justificare

 

In urma caderii si neascultarii omului, omenirea are o dubla problema. Pe de-o parte, exista o coruptie fundamentala a naturii umane care a afectat si deteriorat caracterul moral al omului. Ca raspuns al acestei probleme, blestemul este anulat prin regenerare, care schimba total directia si tendintele generale ale naturii umane. A doua problema cu care se confrunta omul cazut este vina sau faptul ca se afla sub acuzarea si este pasibil de pedeapsa din parte lui Dumnezeu. La aceasta ultima problema raspunde justificarea. Justificarea este acea actiune a lui Dumnezeu care ii pronunta pe pacatosi drepti inaintea Sa. Ea consta in faptul ca am fost iertati  si s-a declarat despre noi  ca am indeplinit tot ceea ce Legea lui Dumnezeu cerea.

Terminologie

In Vechiul Testament verbul tsadaq si derivatele lui desemneaza conformarea la o norma. Avand in vedere faptul ca nu se are in vedere  caracterul individului  cat relatia lui cu Legea lui Dumnezeu, termenul are o natura religioasa mai mult decat una etica. Verbul inseamna “ a se conforma la o norma data “; in radacina Hiphil a verbului  sensul este “ a declara drept sau a justifica “.  Norma este data de contextul in care se gaseste. Uneori aceste context poate fi cel familial: Tamar a fost mai dreapta decat Iuda, deoarece el nu-si indeplinise obligatiile care ii reveneau in calitate de socru a ei ( Gen. 38:26 ). Si despre David, cand a refuzat  sa-l ucida pe Saul, s-a spus ca este drept ( 1 Sam. 24:17 ), deoarece a ramas credincios  standardelor relatiei monarh – supus. In mod evident dreptatea este inteleasa ca fiind o problema  de implinire a standarde;pr stabilite pentru o relatie. Cei care indeplinesc cerintele relatiei in care se afla sunt drepti.

In limba greaca, termenul apare sub forma lui dikaiow care inseamna “ a apara,  a reabilita sau a recunoaste ( sau a dovedi )  ca fiiind drept “. Terminatia  verbala – ow, ca in dikaiow, nu are sensul de “ a face ceva intr-un anumit mod “. Aceasta este mai degraba semnificatia lui azw, ca in agiazw ( a face sfant ). Terminatia – ow , dimpotriva, implica “ a declara ca ceva este intr-un anumit fel “ , asadar,  dikaiow  inseamna  “ a declara ca este just “ .

 Justificarea in Teologia antica

In primele 4 secole, desi s-a vorbit mult despre  natura lui Dumnezeu si identitatea lui Hristos, doctrina justificarii a fost lasata neexplorata. Parintii apostolici mentioneaza frecvent in discutiile cu privire la mantuire, ca are loc prin sangele lui Christos. Clement afirma : “ Sa ne atintim ochii asupra sangelui lui Christos  si sa înţelegem cat de pretios este el inaintea Tatalui Sau, caci fiind varsat pentru pacatele noastre, a castigat pentru toata lumea intreaga harul pocaintei “. Ignatiu ne arata ca credinta in sangele lui Christos este cea care duce la mantuire. In aceasta perioada se pune accentul pe importanta pocaintei dar si asupra necesitatii faptelor in mantuire. Intr-o discutie teologica, Clement subliniaza importanta ascultarii in dobandirea mantuirii, aratand ca Lot a fost mantuit pentru ospitalitatea sa ( Cor. 11 ), la fel si Rahav ( Cor. 12 ). Se punea importanta si asupra abandonarii placerilor lumii si refuzarea poftelor pacatoase pentru a practica neprihanirea. Aceste tendinte scot in evidenta un accent meritoriu in mantuirea omului si diminueaza rolul harului lui Dumnezeu, facand mesajul Evangheliei confuz.

