Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.

[Iov 42.5]

Durerea este cea care sparge carapacea ce îți îngrădește înțelegerea.

Khalil Gibran

Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fara rod

In capitolul “Revolta impotriva lui Dumnezeu, Jean Delumeau il citeaza pe Andre Gluksmann : “cind se iveste grozavia, daca Domnul e atotputernic, atunci sau nu e atotintelept, sau nu e nesfirsit de bun. Daca Domnul e atotstiitor si indurator, atunci trebuie sa credem ca e neputincios”. Amare vorbe. Si cumplit de nedrepte. Iata cum se adevereste vorba aceea potrivit careia unde e minte multa e si prostie multa. Daca privesti acea butada, poate ai fi tentat sa te alaturi si sa exclami : – Oare nu e adevarat ca e prea multa suferinta in lume, iar Dumnezeu pare a se complace cu existenta acestui rau extins la scara planetara ? Dar daca iti reiei statutul de creatura, iti dai seama ca nu ii este dat creaturii sa il judece pe Creator. Nici macar sa-L inteleaga. Poate eventual sa-L contemple si are o sansa daca parcurge treptele descrise de Rabbi Nathan ben Sa’adya.

…”atunci cind omul se desparte de desertaciunile acestei lumi si adera, prin gindirea si sufletul sau, cu mare rivna, la [domeniile] celeste, sufletul sau se va numi in concordanta cu nivelul tot mai inalt atins, pe care il va fi dobindit si cu care se va fi unit. Cum asa ? Daca sufletul persoanei particulare merita sa recunoasca si sa adere la intelectul Pasiv, el se numeste Intelect Pasiv ca si cum ar fi Intelect Pasiv; si la fel, daca se inalta mai sus si adera la Intelectul Dobindit, devine Intelectul Dobindit; iar daca a meritat sa adere la Intelectul Activ, atunci [devine] el insusi Intelect Activ; iar daca vei merita si vei adera la Intelectul Divin, ferice de tine, caci te-ai intors la originea si radacinile tale, numite literal, Intelectul Divin. Iar acea persoana este numita Omul lui Dumnezeu, adica un om divin, creator de lumi.”

Cine are de inteles ceva, sa faca bine si sa inteleaga. Iar cine nu, nu si asta E! Pe de alta parte, Elie Wiesel si Josy Eisenberg, afirma, dimpotriva ca “dincolo de aparente, credibilitatea divina este pe masura imensei intelepciuni a Creatorului… Iar aceasta sfisiere permanenta, aceasta contradictie perpetua reprezinta insasi esenta credintei”. Iov, personajul biblic isi intelege pina la urma greseala : “ cu adevarat, am vorbit fara sa inteleg, despre lucruri prea minunate pentru mine…” (Iov, 43,3) dar oamenii nu mai citesc Biblia. Sau nu mai cred in pilde. Dar se trezesc vorbind. p 125. “Auzi vuietul copacului cind il dobori, dar padurea n-o auzi cum creste’.  Raul este intotdeauna zgomotos, spectacular, hipnotizator. Binele este discret. De aceea si vorbim prea mult despre rau si prea putin despre bine. p130. …”la ora actuala, exista un decalaj urias intre convingerile exegetilor si ale istoricilor si modul de a interpreta noul Testament cu care sint obisnuiti cei mai multi dintre credinciosi. Acest decalaj este nesanatos si afecteaza viitorul crestinismului in lumea de azi”. Cea mai veche evanghelie este considerata a lui Marcu, iar cea mai noua (si mai elaborata) este cea a lui Ioan. Evanghelia dupa Toma descoperita in 1945 la Nag Hammadi in Egipt intareste impresia ca (p 132) “primele generatii de crestini erau interesate mai degraba de evocarea spuselor lui Iisus decit de parcursul misiunii sale”. Bineinteles ca asa era! Poate parea paradoxal, dar primele generatii de crestini erau crestini aproape fara sa stie ca sint. Ei erau evrei, adepti ai iudaismului ca si insusi Cristos, care afirmase raspicat : ‘Eu am venit sa plinesc legea, nu s-o stric’! p135. …”Evangheliile nu sunt o marturie directa despre viata lui Iisus, ci un document primar de o valoare incomparabila despre comunitatea crestina de la inceputuri; nu ajungem la Iisus decit prin intermediul imaginii pe care ucenicii si-au facut-o despre el”.(H.I. Marrou) Da, numai ca asa cum exista diferente notabile intre evanghelii, exista si diferente aparent insurmontabile intre diferitele curente crestine. p151. Papa Ioan Paul al II-lea : “Suferim, deoarece mersul nostru (catre unitate) este adesea incetinit … Dialogul ecumenic nu trebuie sa fie zdruncinat de vintul descurajarii sau lasat in deriva indiferentei si a lipsei de speranta”. Daca este adevarat ca ecumenismul nu ar avea sens decit in conditiile in care fiecare biserica si-ar mentine distinct preceptele, tot atit de adevarat este si faptul ca diferentele sint uneori ridicol de insignifiante. Se stie ca atit Vechiul cit si Noul Testament au dat nastere la controverse repetate si la interpretari diferite. Un lucru e clar : cele doua miliarde de oameni care se revendica de la credinta in mintuitor, sint diferiti. Daca Dumnezeu ar fi vrut sa semanam intre noi pina la coincidenta, am fi semanat. Ar trebui sa fim in stare sa ne bucuram de diversitatea noastra si sa ne aplicam unii altora cel mai de seama precept al crestinismului : Iubeste-ti aproapele! Ce sta in calea unirii fratesti a diferitelor biserici crestine ? Orgoliul omenesc in care ideea de ierarhie este preponderenta in dauna convietuirii pe picior de egalitate si de respect reciproc. Pretentia unor teologi care se contrazic si convingerea de a fi depozitarul adevarului suprem, de catre fiecare dintre ei. Dialogul ecumenic trebuie sa ramina deschis. Pina la urma, poate va deveni fertil.

Hi all, That time of year has come around again and the ever popular IOV Annual Convention is but lest than a week away. This is a must see event with the likes of industry supply professionals ready to show videographers the latest equipment and future trends in the broadcast and professional world.

Check out this link

Istituto Oncologico Veneto – I.R.C.C.S.

CLINICA CHIRURGICA IIa  Università degli Studi di Padova

CONnective TIssue CANcer NETwork

SARCOMI DEI TESSUTI MOLLI

Aggiornamento delle Linee Guida Regionali e Recenti Innovazioni

Deodată mă trezesc brusc. Ce se întâmplase? Stau şi ascult: plouă! Mă ridic, mă uit pe geam… wow, îmi zic: aşa ceva cam rar ia să vezi. Afară ploua torenţial, şi era un peisaj super, întradevăr o asemenea ploaie, în  mijlocul naturii, o vezi  total diferit de felul în care ai vedea-o dacă ai fi în oras De multe ori ploile mă indispuneau, dar observasem că acum aceasta îmi facea plăcere, era ceva diferit, parcă era fermecată.

Mi-am adus aminte de animalele ce erau afară în polaie M-a copleşit un sentiment de milă faţă de ele, m-am îmbrăcat repede cu o geacă de ploaie şi m-am dus să le adăpostesc. Cu ce sunt ele vinovate pentru a fi pedepsite în felul acesta? Cu ce sunt eu mai presus pentru a avea dreptul de a fi adăpostit de ploaie, şi ele nu? Ce fel de suflete au ele oare? Câteva gânduri ce mă furară dar le-am alungat repede. După ce am le-am aranjat toate animalele m-am oprit în mijlocul furtunii. Aşa ceva nu mai văzusem întradevar de mult timp. Se auzea doar ropotul ploii care cădea asupra pământului ,în rafale, din ce în ce mai puternic. Totul se pleca sub puterea ploii, iarba se apleca până la pamant, copacii îşi lăsau crengile în bataia vântului şi a ploii. Era ceva sinistru. Ceva asemănător văzusem în urmă cu câteva săptămâni, dar acum era mult mai puternică furtuna… wow, în câteva minute eram ud, leoarcă!

