Preki, o novo técnico do TFC, se apresentando na coletiva de imprensa

Mo Johnston, o gerente de futebol do Toronto FC, convocou uma coletiva de imprensa para apresentar o novo técnico da equipe que substitui o demissinário Chris Cummins: trata-se ninguém menos do que Predrag Radosavljevic, mais conhecido como Preki, que até pouco tempo comandava o Chivas USA.

Sérvio naturalizado estadunidense, começou sua carreira de jogador em 1983 na equipe Estrela Vermelha, da então Iugoslávia onde conquistou o Campeonato Iugoslavo na temporada 1983-1984 e a Copa da Iugoslávia em 1985. Depois teve passagens pelo futebol inglês e pelo futebol indoor dos EUA. Na MLS jogou no Kansas City Wizards por duas vezes (1996-2000 e 2002-2005) e jogou no extinto Miami Fusion uma vez (2001). Pelos Wizards conquistou a MLS Cup e a MLS Supporters’ Shield, ambos em 2000, e a US Open Cup em 2004. Já pelo Fusion, conquistou a MLS Supporters’ Shield em 2001, o único título obtido por essa finada equipe. Naturalizou-se em 1996, foi convocadopara a Seleção dos EUA onde jogou 28 partidas tendo marcado 4 gols e ainda disputou a Copa do Mundo de 1998. Encerrou a carreira de jogador em 2005, aos 42 anos.

Iniciou a carreira de técnico em 2006, como auxiliar, no Chivas USA. No ano seguinte, tornou-se o técnico principal e dirigiu a equipe em 90 jogos tendo obtido 40 vitórias, 21 empates e 29 derrotas. Sob seu comando, o Chivas foi vicecampeão da MLS Supporters’ Shield em 2007 e 4º colocado em 2008. Com Preki, o Chivas disputou todos os playoffs da MLS Cup entre 2007 e 2009 e ainda disputou a Liga dos Campeões da CONCACAF em 2008 e a Superliga em 2008 e 2009.

Tido como um técnico metódico e meticuloso, os dirigentes e os torcedores do Toronto têm muita esperança que Preki leve a equipe ao lugar que merece na liga.

Presentazione libri,
DOMENICA 8 NOVEMBRE 2009, ore 18.00:

E se Fuad avesse avuto la dinamite?
un libro di Elvira Mujcic
(Infinito edizioni)

Ne parleranno con Elvira Mujcic: Ajna Galicic, attivista bosniaca, e Simone Arminio, giornalista.

Alla presentazione parteciperà la rock band al femminile Diva Scarlet, che eseguirà alcuni brani in versione acustica.

Un paesino sulla Drina, una minaccia terribile, gli echi di un genocidio, il tempo lungo e indefinito del dopoguerra bosniaco; un nipote e suo zio che si districano tra passato e presente, s’inoltrano nei terreni dei rancori famigliari, intrecciano guerra e amore, verità e dubbio, passeggiano attraverso le follie di un popolo inebetito, cristallizzato nell’incubo del conflitto.
Questo il nuovo lavoro dell’autrice di “Al di là del caos. Cosa rimane dopo Srebrenica”, in cui camminando sul filo incerto che divide il nazionalismo e la memoria, sulle tracce di eroi costruiti, menzogne celate e vite stroncate, i due protagonisti scavano per trovare risposte al loro bisogno di Storia.

Elvira Mujcic è nata nel 1980 a Loznica, una località serba. Due giorni dopo è arrivata a Srebrenica, in Bosnia, dove è vissuta fino all’inizio della guerra, nel 1992. Si è trasferita in Italia, dove nel 2004 si è laureata in lingue e letterature straniere. Vive a Roma.

In collaborazione con:
Associazione Culturale Progetti Rizoma
Agenzia di Comunicazione
www.progettirizoma.it

——————————————————————-

Per ogni ulteriore dettaglio:
MODO infoshop – Interno 4 Bologna
Via Mascarella, 24/b e 26/a
40126 Bologna
tel. 051/5871012
info@modoinfoshop.com
www.modoinfoshop.com
www.myspace.com/modoinfoshop

A Seleção Brasileira, em 1991, vivia, talvez, a sua maior crise em todos os tempos. Sem ganha uma Copa há 21 anos, e recém-eliminada da última para a maior rival Argentina, apresentando um futebol bastante burocrático, o esporte, no país, parecia fadado ao fracasso.

A esperança estava em um novo técnico. Na figura de Paulo Roberto Falcão os bons tempos estavam personificados naquele volante moderno, que sabia sair para o jogo e se transformar num meia-direita. Porém, como técnico, entre os anos de 90 e 91 foram 17 jogos e apenas seis vitórias, sete empates e quatro derrotas. Pior ainda foi Ernesto Paulo, que dirigiu a equipe num único jogo: 1 a 0 País de Gales.

Eis que no dia 30 de outubro de 1991, Carlos Alberto Parreira faria seu primeiro jogo em sua segunda passagem pela Seleção Brasileira. A partida era amistosa e o adversário um tanto mais complicado que os gauleses.

A Iugoslávia tinha um time respeitável, com destaque para Mihaijlovic, que ainda era meio-campista. Mais tarde, já veterano, se mostrou um ótimo zagueiro, especialmente por sem bom chute de esquerda. Savicevic era um meia habilidoso e o também canhoto Mijatovic era um matador nato.

Já o primeiro Brasil da melhor passagem de Parreira no comando da seleção contava com poucos nomes experientes. A grande exceção era o goleiro Carlos e o atacante Renato Gaúcho. O restante ainda não tinha seus nomes fincados no futebol brasileiro, até, principalmente pela falta de títulos conquistados.

É importante salientar, porém, que poucos não o fizeram. Dos 14 que entraram em campo, Lira, lateral-esquerdo do Grêmio e Luís Henrique, meio-campista do Palmeiras, não se firmaram como grandes nomes. O ponta-esquerda são-paulino Elivélton ficou famoso por gols importantes, mas nunca se firmou como titular em lugar algum. Já Luís Carlos Winck sempre foi apontado como um dos melhores de sua posição e por sua versatilidade, mas acabou rodando demais. E ainda tinha o Valdeir, atacante que só jogava bem no Rio.

Em compensação, Cafu, Márcio Santos, Mauro Silva, Raí, Bebeto e Müller, tornaram-se ícones. Todos estavam na Copa de 94, quando da conquista do título brasileiro, e a quebra do jejum de 24 anos. Destes, somente Müller não teve participação direta, em campo, na conquista. Outro que teve ótima carreira, porém nem tanto na seleção, foi o zagueiro Antônio Carlos.

No jogo, Luís Henrique abriu o placar para o Brasil, que sofreu o empate com Lukic. No entanto, a dupla do Morumbi, Müller e Raí deram números finais ao jogo. Pouco mais de um ano depois, ambos, em especial o segundo, teriam atuações decisivas no primeiro título Mundial conquistado pelo São Paulo, e por Telê Santana.

Ficha técnica: Brasil 3 x 1 Iugoslávia

Brasil
Carlos [Palmeiras]; Luís Carlos Winck [Vasco] (Cafu) [São Paulo], Antônio Carlos [São Paulo], Márcio Santos [Internacional] e Lira [Grêmio]; Mauro Silva [Bragantino], Luís Henrique II [Palmeiras] e Raí [São Paulo]; Renato Gaúcho [Grêmio] (Valdeir) [Botafogo], Bebeto [Vasco] (Müller) [São Paulo] e Elivélton [São Paulo].
Técnico: Carlos Alberto Parreira

Iugoslávia
F. Omerovic; B. Vujacic, D. Novak, I. Najdoski (B. Babuski) e D. Milanic (M. Stanic); V. Jugovic, S. Jokanovic, S. Mihaijlovic (S. Curcic) e D. Savicevic; P. Mijatovic (R. Vidakovic) e V. Lukic.
Técnico: Ivan Ivica Osim

Data: 30 de outubro de 1991
Competição: Amistoso
Local: estádio Dilzon Melo, em Varginha, Minas Gerais
Árbitro: Wilson Carlos dos Santos

Por Raoni David
—————————————————————

At Parreira’s new debut, a win over Yugoslavians

Back in 1991 the Seleção was in the worst possible place. They had 21 years since last winnig a World title and lost in the last World Cup to the main rival, Argentina, with a heavily criticized team over its poor performance.

So the hope of the supporters turned to a change in the management position. Paulo Roberto Falcão was a defensive midfielder who knew how to treat the ball, back in th 80’s, However his adventure as coach between 1990 and 1991 lasted only 17 games, seven ties and four defeats later he was no longer the coach. Ernesto Paulo managed to be even worst, managing a game versus Wales that Brazil lost 1 to 0.

And by the end of October of 1991, Carlos Alberto Parreira would debut in his second term as national coach. The friendly had an adversary way togher than Wales. Yugoslavia had a very good team, players like Mihaijlovic, Savicevic and Mijatovic, all in the history books of the Balkans coutries, were in that team.

Brazil on the other hand had only a few experienced players to rely on, the forward Renato Gaúcho and keeper Carlos were the big names, all the others hadn’t had a chance to shine locally yet.

From the 14 players Parreira put on the field that day, only left back Lira and midfielder Luís Henrique never really made an impact in the big teams. Elivélton became known as a guy that scored important goals, mostly as a backup in São Paulo. Luís Carlos Winck was recognized as one of the best rigth backs in the country, but several club changes left him off the Seleção, and forward Valdeir made his name in Rio, but only there.

Parreira took several players from this match to the World Cup in 1994, Cafu, Márcio Santos, Mauro Silva, Raí, Bebeto and Muller went to the USA. Aside of the last one, all of them played na importan role in the World Cup. Another player that had good years in clubs but never excelled in Seleção was Antônio Carlos.

Luís Henrique scored Brazil’s first goal, Lukic tied before the couple from São Paulo, Muller and Raí, gave final numbers to the match. A little over a yera later both won the Club World Championship with Telê Santana over Barcelona.

No jogo, Luís Henrique abriu o placar para o Brasil, que sofreu o empate com Lukic. No entanto, a dupla do Morumbi, Müller e Raí deram números finais ao jogo. Pouco mais de um ano depois, ambos, em especial o segundo, teriam atuações decisivas no primeiro título Mundial conquistado pelo São Paulo, e por Telê Santana.

Brazil 3 x 1 Yugoslavia

Brazil
Carlos [Palmeiras]; Luís Carlos Winck [Vasco] (Cafu) [São Paulo], Antônio Carlos [São Paulo], Márcio Santos [Internacional] and Lira [Grêmio]; Mauro Silva [Bragantino], Luís Henrique II [Palmeiras] and Raí [São Paulo]; Renato Gaúcho [Grêmio] (Valdeir) [Botafogo], Bebeto [Vasco] (Müller) [São Paulo] and Elivélton [São Paulo].
Coach: Carlos Alberto Parreira

Yugoslavia
F. Omerovic; B. Vujacic, D. Novak, I. Najdoski (B. Babuski) and D. Milanic (M. Stanic); V. Jugovic, S. Jokanovic, S. Mihaijlovic (S. Curcic) and D. Savicevic; P. Mijatovic (R. Vidakovic) and V. Lukic.
Coach: Ivan Ivica Osim

Date: 30th October 1991
Competition: Friendly
Place: Dilzon Melo Stadium, Varginha, Minas Gerais
Referee: Wilson Carlos dos Santos

Tradução de Fabricio Presilli

Há uns dez dias o técnico do Nagoya Grampus fez um golaço na partida contra o Yokohama Marinos pela J-League.

O gol, logicamente não valeu, mas mesmo assim merece uma placa no Nissan Stadium.

O autor do gol é o célebre e controverso craque iugoslavo – no mundo de hoje seria sérvio – Dragan Stojkovic.

Pro mais novos, Stojkovic era um daqueles clássicos camisas 10 que hoje quase não existem e pelos quais tanto choram os mais românticos dos críticos. Extremamente técnico, errava no máximo 3 passes por temporada e era capaz de dar lançamentos perfeitos de 50, 60 metros.

Na Copa de 90 Stojkovic foi o grande jogador da Iugoslávia e fez uma partida épica contra a Espanha nas oitavas de final, marcando dois golaços! Ironicamente foi um dos 3 jogadores que perderam os pênaltis que resultaram na eliminação iugoslava nas quartas contra a Argentina.

Um jogador fantástico que na final da Champions League de 1991, atuando pelo Olympique de Marselha, se negou a bater um pênalti contra seu ex clube, o Estrela Vermelha de Belgrado, seu time de coração. Nesta final os iugoslavos ficaram com o título com um 5 X 3 nas penalidades.

Mas 2 anos depois Stojkovic se redimiu com a torcida da riviera francesa e ajudou o mesmo Olympique de Marselha a conquistar a Champions de 93, derrotando o poderoso Milan na decisão.

Sem mais delongas, vale a pena ver o lance do técnico Dragan Stojkovic.

Canal do Youtube: The Jamie Bullen Channel

In Football Made in UK, publicat in Fotbal Vest dupa incheierea grupelor preliminare din Europa de calificare la C.M. Africa de Sud 2010, am facut o paralela intre traseele unor frati si cele ale unor selectionate…

Nu doar Ryan Giggs cu cetina tot verde inca inscrie, ci si fratele sau Rhodri, in doua runde calificatorii succesive din Cupa Angliei, iar aidoma contrastului intre traiectoriile carierelor lor se evidentiaza si diferenta de la esec la victorie data de sosirea selectionerilor straini la unele reprezentative.   

Sambata s-au implinit doi ani de la o seara amara pentru Albion in preliminarii, Rusia – Anglia 2-1, deznodamant ce ni-l confirma atunci, inaintea aterizarii, capitanul aeronavei pe ruta Budapesta – Londra. Mi-am amintit candva saptamanile trecute de acea reactie parca impacandu-se cu soarta a unor englezi de la bord, tot in aer fiind si dandu-mi-se sah cu o intrebare legitima lansata de o tanara nu neaparat amatoare de fotbal.

“De ce nu interzice regulamentul angajarea la nationale a antrenorilor straini?” M-am fastacit la cat de mult poate fi pomenit fotbalul in avioanele lumii globalizate dar mi-am amintit “momentul Moscova”. N-ar fi rezistat raspunsul asa incat mi-am spus doar in sinea mea ca e lasata astfel o portita nu numai unor selectionate africane in haos tehnico-tactic ci si unor mari si stravechi natiuni pierdute cu firea pe dreptunghiul verde.