Justificarea in Teologia medievala

Inceputul secolului V a fost martorul unei controverse teologice cunoscuta sub numele de  “ controversa pelagiana “. Pelagius, un laic de origine britanica ( probabil scotiana ), care a trait in Roma la inceputul secolului al V-lea  a gasit revoltatoare scrierile lui Augustin cu privire la doctrina despre justificare, care era mult mai apropiata de cea a lui Pavel decat de cea a contemporanilor sai. Augustin s-a convertit la credinta crestina si avand un trecut profesoral in domeniul retoricii, si-a dedicat remarcabilele capacitati intelectuale apararii si consolidarii credintei crestine, fiind considerat de catre Ieronim “ cel de-al doilea intemeietor al credintei crestine “. Augustin a pus un accent considerabil  pe incapacitatea omului de a-si dobandi sigur justificarea si pe faptul ca omul are nevoie de harul lui Dumnezeu, in schimb ce Pelagius acorda faptelor o importanta hotaratoare in mantuirea omului. Pentru Augustin, atat suveranitatea totala a lui Dumnezeu, cat si responsabilitatea si libertatea umana  trebuie sustinute in acelasi timp, daca vrem sa nu stirbim din bogatia si complexitatea afirmatiilor biblice cu privire la aceasta problema. Negarea fie a suveranitatii lui Dumnezeu, fie a libertatii omului inseamna a compromite  grav conceptia crestina despre modul in care Dumnezeu il justifica pe om. In teologia  lui Augustin, omul este justificat printr-un act al harului si chiar si faptele bune ale omului sunt rezultatul lucrarii lui Dumnezeu in natura umana cazuta.

            Biserica Romano – Catolica a continuat pe o directie semi-pelagiana, fapt ce a determinat in secolul IX o incercare de intoarcere a bisericii la doctrina augustiniana a predestinarii prin efortul lui Gottschalk. Desi acest calugar a pus accentul asupra predestinarii, el a subliniat si importanta mantuirii prin har si nu prin fapte. Gottshalck a fost confruntat cu o pozitie severa pentru ca invatatura sa despre calea mantuirii nu lasa loc sacramentelor si faptelor bune. Sacramentele devenisera  niste semne vizibile  de comunicare a harului catre individ. In 848 , la Sinodul de la Mainz, Gottschalk a fost condamnat , biciuit si inchis pe viata. El a murit in 869 fara a se fi lepadat de credinta sa. Scolasticii invatatu ca justificarea este realizata nu ca un act judiciar al lui  Dumnezeu, ci ca o actiune cooperativa in care Dumnezeu impartaseste harul Sau sfintitor individului. In conceptia  scolastica, justificarea nu include siguranta  mantuirii, aceasta fiind de neatins.

Justificarea in Teologia Reformei

Biserica medievala tarzie traia intr-o confuzie  totala cand era vorba despre doctrina justificarii. In acest context Martin Luther, un professor de studii bilbice la Universitatea din Wittenberg, a fost atins de lumina harului  citind si studiind profund Romani 1: 17. In urma acestui fapt, Luhter a ajuns la concluzia ca justificarea are loc doar prin credinta . Astfel Luther a respins  doctrinele romano – catolice despre penitenta, indulgente si orice alta forma a meritului uman ca o necesitate in mantuire. Luther a afirmat ca doar harul lui Dumnezeu este temelia si baza mantuirii si justificarii omului. A invatat ca doar harul lui Dumnezeu este cel care iarta pacatele si imputa neprihanirea lui Christos celui ce crede.

Desi Luther si Augustin erau de accord ca neprihanirea prin care suntem justificati ne este data de Dumnezeu si nu este ceva ce putem obtine noi insine, ei aveau pareri diferite in privinta naturii acestei neprihaniri. Pentru Augustin, neprihanirea justificatoare este o neprihanire interna, pe care Dumnezeu o realizeaza inlauntrul nostru, in timp ce pentru Luther, este o neprihanire externa sau “ straina “. Dezvoltarea acestei idei de “ neprihanire externa a dus la formarea conceptului specific protestant de justificare juridica. Melanchthon defineste justificarea ca fiind o declaratie in maniera juridical ce socoteste omul neprihanit. Augustin interpretase verbul latin justificare ca justum facere ( a face neprihanit ), insa Melanchthon renunta la aceasta idee: justificarea consta in a declara sau a considera neprihanit, nu in a fi facut neprihanit. Calvin  a accentuat totodata justificarea ca act judiciar ( legal ), prin care Dumnezeu declara neprihanit pe pacatosul care crede, un act facut posibil prin harul fara plata al lui Dumnezeu. Pentru Calvin, justificarea are un aspect dublu numita si “ justificare dubla “. In primul rand are loc justificarea prin credinta prin care este imputata neprihanirea , iar in consecinta justificarea este o declaratie sau o manifestare a neprihanirii credintei inarintea oamenilor ( justificarea prin fapte ). Calvin face distinctie intre justificare si sfintire, si totodata le leaga pe amandoua de actul mantuirii. Cu toate ca justificarea este fara plata , sfintirea devine raspunsul plin de recunostinta al omului.