Am intra în casă, m-am schimbat şi am urcat rapid la etajul al doilea, am ieşit pe terasă şi urmăream curios furtuna stând sub steaşina acoperişului. M-a impresionat profund modul cum ploua, în rafale, unele mai puternice ca altele. Am fost din nou furat de gânduri…  Iov… Dumnezeu… „Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii”… dar… ce spusese Iov… unde era?… cine mai vorbise înainte? Gânduri ce mă frământau; nu ştiam cine vorbise înainte ca Domnul să răspundă lui Iov din mijlocul furtunii… aaaa.. era Elihu. Îmi doream pentru prima dată să mă transpun în situaţia lor, doream să fi fost şi eu martor la acea întamplare…

„Iată ce mare Dumnezeu avem!” zicea Elihu, „El trage la El picăturile de apa, le preface în abur şi dă ploaia (…) El îşi întinde lumina în jurul Lui (…) Ia furgerul în mână (…) dă de veste că e de faţă printr-un bubuit”… Afară se stârnise din nou furtuna… tremuram tot… dar Elihu îşi continua liniştit cuvântarea… „Ascultaţi, ascultaţi trosnetul tunetului Său, bubuitul care iese din gura Lui! Îl rostogoleşte pe toată întinderea cerurilor, şi fulgerul Lui luminează până la marginile pământului. Apoi se aude un bubuit, tună cu grasul Lui măreţ şi nu mai opreşte fulgerul (…) Dumnezeu tună cu glasul Lui în chip minunat; face lucruri mari pe care noi nu le înţelegem.”… el îşi continua liniştit cuvântarea, de parcă toate aceste lucruri ar fi fost fascinante pentru el, nu puteai decât să tremuri de o asemenea grozăvie ce s-a stârnit afară…. el privea liniştit… aştepta fulgerul, aştepta bubuitul tunetului care veneau parcă la dorinta lui, şi apoi el îşi continua cuvântarea… „zice zăpezii «Cazi pe pământ!». Zice acelaşi lucru ploii, chiar şi celei mai puternice ploi”… wow, îmi zic: “Dumnezeu face toate aceste lucruri… de ce le face oare???” Îl ascultam în continuare, curios fiind de ceea ce se va întâmpla… „încarcă norii cu aburi şi-i risipeste scânteietori; mişcarea lor se îndreaptă după planurile Lui pentru împlinirea a tot ce le porunceşte El”… cât de minunat este… până şi norii se miscă după planurile lui Dumnezeu şi se grăbesc a-I împlini planurile!

Afară continua să plouă în rafale, dar ceva mai domol. Am ieşit de la adăpostul steşinei, m-am dus în mijlocul terasei, ne mai ţinând cont de ploaie, de vânt, de tunet. În câteva secunde eram ud din cap până-n picioare dar, acolo unde eram, am continuat să mă gândesc la Elihu şi la cuvântarea lui…

„Îi face să pară ca o nuia cu care loveşte pământul, sau ca un semn al dragostei Lui. Iov…” atunci m-a cuprins un sentiment ciudat, de parcă Elihu dorea să mi se adreseze mie personal, să îmi spună pe nume. Edi, mi-am zis eu, şi am continuat să ascult ce zice… „i-a aminte la aceste lucruri! Priveşte liniştit minunile lui Dumnezeu!”… priveam la el şi el era întradevăr liniştit în ciuda furtunii… „Ştii tu cum cârmuieşte Dumnezeu norii?”, continuă el, „şi cum face să strălucească din ei fugerul Său? Înţelegi tu plutirea norilor, minunile Aceluia a cărei ştiinţă este desăvârşită? (…) Pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge, căci este mare în tărie, dar dreptul şi dreptatea deplină El nu le frânge. De aceea oamenii trebuie să se teamă de El; El nu-şi îndreaptă privirile spre cei ce se cred înţelepţi.” Elihu tăcu. Era liniştit în ciuda furtunii care era… „Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii”…

Wow, Dumnezeu era în mijlocul furtunii, El este Cel care o stârneşte, Cel care adună norii… mi-am adus aminte „I-a aminte la aceste lucruri! Priveşte liniştit minunile lui Dumnezeu!” Am zâmbit şi desi tremuram tot eram liniştit. Priveam cum ploaia se liniştea încet, încet. Atunci am coborât în casă, şi după ce am citit din Biblie tot pasajul ce mi-l amintisem, am început să privesc afară şi să ma gândesc. Când eram pe terasa îmi spusesem: „wow ce fain e afară! Parcă e cum zicea Elihu în cartea Iov. Îi super, mai ales dacă te gândeşti că Dumnezeu e în mijlocul furtunii!!! Ceva de genu e şi când suntem în necaz!” Aceste gânduri le-a născut pe celălalte în mintea mea, toate cele legate de Elihu, Iov, Dumnezeu… „Ceva de genu e şi când suntem în necaz!” Nu ştiu dacă mi-ai înţeles gândul dar nu contează… simţeam nevoia de a împărtăşi cu cineva această experienţă, si acum vreau să scriu ceea ce Dumnezeu mi-a vorbit în continuare…

(brb)

Probabil că ziua a parta a creaţiei a fost cea mai aglomerată. Cea mai solicitantă cred că a fost a şasea când Dumnezeu a creat toate speciile de animale şi apoi omul, dar într-adevăr aglomerată a fost ziua a patra când a creat miile de miliarde de stele. Creaţia principală a zilei au fost soarele şi luna, apoi stelele. Scriptura spune că în afară de om, pe toate le-a făcut prin cuvânt, dar şi aşa a fost treabă multă. Trebuie să fi vorbit foarte mult Domnul în ziua aceea… Şi totuşi, cu privire la crearea stelelor, scriitorul Scripturii a folosit minimul de cuvinte posibil. Sunt cuvintele din titlul articolului şi le putem citi undeva în primul capitol din Geneza.

Acum, dacă despre imensitatea stelară a lucrării lui Dumnezeu s-au folosit în descriere numai 4 cuvinte, câte te-ai aştepta să se folosească în cazul unui om neînsemnat? Ba din contră. Pentru facerea stelelor- patru cuvinte, pentru câte un om- capitole întregi; cuvintele lui Iov- 20 de capitole, viaţa lui Iosif- 11 capitole, apoi oameni care au dat nume cărţilor pe care le-au scris. Chiar şi anonimii Bibliei se bucură de mai multe cuvinte şi mă refer la fetiţa roabă din casa lui Naaman, omul care a tras cu arcul la întâmplare şi l-a omorât pe Ahab, omul „cutare” din cartea Rut sau la bătrânul rob din casa lui Avraam precum şi alţii.

De mai multe ori am auzit vorbindu-se de inteligenţa lui Adam, care a dat nume la toate vieţuitoarele de pe pământ. Acesta este de fapt şi un argument puternic împotriva evoluţiei. Omul a fost creat cu o inteligenţă sclipitoare. Şi totuşi, lucrul omului s-a limitat la câteva mii, poate zeci de mii de specii de animale. Gândeşte-te însă la lucrul lui Dumnezeu din versetul 4 al Psalmului 147. Socotitorii de stele estimează, în mare, câteva miliarde de stele doar în galaxia noastră şi mai sunt câteva miliarde de galaxii în Universul nostru finit. Din toată această imensă creaţie, din toate lucrurile bune, Creatorul păstrează în prim-plan planeta pe care noi o numim Terra sau Pământ, iar din toate creaturile de pe pământ- pe om.

