Când vine vorba de începuturile scrierii îi mare dandana. În 1965 Vojtech Zamarovsky zâcea foarte convins „La început a fost Sumerul” completând concluziile lui Samuel Noah Kramer care zâcea şi el foarte convins: „Istoria începe în Sumer”. Asta înseamnă, având în vedere presupusa primordialitate a culturii şi civilizaţiei sumeriene că şi scrisul a apărut tot aici. Da! Şi să nu dea Dumnezău să zică altcineva altceva! Cu tăte astea io am mari îndoieli atunci când aflu de la un sumerolog rus pe nume A. Kifişin că „scrierea sumeriană a apărut, în sudul ţării dintre râuri la sfârşitul mileniului IV î.e.n, pe neaşteptate, într-o formă pe deplin dezvoltată”. No, aci-i baiu, că doară nu le-o picat din cer scrierea gata tocmită! De la acelaşi autor aflăm încă o trebuşoară interesantă: „Studiul legilor dezvoltării interioare a pictografiei sumeriene arată că , la sfârşitul mileniului IV î.e.n, scrierea pictografică, ca structură, nu se afla în stadiul de formare, ci în declin”. Hopa altă bubă, cum or descoperit astia scrierea dacă scrierea lor era în declin? Nu ne şti` nime dintre academicienii noştrii lămuri la întrebarea asta aşa că-i musai să apelăm iarăşi la străini. Acelaşi sumerolog rus ne zice o concluzie menită să ne pună pe gânduri: „ Din toată structura scrierii sumeriene, care număra în jurul a 38000 de semne şi variante, s-au folosit nu mai mult de 5000, care au provenit din 72 cuiburi-simbol străvechi. Procesul de polifonizare (adică, de diversificare sonoră a unuia şi aceluiaşi semn) a cuiburilor structurii sumeriene a început însă cu mult timp înainte….Ciuburile –simbol s-au dezintegrat în grupuri polifonice cu mult înainte de sosirea sumerienilor în ţara dintre cele două răuri”. Io văd aci două lucruri semnificative: o scriere dezvoltată gata să dispară şi că sumerienii or venit de undeva şi locu îi, bag io sama în prostia me, locu unde s-o dezvoltat scrisu` până la stadiul în care l-au preluat ei. Şi iată că din „ inventatori” sumerienii au ajuns elevi, ce-i drept sărguincioşi, dar tot elevi!

Locul unde a apărut scrierea

În 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, face o descoperire pe şantierul arheologic de la Tărtăria de Mureş ( jud Alba). Erau trei tăbliţe din lut ce purtau pe ele diferite forme . Două dreptunghiulare, si una rotundă, cea din urmă purtând semne semănând foarte bine cu scrierea zisă sumeriană. S-or fi jucat ăia de la Tărtăria cu băţu pe pământ într-un moment de hodină din goana lor după capre?

„Academicienii” şi „savanţii” noşti zâc că dacii nu cunoşteau scrisul. Numai că bulgarii nu sunt de aceeaşi părere. Academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev zâce aşa: „ tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene”. Concluzia ne-o dă tot el ca să nu ne mai batem capu: „Aceasta ar însemna, pur şi simplu ( şi fără drept de apel – n.n) că scrierea sub forma pictogramelor a apărut în sud-vestul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum”. Şi ca să fie şi mai limpede totul tot el ne zice, ce-i drept cam nesigur: „ Dacă în toate cele trei cazuri este vorba de scris, atunci se impune o concluzie surprinzătoare: Avem de-a face cu cea mai veche scriere din lume!”. Dacă şi cu parcă.. mai trebuie încă ceva ca să mă convingă. Ce? Păi dacă-i scris trebe să se poată ceti, nu? Da! Şi s-o aflat cineva să-l şi cetească.

După ce cercetează materialul, V. Titov, sumerologul expert al laboratorului Institutului de Arheologie al Academiei de Ştiinţe URSS ajunge la următoarele concluzii:

„1.Tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg răspândit, de origine locală ( ca şi lutul din care au fost făcute, după alte cercetări-n.n)

2.Textul unei tăbliţe enumeră 6 totemuri antice, care coincid cu „manuscrisul” din oraşul sumerian Djemdet-Nasra şi, de asemenea, cu „manuscrisele” din săpăturile ce aparţin culturii Kereş

3.Semnele de pe această tăbliţă trebuiesc citite în cerc, în sens contrar mişcării acelor de ceasornic

4. (…) Această tăbliţă a fost tradusă astfel: „ În (cea de a) patruzecea domnie pentru buzele ( gura) zeului Şaue cel mai vârstnic după ritual a fost ars” No dară! Mai limpede nu se poate!

Deci e vorba de scris nu de jocu cu batu pe pământ ! Surprinzator şi contrar părerilor „ academicienilor” şi „savanţilor” noştri, ruşii şi bulgarii, după cum s-o văzut, zâc că dacii cunoşteau scrisu’! Şi nu numa că-l cunoşteau ci ei l-or inventat că aşe zâce datarea cu carbon radioactiv ( C 14) care plasează ale bucăţi de pământ (importante!) pă la 6200-5200. Deci cel mai devreme în mileniul V î.e.n când Sumerul încă nu exista! S-o zâs că sunt copii după scriere sumeriană. Bun! De acord! Da numa dacă îmi poate spune cineva de unde scoatem Sumerul în mileniul V î.e.n.

Am spus că pe lângă tăbliţa rotundă care cuprinde o scriere ideografică pe care am şi tradus-o prin bunăvoinţa savantului V. Titov, mai sunt două rectangulare care au inscripţionate pe ele imagini vegetale si animale. Acum, având sub ochi cele trei tabliţe şi afirmaţiile lui Kiffisin privind scrierea „ sumeriană” şi dezintegrarea cuiburilor simbol în strucuri polifonice reprezentate grafic putem concluziona . Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă nu numai un sintem de scriere cu „ evoluţia” scrierii până în momentul când a fost preluată de „ sumerieni” şi dusă în ţara dintre cele două râuri! Şi nu-i oare interesant ( şi grăitor) faptu că în vecinătatea Tărtăriei se află localitatea Simeria? Nu-i ea foarte apropiată etimologic şi fonetic de Sumer sau poate Sumeru-i masculinu de la Simeria/ Sumeria? Şi din nou interesant îi că în tăt Sumeru nu afli numele zeului Şaue da Ardealu-i plin de toponime care amintesc de el (Şeuşa-Alba;Şeulia de Mureş,Şăuşa, Şăulia,Şăuliţa-jud.Mureş;Şăulia-jud Cluj; Şauaeu (Eu Şaue?) – jud Bihor) ceea ce din nou arată ca tăbliţele sunt locale, din Dacia şi nu din Sumer! Şi iacă că (scuzaţi cacofonia) scrisu o fost inventat de „ sălbaticii” daci de la Tărtăria şi apoi dus în Sumer, contrar părerii aproape unanim răspândite.

Şi ca să nu ne rezumăm numai la aceste date verificăm trebuşoara cu scrisu si apelam la autorii antici. Că dacă afirmăm ceva tre s-o facem în cunoştinţă de cauza nu că aşe vrem noi şi zacem după cum ne place. Şi iacă ,Diodor din Sicilia ne zâce în Biblioteca Istorică nişte informaţii absolut interesante care, databile cu vreo 2000 de ani înainte de descoperirea de la Tărtăria vine să o confirme: „Ba chiar se spune că, atunci când Cadmos adusese în Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăreia numele şiforma sa. Aceste litere au fost numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de eleni; ar mai fi avut şi denumirea specială de pelasgice, fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor”. Apoi zice tot el:” cât priveşte pe Linos, se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dyonissos, înfăţisând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu, Pronapides, dacălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului”.

Or dacii în străvechimea istorică se numeau pelasgi cum ştiţi deja cei care vizitaţi blogu şi cum ştiau şi anticii! Deci, vrem, nu vrem scrisu a existat în Dacia independent de voinţa „savanţilor” şi „academicienilor”!Peste tate astea mai este ceva.

Scrierea Dacilor stravechi a dat naştere nu numai scrierii ideografice sumeriene ci şi „ alfabetului” cretan liniar A şi B, alfabetului grec, latin, runic şi chirilic.

Alfabetul „ latin” a fost preluat de etrusci în mileniul III î.e.n şi dus în Italia din zona munţilor Apuseni fapt dovedit de cuvintele etrusce identice fonetic si din punct de vedere al înţelesului (cupe-cupă; nuna-mamă, la români nună =naşă, a doua mamă; ranem-rană,a răni;Tisa-tisa, puţin; vinus-vin). Toate semnele existente în alfabetul gotic ( runic) şi chirilic există în Grota Fundu Peşterii din Munţii Buzăului. Multe dintre aceste semne se păstrează în răbojul plutaşilor de pe Bistriţa.

În concluzie, scrierea atât cea ideografică cât şi cea alfabetiformă, au apăru în Dacia, cu dovezi în regulă, cu acte de naştere şi tot ce vreţi. Inclusiv cu mărturii materiale ( arheologice) şi literare ( autorii antici). Avem merite deosebite în antichitate si nu numai numai că mai trebe şi să ni le recunoaştem.