            Justificarea dupa Reforma. Teologia moderna

            Dupa Reforma s-a dezvoltat o teologie luterana specifica care se baza in special pe argumentarea rationala. Pricipiul era cel care l-a determinat pe Luther sa se desparta de Biserica Catolica si anumte sola scriptura. Aceasta teologie invata ca justificarea se bazeaza pe moartea meritorie a lui Christos, singura care a facut ispasire pentru pacate. Confesiunea de la Augsburg din 1530 a explicat justificarea ca “ absolvirea unui om vinovat si declararea sa ca neprihanit pe socoteala neprihanirii altcuiva, si anume a lui Christos ”.

            Gandirea teologica incepand cu secolul al XVIII – lea a fost influentata de un curent liberal ce l-a avut ca parinte pe Immanuel Kant ( 1724 – 1804 ). Fiind influentat si de Iluminism, Kant a negat dovezile existentei lui Dumnezeu, sustinand ca omul Il poate cunoaste pe Dumnezeu doar prin ratiune. Friedrich Schleiermacher ( 1768 – 1834 ) a adus o noua caracteristica teologiei prin accentual sau pus pe “ sentiment ” in religie, incercand sa faca teologia compatibila cu gandirea moderna. Liberalismul a produs o si dezvoltat o viziune optimista asupra vietii, fapt ce contrasta imaginea gandirii medievale si reformate ce puneau accent pe caderea si depravarea omului.Karl Barth a fost influentat de de gandirea existentialista a lui Soren Kirkegaard ( 1813 – 1855 ), un filozof si teolog danez care a pus un accent bazat pe experienta in cadrul teologiei. Barth afirma ca Dumnezeu nu poate fi cunoscut in cadrul unei experiente obiecte ci trebuie cunoscut intr-un mod subiectiv, subliniind ca pentru    a-L cunoaste pe Dumnezeu este nevoie de o intalnire personala.

Alister McGrath incearca o actualizare a doctrinei justificarii, afirmand ca teologii contemporani tind sa trateze doctrina despre justificarea prin credinta ca pe un fel de dinozaur teologic, ca pe ceva irelevant pentru lumea contemporana. Astfel Mcgrath trateaza doctrina justificarii in relatie cu filozofiile de viata contemporane. Curentul existentialist, care face o distictie atenta intre modul de existenta “autentic” si cel “neautentic “, este imprumutat in limbajul teologic pentru a reflecta justificarea omului, care trece de la o existenta neautentica in pacat si cautarea voii proprii ( Gen 3 ) , la o existenta autentica prin justificarea facuta de Dumnezeu prin credinta in Christos. ( Ev. 2: 14-15 ). Alta abordare este cea a unei justificari personale, care imprumuta din gandirea presonalismului, in special din filozofia lui Buber care face distinctie intre experienta si intalnire, intre obiect si subiect. In acest mod justificarea e privita ca o relatie dintre doua persoane, dintre doi “ subiecti “, in care Dumnezeu ia initiativa de a se revela omului in maniera personala, insa pentru o relatie personala este nevoie de doua persoane implicate, astfel ca omul trebuie sa raspunda acestei chemari pentru a intra in relatie. Dumnezeu trateaza omul ca persoana, nu ca obiect. In sensul acesta, exista exemplul fiului risipitor, care a plecat de acasa si a ajuns sa fie tratat ca un obiect de catre altii, pana cand isi aduce aminte de relatia cu tatal sau care-l astepta si care-l trata si iubea ca pe o persoana. Omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, dupa cum si fiul risipitor poarta chipul tatalui sau, omul insa, asemenea fiului risipitor, Il experimenteaza pe Dumnezeu ca pe o amintire obsedanta si stearsa. Insa relatia exista si poate fi restaurata. Omul il poate intalni pe Dumnezeu, daca se intoarce la El.  Din perspective teologica, putem spune ca omul a cazut in pacat, alienandu-se astfel de Dumnezeu, dar prin moartea si invierea lui Isus Hristos, omul are din nou posibilitatea sa se impace cu Dumnezeu.

