Mă urăşti, deci exist
Excesul urii de sine

Aşa cum mulţi ne încărcăm în viaţă de păcatul iubirii de sine, alţii dintre noi, depăşindu-ne aşteptările pămînteşti, se pricep bine în a se urî pe sine. Ura de sine devine astfel după ce iubirea de sine eşuează în a-şi face culcuş în sufletul omului. Vă daţi voi seama ce năpastă a căzut asupra celui care nu se poate iubi? Veţi zice, pesemne, că, în egală măsură, nici nu s-ar putea urî, ura şi iubirea fiind două sentimente (de afecţiune sau duşmănie) care se construiesc, fără îndoială, în alteritate. Prin ceilalţi ne dăm seama dacă ne iubim sau urîm. Cînd, din partea celor care ne însoţesc prin viaţă, dovezile de căldură sufletească lipsesc, nu ne rămîne decît să cădem în starea extremă opusă, adică ura. Un sentiment de auto-denigrare care se hrăneşte din stările celor cu care urîtul (pentru că da, cineva se urîţeşte înzecit, atît fizic, dar mai ales sufleteşte atunci cînd respiră numai ură) îşi poartă alteritatea. Ura se transmite mai uşor decît iubirea, pentru că a existat şi există în om chiar de la naştere, sub forma unor instincte primare de auto-conservare şi bine propriu. Aşa că cel care se urăşte pe sine va încerca să extragă veninul dispreţului din ceilalţi de fiecare dată cînd un prilej se va ivi. Însă această flagelare e mereu întreruptă de stări contradictorii: cum mă mai pot urî cînd sînt persoane care îşi numără secunde, minute, ore din viaţă vorbindu-mi, alintîndu-mă, certîndu-mă, alinîndu-mă? Dar un cuvînt rostit care nu se citeşte într-un afect pozitiv îl face pe urît să revină în acelaşi loc, într-o angajare sisifică ce, într-un final, cînd o fi acela, nu-l va obosi, ci-l va omorî. Fără ca măcar să ajungă să ştie ce-ar fi fost iubirea de ceilalţi.

1. Putem compara viata cu o frumoasa de viţă de vie umpluta cu struguri … Aceste plăceri compacte şi cu gust de fructe? …
   Aceasta pare a fi viaţa noastră atunci când avem şaisprezece ani, fiecare dintre  struguri este o afectiune, un linguşitor, un credincios, un prieten, o sută de prieteni, rude, prieteni …
   Un buchet minunat de emotii ambalate, la fel ca pe struguri de viţă de vie de viata … Prieteni care ne-au ranit si noi a trebuit să-i  indepartam  … Sau poate că oamenii care au furnizat afecţiunea şi încrederea, am avut o desconsiderare, obraznica inselare … Şi viaţa merge călare pe timpul său …
   Imaginaţi-vă acum că sunteţi o viţă de vie plina cu struguri,  care  s-au pierdut treptat, mai mult şi mai mult, acesti strugurii au fost inpartiti  inechitabile , ai rupt şi tu câteva boabe , mie mi-au ramas, doi! …
   Gelozie şi trădare a lăsat câtiva struguri pe viţă de vie, câţiva prieteni reali …
   Dar iubirea adevărată este  incert valorata  …
   Viata este înţelepta, cât de inutil este pierduta. Nimic nu merită sa  dispara.
   Ceea ce  nu trebuie sa uitam este faptul că … Afectiunile adevărate de reciprocitate, pe care le găsim în viaţă, sunt valoroase tocmai pentru că nu au fost atât de mult …



Lumea intr-un bob de strugure…asa isi povesteste Eliade una din amintirile cele mai dragi ale copilariei..fiecare dintre noi traieste in propria lui boaba de strugure; vedem viata in irizatii verzui, sau galbene, sau poate rosii singerii – doar sint atitea soiuri de struguri, nu? vita mea este din aceea parfumata, cu struguri rosii cu reflexe negre, tamioasa?! – si-atunci, lumea mea capata in lumina soarelui culorile curcubeului…
Dar culoarea sublima care imi cuprinde pielea, parul, ochii, dragostea, dorul de tine, culoarea aceea fierbinte apare doar toamna, cind casa mea din strugure isi poleiaza acoperisul si ferestrele si gradina plina de flori si fluturi in rosu cu reflexe negre… ma simt ca un miez de lumina care explodeaza si te-nvaluie ca un abur fierbinte, mingiindu-te cu stropii ei puri, calzi, radiindu-ti dragoste si iubindu-te violent, violet, singeriu…

Aşa numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul iubirea de sine: „primul pui al diavolului”. E cea laltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura mândriei, puiul necurat. Împotriva ei  ne-a cerut Mântuitorul hotârârea lepădării de sine, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9,23). Lepădarea aceasta însă o poate face numai cel ce s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu. Sau altfel zis: pe cel ce l-a ajutat Dumnezeu să iasă din legă turile dinafară ale iubirii de lume, îl ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine.