De ce acest dezechilibru în cuvinte la prezentarea diferitelor creaţii ale lui Dumnezeu? Sunt sigur că fiecare stea în parte, oricât de neînsemnată ar putea fi considerată, are o poveste a ei de spus care nu poate fi decât fascinantă (vezi povestea stelei care vestit naşterea Mântuitorului). Cred însă că nimic nu se poate compara cu atingerea lui Dumnezeu de inima omului, de viaţa şi veşnicia lui. De aici putem vedea ce însemnătate avem noi oamenii în ochii lui Dumnezeu. Cred că şi în prezent, Dumnezeu cheltuie multă energie în susţinerea traiectoriilor pe cer ale tuturor astrelor, dar cred că mult mai mult investeşte în grija pe care ne-o oferă nouă în fiecare zi.

Am primit prin Scriptură ceea ce este necesar pentru viaţa şi mântuirea noastră; cuvinte multe despre viaţa unor oameni, păţaniile lor, rugăciunile lor şi sfârşitul felului lor de vieţuire, dar mai ales viaţa şi învăţăturile Mântuitorului.

Dacă ai rămas cumva întrebându-te de ce mulţimii imense de stele li s-au dat doar patru cuvinte, poţi fi satisfăcut că ai primit tot ceea ce este necesar pentru mântuirea ta, pentru mântuirea noastră.

Când vom ajunge în veşnicie, vom putea auzi povestea fiecărei stele în parte. Asta dacă va fi necesar, că „timp” sigur vom avea.

(Înaintea mea, Ronald Dunn în „Când cerul tace” a numărat cuvintele care descriu facerea stelelor.)

Emi Ciupe

PRIETENII LUI IOV (1)

De ce crezi ca Dumnezeu a fost de partea lui Iov si nu de partea prietenilor lui ? La prima citire a cartii Iov se vede clar ca prietenii lui au vorbit corect cu privire la Dumnezeu pe cand Iov a luat-o razna de cateva ori, ba chiar s-a certat cu Dumnezeu, si-a blestemat zilele, un comportament un pic deplasat.

Si-atunci ? Ce vina au avut prietenii lui Iov de li s-a dus pus o eticheta atat de nefavorabila ?………  (CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI)

PRIETENII LUI IOV (2)

Stii de ce fel de prieteni ar fi fost impresionat Dumnezeu ? De prieteni care si-ar fi luat echipamentul de lucru, de slujire si s-ar fi dus la Iov, langa Iov, nu la 5 metri de el ci langa el,  l-ar fi cuprins in brate, ar fi fost care mai de care cu lotiuni ca sa-i ingrijeasca bubele, care i-ar fi spus: « draga Iov, vedem bine ca aberezi, dar suntem aici cu tine, abereaza in voie, nu te judecam, noi am face mai rau daca am fi in locul tau, suntem aici cu tine si nu plecam pana nu te faci bine, cat vei lupta tu, vom lupta si noi; nu avem nevoie de nici o recompensa, nu este nevoie sa ne motivezi in nici un fel, noi te iubim si nu trebuie sa te temi ca te vom condamna vreodata sau ca te vom parasi……(CONTNUAREA ARTICOLULUI AICI)

A shimmer of hope regarding online use of music
by Sylvia Broeckx at 5:13PM Sunday 02 August 2009 (Knowledge Base – Business)
Thanks to that dancing wedding entrance clip
That YouTube clip of a wedding with the dancing wedding entrance may finally help the case for use of copyrighted music online.
YouTube Wedding Video Spurs Music Sales

Maybe record companies can now finally realise that videos using their music online can actually help in lining their pockets too in a manner that is good for all involved!

This is a online comment posted to the IOV website. (IOV

Ieremia, mai mult chiar decât Iov, mi se pare personajul cu adevărat tragic între toate personajele VT.

Iov trece prin tot felul de tribulaţii şi iese „reabilitat”. I se dă chiar mai mult decât avusese înainte. Cartea Iov îmbină atât o teologie a binecuvântării („cel drept are parte de binecuvântări”) cât şi o contrateologie („cel drept are parte de suferinţe”). Dar Ieremia nu are parte de nicio reabilitare. De-a lungul carierei sale de profet este ameninţat cu moartea, învinuit de înaltă trădare, defetism şi propagandă „antinaţională”. Sfârşeşte prin a fi luat cu de-a sila în Egipt, de către o gloată de refugiaţi care se interesează asupra voii lui Dumnezeu doar pentru a o respinge apoi făţiş.

Ieremia trăieşte într-o perioadă foarte tulbure a istoriei regatului iudeu, sub nişte regi care, dacă nu sunt de-a dreptul răi (Ioiachim), sunt cel puţin slabi şi incapabili să pună în aplicare mesajul transmis de profet (Zedechia).

Mesajele lui Ieremia sunt dominate de judecată şi nimicire, fiindcă poporul refuză să renunţe la idoli. Profetul vorbeşte mult despre moarte. Oracolele sale fac deseori referire la o triadă funestă: sabie, foamete şi ciumă (ebr. hereb, raab, deber).

Pentru că este adesea unul contra tuturor, Ieremia ajunge un iş rib we iş madon („om de ceartă şi de vrajbă”).

Redau mai jos lamentaţia sa din 15:10, în engleză şi franceză, fiindcă versetul are o ritmicitate aparte în aceste limbi.

NRSV

Woe is me, my mother, that you ever bore me, a man of strife and contention to the whole land! I have not lent, nor have I borrowed, yet all of them curse me.

Segond

Malheur à moi, ma mère, de ce que tu m’as fait naître

Homme de dispute et de querelle pour tout le pays!

Je n’emprunte ni ne prête,

Et cependant tous me maudissent.

Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului, şi te va învăţa; şi peştii mării îţi vor povesti.

[Iov 12.7,8]

Dă înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult!

[Proverbe 9.9]

Cine este înțelept? Acela care învață mereu de la cineva.

Talmud

Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fara rod

Anunţam luna trecută apariţia primei părţi dintr-o serie intitulată „Repere ale tradiţiei biblice româneşti”, de prof. Eugen Munteanu, în revista Idei în Dialog. Între timp, a fost publicată online şi partea a doua. Aici.

Ultima parte (III) poate fi citită (deocamdată) numai în numărul tipărit al revistei (iunie 2009). Către finalul articolului sunt prezentate şi bibliile „britanice”, dar pe scurt, fiindcă istoria lor este puţin cunoscută. Intenţionez, dacă mă ţine Domnul cu viaţă şi cu sănătate, să scriu eu un articol pe acest subiect, prezentând istoria şi relaţiile textuale dintre bibliile „britanice”.

Una peste alta, semnalez aici o apariţie recentă: Cinci cărţi din Biblie, traduse şi comentate de Petru Creaţia. Deşi Creţia (1927-1997) n-a fost biblist, ci clasicist, s-a ocupat, între altele şi de traducerea unor cărţi biblice, din greacă, nu din ebraică, pe care, după cum mărturiseşte cu regret (p. 5), n-o cunoştea.

Cele cinci cărţi sunt Iov, Eclesiastul, Iona, Ruth şi Cântarea cântărilor, de care inima lui s-a simţit cel mai legată.

Dacă am înţeles bine, traducătorul abordează aceste texte nu ca literatură sacră, ci ca „mare literatură”. E bine de precizat asta, pentru cei care vor fi contrariaţi de anumite comentarii.