Cu mers pocit, pe dalele de piatră
Trecu durerea lumii înc-o dată.
I se destrăbălau în ochi haihui
Plămânii unei frunze de gutui.

O toamnă seacă îi ardea-n găvani
Şi-o neştiire-a mii şi mii de ani.
Ducea, din mine, franjuri la oblânc
Şi-o întrebare mută în adânc.

Când mă bălăbănea în teama ei
Parcă ardeau frunzişe pe alei.
Eram atât de singur peste tot
Că mă-ntreba durerea de mai pot.

Şi ce să-i spun, că Domnul m-a chemat
Pe drumul ăsta, viata s-o străbat?
Într-o credinţă, Domnul mă păzea
De nedurere cu durerea Sa…

]]> http://evsevie.wordpress.com/2009/01/10/convertirea-prin-iconografie/ Sat, 10 Jan 2009 01:09:39 +0000 evsevie http://evsevie.wordpress.com/2009/01/10/convertirea-prin-iconografie/

Zilele trecute mi-a fost dat să răsfoiesc o cărţulie care s-a dovedit pentru mine a fi unică. E prima carte pe care o citesc, a cărui autor, în timp ce-i citeam rândurile, să se găsească după gratii, într-un penitenciar. Obişnuit să caut a citi cărţi de folos, dau acum peste o carte folositoare a unui delicvent ce-şi ispăşeşte pedeapsa pentru îndrăzneala de a lua viaţa unui om în tinereţe. Interesant e parcursul lui de la o viaţă brutală la viaţa în gândul lui Hristos. Căutând o preocupare pentru restul vieţii într-o închisoare dezolantă, se apucă de pictat icoane. Trecând peste dezamăgiri, păşeşte în studiul eminiei bizantine, deşi nu este ortodox, ajungând să se convertească, ba chiar să se călugărească. Un jurnal de după gratii, a unui om care trăieşte liber cu Hristos. Prezenţa lui Hristos după gratii, îl pune pe autor în stare de libertate. Şi astfel, manuscrisul lui a ajuns pe masa de lectura a multora… “Hristos după gratii. Calea mea de la delicvent la iconar.” DAN SILUAN, ediţia a doua, Editura Deisis, Sibiu, 2008.

Consider că prezentarea făcută de prof. Ică Jr creionează mai desluşit jurnalul ce m-a convins din primele pagini că merită citit şi recomandat.

“Un delincvent recidivist german, detinut periculos, condamnat pentru jaf si crima, isi descrie experienta sa de detentie. Pana aici nimic neobisnuit. Extraordinarul acestei marturii sta insa in tipul cu totul special de experienta pe care eroul o traieste in spatele gratiilor. Avand in fata perspectiva unor ani indelungati de incarcerare, in conditii de supraveghere speciala, autorului i se ingaduie pentru a-si umple timpul liber doar folosirea pensulei si a culorilor. Optiunea pentru aceasta indeletnicire va schimba radical viata fostului delincvent. Cartea relateaza pas cu pas aceasta schimbare ce survine din incapatanarea providentiala a detinutului in a deveni cu orice pret iconar adevarat. Icoana se dovedeste a fi pentru el poarta spre o noua viata. Imagine a unei lumi transfigurate, icoana il transfigureaza la randul ei pe cel ce se sileste sa o zugraveasca. Practic este relatata o intreaga pedagogie a icoanei care-l invata ea insasi pe cel ce vrea sa devina iconar adevarat regulile spirituale ale producerii ei. La capatul multor ani de suferinte si deznadejde, delincventul devine iconar, iar detinutul eremit. O experienta crestina unica, atestand puterea regeneratoare si innoitoare a spiritualitatii, artei si Traditiei Bisericii in insasi inima unei inchisori. Scrisa intr-un stil simplu, cu repetitiile si stangaciile celui neobisnuit in ale scrisului, cartea eremitului din penitenciarul Rheinbach, Dan Siluan, este un alt „Jurnal al fericirii”.” (din prefaţa scrisă de diac. prof. Ioan Ică Jr.)