Bibliografie:

1. P.L. Tonciulescu, E. Delcea. “Secretele Terrei- Istoria incepe in Carpati”, vol. I

2. C. Barsan, “Revansa Daciei”

3. P.L. Tonciulescu, “Romania, paradisul regasit”

zamolxe

Limba proto slava a fost o limba vorbita in cateva dialecte diferite de triburile slave originare pe teritoriul euro-asiatic, intre Marea Neagra si Marea Caspica. Centrul de dezvoltare al acestei limbi a fost insa teritoriul vestic intre sudul Marii Baltice si nordul Marii Negre; acest teritoriu este denumit de experti teritoriul Balto-Slavic.

Inceputurile scrisului in aceasta limba sunt marcate de “inventarea” scrisului slav de catre crestinatorul slavilor Sf. Chiril (St. Cyril). Interesant de mentionat ca Sf. Chiril NU a inventat alfabetul care-i poarta numele, adica alfabetul chirilic, ci un alfabet diferit, care nici macar nu “aduce” cu alfabetul chirilic cunoscut de noi astazi. Alfabetul original al Sf. Chiril se numea ”Glogolic” si a aparut in secolul al IX-lea, cel numit de noi chirilic este o evolutie tarzie si a aparut 2 secole mai tarziu.

Alfabetul Glogolic si-a primit numele de la cuvantul proto-slav glogol, care a trecut in slavona bisericeasca sub traducerea “vorba sau cuvantul Lui” (Dumnezeu). Alfabetul glogolic dispare prin secolul al XII-lea d.Hr fiind schimbat de alfabetul Chirilic propriu-zis. Alfabetul glogilic stilizat a ramas insa functional in Croatia pana in secolul al XIX-lea cand a fost schimbat de cel latin.

Alfabetul Slav (chirilic) a suferit doua schimbari majore. Prima pe timpul lui Petru cel Mare in 1708, o a doua in 1918, la inceputul perioadei comuniste. Despre slavi puteti citi pe blogul istoric.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Alfabetul Runic Secuiesc este un element protocronist si nationalist, reinviat in forta in ultimii ani. Teoretic, orice limba putea fi scrisa cu ajutorul acestor rune, inclusiv limba romana. De fapt “reinvierea” acestui alfabet este de-a dreptul hilara; o putem asemana cu reintoarcerea scrierii romanesti la litere chirilice.  :) 

Alfabetul a fost răspândit în Transilvania şi în Ungaria, mai ales până în secolul al X-lea, când regele maghiar Ştefan I-ul (cel Sfânt) , sub influenţa Bisericii Romei, a impus alfabetul latin. A mai fost folosit, ocazional, până prin 1850, dar a revenit subit în actualitate în februarie 2008, când alfabetul a fost folosit la inscripţia oficială a lucrărilor Consiliului Naţional Secuiesc.

Etimologia Rovásírás (rune) provine din cuvântul maghiar ró(v) (din fondul lexical uralic), “a scrijeli” + sufixul substantival -ás (“scrijelire”). Din rovás se trage cuvântul românesc răvaş, fiind înrudit etimologic cu răboj/răbuş, cu corespondenţi aproape omofoni în sârbo-croată şi bulgară.

Pseudorunele secuiesti provin din runele folosite de popoarele de limba turcă : de ex. în sec. VII-VIII în hanatul turcilor “albaştri” (kök sau gök türk), cu variante ulterioare, ca de exemplu în hanatul uigur; inscripţiile kîrgîze din sec. IX şi cele din valea Talas din Turkestan (teritoriul dintre Caspica şi Mongolia). Aşa zisele rune orhonice sunt considerate a fi fost inspirate din alfabetele canaanite (fenician, arameic, siriac, sogdian). Compararea cu asemenea alfabete  arată următoarele potriviri de semne: (1) cu alfabetul fenician: 50%; (2)  cu alfabetul etrusc: 43,4%; (3)  cu alfabetul turcic: 28,6%, ceea ce reprezintă un indiciu că şi pseudorunele secuieşti ar avea la bază alfabetele canaanite sau un alfabet derivat din cel fenician, trecînd apoi printr-o dezvoltare diferită.

Trebuie sa secretizam aceasta postare. Daca pastorul László Tőkés ar afla  s-ar putea sa fie tentat sa-si ceara autonomie si in Israel deoarece runele Secuiesti provin din alfabetul Cananit, ceea ce insamna ca Secuii s-ar putea sa fie originari din Canan. Ce aberatii ce prostii, pacat de timp.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Limba goţilor sau gotica este o limba germanica disparuta, care a fost limba vorbita si pentru o perioada scurta si scrisa de goţi. Scrisul acestei limbi, sintaxa si vocabularul s-au pastrat prin asa numitul Codex Argenteus, nu cel de la Sibiu, care este un alt codex cu nume similar, aparut mult mai tarziu. Codex Argenteus este copia unei traduceri a Bibliei facuta in secolul al VI-lea, dupa originalul din secolul al IV-lea. Gotica sau limba goţilor este singura limba germanica originara in estul Europei pe care am mostenit-o integral. Celelalte limbi germanice, cum ar fi burgunda sau vandala (vandalica), au lasat in urma numai cateva cuvinte sau nume proprii care au fost reluate de limba germana.

Limba goţilor sau gotica este o parte din grupa limbilor germanice care s-au dezvoltat dintr-un “original” indo-european. Limba nu are descendenti moderni si nu mai este scrisa sau vorbita din secolul al VIII-lea. Pentru doua secole limba a fost vorbita si numai in peninsula Iberica, in Dunarea de jos si in zone izolate ale  peninsulei Crimeia. 

Interesant de mentionat ca in secolul al XVII-lea au fost semnalate doua localitati in Crimeia in care se mai vorbea un dialect derivat probabil din aceasta limba. O sa fiti foarte surprinsi dar scrisul gotic  a fost dezvoltat (sau conceput) pe teritoriul Romaniei (sau nordul Bulgariei) de patriarhul Crestin-Arian, Wulfila (sau Ulfilas) considerat de toata lumea grec (fara ca lucrul sa fie adevarat). Alfabetul goţilor conceput de Wulfila (Lupu’) este bazat pe alfabetul preotilor pagani Futhark, care se folosea la incantarile runice; ceea ce a lipsit a fost completat din alfabetul latin.

Interesante sunt numeralele (cifrele), care din punct de vedere metodologic sunt copiate din…metodologia ebraica (adica aveau sensul gematric), ceea ce impreuna cu alte dovezi din biografia lui Wulfila ma face sa cred ca nu era atat de grec ci mai degraba semit. In acele timpuri de indepartare fortata de iudaism, au hotarat episcopii crestini ca da mai bine un grec decat un evreu sa-i crestineze pe germanici, uitand si de Petru si de Pavel, ca sa nu vorbim de Iisus care nu erau atat de…greci si nici romani.

Corpusul scris in limba Gotilor este extrem de bogat si contine urmatoarele lucrari: Codex Argenteus, Codex Ambrosianus, Codex Rehdigerianus, Codex Gissensis (Gießen),  Codex Carolinus (Wolfenbüttel). Dupa ce vom termina treburile urgente de pe Politeía, poate ne vom reintoarce la o analiza a unora din ele.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

În timpul lui Hristos majoritatea populaţiei Iudeiei, Samariei si Galileiei vorbea aramaica. Cateva expresiile aramaice din Noul Testament dovedesc ca aceasta limba afost  folosită de Hristos. “Talitha cumi” (Marcu 5:41), “Ephphatha” (Marcu 7:34) şi “Eli, Eli, lama savachthani?” (Marcu 15:34) În timpul lui Hristos ca si astazi de alfel, în sinagogi, Biblia era si este citită în limba ebraică, însă mulţi oameni, nu o înţelegeau suficient, pentru ei existau traduceri numite Targum (pl. targumim). Aramaica a evoluat si s-a păstrat ca limbă vorbită până în ziua de azi in anumite dialecte, bineinteles diferitea de limba initiala. In anumite zone iale Orientului mijlociu, se vorbeste un dialect cunoscut sub numele de limba siriacă.

In Biblie (Vechiul Testament – Tanakh) sunt câteva capitole din cărţile lui Ezra (4:8 – 6:18; 7:12-26) şi Daniel (2:4 – 7:28), un verset din cartea lui Ieremia (10:11) şi un cuvânt din Geneză (31:47) scrise în aramaică şi nu în ebraică, ca de altfel şi Gamara, o parte din Talmud. Aramaica se înrudeşte cu ebraica aşa cum romana se aseamană cu italiana (poate putin mai mult). Totusi desi limbile sunt asemanatoare sun si au fost ca două limbi distincte.

Aramaica s-a nascut in  Mesopotamia. Triburile de aramei numiti in Biblie caldeieni sau caldeii, au locuit la sud de Babilon, în jurul oraşului Ur (fost centru si oras stat Sumerian), fie in Mesopotamia Superioară între râul Chebar (Khabur) şi marea cotitură a Eufratului care are zona Haran în centru. Probabil datorită faptului că Abraham, a fost originar din Haran, Moise spune că Iacov (fiul lui Abraham) a fost “arameu” (Deuteronom 26:5). De acolo din nordul Mesopotamiei aramaica s-a răspândit către sud, pe teritoriul întregii Siria de azi. Când cetăţile siriene, a căror populaţie vorbea aramaica, au fost distruse de asirieni în secolul VIII i.Hr., populaţia lor a fost mutată în diferite părţi ale imperiului asirian. Acest fapt a determinat răspândirea rapidă a aramaicii, care era tot atât de uşor de învăţat ca şi cele mai multe dintre celelalte limbi ale vechiului orient apropiat. În final, aramaica a devenit lingua franca, o limbă internaţională a unei lumi civilizate, şi limba oficială mai întâi pentru imperiul neo-babilonian şi apoi şi pentru Imperiul Persan.

