatalui sau, gaseste intr-un album de fotografii vechi, imagini ale lui Elisabeth Short, tanara cunoscuta post – mortem drept Dalia Neagra. De ce fotografii ale unei femei care a fost ucisa cu bestialitate se gaseau in posesia tatalui sau? Intreaga investigatie urmeaza sa se invarta in jurul acestei intrebari: cine a fost tatal meu?

Nelamurirea se transforma in groaznicul adevar: George Hodel, un chirurg talentat, tata a 10 copii, magnat si respectat om de afaceri a ucis. Si nu doar o femeie, ci mai multe, urmand liniile trasate de marchizul de Sade. Groaznica poveste ce prinde contur in aceasta carte isi are originile in suprarealism, in fotografiile faimosului Man Ray (prieten apropriat si confident al lui George Hodel), in filmele mute ale anilor ‘30-’40 si mai ales in cartile ramase in urma marchizului de Sade. Copil precoce, George a fost admirat drept un pianist grozav, ulterior drept o somitate in chirurgie, drept un tata atent dar dur si respectat, dar, mai presus de orice, un barbat iubit (daca nu chiar idolatrizat) de femei. Obsesia sa pentru femei ajunge la extrem, George crezand pana la nebunie in pedeapsa, in puterea masculina, in visul suprarealist transformat in realitate.

Pe data de 15 ianuarie 1947, trupul mutilat al unei tinere este gasit in iarba, la marginea unei sosele, plasat la vedere, special pentru a fi gasit si apreciat drept o opera de arta. Steve Hodel gaseste asemanari izbitoare intre modul in care corpul Daliei Negre a fost asezat (aici puteti gasi imagini de la locul crimei, precum si imagini ale tinerei Elisabeth Short din timpul vietii) si anumite lucrari ale lui Man Ray: Les Amoreaux (imaginea din partea superioara) si Minotaurul (imaginea inferioara)

Cercetarile amanuntite ale lui Steve Hodel au scos la iveala legatura dintre multe crime nesolutionate in fata publicului larg, crime musamalizate de L.A.P.D. Se pare ca politia cunoastea identitatea criminalului la doua saptamani de la prima crima (cea a Daliei negre), dar a acceptat musamalizarea. De ce? Pentru a ascunde faptul ca doctorul George Hodel avea dosare cu toate numele importante din L.A.P.D., ca stia toate dedesupturile afacerilor murdare ale acestora, ca ii avea la mana cu date exacte cu privire la mita primita, ca stia tot, cunostea pe toata lumea si manipula fara pic de teama high class-ul orasului ingerilor.

Aceasta carte spune povestea mai multor vieti, a 11 femei ucise cu bestialitate si uitate. Spune povestea trista a unei femei singure ce lupta pentru un pic de siguranta si fericire dar care a ajuns sa fie ucisa de omul in care a avut incredere. Spune povestea unei femei a carei viata a fost deformata de opinia publica, dar care si-a gasit ecou in sufletul unui fost politist. Cand investighezi o crima, pune-te in locul victimei a fost invatat Steve Hodel, si astfel a reusit sa reconstruiasca bucata cu bucata puzzle-ul vietii si al mortii Daliei Negre.

Ar mai fi multe de spus, dar o sa va las sa descoperiti singuri. De ce trebuie citita acesta carte? Pentru ca instiga la non-violenta: nu poti face rau dupa ce citesti povestea dramelor acelor femei. Pentru ca indeamna la dreptate, la adevar, oricat de crunt ar fi. Pentru ca nu te lasa sa dormi linistit noaptea stiind ca undeva, in lumea acesta, sunt oameni (daca pot fi numiti astfel!) care ucid si scapa nepedepsiti. Pentru ca ne invata sa nu trecem prin viata inchizand ochii la rau. Pentru asta si pentru multe alte motive trebuie citita aceasta carte. O recomand tuturor care considera dreptatea o necesitate!