Hiddink a pavat atunci nesperat Rusiei calea spre Euro 2008, punand la punct Albionul care-l desconsiderase si dandu-le insularilor idei sa caute un altfel de Eriksson. Olandezul, semifinalist cu esticii la Viena si reamintind de ascensiunea lusitana a grecilor lui Rehhagel, e acum la barajul pentru Mondial, unde Anglia e déjà in carti cu un italian ce a facut uitat rateul lui McClaren. “Dar nu e drept, nici normal!” parca mi-a citit ea gandurile.  

Dar cam ce mai e drept si firesc in lumea asta? Cinstita a fost oare ciopartirea fostei Iugoslavii? Deloc. In plan fotbalistic insa, rezultantele au confirmat potentialul valoric al acelor meleaguri, noua Serbie calificandu-se en fanfare la prima incercare iar Slovenia si Bosnia-Hertegovina stand cot la cot la poarta cu mai potente financiar federatii ungandu-i pe alde Hiddink, Rehhagel ori Trap.    

Ii observam in avionul spre Albion pe sarbii cu Rugby League in piept in lunea imediat urmatoare spumosului 5-0, tineri volubili, dezinvolti si surazatori in ciuda contuziilor de pe maini si fete ori a gleznelor umflate, si-mi ziceam ca putin le pasa de nevoia de vize prin Europa. Srbija. Sunt altfel dar cat de aidoma recentilor lor vecini, croatii, la capitolul darzenie si determinare.

Iar Republika Hrvatska ne va lipsi in Africa de Sud, lasandu-i loc poate unui Shevchenko amintindu-ne de somniferul Elvetia – Ucraina 0-0 si penaltyuri. Va lipsi exuberanta unui chitarist cu cercel in ureche ce din postura de fundas cu 3 goluri marcate in preliminarii califica in premiera Croatia la un turneu final mondial, Coupe du Monde ’98, unde sesarul nonconformist avea sa ia bronzul in numele a nici 4,5 milioane locuitori serband doar 7 ani de la independenta tarii. Lijepa nasa domovino ii cantase de 44 de ori “in iarba” iar dupa nici un deceniu, la nici 40 de ani, acum antrenorul tot cu cercel era si mai mandru pe Wembley. Slaven Bilic isi savura revenirea pe-o insula unde se remarcase in aparare…

Unii, cu “sange” si mandrie, iau bronzul la mondial si apoi inving in Templu, altii, desi cu resurse multiple, asteapta peste patru decenii o medalie, din care in ultimii cam 18 ani abia ca s-au calificat cu autohtoni la carma de doua ori. Asa ramane… Straini ca si Capello sunt necesari dupa retragerea lui Bahramov, fie ca-i drept sau stramb. Babilonie.

Iar pe cand Don Fabio califica la pas Albionul, fratele mai mic al unui fotbalist de zile mari egala pe o scena mult mai restransa, intr-un nestiut joc de Cupa Angliei. Era pentru a doua oara in duelul Salford City – Blyth Spartans, scor 2-2, cand gazdele din liga Unibond North isi ofereau sansa unei rejucari pentru accederea in al patrulea tur de calificare al F.A. Cup si totodata ultimul inaintea primei runde propriu-zise.

Da, Rhodri Giggs, extrema de 32 ani leita lui Ryan, egalase la doi pentru amatoarea din Greater Manchester, dupa ce cu doar patru zile inainte, in minutul 82 al jocului din turul precedent al Cupei Angliei, cu Hyde, marcase unicul gol, suficient pentru calificarea valorand 4.500 lire sterline.

Amintesc suma, maruntis pentru vedetele lui Don Fabio, caci Salford chiar se alesese cu sediul incendiat si istoria de pe pereti cenusa, in opinia localnicilor de mana necuratului. Dar admirabilii fani ai oaspetei Hyde au strans pentru Salford 180 lire in galetusa… fara apa iar Rhodri Giggs & Co s-au aliniat in aceasta marti in rejucarea de la Blyth, cu speranta prezentei intr-unul din cele 32 jocuri ale amintitului tur patru, oferind o miza crescuta, de 7.500 lire. Si tot la 4 zile distanta…

In cursa e si fosta echipa a lui Rhodri, FC United of Manchester, dupa 3-3 acasa si 1-0 in rejucarea de peste doar doua zile, la Stalybridge Celtic, unde a deplasat 1.923 fani. Rezista si Hendon cea in chirie langa Wembley, de care scriam recent, dupa 0-0 acasa si 9-8 la penaltyuri in rejucarea la Ashford. Si vor intra sambata in scena si cele de liga a cincea, printre care nume ca Wimbledon, Luton Town, Cambridge United sau Oxford United.

Cu sau fara Rhodri in Fourth Qualifying Round? Ryan Giggs a cucerit Cupa Angliei de patru ori, a marcat in fiecare campionat de la lansarea Premier League in ’92, a batut recordul de aparitii la Man United al lui Bobby Charlton chiar in finala de la Moscova, dar Giggs nu e numai unul.

Si amatorul Rhodri inscrie pe drumul spre Wembley. Pe aceeasi cale, Ryan a marcat de 10 ori, intorcandu-se intr-un Templu in care juca in ’89 in echipa scolara a Angliei, contra Germaniei Federale. Apoi, peste ani, 12 goluri in 64 selectii pentru Tara Galilor in contul unspearului nascut in Cardiff si cu bunic din Sierra Leone. Anglia n-a putut avea zvarluga ce maine-poimaine face 36 ani, “strainul” Capello nu-l vrea pe unul ca Almunia iar brazilianul nu merge la Mondial. Eduardo.

La baraj, Irlanda v Franta, Grecia v Ucraina, Rusia v Slovenia si Portugalia v Bosnia. In 14 si 18 noiembrie.

Quem já não acusou algum jogador de mercenário? Não há torcedor, seja brasileiro, europeu ou de qualquer canto do mundo que não tenha se indignado com esse tipo.

Com o capitalismo dominante, é comum que o dinheiro fale mais alto que a paixão e até mesmo que o desejo do reconhecimento profissional.

Recentemente, Róbinho foi lembrado em uma pesquisa que listava os jogadores mais mercenários dos últimos anos.

Com certeza Dejan Petkovic não cogita fazer parte dessa lista.

Com 37 anos, o vovô Pét, está fazendo miséria neste Brasileirão 2009.

Recentemente publiquei uma lista de jogadores que na minha opinião estão sendo os Bola Cheia do campeonato, e pelo fato de ter listado o Adriano como destaque do Flamengo, acabei por não falar desse habilidoso meia que é o Petkovic.

No último sábado(10), o Flamengo sem Adriano viu Pét comandar a vitória de 2×1 sobre o São Paulo.

Ele marcou um gol de penalti com extrema categoria após o juíz anular a defesa de Ceni e ainda deu um maravilhoso passe para Zé Roberto garantir os três pontos e manter o Flamengo na luta por uma vaga na Libertadores.

Essa não é a primeira passagem do sérvio pelo clube, e só está novamente no Flamengo porque entrou com um processo na justiça para receber o que ainda lhe era devido.

R$ 16 Milhões era o valor que o Flamengo teria de pagar.

Pét fez uma proposta tentadora, diminuir a dívida pela metade desde que ele voltasse a jogar pelo Flamengo.

Nem todos dirigentes foram a favor, porém a maioria optou por diminuir a imensa dívida do clube.

Mas não foi fácil, o ex comandante Cuca não queria o vovô Pét, que teve que treinar e não jogar.

Cuca foi demitido, Andrade que não é bobo assumiu, colocou o sérvio para jogar e foi efetivado.

Petkovic, o cara que pagou R$ 8 milhões para jogar pelo Flamengo, é um dos principais responsáveis pela recente arrancada do clube no campeonato.

Esse cara merece todo reconhecimento da torcida.

Apesar do sucesso que fez e faz no Brasil, Pét não teve uma história feliz com a Seleção da Sérvia, antiga Iugoslávia.

Desentendimentos com técnicos e dirigentes o afastaram da complicada seleção de seu país que acabou de se classificar para a Copa do Mundo de 2010.

Seria um prazer vê-lo jogando ano que vêm na África do Sul.

Publicând în vara lui 2009 scurtul articol intitulat Mareşalul Antonescu şi Banatul (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Maresalul%20Antonescu%20si%20Banatul%20de%20Mircea%20Rusnac.htm), bazat pe un inedit document de arhivă, am primit o semnalare din partea unui cititor din Germania. Acesta nu a dorit să se facă cunoscut decât printr-o adresă de e-mail, dar a făcut referire la un alt document, chiar dacă publicat de data aceasta în numeroasele lucrări privind perioada antonesciană, însă având aceeaşi temă cu cea enunţată de noi. Este vorba de o scrisoare de răspuns a, pe atunci, generalului Ion Antonescu, către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, din luna mai 1941, la un memoriu al acestuia din 8 aprilie acelaşi an. Într-adevăr, acest răspuns al lui Antonescu conţine câteva interesante referiri la Banat, astfel încât ele merită cunoscute, venind totodată în completarea articolului nostru anterior pe aceeaşi temă.
În introducerea răspunsului său, generalul Antonescu arăta: „La întâmpinarea d-voastră din 8 aprilie 1941, am onoarea de a vă răspunde, scuzându-mi întârzierea prin boala de care am suferit, că găsesc cu totul insuficient să constataţi că «avem puncte de vedere prea deosebite faţă de împrejurările politice actuale.»” Apoi preciza: „Eu am definit şi atitudinea şi politica ce urmez, fără reticenţe şi fără echivocuri; niciun fel de sugestii deci nu mă vor abate de la calea ce mi-o impun realităţile politice şi interesele permanente ale ţării.”
În continuare trecea la referiri concrete la chestiunea Banatului, prezentând un deosebit interes pentru noi: „În consecinţă, bombardamentul localităţilor româneşti de către aeroplanele jugoslave nu poate fi considerat decât ca un nou act de provocare în lunga serie de acte de neloialitate şi ostilitate făcute consecvent de Jugoslavia împotriva poporului român, cu dispreţul obligaţiunilor ce le avea atât ca membră a Micei Antante, cât şi a Înţelegerii Balcanice.
Voi enumera numai unele din aceste acte:
Trecând cu vederea peste modul nedrept în care s-a rezolvat chestiunea Banatului la Conferinţa de la Paris, cu toată îndârjita apărare a drepturilor noastre susţinute acolo de Ion I. Brătianu, ca român nu pot uita că 175.000 de fraţi de ai noştri din Craina, Pojarevaţ, Timoc şi Morava n-au avut o singură şcoală şi biserică românească, deci nicio asigurare a vieţii lor etnice, ocrotite prin tratatele pentru protecţia minorităţilor.”
Iar în încheierea mesajului său, Ion Antonescu preciza: „Ţara adevărată este cu mâinile pe coarnele plugului, în uzine sau cu arma la picior.
Această ţară a fost, ştiu bine, alături de mine, în unanimitate, şi cu prilejul evenimentelor care au determinat scrisoarea d-voastră. Onoarea şi drepturile acestei ţări le voi apăra întotdeauna şi împotriva oricui. Pentru această ţară şi împreună cu ea, nădăjduiesc că voi reface şi hotarele drepte pe care le merită.
Primiţi, vă rog, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
General Antonescu.”
Din aceste extrase se poate vedea faptul că Antonescu era un bun cunoscător al realităţii geopolitice din zona Banatului şi a frontierei româno-iugoslave. De altfel, el analizase problema bănăţeană încă din 1919, când a publicat lucrarea intitulată Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor (reeditată în 1990). Acolo scria: „Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce, din punctul de vedere militar, este deopotrivă de rău pentru ambele ţări.” (p. 92) Şi de asemenea: „În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului, noi nu vom mai putea întinde niciodată o mână prietenească acelora pe care i-am ajutat în momentele lor grele.
Un viitor conflict armat, provocat de această chestiune, nu este exclus, şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.” (p. 93)
Totuşi, în 1941, când Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria au invadat şi au dezmembrat temporar Iugoslavia, România s-a abţinut să participe la acest act. Cu acel prilej, la 3 aprilie 1941, într-o convorbire cu mareşalul german Walther von Brauchitsch, şeful O.K.H. (Marele Stat Major al armatei de uscat), Ion Antonescu i-a declarat că armata română nu va participa „la conflictul în perspectivă cu Iugoslavia.” Totuşi, el atrăgea atenţia mareşalului german ca trupele ungare să nu fie lăsate să pătrundă în Banatul iugoslav, deoarece „aceasta ar provoca un val de indignare în ţară şi m-ar sili să intervin, ceea ce ar putea duce la un conflict cu trupele ungureşti.” (Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 240.)
A doua zi, ministrul român la Berlin, Raoul V. Bossy, îi comunica ministrului german de externe, Joachim von Ribbentrop, că România nu revendica teritorii de la Iugoslavia, însă „nu poate admite în niciun chip ca trupele ungare să pătrundă în Banatul sârbesc spre a-şi constitui un pretins drept întru realizarea unor aspiraţii potrivnice în totul situaţiei etnice.” (Ibidem.) Guvernul lui Hitler a luat în considerare avertismentele României şi nu a permis Ungariei să ocupe Banatul sârbesc, acesta rămânând sub administraţie militară germană.
În acest mod, România va rămâne singurul dintre statele vecine Iugoslaviei care nu va participa la operaţiile militare declanşate împotriva acesteia la 6 aprilie 1941 şi care nu va profita de situaţia grea în care se aflau popoarele iugoslave pentru a ocupa teritorii ale acestora.
Mulţumită cititorului nostru anonim, am putut întregi imaginea unui raport Antonescu-Banat despre care nu se cunoşteau prea multe lucruri până acum. Mărturiile prezentate aici confirmă opinia pe care am exprimat-o anterior, anume că Antonescu nu acorda Banatului o importanţă mai mică decât altor provincii româneşti. El era un bun cunoscător al problemei bănăţene şi acest lucru reiese în mod cert din mărturiile documentare de care dispunem astăzi.

După o zii de hoinărit şi o (supra)doză tardivă de Coca-Cola pe la două noaptea încep să scriu acest articol.Cum în ţara asta avem di tăti am descoperit eu ceva printr-un gînd nesimţit. Toţi depindem de un singur lucru,sau dacă acel “lucru” se afla la plural deja suntem fericiţi,posibil.