La momentul actual,limba aramaică mai este vorbită în viaţa de zi cu zi în mici comunităţi din Orientul Mijlociu (în Siria ,precum şi în Liban,Iraq sau Cipru-creştinii maroniţi);de asemenea are o mai largă răspandire ca limbă liturgică în aceleaşi zone. Probabil ca astazi vorbesc dialecte Aramaice cam 400 000 de mii de oameni.

 Postarea viitoare despre evolutia limbii, dialecte si scrierea Aramaica.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Denotarea ebraicii mişnaice este introdusă pentru a distinge dialectul Talmudului de cel al Tanahului (Vechiului Testament). Dialectele textelor talmudice se împart în două grupuri: ebraica mişnaică (sau tannaită), care era o limbă vorbită, şi ebraica amoraică, care era o limbă literară, preponderent scrisă.

Cel mai vechi text talmudic a fost Mişna משנה, care a fost scris aproximativ în anul 200 d.Hr.  în aşa numita ebraică mişnaică. Acelaşi dialect al ebraicei a fost observat şi în manuscrisele de la Marea Moartă. Ebraica mişnaică este considerat un dialect al limbii ebraice clasice şi a funcţionat ca limbă de comunicaţie în Israel.

O formă de tranziţie a limbii ebraice poate fi întâlnită în textele care au fost scrise drept comentariu la Mişna în următoarele secole: Midrashim (Sifra, Sifre, Mechilta) şi culegerea de comentarii suplimentare la Mişna cunoscută ca Tosefta תוספתא.Peste un secol după scrierea textului Mişna, ebraica mişnaică a încetat de a fi folosită ca limbă curentă vorbită. Totuşi ebraica a supravieţuit ca limbă literară şi liturgică in forma “amoraică”, care poate fi găsită în Ghemara (comentarii suplimentare la Mişna şi Baraitot), alături de textul dominant scris in arameică .

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Dupa Diaspora Babiloniana, o parte din evreii surghiuniti se reintorc in Judea, devenita posesiune persana sub numele de Yahud (tara evreiilor) dupa decretul lui Cyrus ce Mare, pe care l-am discutat intr-una din postarile precedente.

Din punct de vedere lingvistic se intampla trei lucruri majore. Primul este schimbarea alfabetului de tip cananit-fenician cu alfabetul aramaic (numit si patrat, din cauza formei patratoase a literelor); al doilea lucru important este intrarea masiva a limbii Aramaice, lingua franca a imperiului Persan ca limba semi-oficiala vorbita de majoritatea evreilor reintorsi; trei -  aparitia dialectului Samaritean care-si va pastra caracterele clasice cananit-feniciene (vezi postarile referitoare la Samariteni). Aceasta schisma culturala va fi definitivata de o schisma religioasa in aceasta perioada. Din nefericire, nu ne-au ramas nici un fel de documente din aceasta perioada. Primele inscrisuri descoperite care folosesc acest nou alfabet sunt Manuscrisele de la Marea Moarta, cunoscute drept manuscrisele de la Qumran.

Interesant de mentionat in aceste manuscrise Tetragamatonul (YHVE) este scris intodeauna cu litere apartinand ebraicii originale, adica ebraica cananit-feniciana.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Limbile semite fac parte din familia limbilor afro-asiatice (hamito-semitice). Noţiunea de “semitic” a fost creată în anul 1781 de filologul August Ludwig von Schlözer, profesor la Göttingen. Noţiunea face referire la personajul biblic Sem, prezentat în Vechiul Testament ca strămoş al arameilor, asirienilor, elamiţilor, caldeilor şi lidienilor.

Ebraica este o limbă semitică – parte din familia de limbi afro-asiatice (hamito-semitice) – vorbită de peste şapte milioane de oameni în Israel şi folosită ca limbă rituală şi de studii religioase în comunităţile evreieşti din lume.  Limba ebraică este considerată „limba sfântă” atât a religiei iudaice, cât şi a creştinismului, ca limbă a Vechiului Testament.

La origine, Ebraica a fost  un dialect canaanit, înrudit cu limba feniciana, scris cu caractere feniciene şi aflat în uzul triburilor israelite antice. In Biblie apare sub numele de “limba din Canaan” sau din Iudeea.

Primele inscrisuri in aceasta limba au fost descoperite in peninsula Sinai si constau intr-un fel de “grafiti” scrijelite pe peretii unor pesteri din sud-vestul peninsulei (le-am prezentat intr-o postare anterioara). Aceste texte se numesc “Sinitice” si au aparut aproximativ cu 500 de ani inaintea primelor texte considerate ebraice. Primul text ebraic descoperit a fost “Calendarul din Ghezer”. Acest “calendar” a fost descoperit in localitatea antica Ghezer (Gezer) aproximativ 30 Km. nord-vest de Ierusalim, considerat primul text ebraic cunoscut pana in zilele noastre. Calendarul, de o marime de 11.1 x 7.2 cm, este scrijelit pe o placuta de calcar si contine 6 perioade de doua luni fiecare, unde sunt descrise lucrarile agricole necesare in fiecare perioada.

Perioadele de dezvoltare ale limbii ebraice pot fi definite in acest fel: (1) Ebraica sinaitica sau proto ebraica secolele XIV-X i.Hr; (2) Ebraica biblică arhaică secolele X-VI i.Hr; (3) Ebraica clasică secolele VI- IV i.Hr; (4) Ebraica biblică tîrzie secolele IV-III i.Hr; (5) Ebraica mişnaica timpurie, care include si manuscrisele de la Qumran secolele III i.Hr – II d.Hr.; (6) Ebraica mişnaica tarzie, secolele II – VI  d.Hr.; (7) Ebraica medievala, secolele VI – XVII d.Hr.; (7) Ebraica emancipatiei, secolele XVIII – XIX; (8) Neo-Ebraica, vorbita azi in Israel de la sfarsitul secolului XIX.

Ce nu stim despre Ebraica. (1) Nu cunoastem felul in care s-a vorbit ebraica in antichitate, adica  felul in care sa-u pronuntat unele cuvinte, inclusiv Tetragramatonul (Numele Domnului YHVE); (2) desi scrisul ebraica nu are vocale, nu cunoastem sursa celor trei A-ale, I-iod si E- ei sau hei.

In postarea viitoare, mai multe detalii despre aceste limbi (ebraica si aramaica)

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Limba Ge’ez (se pronunta Ghiiz) este limba vorbita si scrisa cu ajutorul unei forme primare a alfabetului actual de pe la inceputul secolului al V-lea i.Hr, pe toata suprafata Imperiul Axumit, devenind lingua franca a imperiului. Inainte de secolul al V-lea i.Hr, limba a fost scrisa cu ajutorul unor glife, asemanatoare cu cele Kusite. Scrisul Ge’ez s-a cristalizat prin secolul al IV-lea d.Hr, ajungand la forma pe care o regasim astazi in scrierile canonice ale religiilor mentionate mai sus.   Astazi limba Ge’ez a ramas limba liturgica a Bisericii Ortodoxe Etiopiene. Toate scrierile sacre ale crestinismului etiopian, ortodox si catolic si ale evreilor etiopieni sunt scrise in aceasta limba considerata sfanta. Cam prin secolul al XVII-lea este inlocuita cu limba Amharit, care devine limba oficiala a Etiopiei pana in zilele noastre.

Limba Ge’ez este o limba semitica caracteristica grupului sud-semit (vezi paginile tehnice, Despre Migratia Limbilor ). Trebuie  mentionat ca scrisul Ge’ez este unul din cele mai complicate existente si concureaza cu succes cu glifele Orientului Extrem.

Scrisul Ge’ez este un scris de tip “abugida,” adica fiecare simbol reprezinta o combinatie intre o consoana plus o vocala, fiind organizate in grupuri de simboluri reprezentative (vezi imaginile). Numerele sunt reprezentate in forma alfabetica similar la limbile “abjad” (ebraica si araba). Limba contine si variante pentru pronuntarea labiovelara. Asa cum am spus daca scrisul este complicat, nimic nu se compara insa cu pronuntia corecta. 

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Scrisul Meroitic a fost utilizat in perioada Regatul Meroë (secolul IV î.Hr. – secolul IV d.Hr., numit dupa capitala cu acelasi nume) in regiunea care se invecina in nord cu Philae in Nubia (colonie greceasca) si in sud, aproape de orasul actual Khartoum capitala actuala a Sudanului. Formatul acestui scris este imprumutat de la egipteni, insa regulile ortografice sunt complet diferite. Scrisul Meroitic este una din sursele scrisului coptic, (vezi postarea excursus pe acest subiect) imprumutandu-i 7 litere care au fost adoptate in limba copta.