Pentru cititorii interesaţi să deguste un fragment, iată cum sună Eclesiastul:

Un rând de oameni vine, altul trece, pământul însă rămâne veşnic neclintit. Soarele răsare şi asfinţeşte şi se zoreşte-apoi către sălaşul lui şi de acolo iar răsare. Către miazăzi bate vântul, apoi se întoarce şi bate către miazănoapte, se duce şi se întoarce mereu, în acelaşi veşnic ocol. Râurile se varsă toate în mare şi marea nu se umple niciodată, dar râurile curg mereu spre-acelaşi ţel. Toate câte sunt sunt  aceleaşi mereu. Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit. Ce-a fost o să mai fie, ce s-a făcut se va mai face. Nimic din ce se află sub soare nu este nou. Ia orice lucru, poţi spune oare despre el: „Iată, lucrul acestea e nou”? El se afla în lume mult înaintea vremii noastre, atâta doar că din vechime nu rămâne nici o amintire, întocmai cum şi anul care vine o să piară în uitare.

O traducere foarte frumoasă. Cu o mică problemă; în v. 8 Creţia a fost prea curajos:

Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit.

La nivel logic, ne putem întreba: de ce crede Eclesiastul că oamenii n-au curaj să admită că s-au săturat de priveliştea (deşartă a) lumii? Ce mare curaj trebuie unui om pentru această recunoaştere? În acest punct, traducerea lui e cam departe de textul grecesc, pe care l-aş traduce (cam literal) astfel:

Toate cuvintele sunt încărcate de trudă

[Cât] nu va putea [vreun] om să spună,

Ochiul nu se va sătura de văzut,

iar urechea nu se va umple de auzit.

Gr. logoi traduce ebr. hadvarim, „cuvinte/lucruri”. Logic, textul se referă la „lucruri”, care se fac toate cu trudă, nu la cuvinte.

Oboseala mă trimite uneori la culcare. De fapt, adesea!

Doar că îmi doresc un somn dinăla în care să pot ţine ochii închişi şi să-mi creez propriul vis… Să fiu eu organizatoarea lui… Funny!..

Să decid sa fiu prin Scoţia sau Londra, Houston sau Paris… Dar nu singură!

Undeva la înălţime, unde bate vântul tare, şi e seară şi braţele tale mă încalzesc…

Sau la mare, să te stropesc cu apă şi să-ti scriu numele pe nisip…

Sau pe un deal, printre viile roditoare, să gustăm din strugurii mari şi dulci…

Sau pe un munte înzăpezit, unde sania să ne poarte prin albul curat al iernii şi sclipirea covorului de zăpadă să ne încânte privirea…

Sau pe o câmpie înflorită, cu mulţi maci, roşii ca inimioarele desenate pe caiete… sau cu multe floarea-soarelui, cu razele lor pe pământ… sau cu lalele ce înconjoară o moară de vânt din vară… sau pe un câmp verde sub cerul aducător de ploaie…

Astea sunt doar câteva idei dintre miliardele de locuri unde aş putea fi. Cu tine!

Am mai putea fi pe o stradă întunecată din Rusia… Sau… Hmm…

Eu aş încerca să gust felurite mâncăruri de peşte, fructe de mare… sau îngheţate, fără dureri de gât!

Aş ciupi cu gura din toate torturile şi prăjiturile aromate, fără să mă doară stomacul…

Aş putea desena zâmbete şi bucurie într-un cartier posomorât…

Aş pune muzică în jurul oamenilor plictisiţi… şi i-aş scutura din coşmarurile lor…

Şi multe altele… Da! Aş fi cu tine în cele mai frumoase locuri unde pot ajunge cu mintea… prin vis!

Închide şi tu ochii… Dar nu te lăsa doborât de oboseală! Nu încă! Închide ochii… Ce culori vezi? Simţi vreo aromă? Vreo adiere de vânt? O rază de soare? Este muzică? Linişte? Frig sau cald?

Deschide-ţi inima… Visează din inima ta… şi… Spune-mi unde ai vrea să fii acum!..

Da… Aşa… Putem fi oriunde, oricand…

Chiar şi-n cer…

“Dar hotărârea Lui este luată, cine i se va împotrivi? Ce-i doreşte sufletul, aceea face. El Işi va împlini dar planurile faţă de mine, şi va mai face şi multe altele.” (Iov 23: 13-14)

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”

Iov

by Nameless

CAPITOLUL 42 – Al doilea răspuns al lui Iov. Epilog.

1: Şi răspunzând Iov, a zis către Domnul:

2: „Eu ştiu că Tu poţi totul

şi că nimic nu-Ţi este, de vrei, cu neputinţă.

„Celui Atotputernic nimic nu Îi este cu neputinţă, nimic nu-i nevindecabil pentru Creatorul tău: El toate le-a făcut ca viaţă să aibă, iar tot ce a făcut ca să existe nu poate înceta de a exista. Tocmai de aceea, chiar dacă ele se pot schimba sau diversifica şi chiar dacă, potrivit vredniciei, pot fi încadrate mai sus sau mai jos, nişte fiinţe care au fost făcute de Dumnezeu ca să existe şi să dureze nu pot primi o moarte care le-ar atinge în însăşi substanţa lor”[1].

„Cuvântul Cel mai înainte de veci, de necuprins şi atotputernic şi Fiul atotputernic al lui Dumnezeu putea negreşit să-l izbăvească pe om din mortalitate şi din sclavia diavolului şi fără Înomenirea Sa proprie, fiindcă poartă toate cu cuvântul puterii Lui (cf. Evrei 1, 3), toate se supun autorităţii Lui dumnezeieşti şi, potrivit lui Iov, poate toate şi nimic nu-I e cu neputinţă, căci tăria nici unei creaturi nu se poate compara cu puterea Creatorului şi nimic nu e mai tare decât Atotputernicul. Dar modul cel mai potrivit pentru firea şi slăbiciunea noastră şi cel mai cuvenit pentru Cel ce acţiona a fost cel prin Înomenirea Cuvântului lui Dumnezeu”[2].

3: Căci cine oare-ascunde de Tine ce-are-n gând

şi, tăinuind cuvinte, le-ascunde şi de Tine?

Cine-mi va spune mie ceva ce n-am ştiut,

necunoscute lucruri şi mari şi minunate?

„Cel ce a sădit urechea toate le aude şi Cel ce a zidit ochiul toate le vede. Astfel e înfăţişat Iov, zicând: Cine este cel care ascunde de Mine sfatul său şi-şi tăinuieşte cuvintele în inimă şi socoteşte să se ascundă de Mine?”[3].

4: Ascultă-mă Tu, Doamne, ca să grăiesc şi eu;

eu să Te-ntreb pe Tine, iar Tu să mă înveţi.

5: Te auzeam-nainte cu-auzul, şi atât;

dar astăzi şi cu ochiul vederii Te-am văzut.

Pornind de la acest loc, Sfântul Grigorie Palama arată că e un progres în cunoaşterea lui Dumnezeu, de la cunoaşterea lui Dumnezeu din făpturi, a începătorului, la cunoaşterea cea mai presus de fire a celui îndumnezeit, sau de la cunoaşterea imperfectă şi în ghicituri a Vechiului Testament, la aceea deplină, în lumina descoperirii pe care o face Hristos în Noul Testament[4].

„Iubit-am să spun şi cele ce le-a spus Iov, că cu urechea mea Te-am auzit mai întâi, iar acum Te-a văzut ochiul meu. Căci precum eşti Cuvântul şi Înţelepciunea, aşa eşti şi lumina adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 6); întâi ca lumina văzută de la început, apoi ca lumina luminând, ca Cel ce eşti soarele dreptăţii, pe cel ce vede, ca să vadă mai presus de minte, în chip fericit, înălţat prin virtuţi, cele dumnezeieşti şi mai presus de fire, cele negrăite proprii lui Dumnezeu singur şi iubirii mai presus de lume”[5].