Fără nici un chef de viaţă vă aduc aminte de cei mai buni amici ai cocalarului de Hi5, asa zis-ul nesimţit care ne face să nu obţinem ce vrem fiindcă “e” doar unu cînd trebuie să fie mai mulţi.Deja v-am băgat in ceaţă. Este vorba despre bani.Nu sunt Bil Gates să vă explic cum să ii faceţi si nu sunt nici femeie a.k.a nevastă să vă spun cum să îi cheltuiţi,dar sunt în stare să îmi spun părerea despre EI.

Zic EI pentru că trebuie să fie mai mulţi ca să ne simtem bine.Ca să ajungi să-i obţii trebuie să :

1.Înveţi

2.Te afirmi

3.Profiţi

4.Să ai noroc..că fără nu se prea poate

Doamne şi unde vroiam să ajung, nu am văzut pe nimeni să urmeze aceşti paşi fireşti (spun eu) aşa cum ar trebuii. Majoritatea nu învată deci de unde să vină şi afirmarea într-un domeniu , aceşti oameni ar trebuii văzuti spălînd closete dar au parte de acel noroc care , uneori, ne lasă paf! Absolvenţi cu diplomă de şcoală profesională pe care scrie că absloventul poate împacheta fum sau tunde ouă. Urasc genul ăsta de oameni nu că oi fii eu vre-un învătat dar sper la mai bine. Să vă dau un asemenea exemplu : Jiji Becali,atat.

Puţini sunt oamenii care reuşesc să-şi parcurga drumul prin societate aşa cum trebuie dar şi lor le lipseste afirmarea pentru că este deja luată cu forţa de norocoşii de mai sus.Ca popor ar trebuii să avem şi noi nişte oameni cu care să ne mîndrim . RĂSPUNS :  PULA, numele localitătii din Croaţia mă refer,că le cam folosim numele satului si ne dau Iugoslavii în judecată.Nu ştiu de ce la scoală îmi prezintă învăţaţi de acum 5 secole , că personal mi se rupe.Nici un exemplu contemporan datorită “valoroşilor,stilaţilor si smekerilor” ce ne-au făcut orice domeniu de tot căcatul.Mă uit la TV să-l văd pe Vanghelie cum spune “Gugl” , pe Becali cum urlă la un arbitru ca la măsa, pe Diaconescu cum descoperă în fiecare zii cîte o bucaţică din Elodia, pe Puya cum îşî bate joc de Rap.Singurul om care le mai fute cate-o palmă peste mufă este Mircea Badea ,măcar încearcă. Căcaţii ăstia sunt produsul banilor din prima parte a articolului.

Dacă sunteţi deştepţi vă daţi şi voi seama ce am vrut să scuip mai sus.

Dedicaţiuni :

Dia 02 de agosto se comemora o festival original da Macedônia ( lembra do Dodo da Macedônia?) na verdade parte da Iugoslávia, à leste da Bulgária e sul da Grécia,  O Festival das Ninfas que moram nos lagos, riachos, córregos e bosques. Ninfas vem de noivas pois acreditavam que elas eram as noivas falecidas no dia do noivado, são espíritos alados que moram nestes lugares encantados e bonitos por natureza (veja o Balé Lago dos Cisnes, e Gisele). São conhecidas por divindades menores. São temperamentais mas são boazinhas. Faça um lago artificial em casa para elas e as ninfas te auxiliarão. São excelentes amigas, principalmente para auxiliar em casos amorosos.

Eve Ensler

Em 1993, eu vi uma foto incrível na capa do “Newsday”. Era uma foto de seis jovens bósnias que tinham acabado de serem recuperadas de um campo de estupro na antiga Iugoslávia. A foto era verdadeiramente chocante, pois por um lado elas simplesmente pareciam seis belas jovens, no fim da adolescência, em seus vinte e poucos anos. Por outro, era muito claro que algo havia acabado de acontecer com cada uma delas que as tinha transformado para sempre. Dentro do jornal havia outra foto, mostrando 30 jovens recuperadas de um campo de estupro. Elas todas formaram um semicírculo para tirar a foto, mas nenhuma delas conseguiu olhar para a câmera. Aquelas fotos não me saíam da cabeça, como uma assombração, e foram responsáveis pela minha visita à antiga Iugoslávia vários meses mais tarde, durante a guerra, onde passei seis meses entrevistando refugiadas bósnias em campos e centros. Suas histórias eram é… eram horríveis. Quando retornei para o Estados Unidos, estava me sentindo louca. Eu não conseguia entender por que não estávamos fazendo nada a respeito do fato de que vinte a setenta mil mulheres estavam sendo estupradas no meio da Europa em 1993 como uma tática sistemática de guerra. E uma amiga finalmente me disse: “Por que você está surpresa?” No nosso país, em um ano – e não estou exagerando, é um fato documentado – no nosso país, em um ano, mais de 700 mil mulheres são estupradas. E, teoricamente, não estamos em guerra. Eu escrevi o seguinte monólogo para as belas mulheres da Bósnia e Kosova.

^{Depoimento de Eve Ensler presente no filme “Os monólogos da vagina”, que foi adaptado para o cinema pela HBO.}

Minha vagina era a minha vila

Eve Ensler

A minha vagina era o verde, a água, os campos suaves e rosas, as vacas mugindo, o sol leve, o doce namorado tocando-a de leve com um pedaço macio de palha dourada.

Há algo entre as minhas pernas. Não sei o que é. Não sei onde está. Não agora. Não mais. Não desde…

A minha vagina era conversadora. Mal consigo esperar, tantas expressões palavras conversando, não consigo parar de tentar, não consigo parar de dizer: “Sim. Sim.”

Não desde que comecei a sonhar que existe um animal morto a costurado lá dentro, com um linha de pesca preta e grossa. E o mau-cheiro de animal morto não pode ser removido. Sua garganta foi cortada e sangra através de todos os meus vestidos de verão.

A minha vagina cantando canções de meninas, todas as canções de sininho de cabras, todas as canções rurais de outono desvairado, canções vaginais, canções vaginais familiares.

Não desde que os soldados puseram um fuzil longo e grosso dentro de mim. Tão frio, o cano de aço destruindo o meu coração. Não sei se vão dispará-lo, ou metê-lo no meu cérebro, que não pára de dar voltas. Seis deles, com máscaras pretas, metendo garrafas dentro de mim também. Havia varas e o cabo de uma vassoura.

A água límpida de um rio de mergulho da minha vagina, água que se derrama sobre as rochas banhadas pelo sol – clitóris sobre as rochas; clitóris, rochas, múltiplas vezes.

Não desde que ouvi a pela rasgando, fazendo sons estridentes e ácidos… Não desde que um pedaço da minha vagina se desprendeu e caiu na minha mão. Agora, uma parte do lábio, um lado do lábio desapareceu completamente.

A minha vagina, uma vila de água, molhada, viva. A minha vagina foi um dia minha cidade natal.

Não desde que eles revezavam. Revezaram durante sete dias, cheirando a fazes e carne defumada. Deixaram seus espermas sujos dentro de mim e eu me tornei um rio de veneno e pus. E toda a plantação morreu, assim como os peixes.

A minha vagina… Uma vila de água, molhada, viva… Eles a invadiram, abateram-na e incendiaram-na. Agora, eu não a toco. Eu não faço visitas. Agora, eu vio em algum outro lugar. Não sei onde.

^{Mónologo da peça  “Os monólogos da vagina” interpretado e criado pela feminista norte-americana Eve Ensler.}

Dupa ce am profitat de oferta Polirom, i-a venit randul romanului de debut al lui Sasa Stanisic, un autor bosniac, nascut in 1978, despre care nu stiu multe, dar care spune despre sine “Nu sunt cine stie ce. Nici povestea mea nu e cine stie ce.”

„Cum repara soldatul gramofonul” este o autobiografie nostalgica, usor confuza la un moment dat, insa nu te lasa nelamurit. Trebuie doar sa ai rabdare sa-ti prezinte personajele dupa ce-ti vorbeste despre ele ca si cum le-ai cunoaste.

Sasa si Aleksandar au multe in comun, sunt prinsi intr-un razboi absurd care distruge Iugoslavia din temelii. Parintii lui Aleksandar imigreaza in Germania. Aleksandar inceteaza sa mai fie copil, orasul natal sufera o dubla transformare marcata de sfarsitul copilariei si urmele razboiului.

Mi-au placut: meciul de fotbal in perioada armistitiului, specialistul in neterminati, personajul Nena Fatima, scena din pivnita si sigur mai sunt si altele care nu-mi vin acum in cap.

Comandantul faimosului Batalion 404 Cercetare, colonelul Remus Ghergulescu, face dezvaluiri senzationale despre evenimentele din 1989 de la Timisoara. (04.02.2004 Jurnalul National)

El isi infiltrase cercetasii printre revolutionari si aflase despre grupurile de agenti, coordonati din Iugoslavia, care incitau la revolta.

Comandantul Fortelor Speciale ale Armatei din momentul Revolutiei rupe dupa 15 ani tacerea. Colonelul Remus Ghergulescu a condus un detasament al Batalionului 404 din Buzau in actiuni la Timisoara si Bucuresti. Cercetasii au observat ca grupuri de tineri bine organizate inarmate cu bate si lanturi isi schimbau parole. De asemenea, totul era filmat, ba chiar si grupurile cercetasilor au fost luate in prim-plan de o echipa de filmare sarba. Colonelul Remus Ghergulescu dezvaluie ca toata aceasta coordonare venea pe filiera sarba. Investigand de ce s-a decupat drapelul, militarii infiltrati au primit raspuns ca asa a avut succes si Revolutia ungara din ‘56. La Bucuresti, un detasament al cercetasilor condus de celebrul Trutulescu a fost prins intr-o ambuscada si trei militari de la Buzau au fost ucisi. Exact in acelasi loc in care aveau sa fie ucisi si USLA-sii condusi de colonelul Trosca. Colonelul Remus Ghergulescu dezvaluie si cine erau teroristii. Ei erau adunati in baia Ministerului Apararii Nationale. In randurile urmatoare cititi marturiile cutremuratoare ale sefului Batalionului 404. (Razvan Belciuganu)

Jurnalul National: In decembrie 1989 erati comandantul misteriosului Batalion 404 Cercetare prin Parasutare. Cum ati ajuns la Timisoara?
Remus Ghergulescu: Batalionul 404 era subordonat sefului Marelui Stat Major prin Directia de Informatii Militare. M-a sunat pe 17 decembrie ‘89 seful DIM, viceamiralul Stefan Dinu. Eram intrati deja in alarma partiala. Viceamiralul mi-a spus sa pregatesc 100 de oameni imbracati in civil cu care sa plec de urgenta la Timisoara, cu un avion AN 24. Habar n-aveam ce se intampla la Timisoara si nu mi s-a spus nimic.

De ce imbracati in civil?
M-am intrebat si eu atunci acelasi lucru, dar m-am gandit ca e vreo aplicatie. Viceamiralul Dinu mi-a spus ca vom primi indicatii ulterior. Am avut doua obiectii referitoare la misiune. In primul rand ca intr-un AN nu intra 100 de oameni, ci cel mult 40. Mi-a mai spus seful Directiei ca detasamentul sa fie condus de Trutulescu, dar eu il stiam mai repezit. Asa ca i-am propus sa merg chiar eu la Timisoara, mai ales ca acolo se aflau rudele sotiei mele. Viceamiralul a fost de acord.

“Nu stiam nimic de ce se intampla la Timisoara”

Si nu vi s-a mai spus nimic altceva despre misiune?
Am discutat cu colonelul Anghel Constantinescu, coordonatorul nostru din Directie, care mi-a spus ca nu stie nici el ce e la Timisoara. Dar mi-a zis sa avem hrana rece pentru doua zile si sa avem fiecare cate-un pistol cu 12 cartuse. Am facut opt echipe a cate cinci oameni, incat in fiecare echipa sa fie cate doua cadre si trei militari in termen. Am plecat a doua zi dimineata, pe 18 decembrie, la ora 5 de la Bobocu spre Timisoara 17 cadre si 24 de militari in termen. Drumul a durat doua ore, pentru ca au fost conditii meteo deosebit de grele si avionul a eschivat o furtuna.

Deci ati ajuns la ora 7:00 pe Giarmata.
Da, ma astepta acolo un autobuz de la Divizie cu un capitan. Acesta nu mi-a spus nimic tot drumul, insa imediat ce ne apropiam de oras am vazut urmele dezastrului: vitrine sparte, locuri fumegande. “Am impartit orasul in opt zone de cercetat”

Dar ati spus ca aveati rude la Timisoara. Nu le-ati intrebat?
In seara zilei de 17 l-am sunat pe socrul meu, care mi-a zis ca nu stie nimic. Zicea ca e vanzoleala prin oras, dar se si tragea. Chiar am auzit impuscaturi in telefon. Cand am ajuns in fata Diviziei, am vazut o Dacia arsa, era chiar masina sefului de stat major. M-am prezentat la generalul Stefan Guse, care era acolo. Mi-a spus: “Bine-ai venit, dar nu stiu ce cauti tu aici!”. Un ofiter de stat major mi-a semnalat ca sunt multe grupuri care actioneaza in multe parti ale orasului, care sparg, dau foc si incearca sa disperseze fortele in toate partile.

De ce v-a spus generalul ca nu stie ce cautati acolo? Nu stia ca urmati sa veniti?
Ba da, insa credea ca noi suntem pregatiti pentru altceva. Am hotarat sa fac o cercetare generala a orasului. Am impartit orasul in opt zone si am trimis cele opt echipe ale mele in fiecare dintre ele. Nu aveam mijloace de comunicatii, dar aveam pistoalele la noi. Legatura cu echipele o tineam prin cabinele telefonice din oras care mai functionau. Catre pranz au revenit la Divizie, unde de altfel eram si cazati, si mi-au raportat situatia.

Ce au urmarit cu precadere echipele dumneavoastra?
Le dadusem sarcina sa urmareasca locurile unde se intalnesc oameni, baruri, cafenele, restaurante. Au remarcat ca in aceste locuri se intalnesc grupe de tineri care-si dadeau biletele unii altora. Unii dintre ei aveau genti, aveau sacose in care oamenii mei au vazut clar ca purtau lanturi, bile, bastoane, sticle si umbrele. Am tras concluzia ca actiunile sunt coordonate.