Meroitica contine doua traditii scrise diferite heroglifica si cursiva (asemanator egiptenei clasice). Heroglifele erau inscriptionate pe coloane de sus in jos si apar majoritar pe monumente. Scrierea cursiva era de la dreapta la stanga (la fel ca in limbile semite),  pe linii orizontale. Inscriptionarea coloanelor heroglifice se facea tot de la dreapta spre stanga monumentului sau tablitei de argila.

Limba Meroitica a fot descifrata de profesorul englez Francis Llewellyn Griffith (1862-1934). Din nefericire se pot citi cuvintele, interpretarea lor este aproape imposibila. Nu exista in lume o limba mai izolata ca meroitica (poate in afara Linear-ul A Cretan).  O noua descoperire (2008) poate totusi deveni un fel de Rosetta stone pentru aceasta limba, viitorul va confirma aceasta prezumtie.

Parerea mea personala este ca acest alfabet era un fel de combinatie intre scrisul cursiv si cel heroglific, sau existau reguli de citire necunoscute noua, de fapt la fel ca in alfabetul ebraic, fara punctuatia care defineste vocalele – ( de exempu numele David, care se scrie fara punctuatie DVD, imposibil de descifrat daca nu cunosti sensul / contextul sau punctuatia).  Alfabetul Meroitic contine 23 de semne diferite.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Aceasta postare este inchinata Profesorului Linda Schele (U) R.I.P, care si-a dedicat viata acestei culturi si acestei limbi si a care-i material il folosesc in aceasta postare si in alte lucrari pe care le-am facut si sper ca inca le voi face.

Limba mayaşa nu este o limba moarta, ea este vorbita (in dialecte diferite) de o populatie care a ramas maya si locuieste in proximitatea regiunilor in care au trait stramosii lor, adica in peninsula Yucatan / Mexicul contemporan.  Astazi traiesc intre 750.000- 1.200.000 de persoane, care vorbesc acest dialect mayaş, care este insa transliterat in caractere latinizate. Evolutia limbii in ilustratia de mai jos:

La fel ca in Orientul antic si Egipt, scribul era extrem de apreciat si se bucura de un statut social privilegiat, si ca in orientul antic, conducatorii sau nobilimea erau extrem de “mandrii” de posesia artei scrisului si isi arata talentele scribale.

Toate inscriptiile erau pictate in primul rand pe vase de argila, special amenajate (ostraca), dupa aceea erau scrise pe hartia de ficus sau smochin si daca era nevoie erau cioplite/sculptate pe diferite edificii sau bazoreliefuri. Avem mai jos o ciorna pe hartie:

Numeralele puteau fi inscriptionate simplu cu ajutorul unor puncte sau linii, sau pictate in forma de capete. De obicei pe hartie erau reprezentate in varianta simpla, pe edificii erau pictate sau sculptate in forma de cap.

Unitatea de baza a limbii mayase, asa cum am mentionat in postarea anterioara, a fost glifa/glif, care putea fi pictata cu prefix, sufix, superfix sau sub fix. Cateodata se folosea si infixul, adica o inscriptionare in  mijlocul glifei/lui, vezi mai jos.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Dupa cateva incursiuni in “viitorul” scrisului ne intoarcem la trecutul lui indepartat, reluand evolutia alfabetului. In ultima postare in aceasta evolutie  O Istorie a Scrisului / 3 – Alfabetul Alfabetul am discutat despre inceputurile scrisului alfabetic si am prezentat aceasta aparitie drept o “rationalizare” a scrisului din semne heroglifice, care reprezentau “interpretari,” la o codificare a acestora in semne care reprezentau aceleasi heroglife, insa care putea fi inscriptionate cu mult mai simplu dar necesitau o “specializare” mai accentuata in cititul lor interpretativ. Pana in ultimii ani, teoria care sustine aceasta aparitie se baza pe faptul ca aproximativ in perioada intre 1700-1800 i.Hr., imperiul Egiptean se extinde spre est/nord-est,  cucerind peninsula Sinai. O populatie semita aflata in Sinai “imprumuta” vreo 30 de heroglife egiptene si le “rationalizeaza” codificandu-le in 30 de semne diferite, fiecare reprezentand un obiect/idee, care vor fi interpretate mai tarziu in consoane lingvistice (limbile semite nu inscriptioneaza vocale).

Deoarece teoriile istorice au “prostul obicei” de a fi demontate, recent au fost descoperite inscriptii “proto-sinaitice” in Egiptul de Sus (sudul Egiptului) in apropierea Vaii Regilor – mortuarul faraonilor. Aceste inscriptii au fost datate cu vreo suta de ani anterior celor descoperite in Sinai, asa ca nu este clar daca Egiptenii au venit in Sinai, sau Semitii au venit in Egipt. Singurul lucru care este insa clar ca alfabetul cel mai vechi in lume (inclusiv Linear A, care nu poate fi exact numit alfabet), este cel Sinaitic/Cananit (cu sau fara particula Proto).

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Discul din Phaistos este un disc din argilă, cu o circumferinta de 17 cm, care a fost descoperit la Phaistos de arheologul italian Luigi Pernier in luna iulie a anului 1908. Discul a fost descoperit  în ruinele primului palat minoic, nu departe de Hagia Triada (Ayia Triada), pe coasta de est a  Cretei. La circa 50 cm deasupra podelei, între oasele arse ale unor jertfe bovine, lângă o tăbliţa (PH-1) scrisă în linear A.

Se pare că situl palatului minoic a fost distrus de evenimentul cunoscut drept “eruptia minoica” petrecuta pe insula Tera (astazi Santorini) intre anii 1627 – 1600 î. Hr. care a distrus o parte din  lumea minoică, fiind resimţit pretutindeni pe malurile Mediteranei Orientale.

Probabil, discul trebuie să fi fost adus la Phaistos ca pradă de război, apoi doar lăsat acolo la păstrare, printre alte obiecte. El nu putea fi mulat, “ştanţat” cu un tipar mobil de hieroglife, apoi ars în cuptor la o dată posterioară anilor 1700 î. Hr., şi probabil nici anterioară începutului anilor 2000 î. Hr. Discul din Phaistos se situează în plină Epocă a Bronzului timpuriu, cu mult înaintea expansiunii maxime, apoi a marii migraţii miceniene cu care se încheie lumea minoică.

Discul contine aproximativ 240 hieroglife de pe ambele feţe. Dintre acestea, câteva au fost şterse, apoi corectate de scribul care le “ştanţa” în argilă moale, una câte una, pe măsură ce compunea textul. Sunt cam treizeci de căsuţe cu trei-patru sau chiar şase glife pe fiecare faţă.

Acestea urmează o traiectorie spirală, in sensul “acelor de ceasornic”. Doar cincizeci de figuri distincte au fost folosite pentru hieroglife. Ele reprezintă “obiecte concrete”  nu idei, schiţând limpede profiluri de corpuri, ori numai de capete umane, peşti, un scut, diverse plante, o bâtă, o navă, etc. Feţele au fost numite A şi B în ordinea în care au fost imprimate, deoarece prima este mai convexă şi mai “contrastată”, fiind gravată în argilă mai proaspătă, mai puţin turtită.

Textul de pe acest disc nu a fost descifrat. Încercări mai mult sau mai putin “ortodoxe ” au fost făcute pentru a propune o lectură a textului său, pe diverse baze, în diferite limbi vechi, de la indo-europene la anatoliene pre-hitite, nord-semitice, etc. Ceea ce este remarcabil din punctul de vedere al datelor reale (şi nu al interpretărilor), este faptul că un număr de grupări de hieroglife sunt în mod caracteristic aceleaşi la începutul căsuţelor. De asemenea unele hieroglife au sau nu au o codiţă sau un fel de virgulă finală, după context. În fine, dispoziţia glifelor pare a urma considerente de înghesuire în funcţie de necesităţile de “aranjament”, descoperite in timpul compunerii textului.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Limba miceniană a fost conservată în scrierea Linear B, compusă din aproximativ 200 de semne şi logograme silabice. Deoarece Linear B e derivat din Linear A, sistemul de scriere al unei limbi minoane nedescifrate (vezi postarea anterioara) şi, probabil, fără legătură cu greaca, acesta nu reflectă complet fonetica miceniană: grupurile consonantice trebuie să fie despărţite ortografic, iar r şi l nu sunt dezambiguizate, nici nu există o dezambiguizare pentru categoriile fonetice greceşti sonor/mut (cu excepţia dentalelor d, t) şi aspirat/neaspirat; l, m, n, r, s de la sfârşitul silabelor sunt omise.

Culegerea de texte ale epocii scrierii greceşti miceniene constă din aproape 6000 de tablete şi cioburi de lut în Linear B, de la LMII până la LHIIIB. Nu s-a găsit nici un monument cu scriere în Linear B sau transliterări în alte sisteme de scriere.

Dacă este autentică, Piatra din Kafkania (Kafkania pebble) datată secolul XVII î.Hr., ar fi cea mai veche inscripţie miceniană cunoscută, descoperita in Grecia continentalâ  şi, astfel, cea mai timpurie dovadă conservată a limbii greceşti. Piatra contine textul “a-so-na / qo-ro-qa / qa-jo”, si desenul unui topor ritual micenian.