6: De-aceea eu pe mine m-acopăr cu dispreţ,

eu, care-n mine însumi pământ sunt şi ţărână.”

„Cel care nu cunoaşte este păcătos, pământ şi cenuşă, iar cel care ajunge la cunoaştere se aseamănă cu Dumnezeu, atât cât este cu putinţă, este şi duhovnicesc şi, din această pricină, ales”[6]. Dar cel înduhovnicit ajunge astfel trecând prin (şi rămânând în) smerenie, pe când cel depărtat de Dumnezeu va cugeta, de regulă, lucruri înalte despre sine.

„Altceva simte cel ce şade pe tron şi altceva, cel ce şade pe gunoi. Şi de aceea, poate, dreptul acela [Iov] s-a aşezat pe gunoi în afara cetăţii. Căci dobândind astfel desăvârşita smerită-cugetare, a spus întru simţirea inimii: M-am osândit pe mine însumi şi m-am istovit. Pământ şi cenuşă m-am socotit”[7].  „Dacă ne socotim pământ şi cenuşă, ca Avraam (Facerea 18, 27) şi Iov, nu vom fi în veac jefuiţi, ci vom avea pururea ce să dăm şi altora: nu aur, nu argint, ci chip de smerenie, de răbdare şi de iubire către Dumnezeu”[8].  „Smerenia este a te socoti pe tine pământ şi cenuşă în fapte şi cuvinte; nu numai în cuvinte. Adică să zici: Cine sunt eu? (II Regi 7, 18). Cine mă preţuieşte? Nu însemnez pentru nimeni nimic”[9].  Şi iarăşi: „Cât despre întinăciuni, dacă inima ta se va smeri şi te vei socoti pământ şi cenuşă, smerenia te va apăra de ele”[10].

7: Şi a fost că după ce Domnul a rostit aceste cuvinte toate către Iov, i-a grăit lui Elifaz din Teman: „Tu şi cei doi prieteni ai tăi aţi greşit, fiindcă-n ochii Mei n-aţi grăit nimic din adevărurile pe care le-a vorbit robul Meu, Iov.

8: Şi acum, luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu, Iov, iar el le va aduce jertfă pentru voi; şi robul Meu, Iov, se va ruga pentru voi; că dacă Eu n-aş căta la faţa lui şi dacă nu de dragul lui aş face-o, atunci v-aş fi nimicit, deoarece n-aţi grăit întru adevăr asupra lui Iov, robul Meu”.

„Iov apare ca un mijlocitor asemenea lui Avraam (Facerea 18, 22-32; 20, 7), Moise (Numerii 21, 7), Samuel (I Regi 7, 5; 12, 9), Amos (7, 2-6), Ieremia (11, 14; 37, 3). ♦ […] Pentru Ioan Gură de Aur, oficiul pe care îl îndeplineşte Iov de a aduce jertfe presupune faptul că nu exista încă Legea. Iov devine preot şi, aşa cum oferea jertfe pentru copiii săi, o face acum pentru prietenii săi (cf. Comentariu la Iov, XLII, 5). Autorul observă şi că Iov nu păstrează mânie împotriva lor”[11].

9: Aşa că Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamah s-au dus şi au făcut aşa cum le poruncise Domnul; şi [Domnul], de dragul lui Iov, le-a iertat păcatul.

10: Iar Domnul Şi l-a alăturat pe Iov; iar dacă şi el s-a rugat pentru prietenii săi, [Domnul] le-a iertat păcatul.

„Dumnezeu Şi-l face pe om părtaş la actul iertării; o nuanţă pe care Textul Masoretic o omite”[12].  „Şi lui Iov i s-a făcut dreptate, fiind lipsit de răutate”[13].

11: Iar fraţii lui toţi şi surorile lui au auzit de toate câte i se întâmplaseră şi au venit la el împreună cu toţi ai lui cei de altădată; şi au mâncat şi au băut şi l-au alinat şi s-au mirat de toate câte adusese Domnul asupră-i; şi i-a dat fiecare câte o mieluşea şi câte o bucată de aur de patru drahme, nepecetluit.

„În Textul Masoretic fiecare îi dăruieşte lui Iov o qesitah şi un inel de aur. Termenul qesitah desemnează o monedă veche de pe vremea patriarhilor, a cărei valoare nu este cunoscută (Facerea 33, 19; Iosua 24, 32)”[14]. Moneda era bătută în argint şi avea forma unui miel, motiv pentru care, probabil, Septuaginta şi Vulgata echivalează pretutindeni qesitah cu miel sau mieluşea.

12: Şi Dumnezeu a binecuvântat pe cele din urmă ale lui Iov mai mult decât pe cele dintâi; vitele lui erau: paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie de asine.

13: Şi i s-au născut şapte fii şi trei fiice.

„În apocrifa Testamentul lui Iov (I) sunt numiţi şi fiii lui Iov. Numele fiicelor lui Iov sunt aceleaşi ca în Septuaginta”[15].

14: Celei dintâi i-a pus numele Iemina, celei de a doua, Cheţia, iar celei de a treia, Cheren-Hapuc.

„Numele fiicelor lui Iov în ebraică sunt: Yemimah (porumbiţa), Qeţiah (aromă, mireasmă de răşină), Qeren Happukh (cutiuţa cu farduri). Numele lor în greacă sunt: Ήμέρα (Ziua), Κασία (Scorţişoară), Άμαλθείας Κέρας (Cornul Amaltheei)”[16].

15: Nu se găseau sub cer femei atât de frumoase ca fetele lui Iov, iar tatăl lor le-a făcut părtaşe la moştenire, alături de fraţii lor.

„De obicei, fiicele nu aveau drept de moştenire decât dacă nu existau fii (cf. Numerii 27, 1-11). Faptul că Iov le face părtaşe la moştenire vădeşte bogăţia lui excepţională, precum şi spiritul lui luminat. ♦ În apocrifa testamentul lui Iov, Iov îşi împarte averea între fii, fetele neprimind nimic (XLVI). Fetelor le dă trei sfori colorate, cu care acestea se leagă peste piept ca să le poarte noroc (XLVI-XLVIII)”[17].

16: Iar după încercarea aceea a mai trăit Iov o sută şaptezeci de ani; de toţi, anii săi au fost două sute patruzeci şi opt. Şi i-a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi până la al patrulea neam.

„În acest verset asistăm la o succedare a generaţiilor, ca şi cum timpul povestirii s-ar accelera pentru ultima oară înainte de a se termina prin moartea lui Iov, făcând să coincidă finalul poemului cu sfârşitul personajului. Textul Septuagintei e diferit de Textul Masoretic în multe privinţe. În primul rând nu face nu face nici o aluzie la fiii şi fiii fiilor, apoi amplifică vârsta lui Iov şi încheie nu cu evocarea  morţii, ci cu cea a numărului anilor lui Iov. ♦ În Textul Masoretic se spune despre Iov că a trăit 140 de ani[18]. Astfel, el a depăşit cu 20 de ani ceea ce se socotea ca fiind limita extremă impusă de YHWH pentru viaţa umană şi a dublat durata ce apare normală (cf. Psalmi 89, 10) – 70 de ani. În acest mod, anii lui Iov s-au dublat ca şi restul bunurilor. Despre patriarhi se spune că Isaac a trăit 180 de ani, Avraam 175, Iacob 130, Iosif 127. Vârsta lui Iov reprezintă o viaţă patriarhală medie”[19].