Pentru cei doritori a o comanda pe internet, la preţ de editură, în scurt timp o pot avea în mâini comandând pe site-ul Editurii Deisis la http://www.edituradeisis.ro/index.php?controller=product&product_id=75 .

“Ferice”, zice el, “de aceia ale caror fara de legi sunt iertate, si ale caror pacate sunt acoperite! Ferice de omul, caruia nu-i tine Domnul in seama pacatul!”

-Romani 4:7-8

Vestea buna este ca omul binecuvantat descris aici, nu este unul care s-a straduit, care a luptat, si traieste in sfintenie desavarsita. Nu, binecuvantarea vine peste cel care a savarsit faradelegi, asupra aceluia care are pacate in contul lui. Asa dar trebuie sa vedem ca, cuvintele cheie in aceste verste sunt “iertate” si “acoperite“.

Cine este neprihanit? Cine poate sa stea in fata lui Dumnezeu? Nimeni, nici unul macar! Toti am pacatuit si suntem lipsiti de slava lui Dumnezeu, dar in Isus Hristos avem rascumparare! Moartea Sa ispasitoarea acopera faradelegile noastre si pacatele. Si mai mult de atat neprihanirea Lui a fost pusa in contul nostru pe masura ce Hristos a purtat mania sfanta a lui Dumnezeu impotriva pacatelor noastre si astfel binecuvantarea este peste noi! Noi suntem copii Lui, mireasa lui preaiubita. Suntem binecuvantati mai mult de cat toti oamenii!!!

J. C. Hahne

• S – Sanctuarul a fost instituit pentru oameni. Sistemul jertfelor si Sanctuarul reprezentau practic transpunerea Planului de Mantuire in ceva palpabil care sa poata fi inteles de oameni. Sanctuarul este harta la scara mica a Sanctuarului Ceresc. Prin Sanctuar se transmite toata frumusetea Planului de Mantuire.

• D – Tabernacolul era plin de simboluri. Jertfele necurmate transmiteau ideea consacrarii zilnice fata de Dumnezeu. Painea il reprezenta pe Hristos ca Painea Vietii. Pietrele pretioase de pe pieptarul preotului reprezinta numele fiecarui suflet pocait care crede in jertfa lui Hristos.

• L – Toate activitatile ceremoniale de la templu aratau spre Iisus. Hristos este Mielul adus ca Jertfa pentru pacatele noastre, este Marele Preot care face ispasire pentru noi, este Avocatul nostru care ne pune intr-o lumina favorabila in fata Tribunalului Ceresc, este Judecatorul nostru care aplica dreptatea si bunatatea lui Dumnezeu in dreptul fiecaruia dintre noi.

• M – Iisus Hristos este Marele nostru Preot, singurul Mijlocitor, singura punte de legatura intre oameni si Dumnezeu. Prin Jertfa Lui s-a deschis calea catre scaunul harului. Pocainta conduce la iertare. Iertarea ne este data in dar datorita harul imbelsugat. Iertarea care ni se ofera este completa: primim in dar haina neprihanirii lui Hristos, alba si nepatata.

• Mi – Jerfele pamantesti nu aveau nici o putere in ele. Erau doar simboluri menite sa indrepte atentia catre Jertfa Mielului. Hristos este Marele Preot care in Sanctuarul Ceresc cu propriul Sau sange. Sangele Sau ne curata de orice nelegiure. Hristos este garantul nostru, pledeaza pentru noi si face tot posibilul ca sa fim mantuiti.