Ca să treci cu bine peste piedica a doua, care eşti tu însuţi, iată că sporeşte Dumnezeu dragostea Sa către tine şi sporeşte şi dragostea ta de Dumnezeu, pe măsura piedicii din cale.

Într-adevăr, această iubire trupească de sine, primul pui al diavolului, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate arde şi desăvârşit s-o facă scrum. Obişnuit, noi nu prea putem să ştim în câtă primejdie ne bagă iubirea de sine, dar putem deduce după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care, cu iubire, ajutând mântuirea noastră, îngăduie încercări, ceartă şi ocări asupra noastră, ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, că altfel nu putem muri nouă înşine (Galateni 2,19), ca să viem lui Dumnezeu. De aceea toţi Părinţii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată năpăstuirea, ca pe unele ce ucid puii de drac şi mai mult folos aduc de la Dumnezeu.

Cei ce, cu darul lui Dumnezeu, se izbăvesc şi de legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine, se mărtu risesc şi sunt: străini şi călători aici pe pământ (Evrei 11,13). De aceea „suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din Ceruri” (II Corinteni 5,2). Iată de ce, prin sfatul dreptei socoteli, trupul trebuie stins, veştejită floarea lui în lumea aceasta, iar faptele lui vicioase omorâte (Romani 8,13). Stau mărturie cuvintele Mântuitorului, când zice: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde; iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o”(Matei 10,39). înţelegem că-şi va pierde viaţa cel ce ţine la felul lumesc şi trupesc al vieţii. Sub altă formă auzim acelaşi cuvânt, grăind: „Cine va voi să-şi mântuiască sufletul î1 va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui”(Marcu 8,35). Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care s-a nărăvit cu viaţa cea trupească, încât sufletul multor oameni n-ar mai vrea să moară trupul, aşa de tare s-au învoit şi s-au legat cu plăcerea de lumea aceasta. Ar vrea să fie veşnică viaţa aceasta. Poate că şi de aceea a lăsat Dumnezeu viaţa aceasta aşa de necăjită, ca să ne mai şi săturăm de ea. Deci, mai fericiţi sunt săracii (Luca 6,20) ca bogaţii. Căci zice bogatul: „Acum, suflete, ai multe bunătăţi adunate pe mulţi ani: mănâncă, bea şi te veseleşte.”iar pentru o atare socoteală Dumnezeu i-a zis: „nebun” (Luca 12,20).

Deci, ca să ne mântuim, trebuie să ucidem în clinarea sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea, cu trupul şi cu avuţia, care, toate, aici rămân. Dacă nu ardem această înclinare a sufletului spre lume, întreg sufletul se pierde.

Sunt alţii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe osteneli,ştiut fiind că şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă, mândria, iar când scapă de aceste bucurii mincinoase, şi-i dăruieşte Dumnezeu cu adevărat bucurii duhovniceşti, se îndrăgostesc de propriul lor suflet, că iată se face curat. Şi sufletele acestea se sting şi se pierd. Bucu ria neînfrânată, chiar cea din daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit desăvârşit din împărăţia ispitelor. Sufletul care se mântuieşte este acela, care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu; e sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lume. Viaţa şi dra gostea lui întreagă este numai Dumnezeu, Care-1 face să uite de sine, iar când revine la lumea aceas ta, se urăşte pe sine. Sfântul Ioan, Evanghelistul, prinde tocmai această a treia treaptă a luptei cu sine însuşi după acelaşi cuvânt al Domnului, zicând: „Cine îşi iubeşte sufletul său, îl va pierde; iar cine-şi urăşte sufletul său în lumea aceasta, îl va păstraspre viaţa veşnică”(Ioan 12,25). De am străluci duhovniceşte ca soarele, ceea ce la puţini se întâm plă, de una să ne ţinem: că nu suntem din lumea aceasta, nu e aici dragostea noastră. Căci dragostea lui Dumnezeu ne arde, şi arde şi piedica a doua din calea întoarcerii noastre Acasă… Cei ce şi-au întors toate puterile făpturii lor din lumea cea deşartă cu viciile ei, şi le-au strămutat la Dumne zeu, lepădându-se de lume, au biruit lumea şi pe ei înşişi, cu darul lui Dumnezeu.

Cf. sursa.