La 9 august 2006, între Lazăr Ludmila şi SRL „Melconic” a fost încheiat contractul nr. 9/08/06 de investiţie în construcţia apartamentului nr. 6 care, iniţial, avea numărul 8, de pe strada S. Lazo, 25, din oraşul Chişinău. Lazăr Ludmila şi-a onorat pe deplin obligaţiile contractuale, achitând suma totală de 616.110 lei: 9 august 2006, suma de 289.510 lei în contabilitatea SRL „Melconic”, la 4 aprilie 2007, suma de 132.000 lei, la 7 iunie 2007, suma de 61.600, la 1 august 2007, suma de 65.600 lei. Toate aceste sume au fost achitate la filiala nr. 6 a Mobiasbancă, pe contul SRL „Melconic”. La 17 august 2007, a fost achitată suma de 47. 400 de lei.

La 25 aprilie 2007, SRL „Melconic” a anunţat-o doamna Ludmila Lazăr, prin avizul nr.37, că darea în exploatare a casei se amână până în trimestrul II al anului 2008. În luna august 2008, doamna Lazăr Ludmila a primit confirmarea şi învoirea domnului Gherciu Constantin de a îndeplini personal noi lucrări adăugătoare de construcţii pentru finalizarea mai rapidă a construcţiei apartamentului.

Când au început lucrările de finalizare a apartamentului, paznicii clădirii au informat-o doamna Lazăr că directorul SRL „Melconic”, Gherciu Constantin a decedat şi a fost primit ordin de a nu mai permite accesul nimănui în apartamente. Pentru a clarifica lucrurile, Valentin Lazăr, reprezentantul Ludmilei Lazăr, a mers la sediul firmei „SRL Melconic”, de pe strada M. Kogălniceanu, 13/3, unde Elvira Gherciu, soţia decedatului director, a explicat că în curând va avea loc adunarea investitorilor, care vor decide cum urmează să fie finalizată construcţia locuinţelor.

În luna septembrie 2008, este semnat un contract adiţional conform căruia este schimbată numerotarea apartamentului, din nr. 8 în nr. 6. Contractul a fost semnat de directorul executiv Ion Ciobanu, iar ştampila a fost aplicată de Elvira Gherciu. Acesta este unul din actele prin care SRL „Melconic” recunoaşte, o dată în plus, dreptul Ludmilei Lazăr asupra imobilului din strada S. Lazo.

Văzând că doamna Gherciu nu convoacă nicio adunare şi înţelegând că SRL „Melconic” nu este în stare să ducă la bun sfârşit construcţia, la 1 noiembrie 2008, împreună cu alţi investitori, Valentin Lazăr a depus la Judecătoria sectorului Râşcani, or. Chişinău, cererea de recunoaştere a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 6 de pe strada S. Lazo, 25, cererea urmând a fi examinată la 26.12.2008.
Hotărârea judecăţii în baza unor documente false?

În luna decembrie, Ludmila Lazăr a venit la apartamentul său, pentru a efectua unele lucrări tehnice. Spre surpriza lor, au găsit lacătele de la uşă au fost schimbate. Paznicii au afirmat că lacătul a fost schimbat de o persoană care s-a prezentat drept noul proprietar al apartamentului. Valentin Lazăr a mers din nou la sediul SRL „Melconic”, primind asigurări din partea Elvirei Gherciu că apartamentul rămâne în continuare a lor. Din convorbirea cu Radic Bejenaru, reprezentantul SRL „Melconic”, Lazăr Valentin a fost informat că Judecătoria sectorului Râşcani a hotărât recunoaşterea drepturilor de proprietate asupra apartamentului de către Chiţul Mihail. Întrebând de ce nu au fost atraşi în proces, în calitate de investitor de bună-credinţă în apartamentul nr. 6 de pe strada Serghei Lazo, 25, domnul Bejenaru Radic nu a oferit niciun răspuns. Din anumite motive, reprezentantul juridic al SRL „Melconic” a reţinut şi nu a prezentat judecăţii contractul nr. 9/08/06 de la 9 august 2006.