Textele de pe tablete gasite in Creta si in Grecia continentala sunt, în mare parte, liste şi inventare. Nu a supravieţuit nici o naraţie în proză, cu atât mai puţin mituri sau poezii. Însă, se pot cunoaşte multe lucruri din aceste inscripţii despre oamenii care le-au produs şi despre Perioada miceniană în ajunul aşa-zisei Epoci greceşti întunecate.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

O introducere despre  istoria culturilor care s-au succedat pe insula Creta; propun postarea de pe Blogul Theo-phyl.

Prima limba care are o istorie scrisa pe teritoriul Cretei este limba Minoică, corespunzatoare culturii cu acelasi nume. Aceasta limba a existat intre Secolele XXIV (EMIII) si XIII i.Hr. Limba Minoică  este o limba logofonetica (Logophonetic),  care face parte dintr-o grupa denumita astazi Eteocretana, vorbita de Minoieni, numiti de Homer, Pelasgoí (engleza- Pelasgians). Istoria acestora coboara in negurile timpurilor, ultimele teorii vorbind despre migranti originari din Egiptul antic.

Linear A a fost scrierea oficiala folosita in inscriptionarea palatelor minoice, obiectelor de cult si sigiliile descoperite de arheologul britanic Sir Arthur John Evans si publicate de el in lucrarea seminala “Scripta Minoa” (1901). In 1952 Michael Ventris a descoperit ca asa zisa derivatie din Linear A, si denumita Linear B a fost folosita drept baza alfabetului Micenian si succesorului sau Proto-Grec (numit si Cretan).

Este clar ca limba Minoică este pierduta astazi si Linear A nu poate fi descifrata decat partial (si  probabil, inexact). Linear A, desi are cateva elemente care pot fi considerate indo-europene nu este o limba indo-europeana. Ca si Sumeriana nu vom sti niciodata sursele ei adevarate.

Linear A se pare ca a fost folosita intr-un abecedar complet in jurul anilor 1900–1800 i.Hr., cu toate ca este clar ca multe semne ale acestui abecedar au fost folosite cu secole in urma.

Prezumtii moderne (nu totalmente acceptate de mine) sustin posibilitatea ca Lineara A Troiana (Trojan Linear A) descoperita de germanul Heinrich Schliemann este asemanatoare cu o inscriptie descoperita in centrul Cretei. O alta asemnare a fost descoperita pe ramasitele de olarie descoperite in localitatea Lahun in Egipt, datate din timpul dinastiei a XII-a sau mai devreme, exact in perioada palatelor pe care am mentionat-o mai devreme (2100–1900 i.Hr.). Linear A a fost compusa din aproximativ 90 de hieroglife.

Una din cele mai vestite exemple de limba Minoică este discul din Phaistos. Acest disc este  din argilă, lat cât o farfurie, nu mai mare decât două laturi de palme (sau 17 cm) în diametru, care a fost descoperit la Phaistos de arheologul italian Luigi Pernier iulie 1908.  Pe discul din Phaistos sunt circa 241 de hieroglife pe ambele feţe ale discului. Dintre acestea, câteva au fost şterse, apoi corectate de scribul care le “ştanţa” în argilă moale, una câte una, pe măsură ce compunea textul. Sunt cam treizeci de căsuţe cu trei-patru sau chiar şase glife pe fiecare faţă.

Acestea urmează o traiectorie spirală, centripetă, în sensul acelor de ceasornic. Doar cincizeci de figuri distincte au fost folosite pentru heroglife. Ele reprezintă “obiecte concrete” iar nu idei, schiţând limpede profiluri de corpuri ori numai de capete umane, peşti, un scut, diverse plante, o bâtă, o navă, etc. Feţele au fost numite A şi B în ordinea în care au fost imprimate, deoarece prima este mai convexă şi mai “contrastată”, fiind gravată în argilă mai proaspătă, mai puţin turtită.

Deoarece discul din Phaistos este “ştanţat” cu un tipar mobil şi nu sculptat cu un calamos în chipul semnelor cuneiforme, el reprezintă una din cele mai vechi “tipărituri” cunoscute până azi. Încercări dintre cele mai fanteziste au fost făcute pentru a propune o lectură a textului său, pe diverse baze, în diferite limbi vechi, de la indo-europene la anatoliene pre-hitite, nord-semitice, etc. Ceea ce este remarcabil din punctul de vedere al datelor reale (şi nu al interpretărilor), este faptul că un număr de grupări de glife sunt în mod caracteristic aceleaşi la începutul căsuţelor. De asemenea unele glife au sau nu au o codiţă sau un fel de virgulă finală, după context. În fine, dispoziţia glifelor pare a urma considerente de înghesuire în funcţie de necesităţile de “paginaţie”, descoperite ad hoc la compunerea textului.

Ne vom reintorce la acesta superba piesa a culturii umane numita Discul din Phaistos, cand vom incerca sa descriem procesul de descifrare.

Despre limba Miceniană (Linear C) si Proto-Greacă in postarile urmatoare.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Asa cum am mentionat intr-o postare anterioara, fiecare tipografie, fiecare maestru tipograf si aproape fiecare oras in care se imprimau incunabule aveau stilul propriu de tipografe (stil de litera, astazi numit font).

Cu timpul s-au dezvoltat tipografe “generice” care erau folosite pentru incunabule care aveau continut specific. 80% din inculabule sunt imprimate in 3 stiluri diferite “lettre de forme,” care erau in mare parte imitatii ale formatului gasit in manuscrisele medievale, “lettre de somme,” pe care le gasim tot in evul mediu timpuriu in majoritatea scrierilor scolastice preparate in manastirile occidentale, si “lettre bâtarde,” numite si “lettre bourguignonne” folosite fiind pentru prima data la curtea ducelui de Burgundia, folosite deobicei pentru acte oficiale. Renasterea Italiana a generat inca doua stiluri de tipografe cele “romane” si cele “italice”. Acest fel de tipografe le cunoastem bine de la calculatoarele personale, in zilele noastre.

Mai jos aveti cateva exemple de incunabule cu tipografe diferite.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Tranzitia de la imprimarea de tipul Xylografie/Litografie, care era bazat pe sculptura “negativelor” in lemn (wood cutting), se petrece extreme de rapid. In mijlocul secolului al-XV-lea se trece la tehnica consacrata in tiparul Incunabulelor cunoscute de noi, numita si imprimarea de tip paleta metalica gravata (forma – metallic engraved plate). Aceasta noua tehnica, in variatii diferite si imbunatatite, ne va insotii pana la descoperirea tiparului “offset” inventat de Ira Washington Rubel in 1903. Metoda de imprimare a Incunabulelor era simpla: (1) aranjarea semnelor tipografice in formatul necesar; (2) imbibarea formatului tipografic cu cerneala si (3) aplicarea colii de hartie pe formatul tipografic si tiparirea ei. Simpla da, dar necesita o intensa munca de pregatire a acestor palete sau forme tipografice, necesara pentru a introduce grafica, ilustratiile si miniaturile si bineinteles colorarea si iluminarea lor. Prima etapa in acest procedeu era prepararea matritelor si a literelor necesare. Aceasta preparare consta in construirea a doua elemente primordiale, primul element era matriţa (matrix) si al doilea perforatorul de litere (punch), vezi in poza de mai jos:

 Pentru a construi  litera, trebuia in primul rand facuta gravura literei dintr-un metal dur, de obicei oţel, aceasta gravura era aplicata contra matritei formand o cavitate in forma literei. Paralel la matriţa si perforator a fost elaborat un dispozitiv care trebuia sa introduca literele eficient si exact. Un element important a devenit cerneala de tipar care trebuia sa fie diferita de cerneala folosit in scrierea manuscriselor. Cerneala manuscriselor, de obicei de culoare bruna-inchis, se innegrea cu timpul pe pergamentul manuscrisului. Aceasta cerneala era produsa din carbuni pisati (funingine), amestecati cu gumă arabică (secreţie a unei specii de salcâm – Acacia senegal) si cu clei de origine animala si putea fi folosita eficient din cauza metodei de imprimare si a materialului imprimat (hartia). Metoda de imprimare initiata de Gutenberg necesita impact intre paleta tipografica si hartia folosita. Acest impact trebuia sa se produca fara a “mazgali” coala de hartie, necesitand si o uscare mult mai rapida decat in procesul de scriere manual. Compozitia cernelii a fost un mare secret al tipografului; astazi cunoastem compozitia, insa nu cunoastem exact care erau proportiile acestei compozitii. Cerneala “Gutenberg” era compusa din funingine, ulei de in, ulei de nuca, terebentină, rasina de pin si pudre de cimbru. Aceasta compozitie ne ajuta sa identificam si astazi Incunabulele originale. Al treilea element in procesul de tiparire era tiparul propriu zis, adica aplicarea si presarea colii de hartie pe formatul tipografic.

Pentru amuzament, prototipul presei lui Gutenberg sunt teascurile,  cu care se producea vin in secolul al XV-lea. Dispozitivul de presare fiind identic, singura diferenta fiind numai recipientul care continea strugurii, care a fost schimbat cu paleta tipografica.

Cu timpul, spre sfarsitul secolului XVI, s-au produs doua schimbari importante, au aparut casetele tipografice, care contineau literele culese si formau un rand intreg dintr-un text tipografiat si o presa tipografica, numita si presa de lemn cu surub (“common wooden hand press with screw”), presa care a functionat din perioada incunabulelor si pana prin anul 1830.