• J – Pocainta sincera si acceptarea lui Iisus ca Mare Preot ar trebui sa ne transforme: sa ne faca mai buni, mai generosi, mai rabdatori, mai iubitori fata de oameni, mai statornici in calea credintei. Cu alte cuvinte, trebuie sa ne faca invingatori in maratonul vietii.

• V – Deziluzia din 1844 a fost inteleasa prin prisma doctrinei Sanctuarului. Sanctuarul ceresc este centrul de comanda al Universului. Acolo se hotareste destinul nostru. Avandu-L pe Hristos de partea noastra, ca Mare Preot si garant al mantuirii, putem fi siguri ca destinul nostru va fi unul luminos. Avantajele care deriva din faptul ca Iisus este Marele nostru Preot sunt urmatoarele: nu trebuie sa facem fapte bune pentru a fi mantuiti (mantuirea este primita in dar doar prin credinta), nu trebuie sa ne chinuim sufletele si sa incercam prin puterile noastre sa ajungem la mantuire (toti suntem egali in privinta mantuirii indiferent cat bine am fi facut), Hristos ne da si vointa si infaptuirea in transformarea caracterelor noastre, neprihanirea lui Hristos este pusa in dreptul nostru (suntem imbracati cu haina neprihanirii Lui, o haina pe care nu o meritam)

“nelegiurile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru, păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte!”

“…apoi a luat o paine, a frant-o şi le-a dat-o zicand: …acesta este trupul Meu care se frange pentru voi.”

“…a început să se înspăimante şi să se mahnească foarte tare…apoi a mers puţin mai încolo, S-a aruncat la pămant şi se ruga ca dacă este cu putinţă să treacă de la El ceasul acela.”

“…caci El este Pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea.”

“a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce.”

“Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi şi-a dat duhul. şi îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus pana jos…”

cu spatele zidit de meşterii ocării
îmbrăţişand mereu rebelul NU
m-am depărtat de ochii îndurării...
...atunci în noaptea freamătului măsliniu
dorind să-mi scapi umerii de povară
pe umerii Tăi goi ai luat-o Tu.

cumplitul zid al despărţirii
ce eu l-am făurit din piatră grea
Te-a afundat în iarba Nopţii arsă
căzand deasupra ai căzut sub ea.

şi spatele Tău una cu zidul s-a făcut
dar ca să-l rupi fărame sub ciocan
Te-ai ridicat trădat şi părăsit
ca să te-apleci din nou sub bici roman

nici biciul aspru n-a putut să-l sfarme
lăsand urme adanci pe unde Te-a umblat
şi-au fost tăiate sforile din astre
cazand sub crucea grea din nou te-ai ridicat!

abia cand fierul a-nflorit cu zgomot
în crăpăturile 'nroşite'n palma Ta 
pămant şi stanci, dureri şi trup şi patimi
viaţă şi zid şi tot, se destrăma...

Şi vouă Eu purta-le-voi
amarele ocări!

Ni se-nstrăină lumea din ce în ce şi ni se
abat pe tâmple anii, căuşul lor de cuib
e spart în multe locuri, cu clipele omise,
vremelnicii grozave din carnea lor se-mbuib.

Din fantasmagoriile plăcerii interzise
se scurg leşii pe feţe, pe umeri, pe genunchi,
în zori plutesc cadavrele privirilor ucise,
câte un corb de mirişte pe câte un rărunchi.

Şi nu se-nchină până le piele, ca şi cum
s-ar dezbrăca de sine, vreunul dintre noi.
Te părăsirăm, Doamne, şi ne-am văzut de drum
scurmând alei de ură-n grămada de gunoi.
 
Şi ne uităm făptura şi lumea se-nstrăină,
şi punem să ne caute zadarnic jertfa Ta…
Căci ne-am ascuns sub pături de lacomă slănină
şi ura prea ne leagă-ntre noi, ca o curea.

„Lăsaţi-Mă pe Mine!” e-un murmur prin secunde,
o pajişte în lucruri, o linişte pe mări…
„Din paşii mei pe ape croi-voi vouă bunde,
şi vouă Eu purta-le-voi amarele ocări!”