„Pentru sfinţi, cele ce le stau împotrivă sunt bune, căci pot să le învingă şi, după ce le vor fi învins, primesc o mai mare slavă de la Dumnezeu. Abia după ce diavolul a cerut să i se dea putere împotriva lui Iov [1, 9], asalturile duşmanului i-au adus o îndoită slavă, după victorie. Se arată prin acest fapt (că ceea ce odinioară pierduse, avea să primească îndoit) că la fel va primi, fără îndoială, şi în privinţa celor cereşti”[20].

17: Şi Iov a murit bătrân şi încărcat de zile. Şi este scris că iar se va ridica împreună cu aceia pe care Domnul îi va învia.

Ultima frază apare doar în Septuaginta (fiind notată de Rahlfs ca 17a, urmând apoi şi un adaos notat 17 b-e, adaos pe care-l vom reproduce mai jos), Textul Masoretic oprindu-se la imaginea lui Iov cel încărcat de zile.  „Formula îndestulării de zile face parte dintr-o binecuvântare străveche (cf. Facerea 25, 8; 35, 29). ♦ În Testamentul lui Iov, acesta moare având viziunea carului însoţit de îngeri care vin să-i ia sufletul (LII)”[21].

Aici, un cuvânt ce rezumă Cartea Iov: „Fericitul Iov, de nu s-ar fi exercitat cum trebuie înainte de a fi venit peste el luptele, n-ar fi strălucit atâta în timpul luptelor; de nu s-ar fi exercitat să-şi izgonească din suflet orice mânie, ar fi rostit un cuvânt nesocotit atunci când i-au murit copiii. Aşa, însă, a ieşit biruitor în toate luptele; şi când a pierdut banii, şi când i-a dispărut atâta avuţie, şi când i-au pierit copiii, şi când a pierdut dragostea soţiei, şi când i-a fost biciuit trupul, şi când l-au ţinut de rău prietenii, şi când l-au ocărât slugile. Iar dacă vrei să vezi exerciţiile lui, ascultă-l pe el, că spune cum dispreţuia banii: Dacă m-aş fi bucurat când mi se înmulţeau averile! Dacă aş fi îngropat aurul în pământ! Dacă mi-aş fi pus nădejdea în pietrele preţioase! (31, 25.24). De aceea nici nu s-a tulburat când averile i-au fost răpite, pentru că nu le dorea nici când le avea. Ascultă cum se îngrijea de creşterea copiilor lui! Nu-i răsfăţa peste măsură, aşa cum facem noi, ci le cerea să aibă viaţă desăvârşită. Dacă aducea jertfe pentru păcatele neştiute ale copiilor lui (1, 5), gândeşte-te ce judecător aspru era al faptelor lor ştiute! Iar dacă vrei să auzi şi luptele lui pentru curăţenia trupească şi sufletească, ascultă-l pe el spunând: Lege pus-am ochilor mei, să nu mă uit la fecioară (31, 1). De aceea nu l-a înfrânt soţia lui; o iubea şi mai înainte, dar nu peste măsură, ci cum se cade să-ţi iubeşti soţia. De asta mă şi mir. Cum i-a trecut diavolului prin minte să pornească război împotriva lui Iov, când cunoştea exerciţiile lui? Cum de i-a trecut prin minte? Vicleană fiară e diavolul şi niciodată nu-şi pierde nădejdea! Vina noastră cea mai mare este că noi deznădăjduim de mântuirea noastră, pe când diavolul nu pierde niciodată nădejdea pieirii noastre. Dar uită-te că Iov se gândea, cu mult înainte, la chinurile şi suferinţele trupeşti, care ar fi putut să vină peste el. Nu avusese niciodată vreo suferinţă, că trăise în bogăţie, desfătare şi lux, dar se gândea în fiecare zi la suferinţele celorlalţi oameni. Aceasta arătându-o, spunea: Frica de care m-am temut a venit asupra mea şi de ceea ce m-am speriat, aceea mi s-a întâmplat, şi iarăşi: Am plâns de orice neputincios şi am suspinat când am văzut om în nevoie (30, 25). De aceea nu l-au tulburat nici una din suferinţele acelea mari şi cumplite care au căzut asupra lui. Dar nu mi te uita la pierderea averilor, nici la moartea copiilor, nici la bubele lui de nevindecat, nici la vorbele rele ale soţiei sale, ci la celelalte suferinţe ale lui, cu mult mai cumplite decât acestea!  - Dar ce suferinţe mai mari decât acestea a îndurat Iov? aş putea fi întrebat. Din istoria vieţii sale nu cunoaştem altele!  - Pentru că dormim, nu le cunoaştem! Cel care caută cu grijă şi cercetează bine mărgăritarul, va afla suferinţe cu mult mai mari decât acestea. Altele îi erau suferinţele, mai cumplite şi mai mari, în stare să-i zguduie şi mai mult sufletul lui Iov. În primul rând că nu ştia nimic lămurit de împărăţia cerurilor şi de înviere; de aceea şi spunea cu lacrimi: Că nu voi trăi în veac, ca să rabd! (7, 16); în al doilea rând, că ştia că a făcut mult bine; în al treilea rând, că ştia că n-a făcut nici un rău; şi în al patrulea rând, că socotea că suferă acestea de la Dumnezeu – că dacă ar fi ştiut că le suferă şi de la diavolul, şi asta l-ar fi scandalizat din destul -, în al cincilea rând, că auzea pe prietenii lui învinuindu-l de păcat: N-ai fost biciuit pe cât ai păcătuit! (11, 6); în al şaselea rând, că vedea că cei ce trăiesc în păcat sunt fericiţi şi-şi bat joc de el; în al şaptelea rând, că n-a văzut vreodată pe un altul suferind atâta.  […] Gândeşte-te acum de câte cununi nu este vrednic Iov, care vedea agonisita sa, câştigată prin muncă cinstită, răpită fără rost şi fără pricină, care vedea că suferinţele vin valuri-valuri peste el, el rămânând nemişcat în mijlocul tuturor acestor încercări şi înălţând Stăpânului cuvenita mulţumire pentru toate?  Chiar dacă nimeni din ceilalţi n-ar fi spus vreun cuvânt, numai cuvintele soţiei sale ar fi fost în stare să zguduie şi o stâncă. Uită-te la viclenia ei! Nu-i aduce aminte de bani, nu-i aduce aminte de cămile, de turmele de oi şi de cirezile de vite – cunoaşte doar filozofia bărbatului ei faţă de acestea! -, ci de ceea ce-i mai împovărător decât toate, de copii adică; apoi îi mai măreşte chinul şi jalea, adăugând şi durerea şi necazurile ei (2, 9). […] Când alături stă soţia, care rosteşte cuvinte pline de jale, şi-i mai vin în ajutor şi faptele: rănile, bubele şi nenumăratele valuri de nenorociri, cum n-ai putea spune, pe bună dreptate, că sufletul lui Iov a fost mai tare decât diamantul, de vreme ce n-a fost doborât de o atât de mare furtună?  Îngăduiţi-mi să spun cu îndrăznire că acel fericit bărbat, dacă n-a fost mai mare decât apostolii, apoi nicidecum n-a fost mai mic. Apostolii aveau o mângâiere în suferinţele lor, că le îndurau pentru Hristos; şi leacul acesta era îndestulător să le înalţe sufletele în fiecare zi, că aveau în orice împrejurare pe Stăpânul, Care le spunea: Pentru Mine! şi: Din pricina Mea (Matei 5, 11) şi: Dacă pe Mine, stăpânul casei, M-au numit Beelzebul… (Matei 10, 25); Iov, însă, era lipsit de această mângâiere; şi de mângâierea minunilor şi de mângâierea harului. Că Iov nici nu avea o atât de mare putere a Duhului. Şi grozăvia mare este că Iov a îndurat toate aceste suferinţe, după ce dusese o viaţă îmbelşugată şi desfătată, după ce se bucurase de atâta cinste; că n-a fost un pescar sau un vameş sau un om care a trăit cum a putut. Şi ceea ce părea împovărător pentru apostoli, aceea a suferit şi Iov: ura prietenilor, a casnicilor, a duşmanilor, a celor cărora le făcuse bine; dar el nu putea vedea ancora aceea sfântă, portul acela neînvălurat, adică cele spuse de Domnul apostolilor: Pentru Mine!   […] Iov nu ştia că suferinţele lui erau o luptă. Dacă ar fi ştiut, nici n-ar fi simţit suferinţele. Gândeşte-te că atunci când a auzit pe Dumnezeu spunându-i: Crezi, oare, că Eu ţi-am răspuns pentru altă pricină, decât pentru că te arăţi drept? (40, 3), îndată, numai la auzul acestor cuvinte, a răsuflat uşurat, s-a smerit pe sineşi şi a socotit suferinţele lui o nimic, grăind aşa: Pentru ce să mai judec, când sunt sfătuit şi dăscălit de Domnul, auzind acestea, eu care nu sunt nimic? (39, 34); şi iarăşi: Mai înainte, cu urechea Te-am auzit; iar acum ochiul meu Te-a văzut; pentru aceea m-am smerit şi m-am topit şi m-am socotit pământ şi ţărână (42, 5-6). Această vitejie, deci, această blândeţe a celui care a trăit înainte de darea legii şi înainte de venirea harului să o râvnim şi noi, cei care trăim după ce s-a dat legea şi a venit harul, ca să putem să ne sălăşluim în cerurile cele veşnice, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos”[22].  „Iov a suferit cele ce a suferit prin îngăduinţa lui Dumnezeu; a fost însă încununat nu numai pentru că a suferit, ci şi pentru că a întâmpinat cu curaj toate nenorocirile. Toţi îl admirăm, dar nu-l admirăm pentru că diavolul i-a luat toate bunurile lui, ci îl admirăm pentru că n-a păcătuit nici măcar cu buzele, deşi l-au lovit atâtea nenorociri”[23].