Motivul înaintării cererii de chemare în judecată de către Chiţul Mihail a servit aplicarea sechestrului asupra conturilor SRL „Melconic” şi proprietăţilor acestuia. În cazul în care datoriile nu vor fi stinse, creditorul urmează să preia bunurile debitorului. Pretinzându-se drept „investitor”, domnul Mihail Chiţul a cerut recunoaşterea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 6 din blocul de pe strada Serghei Lazo, 25. La 7 noiembrie 2008, instanţa a considerat concludente probele prezentate şi a hotărât recunoaşterea dreptului de proprietate a domnului Mihail Chiţul asupra imobilului.

Potrivit lui Valentin Lazăr, în scopul acaparării apartamentului, hotărârea judecăţii a fost adoptată în baza unui contract fals şi a documentelor de plată false.

În susţinerea acestor afirmaţii, domnul Lazăr aduce următoarele argumente:

1. Textul contractului a fost tipărit deasupra ştampilei SRL „Melconic” şi a semnăturii lui Gherciu Constantin, iar ştampila nu este pusă deasupra semnăturii lui Gherciu C., aşa cum este pusă pe toate celelalte contracte, ci în partea dreaptă a foii, ceea ce ar presupune că actul a fost falsificat după moartea lui Gherciu Constantin.

2. În contract este indicat faptul că domnul Chiţul Mihail va plăti 4200 dolari SUA pentru suprafaţa de 16,8 metri pătraţi de balcon, chiar dacă în acest apartament nu există niciun balcon. Cum se face că o persoană a semnat un contract, plătind pentru un lucru care nici nu există?

3. La cererea de chemare în judecată reclamantul anexează nu copiile chitanţelor la dispoziţiile de încasare, ci a dispoziţiilor de încasare, care trebuiau să fie cusute la cartea de casă a SRL „Melconic”. Pe acestea însă, nu se vede niciun semn că ar fi fost cusute vreodată şi nici nu există confirmarea din partea contabilului SRL „Melconic” că ar fi conform cu originalul.

4. Patru din cele şapte dispoziţii de încasare nu au nicio semnătură, una nu conţine nici data, ceea ce conform regulilor de contabilitate le anulează valabilitatea.

5. Toate dispoziţiile de plată sunt doar la SRL „Melconic”, niciuna din ele nu este achitată la bancă, unde avea un cont deschis SRL „Melconic”.

6. La dosar sunt anexate certificate fără ştampila rotundă a SRL „Melconic” cu semnătura lui Bejenaru Radic, care a încălcat şi statutul SRL „Melconic”, eliberând certificate ce ţin doar de competenţa fondatorului.

7. Cererea de chemare în judecată a lui Chiţul Mihail este absolut identică cu cea prezentată de Scripnic Vladimir în aceeaşi zi. Ambele au fost depuse la 30 noiembrie 2008, hotărârea a fost adoptată la 7.11.2008, ceea ce ar presupune că autorul este unul şi acelaşi. De altfel, domnul Chiţul nici nu a fost prezent la proces, expediind instanţei o declaraţie prin care cere examinarea dosarului în lipsa sa din motive de sănătate. O astfel de declaraţie a fost semnată de Mihail Chiţul la 7 noiembrie 2008.

8. În toate contractele încheiate între SRL „Melconic” şi alţi investitori, numărul contractului corespunde cu data încheierii acestor contracte, pe când la contractul lui Chiţul Mihail nu corespunde, ceea ce presupune că domnul Chiţul Mihail nu avut niciodată încheiat un contract cu SRL “Melconic”, fie a avut un contract de investiţie cu totul în altă casă, nicidecum în str. S. Lazo, 25.

Două procese similare, în aceeaşi zi, în lipsa reclamanţilor

Un caz similar este cel al doamnei Condratiuc Tatiana, care la 30 octombrie 2007 a încheiat cu SRL „Melconic” contractul de investiţie nr. 30/11/07 prin care urma să devină proprietarul apartamentului numărul 16, din strada Serghei Lazo, 25, în valoare de 36 mii de euro. În conformitate cu acest contract, doamna Condratiuc urma să achite suma de 33 mii euro, iar după primirea apartamentului 3 mii de euro. Dreptul cetăţeanului Condratiuc asupra imobilului nu a fost contestat de nimeni niciodată.