Vorbeau romaneste acei tineri?
In principiu, vorbeau romaneste. Stiti, Timisoara este un oras in care traiesc multe etnii. Am vrut sa vedem ce era cu acele biletele. Pe ele erau scrise ora si locul in care actionau grupurile, eventual numere de telefoane de legatura. L-am informat pe generalul Guse despre aceasta si am realizat ca situatia urma sa se dezvolte. Dar n-am putut sa precizam in ce zone anume. Atunci el a dispus sa fie pregatite detasamente mobile, sa mai aduca si alte forte din Arad si Lugoj, pentru protejarea obiectivelor militare si economice importante, precum Elba si Solventul etc.

“Erau grupuri de tineri organizate care spargeau si dadeau foc”

Prognoza dumneavoastra s-a indeplinit?
In seara zilei, intr-adevar, au aparut focare. Tinerii respectivi erau foarte circumspecti cu persoanele straine din jurul lor. Am avut situatia cand un ofiter s-a apropiat prea mult de cercul suspectilor, a fost luat la intrebari si n-a reusit sa iasa din situatie decat rupand-o la fuga, altfel ar fi fost linsat. Atunci am hotarat sa nu mai iasa in oras cu armamentul la ei, era pericol sa fie gasiti, dar era pericol sa-l si foloseasca.

Cum aratau grupurile acestea de tineri pe care le-ati semnalat in Timisoara?
Aceste grupuri erau agresive si cuprindeau 6, 7, 10 tineri. Ei spargeau vitrine, dadeau foc. Dupa ei se adunau curiosi, iar in urma acestora erau hotii. Am facut in randul populatiei sondaje daca stiu ce se intampla cu adevarat in oras. Raspundeau cam la fel: “Nu stiu nimic, parca au innebunit!”. In dimineata de 19 decembrie i-am propus lui Guse sa fac investigatii in marile intreprinderi, sa vedem care este starea de fapt in randul oamenilor, care continuau sa mearga la lucru. Am trimis pentru acest lucru doar cadre militare. Spre pranz s-au inapoiat si mi-au spus ca se pregateste iesirea masiva in strada.

Cine ii organiza?
Se alegeau conducerile din randul muncitorilor, directorii nu mai veneau la serviciu. Si-au stabilit coordonate de actiune, planuri, trasee, ore la care coloanele de muncitori sa se intalneasca, lozinci, afise.

“Plecam in misiuni nu pe poarta, ci pe fereastra”

Ce lozinci au inventat?
Mi-aduc aminte una: “Vrem saloane de Craciun/Nu conducator nebun!”. In Banat saloane se spune la bomboanele de pom pentru Craciun. Era clar ca pe 20 decembrie vor iesi pe coloane, compacti si s-a stabilit ca in jurul orei 11:00 vor ajunge in zona centrala a orasului, in Piata Operei. In dupa-amiaza lui 19 decembrie l-am informat pe Guse despre aceste lucruri. Reiesea ca Guse actiona independent, pentru ca Stanculescu si Coman erau la Comitetul Judetean. Guse a ordonat in acea seara convocarea comandantilor de unitati, i-a informat despre ce s-ar putea intampla si le-a dat ordin ca dispozitivele din oras sa fie pregatite sa se retraga. A ordonat ca in nici un caz sa nu se riposteze cu foc. Noaptea a fost mai linistita, era teama ca totusi sediul Diviziei va fi atacat. Am luat masuri de protectie, ni s-au dat acolo pistoale mitraliera.

Dar cum va trimiteati oamenii pe teren?
Cand plecam in misiuni, nu ieseam pe poarta, fiindca ar fi dat de banuit si ne-ar fi luat la ochi. Ieseam prin Restaurantul Militar, cladirea alaturata. In dimineata de 20 decembrie am trimis echipele in locurile in care ma asteptam sa treaca muncitorii, incepand cu ora 9:00. Intr-adevar, au inceput sa se organizeze, la steagurile tricolore au taiat stema. Coordonatorii si-au pus banderole albe pe brat si au inceput deplasarea, ca la defilare, cate 8-10 in rand. Au fost cam 6-7 coloane de pe platformele industriale. Ne-a fost clar ca si actiunea aceasta a fost coordonata de cineva pentru ca toate coloanele au procedat la fel. Lozincile pe care le strigau nu aveau nici o legatura cu comunismul, se refereau doar la conducere si in special la Ceausescu.

Armata a reusit sa-si retraga toate dispozitivele din oras?
In unele locuri, dispozitivele nu au reusit sa se retraga si militarii au fost nevoiti sa mearga printre demonstranti. De la balconul Diviziei, catre pranz, am vazut un TAB pe care erau urcati demonstrantii. Cand au ajuns in fata Diviziei s-a scandat atunci, pentru prima data, “Armata e cu noi!”. Cei din balconul Diviziei au facut semne de linistire. Demonstrantii s-au grupat in fata Comitetului Judetean de Partid si Piatei Operei. Actiunea cercetasilor a continuat in mijlocul demonstrantilor. Am sesizat ca printre autoturismele care circulau cu steaguri si claxonau aveau si numere sarbesti. In continuare, dispozitivele s-au retras in cazarmi fara incidente. Am facut o investigatie si asupra decuparii drapelului. Ni s-a raspuns ca asa a avut succes si revolutia din Ungaria.

“Revolta ar fi fost oricum, chiar daca nu la Timisoara”

Cam cati oameni erau in piata?
Erau cam 2.000. In balconul Operei si-au ales un comitet de coordonare si au inceput sa apara diverse persoane care vorbeau populatiei. Toata treaba a durat pana in 21 si 22. Zi si noapte, demonstrantii aveau stiute zonele in care stationau, pe intreprinderi, pe schimburi, ca la serviciu, incat au ramas permanent in piata. Li se organiza aprovizionarea cu paine si produse din carne si distributia acestora nu era haotica. Masinile de aprovizionare veneau la locul stiut si ii aprovizionau pe cei stiuti. In noaptea de 21 decembrie, o femeie a nascut in Piata Operei, a venit salvarea si fetita a fost botezata de multimea ce striga: “Victoria, Victoria! “. Tot ce s-a intamplat referitor la demonstratie a fost filmat permanent, 24 din 24. Din datele culese de noi, casetele erau trimise foarte operativ in fosta Iugoslavie.

De ce acolo?
Un raspuns ar fi acela ca era foarte usor sa treci granita. Era o intelegere cu sarbii sa poti trece cu “PASS-ul”. Totul se transmitea acolo. La 18 decembrie, generalul Ilie Ceausescu a venit si a prezentat o telegrama de la atasatul militar la Belgrad, in care se preciza ca se preconizeaza ca se vor amplifica actiunile de revolta, coordonate de serviciile de informatii straine. Ulterior, Ilie Ceausescu a prezentat acea telegrama si la Cluj. Din datele noastre reiesea ca erau vizate orasele din vestul tarii, iar intamplarea a facut ca sa apara la Timisoara incidentul cu Tokes. Daca ar fi fost in Arad, Oradea sau in Cluj vreun prilej, acolo s-ar fi declansat revolta.

“Trebuia sa-i capturam pe cei din balconul Operei”

Cum vi s-a parut in acele ore populatia?
In 20, 21 decembrie, populatia era foarte entuziasta, iar la geamuri apareau persoane care strigau: “Curaj, a iesit Brasovul, a iesit Iasiul!”. N-am auzit zicandu-se de Bucuresti. Ii incurajau pe oameni sa rabde. Urmaream in paralel Europa Libera, care transmitea ce era in Timisoara cu o intarziere de circa 24 de ore. In dupa-amiaza zilei de 21 decembrie am fost chemat de generalul Guse care mi-a spus ca se va constitui o echipa care sa pregateasca un plan de capturare a liderilor din balconul Operei si eliberare a pietei. Pregatirea aceasta a fost ordonata de Coman, personal.

Si s-a constituit acea echipa?
Intr-adevar, seara a venit seful Detasamentului de Interventie al Securitatii, comandantul Detasamentului de Parasutisti din Caracal, un reprezentat al Ministerului de Interne, eram cred ca 6. Ne-am strans in anticamera biroului comandantului Diviziei, unde era generalul Guse, si in urma unor discutii preliminare am concluzionat ca ne trebuie planul cladirii Operei. Vroia infiltrarea, pentru a se ajunge in apropierea liderilor. Un comandant de la un regiment mecanizat a propus varianta interventiei in forta. Am intervenit atunci si am facut o evaluare exagerata a pierderilor umane, am spus 2.000 de oameni. Am exagerat afirmand ca stiu precis ca in cladirea Operei exista si armament.

Aveati vreun indiciu?
Nu stiam acest lucru. Cel de la Securitate a spus o alta minunatie: interventia sa fie facuta prin desant din elicoptere. Fiecare exagera in felul lui, tocmai pentru a nu ajunge la un plan concret. Am plusat, am zis sa vina si seful de la PSI, ca poate putem baga gaz pe la aerisiri. Gusa l-a sunat pe Coman, care a ordonat sa reluam planul. Guse mi-a zis atunci: “Remi, am facut tot posibilul ca sa-l amanam”.

Si v-ati reintalnit pentru a pregati acest plan?
Pe 22, ora 9:00, ne-am reintalnit, inclusiv cu seful Pompierilor. Generalul Guse ne-a dat un pachet de Kent si ne-a zis: “Eu imi vad de treaba, vedeti voi ce faceti”. Discutiile s-au reluat si incercam sa gasim solutia. Noi incercam sa aruncam responsabilitatea pe reprezentantul Securitatii, iar ei pe noi. Guse a deschis la un moment dat usa si ne-a zis: “Ascultati!”. Televiziunea transmitea comunicatul cu sinuciderea generalului Milea. Imediat ne-am ridicat si am plecat fiecare.

Ca stare de spirit, era aproape aceeasi si la militari, ca si la civili. Numai ca militarii nu depaseau incinta, demonstrantii aveau cuvinte de repros pentru 16-17-18. Am avut chiar o situatie delicata, colonelul Ionita de la Directia de Informatii Militare a iesit in strada ca sa discute cu oamenii. Avea asupra lui si pistolul la brau. Am constituit o echipa, in civil, in care eram si eu, si echipa a intrat in multime. Cercetasii au ajuns pana la ofiter, l-au inconjurat si am simulat arestarea lui, ca revoltati, si ducerea in comandament. Multimea striga “Armata e cu noi!”, dar daca erai in militar pe strada era groasa. Si totul s-a intamplat si din cauza excesului de zel al unor comandanti.

Am trait chiar eu un asemenea moment pe 19 decembrie. Imprumutasem masina cumnatului meu ca sa fiu mai operativ si ma indreptam spre un focar de revolta pe platforma industriala. M-am dus cu masina si in fata mea era un TAB. Din turela a iesit un ofiter care mi-a facut semn sa opresc. Cand am ajuns in dreptul lui, a inceput sa vireze ca sa se urce cu blindatul pe masina. Am iesit rapid in marsarier, dar fara aripa din dreapta. Nu era indreptatit sa faca asta.

“Disparitia cadavrelor, bine organizata”

Asadar coordonatorii cine sunt?
Indiferent de unde au venit coordonatorii revoltei din Timisoara, cert este ca au venit pe filiera iugoslava. Cand s-a facut Proclamatia de la Timisoara, s-a cerut deschiderea granitelor si foarte operativ s-a deschis granita cu Iugoslavia.

Ce stiti despre mortii Timisoarei?
In ziua de 22 decembrie a ajuns informatia ca se cauta mortii Timisoarei si se dezgroapa mortii. Am trimis o echipa care a vazut cadavrele scoase si a concluzionat ca nu erau aceia. Permanent am avut in Spitalul Judetean un om care a urmarit situatia de acolo, deghizat in centralist. A aflat numarul mortilor, ii stia pe sexe, pe varste, a urmarit tentativele de invadare a spitalului pentru scoaterea mortilor, dar nu a putut sa-si dea seama cand au disparut. A fost totul foarte bine organizat.

Practic, in 22 decembrie nu mai aveati ce face la Timisoara.
Am urmarit la tv ce se intampla in Bucuresti si am hotarat ca era cazul sa ne intoarcem acasa, la Buzau. Am cerut un avion, pentru ca nu aveam foi de drum la noi si nici bani. Nu am putut obtine avionul si am apelat la comandantul Diviziei sa ne dea foi de drum ca sa ne intoarcem cu trenul. A acceptat si in seara de 22 decembrie am fost dusi la gara. Pe timpul imbarcarii am fost filmati de cativa indivizi, la vedere, cu reflectorul pus si pe fiecare in prim-plan. Era o echipa sarbeasca, i-am auzit vorbind intre ei. Am facut eschive cu autobuzul ca sa nu cumva sa stie ca plecam la gara. N-am vazut niciodata acele imagini, la nici o televiziune…

V-ati suit in tren si ati plecat spre Bucuresti.
La plecarea din Timisoara am apreciat ca este periculos sa ne intoarcem cu armamentul si l-am predat la Divizie pentru a-l prelua ulterior. Am venit in Bucuresti cu un vagon de dormit, bucurosi ca am terminat si ca e liniste. In dimineata de 23 decembrie, Gara de Nord era pustie si un grup de persoane care se aflau pe peron ne-au aplaudat. Era trenul care venea dinspre Timisoara si reprezenta un simbol. Aveam un personal spre Buzau in vreo doua ore si am incercat sa vedem ce e in jurul Garii. Ne-a uimit ca se auzeau focuri de arma. Am plecat spre Buzau cu personalul si ascultam la un radio ce il aveam cu noi, cu stupoare, ce e in Bucuresti. La sosirea in Buzau m-a asteptat inlocuitorul la comanda. Plangea. M-a informat ca pe 22 plecasera un detasament de 50 de cercetasi, condusi de Trutulescu, seful de stat major, care a fost prins in ambuscada si avem, probabil, trei morti si sapte raniti. Am sunat la esalonul superior, mi s-a confirmat ca sunt trei morti, dar numarul de raniti era incert. De asemenea, mi s-a mai spus ca totul s-a petrecut la intrarea in Ministerul Apararii.

Mi s-a ordonat sa mai pregatesc un Detasament de 50 de oameni si sa ma deplasez la Bucuresti cat mai repede. Eram echipati in militar, inarmati ca pentru razboi. Am hotarat sa iau tot Detasamentul care fusese la Timisoara. Am plecat in seara zilei de 23 decembrie pregatind detasamentul ca la ordinul meu, in caz de atac, sa riposteze cu foc, cu doua camioane si doua autoturisme.