O ultima postare va urma, despre incunabul, in care vom descrie  colorificarea si iluminarea incunabulelor.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Majoritatea Incunabulelor aveau specificatii stricte, chiar daca forma lor era diferita si specifica locului de imprimare, maestrului tipograf sau textului reprodus. In postarea de astazi ma voi ocupa de cateva componente specifice legate de structura incunabulului.

In primii ani, incunabulul nu era decat o reproducere tiparita a manuscrisului; in ultima lui perioada, adica cele tiparite spre sfarsitul secolului al XV-lea se diferentiau serios de formatul clasic, incepand sa semene cu ceea ce numim noi astazi carti. Vom incepe sa descriem cateva componente importante pentru a intelege evolutia.

Colofonul (Colophon) – este o “mostenire” a manuscrisului. Deoarece manuscrisul nu avea coperti, el fiind pastrat intr-un invelis lucrat artistic sau intr-o caseta decorativa, colofonul era postat la sfarsit, cuprinzand toate datele manuscrisului, autor, titlul, data productiei respective, beneficiarul. La colofonul incunabul s-au introdus bineinteles, date specifice cum ar fi, cantitatea copiilor imprimate si lista beneficiarilor si/sau a “sponsorilor” editiei.

Paginalul titlului – paginal de titlu in manuscrise indica de fapt integritatea manuscrisului, adica indica faptul ca inceputul textului este imediat dupa aceasta pagina. Pagina titlului a evoluat in secolul al XVI-lea in coperta cunoscuta de noi pana in zilele noastre. Incunabulul avea o pagina de titlu asemanatoare cu cea a manuscrisului, cateva exemple mai jos.

Rubrica – asemanator manuscrisului, incunabulul se foloseste de rubrica ca antetul fiecarei sectii, capitol sau parti din carte. Acest antet era subliniat cu o linie colorata sau pictat ca miniatura (de obicei rosie, de aici si derivatia de rubrica, latinul -  “ruber”).  In tehnica de imprimare initiala a incunabulului, locul era insemnat si lasat la procesare manuala dupa tiparirea textului integral al cartii.

Decoratia marginala (Umrahmung – ilustratii) – Decoratia marginala prezenta de obicei la inceputurile unor capitole sau ca insotitoare a unora importante era pregatita inaintea tiparirii textului si aplicata dupa tiparire. La inceputurile incunabulelor era folosita sculptura in lemn care se dovedea mult mai eleganta, dar mai putin eficienta la tiraje mai mari. Spre sfarsitul perioadei s-a trecut la gravura metalica mai putin eleganta, dar mult mai eficienta la tirajul sporit. Din punctul meu de vedere, gravura metalica indica unul din cele doua puncte de divergenta din care cartea va deveni produs “industrial” de “larg consum.”

Maine vom discuta despre cel de al doilea punct de divergent si vom discuta de inca cateva detalii importante. In postarea de poimaine voi arata intraga procedura a imprimarii incunabulelor, inclusiv echipamentul.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Dupa ce am facut o introducere rapida a Incunabului am fost intrebat de doi dintre cititorii mei de ce 1501, si de ce (totusi) tiparniţa lui Macarie la mănăstirea Dealu care a imprimat in 1508 “Liturghierul lui Radu cel Mare” nu poate fi considerata Incunabul. Am folosit anacronistul tiparniţa pentru ca ceea ce am avut noi la manastirea Dealu a fost o imprimerie extrem de rudimentara si nu o tipografie care putea imprima Incunabule, asa ca draga Fini chiar daca “Liturghierul lui Radu cel Mare” ar fi fost tiparit, sa zicem in 1480 tot nu ar fi fost Incunabul ci ar fi fost xylograf (xylograph) adica o “carte bloc” . Tehnica de imprimare bloc necesita  sculptura in lemn a intregii pagini. Imprimarea paginii se putea face numai pe o singura foaie (exact ca imprimarile pe imprimantele mai ieftine in zilele noastre), foile fiind lipite dupa imprimare pentru a obtine o pagina din doua foi suprapuse prin lipire.

Aceste xylografe sunt cunoscute in lumea moderna pe numele lor artistic, adica litografe. Primele xylografe au fost folosite in China mult inaintea lui Hristos si au ajuns in Europa de la arabi, prin negustorii evrei pe la inceputul secolului al XV-lea. Personal nu le numesc litografii deoarece contineau text si erau considerate “mestesugaresti” si nu artistice, desi personal le consider culmea artei. Primul Xylograf/Litografie cunoscut/a in Europa a fost imprimat/a in 1418, adica 37 de ani inaintea lui Gutenberg si se numea “Sf. Maria cu Pruncul  si cei 4 Sfinti” (“Virgin and Child with Four Saints”); din nefericire, acesta opera este data disparuta desi se stie unde se afla si cum a ajuns acolo (pivnitele muzeului Ermitaj, St. Petersburg). O alta opera nemuritoare obtinuta prin aceasta tehnica este Biblia pauperum (Biblia saracilor), nume de loc intamplator, fiind imprimata pentru locasurile de cult care nu-si puteau permite un manuscris.

Vedeti voi, multe opere de arta de acest fel au disparut dupa cel de-al doilea razboi mondial, in special din teritoriile care au fost cucerite de vecinii din rasarit. O parte au fost “imprumutate” pentru vesnicie de acesti vecini si o alta parte a fost transportata clandestin in alte pivnite, la Roma pentru “pastrarea” lor, tot pentru o vesnicie. Asta ca sa nu vorbim de ceea ce au jefuit inaintea lor nazistii, opere aflate astazi in colectii particulare raspandite in mai toata lumea, bineinteles ca mare secret in asteptarea disparitiei fizice a stapanilor de drept sau a urmasilor lor directi. Pot sa va comunic, bineinteles in secret, ca si in Romania sunt acest fel de colectionari care in nici un caz nu doresc  sa fie mentionati, desi multi din ei sunt persoane foarte publice (pentru mai multe date referitor la situaţiei incunabulelor din România, aveti un link aici ).

Pentru Dumitru Agachi, un alt mic raspuns. Daca ai sa cauti in majoritatea enciclopediilor moderne, inclusiv in cartea publicata in Romania, si despre care am vorbit mai sus, prezentarea acestei perioade are un sfarsit de felul: “impartirea a fost arbitrara, si perioada 1445-1501, a fost delimitata tot arbitrar. GRESIT. Cautand ca si tine raspunsuri, cred ca le-am gasit tot in doua carti vechi. Prima este a lui Ames, J. Typographical antiquities – Antichitati tipografice (Londra, 1749), a carei prima pagina o poti viziona mai jos, si o a doua a lui Horne, T. H.- An introduction to the study of bibliography – O introducere in Studiile Bibliografice (Londra, 1814), din care redau tot mai sus o pagina imprimata Xylografic din Biblia Saracilor (Biblia pauperum); vom vedea imediat ca anul 1500 a insemnat intrarea plumbului in tipografie. In acest an a fost introdus plumbul ca material de baza (mai usor cizelabil si reciclabil) in tipografie. Bineinteles acest lucru a fost uitat in timp si mentionat numai in lucrari de mare profesionalism  si uitate la randul lor. Din nefericire, istoria nu se ocupa  niciodata cu lucrurile marunte, care sunt intodeauna extrem de interesante.

Ca sa ne intoarcem la treburile noastre, va pot spune ca ambele tehnologii au supravietuit impreuna destul de mult timp, totusi cam prin 1480-90, Xylografia /Litografia, dispare din imprimarea cartilor, dedicandu-se operelor de arta si evoluand pana in zilele sub titulatura artistica de litografie. 

Ne vom intoarce la Incunabul in postarea imediat urmatoare. Va multumesc pentru intrebari, pentru ca fara ele nu as fi vorbit despre aceasta perioada sa zicem de alternative tehnologice. Inca o data importanta intrebarilor sau a comentariilor voastre este cruciala. Informatia exista, ea este insa discutata intodeauna in contextul interesului cititorului.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Pentru a intelege  mai bine o parte din terminologie propun o citire (sau o recitire),  aici

Incunabul-ul este un exemplar dintr-o carte tipărită, sau oricare alta imprimare (tiparirire), poate fi chiar o singura pagina , care a fost tiparit în primii ani ai introducerii tiparului (exact si numai intre 1455  si 1501).  Primul incunabul recunoscut este Biblia tipărită în jurul anului 1455 de Gutenberg, fiind considerată prima carte tipărită din Europa. S-au păstrat doar patru exemplare complete.

Numarul de titluri publicate in anul 1480 a ajuns la 1000, pe la inceputul anului 1700 vorbim de 3000 si pe la inceputul secolului al XIX-lea (1800 plus) se putea vorbi de circa 5000 de titluri europene. Pana la mijlocul secolului al XIX-lea cand a fost introdusa tipografia (tiparniţa) cu aburi, tiparitul se facea manual.