În urma tragicului deces al directorului Constantin Gherciu, la dreptul asupra apartamentului pretinde un oarecare Scripnic Vladimir. Potrivit contractului nr. 4, semnat la 4 mai 2006 şi iunie 2006, acesta a achitat costul unui apartament de două şi de 3 camere în blocul de pe strada Serghei Lazo, 25.

Domnul Radic Bejenaru, reprezentantul juridic al SRL „Melconic”, a asigurat că nu era vorba decât de o confuzie în repartizarea numerelor de apartamente. Pentru corectarea acestei erori a fost semnată o anexă la contractul nr. 4 din 4 mai 2006, prin care apartamentul numărul 13 este schimbat în numărul 15, iar apartamentul 14 în apartamentul 28.

La 30 septembrie 2008, după moartea lui Constantin Gherciu, apare încă o anexă la contractul nr. 4, semnată de Radic Bejenaru şi Vladimir Scripnic, prin care numărul apartamentului 13 este schimbat în numărul 15, iar apartamentul 14 în nr. 16.

În octombrie 2008, domnul Bejenaru emite un act prin care recunoaşte achitarea integrală a costului apartamentului nr. 15 şi 16. În baza acestui act, precum şi anexei la contractul nr. 4, prin care a fost schimbată numerotaţia apartamentelor, domnul Vladimir Scripnic se adresează în instanţa de judecată (sectorul Râşcani) cu cererea de recunoaştere a dreptului de proprietate asupra apartamentelor 15 şi 16 de pe strada Serghei Lazo, 25.

În urma şedinţei din 7 noiembrie 2008, domnului Vladimir Scripnic i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 16.

Chiar în aceeaşi zi a mai avut loc un proces similar, prin care instanţa a recunoscut dreptul de proprietate al lui Mihail Chiţul asupra unui apartament din acelaşi bloc. La ambele procese, petiţionarii nici nu au fost prezenţi, sentinţa fiind pronunţată în lipsa acestora.

Potrivit unei procure semnate de către directorul executiv al SRL „Melconic”, Ion Ciobanu, Radic Bejenaru este împuternicit să reprezinte SRL „Melconic” în toate instanţele judecătoreşti, poliţie, procuratură, precum şi în toate instituţiile, organizaţiile de stat, inclusiv OCT, oficiul Stării Civile pe acţiuni civile.

Chiar dacă unele acte sunt semnate de Radic Bejenaru în calitate de director al SRL „Melconic”, acesta, la data de 28 noiembrie 2008, nu figurează în Camera Înregistrărilor de Stat, iar administratorul oficial al SRL „Melconic” continuă să fie Ciobanu Ion.

Solicitat de FLUX, domnul Bejenaru a declarat următoarele: „Nimeni nu a spus că ei au rămas fără apartamente. În cadrul Judecătoriei Râşcani există un dosar civil unde ei participă. Proprietarii care au primit hotărâre, practic au anulat aceste hotărâri şi caută să rezolve aceste probleme împreună. Ar trebui să ceară revizuirea hotărârii judecăţii, ceea ce au făcut”. Potrivit declaraţiilor domnului Radic Bejenaru, acesta deţine, începând cu 22 septembrie 2008, funcţia de vicedirector după plecarea directorului executiv al SRL „Melconic”, Ion Ciobanu, în concediu pe cont propriu. Numirea lui Radic Bejenaru în această funcţie ar fi fost făcută printr-un ordin semnat de directorul executiv al societăţii. Acesta a negat acuzaţiile aduse de către Lazăr Ludmila şi Condratiuc Tatiana, de falsificare a contractelor SRL „Melconic” cu domnii Scripnic Vladimir şi Chiţul Mihail, afirmând că acestea au fost încheiate într-adevăr în 2006.

„Îs loşi adevăraţi, moldoveni proşti. Au lucrat 2-3 ani peste hotare şi nu au putut să vină să controleze unde dau banii? Ai dat bani, du-te omule şi controlează: e pus sechestru ori nu”, aceasta ne-a declarat la final domnul Radic Bejenaru.