Planul de gherila urbana, pus in aplicare la Bucuresti

Ce va asteptati sa gasiti in Bucuresti?
Dat fiind ce se intamplase cu detasamentul anterior, am dat telefon la intrarea in Capitala ca sa se stie ca vin si sa ma lase sa ma apropii, si langa minister sa semnalizez intr-un anumit fel cu farurile. Am luat masura sa vin perpendicular pe poarta ministerului. La ajungerea in fata ministerului m-am ingrozit cand am vazut multimea de tancuri si transportoare. Atunci mi s-a spus ce se intamplase in seara de 22.

Detasamentul condus de Trutulescu a fost intampinat, la intrarea in Bucuresti, de maiorul Roman de la Directia Informatii cu masina sa personala si a fost condus spre minister. La sosirea la minister, detasamentul transportat fiind de doua camioane a fost intampinat cu foc puternic, dinspre incinta MApN, chiar in fata intrarii principale. Militarii au reusit sa debarce, s-au furisat printre blocuri, unii au ripostat. Au tras in camioanele noastre in plin. Pe loc au fost trei morti, un ofiter, locotenentul Filote, un subofiter, plutonierul Gradinaru si un militar in termen, soldatul Onet. Inclusiv maiorul Roman a fost ranit, autoturismul sau a fost avariat si ulterior furat din locul in care a fost abandonat. La cateva zile a fost gasit in curtea unei scoli. Deci in doua ore de cand plecase maiorul Roman din minister situatia se schimbase deja. Si ranitii, si mortii au fost transportati la diverse spitale cu masinile care treceau prin zona. Pe 23 nimeni nu stia unde sunt acesti oameni.

Ce misiuni v-au fost date?
Mi s-a ordonat paza cladirii principale a ministerului. Dimineata au inceput sa ni se dea si alte misiuni, precum trimiterea unui dispozitiv de paza la Spitalul Militar Central, apoi unul la Institutul “Victor Babes” si la o anumita Sectie la Spitalul Fundeni. Dar forta principala era la minister. In cursul zilei de 24 decembrie am inceput sa-mi caut mortii si ranitii. Aveam doi raniti grav, unul in rotula, iar altul in spate. Pe acestia si pe cei trei morti i-am trimis la Buzau. Am avut un ranit, un subofiter, caruia i-a intrat glontul in ceafa si i-a iesit prin mandibula. Am aflat ca a fost dus la Spitalul 9, dar acolo ni s-a spus ca l-a luat cineva din familie. Or, el nu avea pe nimeni in Bucuresti. Si chiar l-am gasit in zona, la o familie din cartier si s-a bucurat tare cand m-a vazut.

Ce se intampla in Bucuresti in acele zile?
Un episod care demonstreaza ce s-a intamplat in general, l-am trait in seara zilei de 24 decembrie. Am imbarcat intr-un TAB un echipaj pentru a-l deplasa la Spitalul Militar Central. Cand am ajuns in fata intrarii din Calea Plevnei, am avut inspiratia sa lasam TAB-ul si sa merg la punctul de control, avand informatii ca se putea trage asupra noastra. Cei de la punctul de control nu stiau ca trebuie sa venim, au sunat la ofiterul de serviciu si au permis accesul.

Cand TAB-ul intra pe poarta, de sub pomi am auzit pornind motorul unui tanc, care cu toata forta a izbit TAB-ul si l-a scos cu tot cu gard. Atunci s-a tras si cu mitraliera de pe tanc asupra noastra. Eu am inceput sa strig, dar nu m-a bagat nimeni in seama. Am coborat si am continuat deplasarea insotit de ofiterul de serviciu pentru a mi se prezenta situatia. Am vazut atunci pentru prima data efectele a tot ce se intampla in Bucuresti: la un subsol din pavilionul central erau claie peste gramada cadavre.

Am hotarat sa raman peste noapte in spital, pentru ca TAB-ul fusese avariat si au aparut si primele incidente: tentative de escaladare a gardului si focuri de arma dinspre Spitalul Witting. A doua zi, cand l-am intrebat pe comandantul tancului despre ce s-a intamplat, acesta mi-a zis ca am avut noroc ca nu a avut ghiulele, care trebuiau sa soseasca de la Targoviste. Mi-a mai spus ca ataca indiferent ce as fi facut pentru ca asa primise ordin.

“Am primit ordin sa anihilam teroristii din Cimitirul Ghencea”

De ce alte misiuni va amintiti?
In dimineata zilei de 25. Am vazut atunci la intrare, in acelasi loc unde murisera si baietii mei, urmele dezastrului ce se intamplase cu cele 2 ABI-uri ale USLA. Mortii erau intinsi pe caldaram, carbonizati si scria pe ei “Teroristi”. Ulterior am aflat ca unul dintre ei imi fusese coleg de scoala militara. In seara zilei de 24, in acelasi loc s-a tras intr-un autobuz cu studenti de la Academia Tehnica Militara.

De ce se tragea? In primul rand de paza erau studentii de la Academia Tehnica. Daca tragea unul din frica, sa spunem, trageau si ceilalti. Am fost chemat de generalul Eftimescu, unul dintre loctiitorii ministrului, si am primit ordinul sa iau 100 de oameni si sa plec in Cimitirul Ghencea, deoarece acolo sunt teroristi ascunsi in cavouri. In minister nu se mai avea incredere in nimeni si s-a dat ordinul de dezarmare a tuturor militarilor din incinta.

Si ati plecat in cimitir?
Numai noi am mai ramas cu arme. Impreuna cu Trutulescu si cu coordonatorul de la Directie, Constantinescu, ne-am dus la cimitir si am constatat ca spre acesta erau amplasate cateva tancuri si transportoare. Am solicitat comandantului din zona respectiva sa ne dea un mijloc de transport blindat. Ne-a dat un tanc. Am mai cerut sa nu se execute nici un foc. Inainte se tragea razlet. Si am pornit cu tancul prin cimitir, pe alee.

Cimitirul era brazdat, parca era arat. Se trasese cu rachete de pe elicopter in morminte si cruci. Ne-am uitat prin periscoape, am coborat din tanc si, cu inima cat un purice, ca de, erau teroristi, am luat-o pe jos. In timp ce mergeam, o mitraliera de pe un TAB a tras. Deci se incalcase ordinul. Am intrebat de ce s-a tras. Am realizat ca se tragea in acele zile din nestire, din prostie si degeaba. S-a tras fara ordin precis, fara coordonare, de frica si s-au distribuit aiurea arme Garzilor Patriotice, lucru ce a fost o nenorocire. Tancul nostru nu avea mijloc de legatura cu un altul.

Asa era cam toata tehnica Armatei, lipsea cate ceva. Daca asfi bagat 100 de cercetasi in cimitir, asa cum imi ceruse adjunctul ministrului, era o tragedie. Am realizat ca ar fi iesit macel. Dupa episodul din Ghencea m-am dus si am raportat ca nu-i nimic suspect siatat.

Dar cine au fost teroristii?
Am fost noi insine, noi impotriva noastra. Sa va dau un exemplu. In seara de 24 decembrie, comandantul Spitalului Militar Central mi-a spus ca avea doi teroristi legati cu catusele de pat. Unul avea o entorsa, iar altul o luxatie la umar. Ei erau de fapt de la USLA si participasera la o demonstratie. La minister, “teroristii” erau adusi in baie si acolo se faceau investigatiile. In cazul acesta am constatat ca erau subofiteri USLAS-si. In general, “teroristii” din baia ministerului au fost ori cadre militare, ori militari in termen. De frica teroristilor ne-au solicitat sa punem posturi de paza pe acoperisul MApN, ca nu cumva sa vina din aer. Oamenii din minister stateau cu casca pe cap sub birou si nu faceau in zilele acelea nimic. Numai noi eram operativi. Oamenii mei n-au omorat pe nimeni!

“Se pusese in aplicare planul de gherila urbana, Planul 1600”

Totusi, cum ati putea explica fenomenul “teroristii”?
Din investigatiile facute de noi, chiar in acele zile am tras concluzia ca se pusese in aplicare planul de “gherila urbana” in capitala. Cineva apasase pe acest “buton”. Din cate stiu eu, purta numele “Planul 1600”. Or, cei care trebuiau sa puna in aplicare acest plan aveau niste semnale dinainte stabilite, locuri precise. Se cunosteau pe echipe de unul, doi, dar nu mai mult. Odata declansat acest plan, nu s-a mai putut opri. Intr-o seara, de la fereastra unui bloc, au inceput sa se auda pocnete si sclipiri ca de arma. Dinspre minister s-a ripostat cu toata puterea de s-a facut apartamentul zob. Mergand sa cercetam apartamentul, am gasit un simulator.

Terorismul a fost provocat de haos, zvonuri, dezordine, conducerea defectuoasa. Au incetat dupa executarea lui Ceausescu, din proprie initiativa, ca usurare. Ganditi-va cum am plecat eu la Timisoara, nu stiam nimic. La fel ca mine au fost si altii. Trimisi in orb.

Au fost destui militari morti.
Sa va povestesc un episod de la punctul de control al MApN. Soldatul din paza atipise, cand a venit locotenentul in inspectie el dormea. Ofiterul i-a pus mana pe umar ca sa-l trezeasca. Soldatul cum a deschis ochii a tras in plin. Pe mine m-a sunat de la Fundeni ca a fost ranit prin impuscare un militar de-al meu. Erau din cei trimisi sa pazeasca. Se plictiseau si s-au apucat sa se joace care scoate mai rapid pistolul si arma s-a descarcat.

Cand v-ati intors acasa?
Am plecat din Bucuresti la 6 ianuarie. Si la Buzau au fost de asemenea morti. Chiar la unitatea vecina Batalionului a fost o reglare de conturi: un ofiter l-a impuscat pe seful de stat major.

Numai detasamentele pe care le-ati numit au parasit Buzaul in acea perioada?
Da, ceilalti militari din unitate, cadre si militari in termen au ramas in Buzau executand unele misiuni pe plan local si paza unitatii.

Despre ce a urmat pentru dumneavoastra dupa decembrie ‘89 ce ne puteti spune?
Dupa acest complex de actiuni in care am fost implicati atunci la ordinul esalonului superior, a trebuit sa fac fata personal investigatiilor organelor destinate stabilirii adevarului despre Revolutie, respectiv Procuratura Militara si comisiile parlmentare de cercetare. In urma acestora nu s-a ajuns la nici o concluzie ca militarii Batalionului 404 ar fi implicati in actiuni, altele decat la cele la care m-am referit si in dialogul cu dumneavoastra. Totusi, Sergiu Nicolaescu m-a intrebat daca nu am avut oameni in actiune la Sibiu. Evident, nu. Dar sunt convins ca Sergiu Nicolaescu sustine si acum ca unele acte teroriste din Bucuresti si Sibiu au fost facute de unitatea noastra. Am fost inspirat atunci sa las armamentul, am lucrat cu documente, scheme. Am fost luat la intrebari la Senat, ca un acuzat, ca un impostor, peste patru ore si de Sergiu Nicolaescu. Date fiind convingerile de regizor, Sergiu Nicolaescu mi-a spus ca nu pot sa fiu sigur de aceasta. Ce, le numarasem bocancii aliniati sau numarasem portiile la popota?

Motto: “Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte? Ridicatu-s-au regii pământului şi căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului şi împotriva Unsului Lui” (F. Ap. 4, 26)

Pentru impunerea Noii Ordini Mondiale, arhitecţii acesteia, au avut în vedere distrugerea naţiunii-stat, a familiei şi a credinţei creştine. Atingerea acestor scopuri este posibilă doar prin elaborarea unor strategii prin care să fie subminaţi şi distruşi aceşti trei piloni pe care se sprijină edificiul social.

Una dintre aceste strategii urmăreşte dezintegrarea naţiunii-stat, sub presiunea diviziunilor interioare.[1] Aplicarea practică a acestui concept poate fi urmărită studiind spargerea conglomeratului etnic (sârbi, croaţi, macedoneni, albanezi, etc) şi religios (ortodocşi, catolici, musulmani, ş.a) iugoslav. După 15 ani de lupte şi manevre diplomatice au rezultat un stat preponderent catolic (Croaţia), unul majoritar ortodox (Serbia), câteva multireligioase (Bosnia, Macedonia, etc.) şi… Califatul Mafiot – Kosovo [2].

Creaţie a Statelor Unite şi susţinut – făţiş sau din umbră – de unele puteri occidentale, această formaţiune statală poate fi definită ca fiind: „…primul stat de tip mafiot, condus de Hasim Thaci, care reprezintă interesele celor 15 clanuri albaneze specializate în traficul de droguri, de arme şi de persoane. Dezmembrarea ilegală a Serbiei – contrară Rezoluţiei 1244/1999 a ONU – o continuă pe cea a Iugoslaviei din anii ’90 şi este prezentată ca un pas înainte pe calea păcii şi stabilităţii regiunii [3]”. Acest stat, „captiv al Mafiei”, extinde, de facto, capul de pod musulman din Europa şi constituie un vârf de lance implantat în trupul ortodoxiei din balcani. Dincolo de declaraţiile diplomatice, în care termenii de „democraţie” şi „autodeterminare” sunt folosiţi doar pentru a masca realitatea crudă, conceptul musulman care a stat, şi stă, la baza Declaraţiei unilaterale de independenţă a provinciei Sârbe Kosovo poate fi sintetizat astfel: „Noi, islamiştii, nu facem distincţie între civilizaţi şi noncivilizaţi, între inocenţi şi non-inocenţi, singura distincţie pe care o facem este între musulmani şi necredincioşi. Viaţa unui necredincios în Islam nu are nici o valoare”[4].

Iugoslavia: 1.Bosnia şi Herţegovina, 2.Croaţia, 3.Macedonia, 4.Muntenegru, 5a.Kosovo, 5b.P.A. Voivodina, 6.Slovenia

Declaraţia îi aparţine lui Omar Bakri, agent MI6 şi omul de legătură, pentru o vreme, al albanezilor kosovari cu autorităţile şi serviciile secrete britanice. Acesta este celălalt plan al tragediei iugoslave, mai puţin mediatizat, chiar ocultat de mass-media internaţională – dincolo de poziţii geostrategice, interese economice şi zăcăminte fabuloase [5] – războiul religios, războiul împotriva ortodoxiei. În teren acesta s-a materializat în distrugerea, cu tunul sau prin dinamitare, sub privirile impasibile ale soldaţilor din forţele internaţionale de pace a bisericilor şi mânăstirilor ortodoxe, prin alungarea creştinilor din zonele de conflict. Astfel, circa 250 de mii de sârbi au fost forţaţi să ia calea exilului din Krajna, în 1995, în timpul ofensivei croate. Comandantul acestei acţiuni de purificare etnică şi religioasă – denumită Operaţiunea “Storm” (Furtuna) – a fost liderul UCK, Generalul de brigadă din armata croată Agim Ceku. Bilanţul total, însă, al refugiaţilor sârbi depăţeşte 1 milion de oameni, ceea ce constituie cel mai mare exod din Europa de după cel de al II lea război mondial.