Intre 1455 si 1501 nu a fost tiparit nici un incunabul pe teritoriul Romaniei (inclusiv Transilvania). In anul 1508 a apărut prima carte tipărită în Ţara Românească din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. Prima tiparniţa a sosit în Ţara Românească, adusa de Macarie, care şi-a instalat tiparniţa (tipografia) la mănăstirea Dealu, unde unde  scoate Liturghierul lui Radu cel Mare. Primul titlu laic a fost redactat si tiparit intre 1518 – 1521 si a fost,  “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, considerata pana astazi cea mai importantă operă a literaturii române în limba slavonă. In 1542,  Macarie, episcopul Romanului, a terminat într-o primă variantă “Cronica Moldovei de la moartea lui Ştefan cel Mare” el fiind primul care a urmărit să dea o formă literară operei istorice. Dupa definitia de mai sus  este clar ca nu exista un incunabul romanesc.

Controversa cine a fost de fapt inventatorul tiparului, a tinut sute de ani. Adevaratul inventator al tiparului NU a fost Johann Gutenberg (c.1400-1468), ci olandezul Laurens J. Coster (c.1370-1440) si prima carte tiparita nu a fost Biblia lui Gutenberg ci o carte de gramatica a lui Laurens din Haarlem in 1442, cu trei ani inaintea lui Gutenberg. Istoria scriindu-se nu cum a fost ci cum se doreste, majoritatea oamenilor il vor considera pe Gutenberg inventatorul tiparului, desi istoric vorbind, el nu este.

Perioada Incunabului este perioada in care s-au nascut standardele tipografiei care au sa insoteasca aceasta nobila arta mestesugareasca pana la mijlocul secolului XX. In aceasta perioada tranzitorie au aparut tipurile diferite de litere (ceea ce numim astazi FONT sau Type Face) au aparut primele standarde de asezare a textului si integrarea imginilor grafice in corpul textual, si bineinteles au aparut abrevierile si semnele de corectare. Au aparut incipitul (prima litera a unei rubrici ca parte din ea) si explicitul (prima litera a unei rubrici in afara ei).

Tipurile diferite de litere (tipo-grafia, de aici avem denumirea meseriei) erau absolut caracteristice unuia si numai unuia din mesterii tipografi, mai mult daca un mester tipograf se muta in alt oras el isi schimba tipo-grafia (vezi cazul mesterului olandez Leuu care trecand din Amsterdam in Gooda si-a schimbat formatul literelor.  

Toata grafica era facuta  prin sculptarea literei sau a graficei sau a imaginilor in lemn (imprimare butuc – wood cut printing), ce lume, ce frumusete, ce invidios sunt pe acei mari mesteri. Uitati-va cu atentie la detalii, sunt unice si nu le veti gasi nicaieri. Maine continuam cu istoria Incunabulului.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Din nefericire aceasta perioada extrem de importanta in istoria culturii universale este extrem de putin cunoscuta publicului si poate nici nu prezinta prea mare interes (din frecventarea postarii anterioare, pot sa-mi dau seama), desi tot ceea ce numim noi astazi carte s-a nascut atunci si a ramas cam la fel, cu foarte putine schimbari pana in zilele noastre. In evolutia “memoriei vegetale”, asa cum este ea denumita de Umbert Eco nu exista perioada mai semnificanta decat aceasta perioada. Tiparul care a proliferat opera scrisa a constituit o revoutie tehnologica si nu una mentala. Revolutia mentala s-a petrecut in perioada descrisa in prima postare, referitoare la “Cultura Manuscrisului”, cea tehnologica in perioada urmatoare, si Renasterea este numai o sinteza intre cele doua.

Sfarsitul Evului Mediu este marcat de finalizarea procesului sincretic intre culturile iberice necrestine si crestinismul umanist occidental. Tot ce putea fi luat, a fost luat si transformat in “cultura europeana”  de care avem parte toti si in zilele noastre. Daca exista un decalaj (voi credeti ca exista? ) intre vestul si estul Europei, el s-a nascut atunci. Acei 200 de ani care lipsesc in mentalitatea est-Europeana sunt acei 200 de ani care nu au existat in estul-Europei. Sirul de imparati slabi si prosti de care a avut parte Bizantul in acea perioada, impreuna cu birocratia si coruptia bizantina, care pana la urma au dus la caderea imperiului bizantin, au fost principala cauza a indepartarii culturale si mentale intre estul de vestul continentului.  Victimizarea istorica, “vai, noi am tinut pieptul Otomanilor” nu tine, in secolul al XIII-lea turcii Otomani nu erau la Dunare.

Ce s-a intamplat in aceast exceptionala perioada premergatoare tiparului si Renasterii: (1) au aparut aproape toate “meseriile” legate de productia si comercializarea cartilor; (2) a aparut prima “metodologie” de productie combinata a cartilor; (3) a aparut structura cartii pe care o cunoastem astazi: 3.a.) cuprinsul (tables of contents); 3.b.) lista capitolelor; 3.c.) titulatura si numerotarea ei (running headlines); 3.d.) numerotarea paginilor cu numere arabe (1,2,3…); 3.e.) indexul de subiecte; (4) a aparut  profesia de ortograf, care trebuia sa se ocupe de ortografia corecta a textului si care trebuia sa-si “faca treaba” dupa conventii stricte, cunoscute tuturor si cel mai important, felul in care aceste corectii trebuiau SA fie incluse in manuscrisul deja scris.  (5) au aparut addenda si anexa prin care se puteau actualiza manuscrisele si in sfarsit au aparut eratele in scopul folosit si in zilele noastre.

Cel mai important lucru insa, a fost introducera masiva a hartiei ca inlocuitor al pergamentului. Din nefericire calitatea proasta a acestei hartii a fost principala cauza din care nu s-au pastrat multe manuscrise din aceasta perioada. Se poate discuta inca mult despre ce s-a intamplat in aceasta perioada, din nefericire nu vad interesul public, asa ca dupa o ultima continuare, in care vom discuta despre Incunabule (sing. Incunabulum pl. Incunabula) ne vom reintoarce la paleografia antica si vom continua din cand in cand sa prezentam editii facsimile de toate felurile.

This work is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-Share Alike 3.0 United States License.

Cultura Manuscrisului este perioada marcata de aparitia curentului religios Devotio Moderna (dupa Conciliul Lateran din 1213) si pana pe la vreo suta de ani dupa  dezvoltarea tiparului (1440). Aceasta perioada se caracterizeza prin dezvoltarea a doua meserii care ne insotesc pana in zilele noastre cea de librar si cea de papetar, cu mici modificari, bineinteles. Aceasta perioada este caracterizata de o schimbare in felul in care erau produse manuscrisele si incepe comercializarea lor. Secolul 13 gaseste in Paris o populatie literata neclericala suficient de avuta pentru a-si procura manuscrise cu o literatura religioasa si nereligioasa. Venind din zona iberica (islamica) apar operele traduse ale clasicilor greci, legende si literatura romantica-cavalereasca. Aceste produse literare nu puteau fi difuzate in nici un caz de manastirile catolice apusene. Existand cerinta si mijloacele financiare, s-au creat ateliere in afara manastirilor, in care cativa scribi si ilustratori produceau aceste manuscrise laice si religioase.

Nu cunoastem exact mecanismul asocierii si nici relatiile intre ei si manastirile care totusi detineau monopolul scrierilor religioase, dar stim ca meseria de Librarius  era ceva care reunea meseriile de scrib, librar (vanzator de manuscrise) si bibliotecar. O alta meserie, cea de stationarius (se poate traduce in romana, papetar in engleza stationary este sinonimul romanesc al papetariilor) reprezentata de cei care procurau materiale de scris (la inceput pergament si dupa aceea hartie) dar ei erau si procuratori de surse literare si de fapt erau distribuitori de lucrari (‘’proiecte”) pe care librarii trebuiau sa le execute. Deoarece producerea unui manuscris in totalitate era greoaie si ineficienta, s-a elaborat o metoda in care un manuscris era “descompus” in fascicole si copiat de mai multi scribi-copisti (mai tarziu studentii de la universitati).     Aceste “fascicole” numite “peciae” erau compuse de obicei din 4 coli folio (aproximativ 8 pagini in zilele noastre). Fascicolele erau vandute sau inchiriate studentilor si profesorilor. Cumparatorul care nu era afiliat unei universitati nu le putea cumpara decat in intregimea manuscrisului. Regularizarea afacerilor cu manuscrise era in totalitate in responsabilitatea universitatilor. Librarii si papetarii erau primiti numai sub juramant (religios) ca vor copia exact continutul cartilor fara nici o schimbare de continut, si in special in totalitatea lui. Acesti oameni depuneau o garantie baneasca substantiala si nu puteau fi schimbati decat dupa moartea lor, cu urmasii lor directi.

In 1307 Filip al IV-lea “cel Frumos” (Philippe le Bel) instituie pentru prima data in istorie o taxa de 4% pe care noi o numim astazi TVA,. Singurii care nu vor plati aceste taxe sunt acesti mestesugari ai cartii si universitatile care-i supravegheau. Preturile manuscriselor erau fixe si profitul fixat la 3 % din valoarea proiectului.  In atentia guvernantilor de doi bani si “producatorilor” de carti din zilele noastre.

Cateodata chiar mi-e dor de putin feudalism in locul democratiei “populare”. In postarea de maine vom discuta despre traditiile care s-au nascut atunci si dainuiesc pana in zilele noastre si despre “Revolutia Hartiei” si impactul ei in cultura occidentala.         

Bibligrafie:

Barker, Nicolas A Potencie of Life : Books in Society : The Clark Lectures 1986–1987, British Library Studies in the History of the Book. London: British Library, 1993.