Instanţa urmează să stabilească cine are dreptate.

Notă: „Loh”, „lohi”, „loşi” – în limbajul puşcăriaşilor – „victima unei escrocherii”, „victima unui furt”, „persoana care nu îşi dă seama că este înşelată”.

]]> http://buddhalova.wordpress.com/2008/12/09/sinucidere-curata/ Tue, 09 Dec 2008 12:20:54 +0000 Învăţăcelul http://buddhalova.wordpress.com/2008/12/09/sinucidere-curata/ http://scoalalauder.wordpress.com/2008/12/03/inceput-ce-vom-face-aici/ Wed, 03 Dec 2008 06:55:26 +0000 committo http://scoalalauder.wordpress.com/2008/12/03/inceput-ce-vom-face-aici/

Aceasta publicatie este creata pentru investigarea tuturor celor ce se intampla in gradinita, scoala şi liceul Lauder Reut, liceul de “arta si multimedia”.

Imediat ce vom fi publicat primele articole va asteptam cu parerile voastre.

Shalom!

  As spune ca intrebarea e cat se poate de discutabila. Lasand bancurile si mistourile, de cand sunt pe eveniment, nu trece zi fara sa ma intreb acest lucru. Nu neaparat datorita cazurilor scoase la suprafata. Presa, niciodata nu afla tot. Nici macar in cazul investigatilor/anchetelor.

   Nu am avut nevoie, pana acum, de sprijin din partea oamenilor legii. Sper ca nici de acum incolo sa nu am nevoie. Insa, in cazurile marunte, ma tot intreb cat de prompti sunt politistii? Intamplator, zilele trecute, am dat de o chestie de ”bucatarie interna” a I.P.J. Timis. Se pare ca subordonatii lui nenea Sandel Palade sunt cam galagiosi si le lipsesc bunele maniere. Nici nu vreau sa imi imaginez o sedinta a politistilor )

  Cele noua reguli de aur ale Inspectoratului Judetean de Politie Timis

Post rated U. Pentru explicaţia ratingului, apasă AICI înainte de a citi postul.

Nu ştiu de unde ideea că monitoarele instalate în staţiile de metrou sunt bani aruncaţi aiurea, 2 milioane de euro. Oricum, nu Metrorex a cheltuit atât pentru voi, staţi calmi, şi pe bună dreptate, îi doare în fund. Au venit nişte tipi mai inteligenţi care numai de pierdut nu vor avea.

Atât timp cât nu există o alternativă la transportul de căcat din Bucureşti (la suprafaţă), rămâne să ne mulţumim cu unul de băşină, subteran. Iar acea alternativă NU va exista până (cel mai devreme) la sfârşitul acestul secol. Limita de jos a decenţei va fi atinsă şi ea destul de greu. Apropo, gândesc că România asta (în particular, Bucureştiul) TREBUIE să fie perfectă (sau pe undeva pe aproape), de unde vin problemele şi nemulţumirile nenumărate, nesimţite şi adesea nerezolvabile.

Ziceam că se plânge o lume întreagă că banii sunt cheltuiţi pe aparenţe. Avem monitoare de 122cm (ce contează dacă am greşit?) pe care vedem ştirile, horoscopul şi ce le-a mai trecut prin cap. Vă invit să ţineţi privirea în pământ (peron ar fi corect) când ajungeţi în staţie. Mă-ntreb câţi vor proceda aşa. E adevărat că ce au făcut nu e neapărat necesar, dar nici rău. Mie îmi place. În New York ori nu am văzut aşa ceva, ori nu-mi amintesc eu bine. Diferenţa constă în alte chestii mărunte şi, că tot am deschis subiectul, fac o comparaţie scurtă:

Au nişte aparate cu touchscreen (!!! ) de unde poţi să-ţi cumperi cartela. Unele acceptă card (!!!!!), altele doar cash. Restul este de maxim 6$ şi se dă în monede de 1$. Cartela se poate reîncărca şi este din P-L-A-S-T-I-C. Acum câteva luni, când eram în ţară, mi s-a întâmplat să mi se îndoaie banda aia neagră şi adio abonament. Fără o cercetare amănunţită, nu vedea nimeni că am fost în halul ăla de neglijent. Cu 5 zile înainte îl cumpărasem, iar acum eram nevoit să-l schimb. Bine, o vreme am discutat cu jandarmii de pe acolo şi mi-au permis să sar, deşi vizibil nemulţumiţi de solicitare. Apoi mi-am băgat picioarele şi am mai aruncat 11 lei (am reducere ).