Şi când armata sârbă era pe cale să elimine formaţiunile paramilitare UCK din Kosovo, Statele Unite şi prietenii ei din Alianţa Nord Atlantică (NATO) au atacat Serbia – în Sfântul şi Marele Post, în timp ce în războiul din Irak bombardamentele au fost oprite în timpul Ramadanului – bombardându-i oraşele, terorizând populaţia şi distrugând întreaga infrastructură civilă a acesteia. La acest veritabil genocid a fost parte şi România, ţară soră ortodoxă, făcându-se astfel vinovată, mai mult moral decât material, de complicitate cu agresorii, fără a medita la cuvintele Mântuitorului: „cine scoate sabia de sabie va pieri”.

După iugoslavizarea balcanilor, termen care defineşte fărâmiţarea statelor sub pretexte etnice şi religioase vine la rând Rusia, aflată şi ea în vizorul SUA şi a aliaţilor ei. Această putere mondială este vizată şi urmează a fi destructurată şi fărâmiţată, în ceea ce se numeşte Operaţiunea „End Game”(Joc Final), prin încercuirea cu baze americane, urmată de ruperea acestui colos statal în trei zone: Rusia Europeană, Rusia Siberiană, şi Rusia Orientală. Ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de „Doctrina Bush” reprezintă, de fapt, continuarea politicii de izolare a URSS, începută în perioada interbelică şi continuată după cel de al II-lea război mondial de preşedintele Harry Truman, şi de Ronald Reagan, în anii ’80. Roadele acestei politici de îngrădire (containment) s-au văzut în căderea comunismului în Europa de Est şi declararea independenţei fostelor republici sovietice (ţările Baltice, Ucraina, etc), în dezmembrarea Iugoslaviei şi în politica de penetrare a SUA în republicile ex-sovietice din Asia Centrală (Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan, etc.). Astfel, Rusia este mărginită la sud de un zid de foc al ţărilor musulmane, care poate oricând să dea o conotaţie religioasă relaţiei dintre cele două părţi. Cea ce de fapt s-a şi petrecut în conflictul ruso-cecen, când militari ruşi au fost martirizaţi din cauza credinţei lor în Hristos.

Şi cum America, în sine, este un imperiu al răului, al necredinţei, avem adevărata dimensiune a „cruciadei pentru democraţie” dusă de america în lume. Demo(no)craţie care, în fapt, este un comunism perfect, o dictatură feroce, camuflată sub tot mai uzatul concept de democraţie şi pe care America este hotărâtă să o impună peste tot în lume, cu orice mijloace, inclusiv cu forţa armelor. Aceasta este ilustrată şi de noua strategie americană de securitate, „Defense Planning Guidance (DGP), elaborată de neoconservatorii americani, în frunte cu vicepreşedintele Dick Cheaney. Planul propune ca SUA să-şi menţină o superioritate militară zdrobitoare atât pe sol, cât şi în aer, pe mare şi în spaţiul cosmic, prin care să prevină orice rivalitate atât din partea prietenilor cât şi a inamicilor Statelor Unite. În altă ordine de idei „Doctrina Bush” are în vedere posibilitatea de a ataca preventiv orice stat care SUA socoteşte că îi ameninţă interesele, inclusiv cu armament nuclear [6].

După cum se vede, în lumea unipolară în care trăim, Rusia este aproape încercuită de Statele Unite şi de aliaţii ei, pe de o parte de ţările musulmane, care sunt tot mai insistent curtate de Casa Albă, pe de altă parte de forţele Alianţei Nord Atlantice, alianţă „care s-a lărgit în contradicţie cu statutul său iniţial, defensiv”, după cum aprecia diplomatul rus Evgheni Primakov.

În acest context nu putem decât să ne întrebăm, la fel cum o face şi ultimul preşedinte sovietic, Mihail Gorbaciov: „Vrea oare America să se lupte cu restul lumii? Vrea să-şi construiască un imperiu? Eu cred că nu va reuşi!”.

Şi se mai poate pune o întrebare: Cine conduce, de fapt, America?…

_________________________________
[1] „În cadrul structurii statului, să ne ataşăm de scoaterea în evidenţă a respectului obligatoriu faţă de diversitatea de culturi, de popoare, de religii şi de etnii, cu prioritate faţă de noţiunea de „unitate naţională”; acest lucru ne va permite să divizăm mai eficace populaţiile statelor-naţiuni şi, astfel, să le slăbim autoritatea şi capacitatea de manevră. Împins la limite extreme, dar pe plan internaţional, acest concept, în viitor, va determina etniile diverselor naţiuni să se regrupeze pentru a-şi revendica fiecare, individual, propria participare la Putere; ceea ce va sfârşi prin a ruina naţiunile şi a le face să se fragmenteze în războaie intestine interminabile. Când naţiunile-state vor fi astfel slăbite prin toate acele lupte intestine, toate întemeiate pe recunoaşterea Drepturilor minorităţilor la independenţă, când naţionaliştii divizaţi în diferite facţiuni culturale şi religioase se vor confrunta orbeşte în lupte fără nici un rezultat posibil, când tineretul îşi va fi pierdut complet contactul cu propriile sale rădăcini, atunci vom putea să ne servim de Naţiunile Unite pentru a începe să impunem Noua Ordine Mondială” (Serge Monaste, Protocoalele de la Toronto, Ed. Samizdat, 1995)

[2] Ziua, Dosare ultrasecrete, nr. 501, 15 martie 2008
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] „Kosovo deţine unele din cele mai bogate zăcăminte minerale cunoscute pe plan mondial: cărbune, zinc, aur, platină. Aici se află, de pildă, exploatarea minieră Stari Trg, a treia exploatare de zinc pe plan mondial. Se crede că bateria următorului deceniu va fi cea pe bază de zinc. […] Potrivit directorului ansamblului minier, Novac Bjelic, „Bătălia pentru Kosovo se dă pentru mine, nimic altceva. Kosovo este un fel de Kuweit al Balcanilor. De pildă Kosovo posedă rezerve de 7 miliarde de tone de cărbune” […] Potrivit experţilor, rezervele de lignit din Kosovo ar fi suficiente Europei în următoarele 13 secole! […] Stabilirea bazelor americane pe glob – aşa cum este cazul bazei Bondsteel din Kosovo – ţine seama de interesele geostrategice, dar şi de cele geoeconomice ale SUA. Prezenţa Bondsteel lângă oleoductul Ambo şi marile resurse mineraliere din Kosovo explică mai mult insinuarea SUA în Balcani, decât dorinţa de autodeterminare a albanezilor kosovari” (Vladimir Alexe, Ziua, Dosare ultrasecrete, nr. 499, 1 martie 2008).

[6] Ziua, Dosare ultrasecrete, nr. 507, 26 aprilie 2008.

A. ISIDOR

Depois que terminou o jogo de ontem, fiquei sabendo (e assisti um pouco pela televisão) sobre a denúncia do volante Elicarlos, do Cruzeiro contra o atacante gremista Maxi López, por injúria racial: o argentino teria chamado o adversário de “macaco”. Na hora, claro que todo mundo lembrou do episódio de 2005 entre o então atacante são-paulino Grafite e o zagueiro Leandro Desábato, do Quilmes.

Se houver provas, Maxi López tem de ser punido exemplarmente, e também dispensado do Grêmio. Afinal, o racismo é um mal que precisa urgentemente ser erradicado, em todo o mundo. E penso o mesmo da xenofobia, “irmã gêmea” do racismo.

Afinal, nessas horas vai aparecer muita gente que, além de acusar toda a torcida do Grêmio de ser racista (e isso não é preconceito também?), começará a dizer que a atitude de Maxi López (se realmente ocorreu) é “típica de argentino”. O que aconteceu em 2005, no episódio do Desábato.

Vale lembrar que o futebol, muitas vezes, é mais do que apenas esporte. Ele pode ser uma espécie de “válvula de escape” para os mais variados sentimentos – como a xenofobia. Em 1969, havia uma crescente tensão entre Honduras e El Salvador, que se refletiu nas partidas entre as seleções dos dois países, válidas pelas Eliminatórias da Copa do Mundo de 1970, e levou a um conflito militar que ficou conhecido como “Guerra do Futebol”, já que o esporte serviu de pretexto.

Algo semelhante ocorreria 20 anos depois, em uma partida pelo antigo campeonato iugoslavo: no dia 13 de maio de 1990, as tensões entre croatas e sérvios entraram em campo na partida entre Dinamo Zagreb e Estrela Vermelha de Belgrado, resultando em violentos conflitos no estádio da capital croata, com várias mortes. Foi uma “prévia” da guerra na qual mergulharia a região dos Balcãs a partir de 1992.

E podemos dizer que não há xenofobia na relação Brasil-Argentina, nem mesmo no tocante ao futebol?

Os leitores lembram de uma infame propaganda de uma cerveja durante a Copa do Mundo de 2006, em que “valia qualquer coisa” para ganhar da Argentina? E de como a “grande mídia”, principalmente do centro do país, fala mal dos argentinos?

Enfim, repito: se houver provas da injúria racial de Maxi López contra Elicarlos, que ele seja punido e mandado embora do Grêmio. Mas, por favor, sem hipocrisia. Rotular toda uma torcida – e também um povo – devido à atitude (da qual nem se tem provas) de uma pessoa, é preconceito também.

Sfintii Imparati Constantin si Elena

Biserica Ortodoxa ii praznuieste pe 21 mai, pe Sfintii Imparati Constantin si mama sa, Elena. Constantin cel Mare s-a nascut in orasul Naissus (Nis, Iugoslavia) in jurul anului 274. A devenit suveran al intregului Imperiu Roman dupa invingerea lui Maxentiu si a lui Liciniu. Potrivit marturiilor lui Eusebiu si Lactantiu, in ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o cruce luminoasa deasupra soarelui cu inscriptia: „in hoc signo vinces“ (prin acest semn vei birui).

Noaptea, in timpul somnului, i se descopera Hristos, cerandu-i sa puna semnul sfintei cruci pe steagurile soldatilor. Dand ascultare poruncii primite in vis, iese biruitor in lupta cu Maxentiu. Pe Arcul de Triumf al lui Constantin, care se pastreaza la Roma, se afla inscriptia: “instinctu divinitatis” = “prin inspiratie divina”, ce descopera cum a fost castigata victoria asupra lui Maxentiu.

Cea mai insemnata realizare a imparatului Constantin a fost Edictul de la Milano (313), prin care crestinismul ajunge sa fie recunoscut de stat. Insa, el va deveni religie de stat in timpul lui Teodosie cel Mare (379-395).

Dupa edictul din 313, imparatul scuteste Biserica de impozite, ii acorda dreptul de a primi donatii si le da episcopilor dreptul sa judece pe cei ce nu doreau sa fie judecati dupa legile statului. Va inlatura din legile penale pedepsele contrare spiritului crestinismului, precum: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu).

Imparatul Constantin a convocat primul Sinod ecumenic la Niceea (325), unde dupa lungi dezbateri, invatatura lui Arie a fost condamnata si s-a adoptat formula ca Fiul lui Dumnezeu este de o fiinta cu Tatal si deci, din veci cu El. La sinod au fost alcatuite si primele 7 articole ale Simbolului de credinta (Crezul), a fost fixata data Pastilor (prima duminica dupa luna plina, dupa echinoctiul de primavara) si s-au dat 20 de canoane referitoare la disciplina bisericeasca.

Sfantul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de catre episcopul Eusebiu de Cezareea. A murit la scurt timp (337) in Nicomidia si a fost inmormntat in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitorita de el.

Imparateasa Elena

Flavia Iulia Helena s-a nascut in provincia Bitinia. In anul 293, generalul roman Constantiu Chlorus, la indemnul imparatului Diocletian, divorteaza de imparateasa Elena. Aceasta nu se recasatoreste, ci traieste departe de atentia publica, dar aproape de fiul sau. A reusit sa descopere pe dealul Golgotei crucea pe care a fost rastignit Hristos. Potrivit traditiei, in urma sapaturilor s-au gasit trei cruci. Pentru a se identifica crucea pe care a fost rastignit Hristos, au atins cele trei cruci de un mort. Acesta a inviat in momentul in care a fost atins de Crucea Domnului.Imparateasa Elena a zidit Biserica Sfantului Mormant, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret si multe alte sfinte locasuri.

Semnificatia numelor Constantin si Elena

Numele Constantin este de origine latina si vine de la constans, constantis (“constant”, “ferm”).Elena – Stravechiul nume Helene este explicat de unii prin gr. helane (“torta”, “faclie”, dar si “foc sacru”, la sarbatorile numite Heleneia, dedicate zeitei Artemis), iar de altii prin gr. hele (“lumina arzatoare a soarelui”).

Obiceiuri de Sfintii Imparati Constantin si Elena

In ziua de 21 mai, la pomenirea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, in calendarul popular intalnim o sarbatoare adresata pasarilor de padure, numita Constandinu Puilor sau Constantin Graur. Se crede ca in aceasta zi, pasarile isi invata puii sa zboare.

Tinand seama ca o noua generatie ameninta recoltele, era interzis sa se munceasca in acesta zi. Prin acesta odihna de la muncile campului, se credea ca recoltele nu vor fi mancate de pasari.

Ziua de Constandinu Puilor era considerata ultima zi in care se mai putea semana porumbul, ovazul si meiul. In popor se spune ca tot ce se seamana dupa aceasta zi, se usuca.

Este ziua in care pastorii hotarasc cine va fi baci, unde se vor face stanele si pe cine vor angaja sa le pazeasca pe timpul pasunatului. Se masoara si se inseamna pe raboj laptele de la oile fiecaruia. Femeile inlatura cu aghiasma si tamaie duhurile necurate. Pentru apararea de fortele malefice, taranii stateau in jurul unui foc. Prin fumul de la acest foc erau trecute si oile, “ca sa fie ferite de rele”, pe timpul cat vor sta singure, la stana.