În final, o tâlcuire care rezumă, în mare, cele petrecute cu Iov, oferind şi un argument pentru finalul cărţii, în care Iov redobândeşte bunurile sale. Tâlcuirea se referă la „Cuvântarea a patruzeci şi doua a Teologului, despre cele spuse cu privire le fericitul Iov: Iar cele următoare au fost mici şi rânduite pentru cei mici (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare spre lauda sfântului Atanasie, cap. 8; P.G., 35, 1101).

Comparând, socotesc, pe cele trupeşti date, după suportarea încercărilor, cu făgăduiala făcută de Dumnezeu lui Iov, le-a numit pe cele dintâi mici, ca unele ce nu se pot compara în nici un chip cu cele veşnice. Iar spunând: pentru cei mici rânduite, a numit mici pe cei mici în cunoaşterea înţelegătoare, care uşor se smintesc de raţiunile proniei şi ale judecăţii şi se clatină chiar în dreapta credinţă. Despre aceştia socotesc că zice şi Domnul în Evanghelie: Cel ce sminteşte pe unul din aceştia mici (Marcu 9, 42). Aceştia, oricând ar vedea pe cel drept bolnav sau sărac, sau supus altor necazuri, ar suferi această sminteală[24]. Şi dacă aceşti mai slabi socotesc că oricine trebuie iertat de Dumnezeu, cu atât mai mult se smintesc de schimbarea totală a sorţii lui Iov, privit de toţi ca drept. Despre aceştia a zis învăţătorul [Sfântul Grigorie de Nazianz]: pentru cei mici rânduite”[25].

Redăm aici adaosul din Septuaginta, omis, de regulă, de traducători, dar prezent în ediţia Rahlfs. Noi vom reproduce traducerea din SEP 4/II, repetând şi primul adaos, 17a:

17a: Este scris că se va ridica din nou împreună cu cei pe care îi ridică Domnul.

„Textul Septuagintei are două adaosuri: unul care arată credinţa în învierea morţilor (17a), iar celălalt (17b-e) e o colecţie de informaţii despre Iov şi familia sa, luate dintr-o apocrifă aramaică desemnată doar sub titlul Cartea siriacă”[26].

17b: [Despre] acesta se tălmăceşte în cartea siriacă [astfel]:

El a locuit în pământul Ausitis în ţinuturile Idumeei şi Arabiei,

şi înainte a avut numele Iovav;

17c: luându-şi femeie din Arabia, a avut un fiu pe nume Enon;

tatăl lui era Zare, unul din fiii lui Esau, iar mama lui, Bosora,

aşa încât era al cincilea de la Avraam.

17d: Şi aceştia [sunt] regii care au domnit în Edom, ţinut peste care a domnit şi el:

mai întâi Balac, fiul lui Beor, şi numele cetăţii lui, Dennaba;

după Balac, Iovav, cel numit [şi] Iov;

după acesta, Asom, care era cârmuitor al ţinutului Thaimanis;

după acesta, Adad, fiul lui Barad, care l-a spintecat pe Madian în câmpia Moab, şi numele cetăţii lui, Ghetaim.

17e: Iar prietenii care au venit la el [sunt]:

Eliphas, din fiii lui Esau, regele thaimanilor,

Baldad, cârmuitorul saucheilor,

Sophar, regele mineilor.

„În încheierea comentariului său, Ioan Gură de Aur îi evocă pentru ultima oară pe cei doi eroi antagonişti ai dramei: Iov, pe care îl numeşte atlet generos, şi diavolul, viclean şi pervers. Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe toţi să imite răbdarea şi bunăvoinţa lui Iov şi să evite capcanele diavolului, pentru a dobândi bunurile făgăduite celor care Îl iubesc pe Dumnezeu (cf. Comentariu la Iov, XLII, 9)”[27].

CAPITOLUL 41 – Cuvântul lui Dumnezeu (continuare).

„Capitolul [41] nu apare deloc în comentariul lui Ioan Gură de Aur”[1].

1: Tu, nici că l-ai văzut,

nici te-ai mirat de cele ce-asupra lui se spun.

2: Nu te gândeşti cu teamă că-acesta-i semnul Meu?

Căci cine este oare acel ce-mi stă-mpotrivă?

3: sau cine-Mi stă-mpotrivă şi va rămâne viu?

Au lumea nu-i a Mea?

4: Mă voi rosti asupră-i şi-n veac voi milui

cu logosul puterii pe cel cu el întocmai.

5: Poţi tu să-i scoţi din taină vestmântul de deasupra,

ori să-i pătrunzi sub zale în cuta căptuşelii?

6: el are porţi pe chipu-i: cin’ le-a deschis vreodată?

El are dinţi în gură, împrejmuiţi cu frică.

„Porţi (pe faţă): căi de acces spre lăuntrul fiinţei. Ideea se leagă cu cea din versetul precedent: Leviatanul e inaccesibil cunoaşterii omeneşti, indiferent de latura sau unghiul de abordare”[2].

7: Lăuntrul său făcut e din scuturi de aramă

cu-ncheieturi legate ca piatra grea, de şmirghel:

„Şmirghel: rocă metalică dură, alcătuită din mărunte granule de corindon şi magnetit. Măcinate mărunt şi aplicate pe o peliculă de hârtie, granulele sunt folosite la polizarea unor obiecte de lemn sau metal”[3].

8: atât de mult sunt strânse-ntre ele laolaltă,

că nici măcar suflare de vânt nu le răzbate;

9: aşa cum se lipeşte un om de al său frate,

tot astfel se ţin ele şi nu se mai despart.