Continuând, staţiile lor sunt multe, distanţa dintre ele mică – dar parcursă extrem de repede. Dacă trenul staţionează, vei fi anunţat prompt de motivele opririi. Se subînţelege că mecanici (plural!) îşi vor cere SCUZE. O singură excepţie am observat, atunci când s-a sinucis un tip. Trenul a staţionat 20 de minute la plecarea din Lexington Ave – 59th St în timp ce angajaţii MTA (Metrorex, în română) verificau creierul împrăştiat pe linie. Ce senzaţie ciudată: stai confortabil pe scaun în timp ce tipul de sub tine îşi varsă umplutura printr-o gaură fatal de mare. Plimbări dintr-un vagon în celălalt care au culminat cu o întrebare pe care o redau exact: “Din anybody see anything?”. Investigaţii, ăia de la MTA se uitau sub vagon şamd. Nu s-a anunţat nimic atunci, repet. Călătorii din celelalte vagoane cred că au fost foarte iritaţi.

Şi acum bomba: au şi ei cerşetori la metrou! Reacţie imediată: hahaha, ce fraieri. Şi cea-mai-bombă: vara, te sufoci în staţiile alea. Nu ştiu de ce la noi atmosfera e plăcută, poate B. are dreptate, că roca. Mă declar ignorant şi sunt fericit cu asta.

Revenind la Zoom, thumbs up din partea mea. Sper să reziste cât mai multe ecrane cât mai multe luni, deşi sunt sceptic. Parcă deja sunt probleme, sau cred că este doar un zvon.

De ceasuri care arată când va veni următorul tren, nu e nevoie. Intervalul de succedare este de ~6 minute când nu circulă nimeni, ~9 minute în ore de vârf şi +10 minute în weekend. Cu staţionări mai adăugaţi, în medie, 1-2 minute -presupunând că nu sunt chiar atât de dese-. Nu văd vreo îmbunătăţire în următorii 5 ani.

Mai rămân boschetarii şi cerşetorii. Măcar nu sunt şi câini vagabonzi pe peron. De asemenea, exterminarea lor în termen de 5 ani e la fel de realistă ca începerea şi finalizarea magistralei Drumul Taberei – Universitate în tot atât timp. Voi scrie şi pe subiectul ăsta. Noi acum să uităm de toate şi să strigăm “ROMÂNIAAAA ROMÂNIAAAA [...]“, că tot ne bate Franţa. Sau poate nu ne bate. Oricum, viaţa noastră nu se va îmbunătăţi nici cu 3 puncte, nici cu 0.

Călătorie plăcută în continuare!

Azi şi mâine particip la seminarul “Dimensiunea legală a investigaţiilor jurnalistice a cazurilor de corupţie”. Mulţi specialişti, experţi. Dar nu de la toţi ai ce învăţa sau, şi mai rău, ce auzi. Dar asta e… Unul din experţi, dr. Anatolie Donciu, în discursul său către noi, jurnaliştii prezenţi, a menţionat că “Corupţia, nu e o crimă, corupţia este o încălcare a normelor de etică, a moralei şi, respectiv, a codului deontologic”. O fi aşa sau nu… Păi bine, atunci să rămână nepedepsiţi aceşti “sugari” şi, la ce ajungem? În cazul de faţă, al Moldovei, nici legea aspră nu-i opreşte pe diverşi inşi să ia şpagă. Dacă ar fi o condiţie de “etică” atunci, după mine, ajungem în … (dracu ştie unde) şi nu e bine!