Acesta este numarul oficial pentru suporterii sarbi ce vor face deplasarea la Constanta la meciul de la finele acestei saptamani.Nimic surpinzator,doar cala ce galerie are nationala si cat de frustrati sunt romanii in ultima perioada,vor domina stadionul…1000 de fani care vor canta aproape tot meicul.Pai noi sa ne bucuram daca ,dupa vreun gol se canta de 2 ori bine de tot…Acum 19 ani,la un Dinamo Zagreb – Steaua Rosie Belgrad a fost revolta generala.Batai intre suporteri,jucatori,politie si chiar tancuri ale armatei au fost mobilizate pentru a opri revolta fanilor.Unul din jucatori,Zvonimir Boban a atacat un politist pentru ca l-a vazut lovind un supoerter al echipei sale.Tensiunea era prea mare in Iugoslavia de atunci,croatii dorind sa devina independenti,iar sarbii de astazi cantau cantece nationaliste precum “Zagreb este Serbia”.Un alt incident,cativa ani mai tarziu cand un politist in civil a fost demascat de fanii sarbi la un meci al nationalei a fost ars de-a binelea de cateva torte si a ajuns la spital cu rani grave,dupa cum va puteti imagina.Da,sarbii sunt foarte fanatici si vor face un adevarat spectacol la Constanta.Din cate-mi amintesc,in viziunea mass-mediei din Romania,cel mai mare incident de acest gen a fost la Constanta,cand jandarmii au batut fanii dinamovisti ca pe niste animale si bineinteles ca nu s-a luat nicio masura.Fanii nu sunt considerati oameni,cel putin fanii echipelor din Romania.Imi amintesc la un Roma-Manchester,nu foarte indepartat,exact inainte de umilinta cu 7-1 cand intre englezi si carabinieri a iesit o incaierare generala cum un “om al legii” dadea fara mila intr-un englez cu o mana rupta si cealalta ridicata in aer,aratand inofensivitatea…Sper sa ne bata ei in tribuna si noi pe teren,pentru ca si in tribuna si-n teren sa-i batem cred ca este mai greu decat isi imagineaza oricine.

Generalul Andrei Kemenici la stanga

Deşi mărturiseşte că şi-a dorit dispariţia lui Ceauşescu, generalul Andrei Kemenici a refuzat să intre în completul de judecată. În ciuda insistentelor sugestii venite de la Bucureşti de a-i lichida “accidental” pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, generalul Kemenici nu a vrut să-şi asume răspunderea morţii lor. După 20 de ani de la evenimentele de atunci este convins că vestitele fiole cu insulină conţineau otravă.

Jurnalul Naţional: La un moment dat, după evenimentele de atunci, spuneaţi că Stănculescu e duşmanul dvs…
Andrei Kemenici: Pentru că nu i-a convenit că am zis că s-a făcut o crimă cu Ceauşescu acolo. Militaru m-a întrebat odată dacă Ceauşescu n-a încercat să fugă. “Păi, cum să fugă?!” “Păi, ca să termini cu ei…” Înţelegeţi?! Toţi voiau să termine cu ei, dar să mă murdărească pe mine de sânge. Stănculescu a greşit pentru că a făcut ce a făcut ca să se pună bine cu Revoluţia, să spele ce făcuse la Timişoara. A făcut exces de zel în execuţie, fără a le da posibilitatea la recurs. Eu cred şi acum că unii dintre cei care au participat la proces, din ce am vorbit atunci, chiar Gică Popa, nu au ştiut că nu va urma recurs şi că îi vor executa. Apoi m-a deranjat şi cum s-a purtat Stănculescu faţă de mine. Nici n-a dat mâna cu mine. A venit şi a făcut ce a vrut în cazarma mea, când eu eram comandant. Scrie în regulament, “comandantul e suveran”. Ce suveran eram eu când a venit în biroul meu şi a zis “aici vom organiza vizita medicală”?!

SĂ ŞTII CĂ ĂSTA E MINISTRUL TĂU!
Pentru cine aveţi acum mai multe resentimente, faţă de Stănculescu care v-a detronat din rolul de suveran, sau faţă de Voinea care v-a acuzat de omor?
Amândoi au lucrat mână în mână. Voinea a fost un executant docil al ordinelor lui Constantinescu, Stănculescu şi al nu ştiu mai cui ca să-mi închidă gura. Mi-a recunoscut Voinea anul trecut că nu a văzut dosarul meu, nu l-a deschis, şi m-a trimis în proces. Prin ‘97 m-a pus dracu’ şi i-am acuzat pe unii că sunt criminali, că l-au omorât pe Ceauşescu ilegal, nu pentru ce a făcut, ci pentru ce n-a făcut.

Iulian Stoica, cel care stătea de pază la uşa camerei în care se aflau soţii Ceauşescu, spune într-un interviu că au fost patru tentative de asasinat la adresa lor.
Nu a fost nici un moment de acest fel. Nu e adevărat. Nici ceea ce a declarat el, că Ceauşescu  i-a promis gradul de general sau de ministru al Apărării. Păi, Ceauşescu să facă troc cu el!? De ce n-a făcut-o cu Ţecu, cu Mareş, locţiitorii mei, sau cu mine? Am mai auzit că a spus că i-ar fi promis şi bani, 1 milion de dolari. Păi de unde să-i dea Ceauşescu lui bani, că n-avea în buzunar nici 100 de dolari. A murit mai sărac ca noi. În holul acela, unde era ca­mera în care au stat ei, nu a intrat nici pasărea. Nu aveau acces decât opt cadre. E adevărat că s-a creat o atmosferă proastă între mine şi aceştia, pentru că le-am dat nişte ordine exprese şi cred că s-au simţit jigniţi. Dar nu puteam, de exemplu, să-i dau voie lui Stoica sau lui Paisie să vorbească la telefon pentru că s-ar fi aflat de prezenţa lui Ceauşescu acolo şi nu îmi puteam permite asta. Nici ginerele meu, care era în cazarmă, nu a ştiut nimic din ce s-a întâmplat în cele patru zile. Nu mă iartă toată viaţa. Dar cei doi nu au fost niciodată în pericol, din acest punct de vedere. Se aflau în interiorul a patru centuri de siguranţă formate din soldaţi, transportoare şi tancuri.

Ce vă amintiţi din discuţiile cu Ceauşescu?
Îmi spunea: “Colonele, fii atent. Moldova o iau ruşii, Transilvania o iau ungurii, Banatul îl ia Iugoslavia, Dobrogea o iau bulgarii. România va fi numai Muntenia de odinioară. Âsta e planul americanilor şi al ruşilor, la care i-au atras şi pe unguri”. El nu a crezut niciodată că poporul nu-l mai vrea. A crezut că el este mai mult decât divin şi că el este singura “cale” pe care trebuie s-o urmeze românii. Asta cu gradele promise unora a ieşit la suprafaţă, pentru că au fost unii care au făcut Revoluţia şi au vrut ca Revoluţia să le plătească lor. Ceausecu nu a promis nimanui nimic.

LUI MAREŞ I-AM SPUS SĂ TRAGĂ ÎN EL ŞI LUI ŢECU ÎN EA
Se spune că a fost agresat în unitate.
În ziua de 24 se striga pe stradă: “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e”. Atunci el a vrut să scoată pătura din geam să strige că e acolo. În cameră cu el a fost tot timpul maiorul Boboc Ioan. Boboc i-a spus prima dată că nu e voie, că dacă îl văd revoluţionarii ne omoară pe toţi, apoi l-a tras de la geam şi în momentul acela s-a lovit cu capul de masă. Elena a început să ţipe şi să strige să vină comandantul. Când m-am dus, ea mi-a spus că maiorul l-a bruscat şi că a sărit la el. L-am scos pe Boboc afară, mi-a explicat ce s-a întâmplat, şi l-am băgat înăuntru pe Iulian Stoica, cam o oră. Au apărut după ‘90 diverşi indivizi care şi-au dat aere că ştiu şi ei ceva despre ce s-a întâmplat şi au zis că Ceauşescu a fost bătut la Târgovişte. Păi eu acceptam aşa ceva? Noi ne-am purtat cu el omeneşte.

Aţi dat vreodată ordin să îi împuşte?
Da, de mai multe ori. Lui Mareş i-am spus să tragă în el şi lui Ţecu în ea, dacă suntem în pericol de a muri sau dacă se încerca ca ei să fie salvaţi. Au început să tremure când au auzit ordinul şi le-am explicat că dacă ei scapă, noi suntem primii care vor fi morţi. “Acum e care pe care!”, le-am zis. Şi în ultima noapte, când erau în tanchetă, am dat un astfel de ordin. Înaintea lor era alt transportor, în spate eram eu cu alt transportor blindat. Antemergătorul trebuia să meargă în poziţie, în locul stabilit. Le-am spus: “Dacă ăsta din spate încearcă să iasă de pe poziţie, să vă depăşească, intraţi în el”. Eu eram în spate cu “AG-ul”, care perfo­rează blindajul. Într-un fel, le dau şi lor dreptate, că am dat ordine de o mare gravitate, dar nu puteam altfel. Eram pregătiţi să distrugem transportorul dacă încercau să fugă. Dar dacă voiam să-l omor, îl scoteam afară pe poartă, era suficient, şi nu luam astfel de măsuri. Dar eu primisem ordin de la Bucureşti, răspundeam cu capu’ de ei.
Ordinul de a-i muta prin unitate cine l-a dat?
Eu l-am dat.

Nu vi l-a dat Stănculescu?
Nu. Eu l-am dat, pentru că mi-era frică. Nu voiam să-i ţin într-un loc descoperit, să nu fie omorâţi. În noaptea de 22 ne-am gândit la asta şi tot atunci a fost singura dată când i-am mutat. Apoi nu i-am mai dus, de frică să nu se producă incidente în care să fie implicaţi.

Au fost în transportor şi în noaptea de 24 spre 25.
Da, dar atunci ne pregăteam să-i ducem la Bucureşti. În sinea mea mă hotărâsem. În noaptea de 22 spre 23 primisem ameninţări că vin trupe speciale, că distrug cazarma, s-a tras asupra noastră şi nu mai credeam că pot să mai rezist acolo

Aţi dormit în vreuna din cele trei nopţi?
N-am dormit niciodată, poate doar să fi aţipit cu capul pe masă, dar niciodată nu m-am aşezat în pat. Nici n-am îndrăznit să mă gândesc la asta. Îmi construisem şi un băţ ascuţit pe care îl ţineam sub bărbie, să mă împungă ca să nu adorm. Mai făceam schimb cu Dinu şi cu Ţecu. Eram trei persoane la un singur pat, care a rămas nefolosit în toată această perioadă.

În momentele acelea, când nimeni nu ştia nimic sigur şi situaţia se putea întoarce de pe o faţă pe cealaltă, ce gânduri aveaţi?
Ştiam ce se întâmplase în ţară, am văzut toată lumea aceea adunată în Bucureşti, era clar pentru oricine că el nu se mai poate întoarce. Patru zile şi trei nopţi m-am rugat însă să vină să mi-i ia de pe cap. Într-un final m-am gândit la o strategie: le-am spus că sunt bolnavi, că nu rezistă şi să vină să-i ia neapărat. Au zis că-mi trimit medicamente. Şi acum cred că a fost otravă. Am vorbit cu generalul Stănculescu şi a zis că nu el le-a trimis, că nu ştie concret persoana.

În cartea lui Viorel Domenico spuneaţi că Stănculescu v-a confirmat trimiterea plicului. Deci cum e?
El ştia că medicamentele s-au trimis, dar nu ştia persoana. Eu l-am întrebat cine a scris biletul din plicul cu medicamente, că nu era nici ştampilat, nici semnat şi a zis că nu ştie. Âsta e adevărul pur. El ştia de medicamente pentru că i-am spus seara că e bolnav şi vreau să-l aduc la Bucureşti. Ca să mă oprească mi-au trimis aceste medicamente. Dar atunci când le-am primit, noaptea, nu fusesem anunţat înainte. Ulterior am vorbit cu Stănculescu, care m-a întrebat de ce nu i-am făcut injecţiile cu insulină. Mi s-a părut de la început că era ceva necurat cu ele.

Nu aţi cerut să vă trimită medicamentele?
Nici vorbă. A fost o strategie să vină să mi-i ia. Asta îmi mai trebuia, să fiu şi spital. Nici nu mă gândeam să-l tratez eu aici. Seara, după o şedinţă cu locţiitorii, luasem hotărârea să îl duc la Bucureşti, cu orice risc. L-am întrebat pe Stănculescu, mi-a spus să nu mă duc, să aştept ordine. I-am zis că nu mai pot să-l ţin, că e şi bolnav. Nu mai rezistam eu. Dar am organizat o coloană de marş, urma să plecăm în cursul nopţii, cel mai târziu dimineaţă, spre Bucureşti. I-am dus într-un transportor din dispozitivul de luptă, aşteptând aprobarea să plec cu ei. Fără aprobare era exclusă deplasarea, pentru că în armată nu se execută nimic fără ordin sau aprobare. Planul era să fac coloana de luptă şi cele trei transportoare să intre în secret în coloană, ca nimeni să nu ştie ce avem noi acolo. Soldaţilor le-am spus că avem drapelul de luptă.

Asta era în noaptea de 24 spre 25.
Da. Pe la 3:30 sunt chemat în cazarmă de ofiţerul de serviciu care îmi aduce la cunoştinţă că un colonel, Gheorghe Ştefan, de la minister, e la poartă. L-am primit, mi-a dat un plic mare. Mi-a zis să-l desfac după ce pleacă el, că nu are voie să vadă ce e înăuntru şi să-i semnez de primire. Am semnat, am pus ştampila şi a plecat. După aceea m-am gândit că ar putea fi ceva periculos acolo. L-am chemat pe Ţecu, mai era şi un maior Costea, am pipăit plicul şi am hotărât să-l desfacem. Înăuntru mai erau două plicuri, unul cu medicamente şi unul mai mic. În cel mic era un bilet nesemnat, neştampilat, scris cu litere de tipar: “CÂND A PLECAT A UI­TAT SĂ-ŞI IA MEDICAMENTELE. DACĂ NU LE FO­LOSEŞTE IMEDIAT ESTE ÎN PERICOL SÂ IN­TRE ÎN COMĂ. I LE PREDAI (PLICUL) PERSONAL”.