10: El numa’ ce strănută şi scapără lumină,

în ochii săi e chipul luceafărului nou.

11: Din gura lui ies parcă văpăi de torţe-aprinse

şi scapără dintr-însul ca un grătar de foc.

12: Din nări aruncă-n aer fum gros, ca de cuptor

în care ard cărbuni.

13: Suflarea lui, jăratic,

din gura lui, vâlvori.

14: Grumazul său adună în el puterea toată,

 în faţa lui, pierzanie.

Vedem de aici „cum e balaurul cel mare, apostatul, iadul, care îşi lărgeşte gura lui, stăpânitorul lumesc al întunericului, cel ce are stăpânirea morţii […], ale cărui coaste sunt de aramă şi a cărui spinare e fier vărsat, iar cele dinăuntru ale lui, piatră de lovit”[4].  „Aşa apărând căpetenia dracilor, înspăimântă […], grăind vicleanul lucruri mari […] şi încearcă să se fălească cu unele ca acestea şi le vesteşte acestea, ca să amăgească pe cinstitorii de Dumnezeu. Dar noi, credincioşii, nu trebuie să ne speriem nici de nălucirile acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Fiindcă minte şi nu spune nimic adevărat”[5].

15: Pe trupul său sunt cărnuri lipite şi-ndesate:

izbeşte-n el cu apă, el nu se va clinti.

16: Iar inima într-însul e-nfiptă ca o piatră

şi ca o nicovală rămâne neclintită.

A fost văzut aici, în mod deosebit, chipul diavolului. Inimile oamenilor păcătoşi, „cu toate că sunt tare învârtoşate şi cu totul neînduplecate, totuşi vin, măcar cât de târziu şi cu mare greutate, la o simţire a mâniei dumnezeieşti. Acela însă întrece în sălbăticie tot ce se poate spune şi e învârtoşat la culme. Căci s-a scris: Inima lui s-a întărit ca piatra şi stă ca o nicovală neclătită”[6].  „Viaţa în întregime sfântă e însoţită de dureri şi de lărgimea nădejdii la Dumnezeu şi de o desăvârşită delicateţe. Ei nu i se potriveşte deloc vârtoşenia. […] Iar inima diavolului e învârtoşată ca o piatră şi dură ca o nicovală. Aşa zice Sfânta Scriptură”[7].

17: Când el se-ntoarce, groază în cele patru labe

simt fiarele din preajmă şi fug mâncând pământul.

„Fiarele cu patru labe: Textul Masoretic are elim, dumnezei, folosit în poezie pentru a desemna fie oameni de seamă, fie îngeri, fie zeii popoarelor păgâne”[8].

18: Aruncă lănci asupră-i: nimic nu-l înspăimântă,

nici suliţa ce zboară, nici platoşa-n văzduh;

19: căci el socoate fierul fiind ca nişte paie,

arama, putregai.

20: Nu-l vatămă săgeata din arcul de aramă;

dacă-l loveşti cu piatra, o simte fir de iarbă.

21: De cad pe el ciocane, l-ating ca nişte trestii,

şi-şi râde de-ncruntatul aruncător de flăcări.

22: Ţepuşele-ascuţite îi ţin de aşternut;

sub el, aurul mării e tot – n-o ştii! – mocirlă,

„În Textul Masoretic: Sub el, cioburi ascuţite: ca o grapă se întinde peste mâl”[9].

23: adâncul clocoteşte ca o căldare-ncinsă,

căci lui îi este marea un vas de fiert unsori,

24: prăpastia genunii, un rob adus din luptă,

genunea însăşi, locul în care el se plimbă.

„Textul Masoretic are: Lasă în urmă dâră de lumină şi abisul se face cărunt”[10].

25: Aici, pe-ntreg pământul, ca el nu-i nimeni altul,

Făcut să-şi râdă-n joacă, de el, îngerii Mei;

„Joaca îngerilor Mei: Textul Masoretic are: a fost făcut să fie neînfricat”[11].

26: el vede tot înaltul,

el, împărat a toată făptura de sub ape”.

Prin Leviatan e închipuit şi potrivnicul, diavolul cu amăgirile sale. Astfel privind textul, „ceea ce zice este aceasta: Nu este văzută faţa lui, căci îşi ascunde viclenia în multe veşminte, fermecând în chip amăgitor prin felul cum se înfăţişează la arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Şi ca să nu se numere şi pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui[12], cunoscând limpede toată urâciunea înfricoşată a lui. Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafărului; măruntaiele lui sunt şerpi de aramă. Acestea le spune, dând la iveală viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul că-şi ia înfăţişarea luceafărului, plănuieşte să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin şerpii dinăuntru pregăteşte moartea celor ce se apropie”[13].  „În Cartea lui Iov, el [leviatanul] e numit rege al tuturor vieţuitoarelor care se află în apă. Fără îndoială că sub toate acestea trebuie înţeles diavolul”[14].  „Cum am putea noi cuteza să ne împotrivim unui aşa de înfricoşat vrăjmaş al neamului nostru dacă nu ne-ar susţine dreapta cea atotputernică a lui Dumnezeu Cuvântul, ocrotindu-ne şi acoperindu-ne? Cum ar rezista firea omenească la uneltirile lui? Căci cine, zice, va descoperi faţa îmbrăcăminţii lui? Iar la încheietura platoşei lui cine va pătrunde? Din gura lui ies făclii aprinse, care scapără ca nişte gratii de foc. Din nările lui iese fum de cuptor ce arde cu foc de cărbuni. Sufletul lui e cărbuni. Flacără iese din gura lui. În grumazul lui sălăşluieşte puterea. Înaintea lui aleargă pierzania. Inima lui e întărită, stă ca o piatră, ca o nicovală neclătită. Fierbe adâncul ca o căldare. Socoteşte marea ca un vas de unsoare; iar tartarul adâncului ca pe un rob. Tot ce e înalt vede, împărăţind, peste toate cele din ape. Împotriva lui ne este lupta, frate. Pe unul ca acesta ni l-a arătat Cuvântul ca asupritor”[15].  „Balaurul, căpetenia adâncului, se ridică cu război împotriva celor ce au luarea aminte din inimă, ca unul ce-şi are puterea îndreptată spre pofta de la brâu şi de la buric. El ascute împotriva lor [a nevoitorilor], prin uriaşul uitării plăcute, puterile arzătoare ale săgeţilor aprinse; şi având pofta din om ca o altă mare şi ca un alt adânc, pătrunde şi se târăşte în ea, o tulbură şi o umple de zoaie, făcând-o să fiarbă. Apoi o aprinde spre împreunări şi o inundă prin torente de plăceri, dar nu o umple niciodată, fiind nesăturată”[16].

Un alt comentariu anticipează lucrarea lui Hristos şi biruinţa asupra balaurului: „După cartea lui Iov, în ape era balaurul care primeşte în gura lui Iordanul (40, 23). Prin urmare, de vreme ce trebuia să zdrobească capetele balaurului (Psalmi 73, 14), Iisus S-a pogorât în ape, a legat pe cel puternic (Matei 12, 29), ca să luăm putere de a călca peste şerpi şi peste scorpii (Luca 10, 19). Balaurul nu era o fiară mică, ci groaznică. Nici o corabie pescărească nu putea să ducă pielea cozii lui (40, 31); înaintea lui alerga pierzarea (41, 14), nimicind pe toţi pe care îi întâlnea. Spre el a alergat Viaţa, ca să reducă la tăcere moartea şi ca toţi cei mântuiţi să spunem: Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? (Osea 13, 14). Prin Botez se distruge boldul morţii”[17].