gata, nu mai bantui locante, crasme si localuri, ma fac muiere si tiu dieta. O zi, doua, tot tiu. azi, ciorba de pui

cand eram mititel, voiam sa ma fac musafir. Evident, datorita conditiilor vitrege, nu mi-a iesit, ba din contra. Acum, la senectute, m-as face spargatoare de bijuterii (deci, si femeie) sau chinez. Aleg varianta B si zic: se dau doi ochi oblici si niste betisoare

si atunci sa se calculeze nr de chinezi ca subsemnatul bucurosi de restaurantul lor. Mie mi-a dat cu virgula. Deci, unde se mananca 維基詞典, adica care e cel mai bun restaurant chinezesc din oras? Astept pareri, zvonuri, chestii, socoteli, altfel ma fac indian, si ar fi pacat.

a, sa nu uit: castigatorii unei cine la Nautilus, submarinul de cartier, vor fi chemati la ordine saptamana asta.

Na, ca m-au convins! Nu era destul ca scriam la gazeta, acum iata-ma-s blogoman (ma rog, eu dictez, nu postez). Si mi-au dat si tema, auzi! scrie dumneata, Iorgule, ceva de vara si dupa aceea sa mergem sa luam un dulce. Pai spune asa, draga, atunci e simplu! Cofeturi si zaharicale felurite troneaza din vremea ocupatiei otomane in galantarele de pe malul Dambovitei si tare-s gustoase, mai ales atunci cand verile se-ntind, levantine, ca un serbet de trandafiri.  Si mai e ceva, chestia asta are chichitza sa, caci dincolo de desfatare, desertul are la romani functie sociala. La o prajitura si-o cafea s-au cucerit inimi, s-au schimbat testamente si s-au facut legi. Pana si in romane sau in piesele de teatru, cele mai interesante lucruri (punctele de culminatie, adica) se petrec atunci cand se aduc deserturile si cafeaua. Asociate neintamplator, dulcegaria si cafeaua sunt boli boieresti, incurabile, transmisibile prin gust si care se manifesta prin dependenta fata de savoare. Dar sa lasam vorbaria, caci am ajuns deja la Waterloo, unde e placut vara pe terasa si unde, acum ceva timp, chiar se manca foarte bine. Noi veniram insa pentru  un fondue de fructe servit a la voiture (costa doar 12 lei si mananca 2 pofticiosi).

Cum sa-ti explic eu mai bine?… E ca si cum ai merge pe urmele lui Napoleon si, pe campul de batalie, iti este adus un platou cu fructe proaspete pe care, cu ajutorul unei tepuse ucigase, il vei sacrifica in ciocolata topita amestecata cu pulbere de nuca. Incepi sa intelegi lipsa de prudenta a imparatului si capitulezi in fata combinatei rafinate de foarte dulce si amarui, de fruct rece si ciocolata fierbinte cu aroma de vanilie. In timp ce ma gandesc ce sa tavalesc mai intai in ciocolata, o felie de grapefruit sau o capsuna, ma trazneste revelatia. Prin cap, desigur. Acum inteleg: pofticios si gelos pe zei, cu ambrozia lor cu tot, omul a creat desertul. Cred ca asta se intampla intr-o dupa-amiza de vara, cand nu-l mai stapanea foamea, ci altceva trebuia potolit – gustul, dorinta de placere.

Si-acum, gata, bine, am cedat, Iorgu Draghicescu are sa scrie si pe blog, asa, ca sa va fac hatarul.

A, si sa nu uit: baiete, un taxi, daca esti bun, ne mutam la Chocolat.