Am ţinut acest plic 18 ani şi l-am dus apoi la Institutul Revoluţei Române. Stănculescu mi-a spus că nu ştie cine a trimis medicamentele, să fac cum cred de cuviinţă, dar să am grijă de el, că răspund cu capul. I-am repetat că vreau să vin la Bucureşti. Pe la 5 dimineaţa mi-a dat telefon că vine el să-i ia, pe la 9:00 (a venit la ora 12:11). Nici nu m-am mai dus în dispozitivul de luptă unde era Ceauşescu, am dat ordin să-i scoată de-acolo, să-i aducă în cameră să se încălzească. Se face 9:00, 9:30 şi nu venea nimeni. I-am dus înapoi în transportor. Dau telefon, nu-l găsesc pe Stănculescu, îl sun pe Guşă, care mă întreabă: “Ce colete?”. Era şeful Marelui Stat Major şi nu ştia nimic. “Vorbeşte cu Stănculescu”, mi-a zis. Dau telefon la comandantul Aviaţiei Militare, generalul Rus: “Am o înţelegere cu Stănculescu, să vină cu două elicoptere”. Mi-a spus că nu zboară nimic, că e interdicţie totală de zbor. Înainte vorbisem şi cu generalul Mocanu, comandantul Apărării Antiaeriene a ţării (CAAT). Mi-a spus la fel, că nu zboară nimic. De trei ori am încărcat rachetele şi tunurile. Am încărcat şi am descărcat! M-am gândit că vin şi mă omoară. Atunci când am vorbit cu Stănculescu stabilisem un semn de recunoaştere.

Eşarfa galbenă
Da.
Cum a continuat povestea cu medicamentele?
Când i-am adus în cameră să se încălzească, în cele câteva ore, i-am spus lui Ceauşescu de ele, să văd ce zice… Pe de-o parte voiam să nu i le fac, pe de altă parte i le-am dat. Nu mai ştiu cum i-am zis… “Tovarăşu’ Ceauşescu – foloseam toate expresiile numai să nu-i zic comandant, că atunci zicea că el comandă, – uitaţi-vă medicamentele.” S-a uitat la ele cu atenţie şi a zis că astea sunt, dar că se simte bine şi o să i le facă medicul de la Bucureşti. Îi spusesem că plecăm la Bucureşti. Le-a luat şi i le-a dat ei. Se vede şi pe caseta de la proces că ea învârtea permanent acest plic. Eu nu am fost în sală decât de trei ori, să-i spun lui Stănculescu să se grăbească cu procesul, pentru că mă suna ge­neralul Militaru de la Bucureşti, care zicea să termine mai repede. După ce s-a dat sentinţa
i-au legat soldaţii. Atunci, colonelul Ştefan, cel care adusese medicamentele la poartă noaptea, le-a luat şi a fugit cu ele la elicopter.

Colonelul Ştefan când se întorsese în unitate?
Îl luase Stănculescu, venise cu el cu elicop­terul. generalul a dat telefon la Statul Major şi la contraspionaj, unde era un contraamiral Dinu, care susţine că el le-a trimis. Acum mă întreb ce căuta ăsta de la contraspionaj să trimită el medicamente? A declarat ulterior că le-a trimis pentru că le-a şi recuperat atunci, altfel n-ar fi spus acum. Acest Dinu spune că a venit Stănculescu şi a întrebat care a fost ofiţerul care a dus plicul la Târgovişte şi să-l trimită la el la ordin, la Bucureşti. Şi l-a luat cu el aici. De ce!? Am aflat că acest Gheorghe Ştefan, care a adus medicamentele, a ajuns apoi general. Rolul lui aici ăsta a fost, să le recupereze. Nici nu a văzut execuţia, după proces a luat plicul şi s-a dus direct la elicopter.

Şi, după 15 ani, domnul Dinu de la contraspionaj dă acele fiole la Institutul Revoluţiei. De ce le-a ţinut atât timp? Fiindcă atunci erau altele!

Şi vă mai spun ceva. Nu veneau ei aici în ziua de Crăciun să-l ia pe Ceauşescu, dacă nu spuneam că plec cu el la Bucureşti. Nu voiau să-l ia de aici. Toţi voiau să se întâmple ceva ca să se spele pe mâini şi să nu aibă răspunderea, cum o au acum. De ce nu se analizează cât de legal s-au desfăşurat aceste fapte pe care, repet, le consider ilegale?

DOAMNE, IARTĂ-MĂ PENTRU CE AM FĂCUT!
Dvs. vă doreaţi exact lucrul care s-a întâmplat. Moartea lor, în urma unui proces. De ce aţi criticat ulterior sentinţa?
Nu am criticat sentinţa, ci execuţia, ceea ce e cu totul altceva. Trebuia să aibă dreptul la recurs. Nu e mare lucru, dar, din punct de vedere moral, această democraţie a început cu un act stalinist. Gică Popa nu a văzut execuţia, nici nu ştia că s-a făcut şi, când i-am spus că i-au executat, şi-a făcut cruce şi a zis: “Doamne, iartă-mă pentru ce am făcut!”. Şi-a pus cascheta înapoi şi a mai spus: “Totuşi, şi-au meritat soarta”. Cred că Popa şi Nistor, care erau jurişti, n-au crezut sau n-au ştiut că această sentinţă se va executa acolo, după prima judecată de fond. Am fost bulversaţi toţi. E adevărat că mi-am dorit această sentinţă, întrucât era prevăzută în Codul Penal al lui Ceauşescu.

Aţi fi făcut acelaşi lucru pe care l-au făcut şi ei.
Stănculescu mi-a spus şi mie şi locţiitorilor mei să intrăm în complet, dar am refuzat. Ştiam finalul. N-am vrut să ne asumăm răspunderea morţii lor fără judecarea recursului legal. Am fi semnat însă şi noi sentinţa. Era un amestec de responsabilitate, de credinţă şi de moralitate.

De ce credeţi că s-a sinucis Gică Popa?
Completul s-a adunat în hol, eram şi eu cu locţiitorii mei, şi li s-a spus aşa: “cei pe care trebuie să-i judecaţi sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu”. Vă spun că au înlemnit. Şi Voican Voiculescu a spus: “Să nu aveţi nici o milă, să-i judecaţi ca pe nişte trădători, ca pe nişte criminali, să le daţi ceea ce merită. Aveţi timp 15 minute să vă faceţi treaba, după care va începe procesul”. Tremurau toţi, asta mă duce cu gândul că ei n-au ştiut pe cine vor judeca. Gică Popa s-a sinucis de frica răspunderii morale pe care a avut-o faţă de nelegalitatea acestui proces. El a fost omul care a înţeles răspunderea. El nu a fost preşedintele completului de judecată. Nu a aşteptat să spună procurorul şi apărătorii ce au de spus. Şi el a fost tot procuror. Şi-a dat seama că a fost principalul vinovat în desfăşurarea judecăţii fără probe şi martori care să susţină vinovăţia inculpaţilor.Regret pentru că mă gândesc acum că poate aş fi putut să influenţez în vreun fel soarta lor.

În ce sens?
Să nu fie ucişi acolo.

Sunt lucruri care ţin de jurământul militar, lucruri cu care e posibil să plecăm la cele veşnice. Sunt chestiuni ce depăşesc problemele care se pot spune în presă, dar care nu afectează ceea ce am discutat până acum. Vă dau un exemplu. Când am dat telefon să văd dacă vin elicopterele, un domn mare de-acolo mi-a spus: “Băi, nu mai vine nimeni, rezolvă tu problema!”. Dar ce mai contează acum, când toţi gândeam că el trebuie să dispară? Moartea lor a salvat, cred eu, multe alte vieţi şi a evitat alte distrugeri de bunuri materiale.

Exact. Altă persoană importantă m-a întrebat: “N-au încercat să fugă ca să scapi şi tu de ei? Tu trebuie să faci ce vrea poporul român”. Cam aşa mi se spunea, că eu sunt unealta poporului român şi că trebuie să fac dreptate. Păi, aşa se face dreptate!?

Care sunt lucrurile pe care nu le-aţi spus?

Important era cum dispăreau.

Dar vă doreaţi asta.
Da, dar nu acolo. Nu în curtea mea. Eu aveam 27 de ani în această unitate. O faptă ca asta, chiar pe bună dreptate făcută, parcă n-ai vrea s-o faci tu, s-o facă altcineva. Aşa suntem noi, mai mici, din punctul de vedere al conştiinţei. De-asta voiam să-i duc şi la Bucureşti, să scap de ei şi să mă spăl pe mâini. Cei de la Bucureşti aveau puterea de decizie. Eu nu puteam avea puterea de viaţă şi de moarte asupra acestor oameni.

REVOLUŢIA A FOST SPRIJINITĂ DE AMERICANI, DE RUŞI ŞI DE UNGURI
Ce s-a întâmplat după execuţie în unitate?
În noaptea de 25 au sunat telefoanele cu ameninţări: “Crăciunul a fost al vostru, Anul Nou va fi al nostru” sau “Nici o casă fără mort pe masă”. N-am păzit cazarma în zilele cât au fost ei aici cum am păzit-o după aia. Când mi-am dat seama că nu vom fi atacaţi  din exterior, am făcut reorganizare şi am dublat paza, am improvizat nişte reflectoare, am pus santinele la alimente…
Credeam că Ceauşescu are fanatici care se vor răzbuna pe noi pentru faptele noastre. Presiunea era mai mare, pentru că trăisem drama morţii lor, pentru că ştiam că sentinţa nu fost corectă. Ar fi trebuit să fim satisfăcuţi că ne-am făcut datoria faţă de poporul român, că ne-am îndeplinit misiunea şi l-am predat conducătorilor Revoluţiei – asta am văzut noi în cei care au venit cu banderole pe mână. Ne aşteptam să fim elogiaţi şi, în loc, primeam ameninţări. Unele s-ar putea să fi venit chiar din cadrul unităţii. Am fost în alertă până prin luna martie.

Cu ce întrebări aţi rămas după 20 de ani?
Sunt prea multe. Prima este că nu am fost lămurit cum s-a luat această decizie. Stănculescu, Măgureanu şi Voican au venit cu ideea de a-i termina aici. Ei au ştiut de la început. Apoi, mă întreb cum a fost posibil ca atunci, la venirea lor, să se încalce atât de grosolan legile ţării, şi mă refer aici la regimul de zbor care e valabil nu numai la noi, ci oriunde.

Stănculescu a zburat fără aprobare, nu a spus nici comandantului Aviaţiei, nici la CAAT, ba mai mult, i-a indus în eroare, a zburat la mică înălţime, întâi spre Ploieşti, după care spre Târgovişte. Puteau să fie foarte uşor doborâţi. Cum de au ajuns până aici? Apoi, teroriştii… să nu prinzi nici unul?!.

Cât de nepregătiţi am fi fost, putea cineva să prindă sau să vadă măcar unul. Ori ei au fost foarte puţini şi bine pregătiţi, ori noi o armată prea prost instruită, antrenată la agricultură.

Eu vă spun un lucru pe care-l ştiu de la Ceauşescu: Revoluţia a fost sprijinită de americani, de ruşi şi de unguri în mod efectiv. Nu spun că au făcut-o ei, dar au contribuit, au iniţiat-o şi au ajutat să se întâmple.
Dacă noi nu îl arestam aici, puteam să ne trezim cu trupe peste noi. Am auzit că se concentraseră divizii îndreptate spre noi la frontiere, în Republica Moldova şi Ungaria, să vină să ne ajute.

Mândria mea şi a militarilor de aici e că l-am capturat pe Ceauşescu, iar ce s-a întâmplat cu el după proces nu ne priveşte. Altfel o făceau ăia veneau ei.

Sursa: Jurnalul National

CAIETELE REVOLUTIEI pagina 44 - 45 :

Procesul a durat doua ore incepand de la ora 12:50 si pina la ora 14:30.  In 22 decembrie la ora 14:40 Colonelul Gica Popa (judecatorul) citeste sentinta de condamnare - la ora 14:50 sotii Ceausescu sunt executati legati la mina si pusi pe zidul WC-ului din Unitatea Militara de la Targoviste UM.01417

Se este verão tem sido típico em tédio, está sendo atípico no que se refere a leitura. Contrariando todos os outros verões que fiz listas de livros para ler e não li nenhum, dessa vez não fiz lista alguma e já termino o terceiro livro. Ok, são pockets, mas deem um desconto, não sou dos mais fanáticos por livros enormes.

Comecei quando me interessei por dois livros que vi na estante de um amigo: Iugoslávia, de Jurandir Soares, e Guerra Fria, de Paulo Vizentini. Até agora li somente o primeiro deles, o outro não me apeteceu tanto – talvez pelo tamanho ou o estilo de escrita. Em outra visita ao mesmo amigo, vi Hamlet, de Shakespeare, e instintavemente peguei para dar uma olhada. Quando dei por mim, já tinha lido 5 páginas e logo resolvi levar para casa. Por último, no espírito da matrícula no meu novo curso (Engenharia Ambiental), comecei Ecologia, uma coletânea de artigos de José Lutzenberger.

De Iugoslávia, talvez eu não tivesse me interessado tanto, caso não fossem meus estudos de História para o último vestibular. Durante o século XX, a Iugoslávia esteve em um regime socialista alternativo à URSS boa parte do tempo, fato que me era desconhecido e que fez brotar uma certa curiosidade sobre o tema. Lido o livro com extrema curiosidade, descobri muito dos conflitos que existiam/existem na região dos Bálcãs até hoje.

De Hamlet, a curiosidade por ler um texto de Shakespeare aliado ao formato não-trivial que o texto se comportava (por ser, na verdade, uma peça de teatro) me fez gostar bastante. Além disso, é uma leitura bem dinâmica. Resta agora conseguir ver a peça.

Já Ecologia traz alguns artigos das décadas de 70 e 80 de José Lutzenberger, o mais importante e conhecido ativista ambiental de nosso estado. Desde aquela época ele alerta sobre os riscos de nossa agricultura capitalizada, além da poluição desenfreada. No início era tido como louco, hoje seria gênio se não fosse tão radical em alguns aspectos.

Acabo Ecologia até o fim da semana, logo estarei atrás de outros títulos para ler. Aceito sugestões.

“Na época atual de crise, soluções humanas, de tecnologia branda e respeito ecológico, são as únicas que têm sentido. Felizmente, começa a escassear o dinheiro para fazer loucuras; talvez possamos então começar a fazer coisas inteligentes”.(A problemática do lixo urbano, José Lutzenberger)