Rouse, Richard H., and Mary A. Rouse. Manuscripts and Their Makers : Commercial Book Producers in Medieval Paris, 1200–1500. 2 vols, Illiterati Et Uxorati. Turnhout, Belgium: Harvey Miller, 2000.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Tablita de ceara a fost probabil una dintre cele mai vechi si cele mai folosite ustensile de scris din istoria omenirii. Extrem de putine societati nu s-au folosit de aceast ustensila  extrem de utila. Timp de 40 de secole tablita de ceara a folosit ca un material auxiliar pentru a inscriptiona date provizorii, care dupa folosirea lor erau inscriptionate pe un material mai scump, insa mai durabil (pergament, papirus sau hartie). Primele tablite de ceara au fost descoperite in Orientul Mijlociu datand din timpul lui Saragon din Akkad (sec XXIV i. Hr), bineinteles fara posibilitatea de a descifra inscriptionarea lor si ultimele folosite dateaza din secolul al XIX-lea in Franta (1860- piata de peste din Rouen).

Ceara folosita era produsa din ceara naturala (de albine), uneori amestecata cu seu sau clei animal si cu pigment colorant (majoritatea tablitelor au fost lasate in culoarea originala a amestecului amintit) de obicei de culoare inchisa.

Din cunostintele noastre arheologice stim ca aceste tablite rezistau si la temperaturi de 65 grade Ceslius. Inscriptionarea se facea cu ajutorul unei daltiţe numite Stylus. Numele tablitei de ceara era in Latina,  tabula. De aici expresia  “tabula rasa“, adica tablita stearsa – un nou inceput.

In evul mediu, majoritatea inscriptionarilor administrative, calcule sau educatia scolastica s-au facut cu ajutorul acestor tablite. Tablitele erau de fapt de la 2, 4 , sau 6  suprafete de lemn cu ceara in formate si marimi diferite legate intre ele, cu sau fara coperti. S-au gasit coperti extrem de elegante din fildes, argint sau chiar aur.

În jurul anului 200 î.Hr. hârtia are folosită deja în China, pe atunci confecţionată din cârpe de mătase. Demnitarul chinez Tsai Lun (48-118) a inventat hârtia în varianta ei mai modernă, materialele de bază fiind cânepa, ţesătura şi bumbacul amestecate cu apă, transformată în pastă şi întinsă pe o foaie, mai tarziu au fost schimbate desurile textile cu miezul arborelui de dud, din care se obtinea aceasi pasta printr-un procedeu simplificat.  Un document indică precis că hârtia, a fost descoperită în anul 98, însă procedeul de fabricare a fost ţinut secret până secolul al VIII-lea, când Samarkandul care era un centru însemnat de producere a hârtiei a cazut in mainile musulmanilor.

Hârtia a ajuns în Bagdad în 793, în Siria şi Egipt în cca. 900 şi în Africa de Nord puţin după aceea.  În Europa hârtia a ajuns târziu, abia prin anii 1100 iar prima fabrică de hârtie din Europa este deschisă în 1150 la Xàtiva in Valencia, Spania Islamica.  Mai târziu au apărut fabrici şi în Franţa, Germania, Anglia. Din nefericire, bigotismul catolic din Europa medievala a intarziat folosirea masiva a hartiei in Europa. In 1221 d.Hr. Imparatul Frederick  al II-lea cel mai puternic om din Europa acelor vremuri, declara ca tote documentele scrise pe hartie sunt nerecunoscute si nu pot fi validate. Paralel cu aceste mizerii ale Europei occidentale, in China era folosita hartia igienica produsa din paie de orez incepand cu secolul al VI-lea (Needham, Volume 4, p. 123) si banii de hartie numite Jiaozi  (bacnote) au inceput sa fie folositi in mod curent din secolul al X-lea.  

Desi au fost construit fabrici de productie a hârtiei pe tot cuprinsul Europei, marea majoritate a cantitatii de hartiei ajungea inEuropa din Imperiul Otoman pana la sfarsitul secolului al XVII-lea. Pe teritoriul Tarilor Romanesti, primul act oficial scris pe hârtie este dat de Mircea cel Bătrân Mănăstirii Tismana în anul 1406, iar în România primele fabrici s-au construit în 1539 la Sibiu şi în 1546 la Braşov. Despre cerneala si instrumentele de scris in postarea urmatoare.

Despre Pergament vezi aici

Papirusul este un material produs din seva plantei numita popular  cu acelasi nume,  botanic fiind cunoscuta sub numele Cyperus papyrus.  Aceasta planta creste de obicei intr-o clima calda, in regiunile umede sau mlastinoase. Delta Nilului fiind perfecta din ambele puncte de vedere, a fost un loc propice pentru cultivarea ei. Planta, ajungand la circa 2 m inaltime, se poate utiliza in fabricarea multor obiecte casnice, rogojini, captuseli de perete sau mici ambarcatiuni. Metoda de fabricare a papirusului pentru scris este descrisa detaliat de Plinius cel Bătrân (lat. Plinius maior) in cartea sa “Istoria Naturala” (Naturalis Historia). Dupa Plinius, plantele erau taiate la o dimensiune de vreo 40 de cm, cojite si tinute umede pana la limita putrefactiei. Dupa acest proces erau intinse pe lespezi si presate cu un fel de facaleţ, pana ajungeau la un format de folie subtire. Aceasta folie subtire era suprapusa pe o alta folie fabricata asemanator. Ambele folii erau presate pentru a se contopi si a ajunge la o grosime si o suplete perfecta pentru inscriptionare. Dupa un proces de uscare, care dura inca o zi sau doua, aceste “pagini” erau finisate prin lustruire cu ajutorul unei pietre perfect rotunjite. Maiestrirea producerii papirusului consta in alinierea perfecta a fibrelor pentru a produce o suprafata omogena necesara inscriptionarii.  Papirusul a fost folosit continuu de la prima dinastie Egipteana (sec XXIX-XXX i.Hr) si pana aproximativ in secolul XII d.Hr. in imperiul Bizantin. Ultima bula papala scrisa pe papirus a fost cea din anul 1022 de Papa Victor al II-lea. Dupa secolul al XII si pana pe la sfarsitul secolul al XIV-lea d.Hr majoritatea documentelor au fost scrise pe pergament. Hartia a fost introdusa de Arabi in peninsula Iberica numai in secolul al X-lea si a inceput sa fie folosita curent pe teritoriul Europei numai din secolul al XIV

Despre Papirologie (Papyrology) – Papirologia este o ramura a arheologiei / epigrafiei  care se ocupa cu studiul literaturii antice, corespondentei sau a arhivelor de orice fel inscriptionate pe papirusuri. Deoarece in universul Egiptean si Greco-Roman, si dupa aceea si al celui Islamic, papirusul a ocupat un loc de frunte, aceasta disciplina este extrem de importanta. Papirologia se ocupa si cu inscriptionarea, monitorizarea si prezervarea acestor rare obiecte care contin valori incomensurabile ale culturii umane. Catalogarea papirusurilor se face dupa anumite standarde, care au fost definite si cunoscute sub titlul “Leiden Conventions”, care au fost stabilite in 1931, la universitatea din acest oras olandez.

Frunze de Palmier (Palm Leaf)

Frunzele de palmier au fost folosite ca material de inscriptionare in locatiile in care nu se putea cultiva papirus. Desi majoritatea manuscriselor  provin din India si Tibet, au fost descoperite manuscrise si in Malaezia, Gambodgia si Tailanda. Acest material a fost folosit pentru prima data in Palmira (Palmyra), orasul palmierilor, situat la 250 de kilometri in nordul capitalei siriene Damasc. Palmierul din care se prepara aceste folii de inscriptionare se numeste Palmier Talpiot (Corypha umbraculifera) si creste aproape peste tot in zonele in care palmierul se poate acomoda. Tehnica de preparare a acestor folii a disparut din nefericire in secolul XIX, cand a fost inlocuit total cu hartia. Exista o probabilitate ca modul de preparare a fost prezervat in manastirile Tibetane, care insa nu-l prea divulga. Cel mai faimos manuscris pastrat in aceasta forma este “Manuscrisul Medical Tamil” o capodopera a medicinei antice Indiene. 

Amatl (Spaniola: amate sau papel amate)

Amatl este un material de inscriptionare apropiat hartiei, care a fost folosit in America meridionala si de sud. Acest material a fost fabricat prin fierberea miezului copacului de smochin (ficus sycomorus), pisarea si nivelarea lui in folii subtiri. Acest material a fost folosit timp indelungat de catre populatia indigena, chiar dupa cucerirea spaniola. El a incetat de a fi folosit la inceputul secolului XX. Cel mai vestit document produs pe acest material a fost asa numitul “Codex Huexotzinco” care a folosit ca jalba impotriva administratiei coloniale spaniole intr-un proces intre indigenii fosti aliati ai lui Cortez impotriva lui Moctezuma, regele Aztecilor. Acesti indigeni au fost aspru prejudiciati de spaniolii colonisti desi le-au fost aliati. Cortez a initiat acest proces ajutandu-i pe indigenii fosti lui aliati sa-l si  castige (Carol –I al Spaniei 1538).

In postarea urmatoare ne vom ocupa de istoria hartiei si a cernelii.