Sarah Palin hat ein Buch geschrieben veröffentlicht! Schon klar, nichts neues. Aber: Joey Goebel hat es gelesen und kommt nach über 400 Seiten zu dem folgenden Schluss:

Die einzig überraschende Stelle: Palin gibt zu, dass sie kurz an Abtreibung dachte, als sie erfuhr, dass das Kind in ihrem Bauch das Down-Syndrom hat. Daher könne sie nun Abtreibungsbefürworter besser verstehen. Für jemanden, der so weit rechts steht, ist so eine Aussage politisch ziemlich riskant.

Annie Lowrey hat sich derweil auf die Suche nach Passagen über Welt- und US-Außenpolitik in “Going Rogue” gemacht und bilanziert:

Rather than admitting her campaign mistakes and showing some newfound heft, Palin defends her old foreign-policy canards. While denying that she ever said “I can see Russia from my house” (that was Fey), she reiterates her zany commentary on Russia’s proximity to Alaska. [...] Ultimately, Going Rogue goes rogue as a political memoir, demonstrating what can only be described as a persistent and guileless lack of knowledge of even basic foreign-policy or domestic political issues.

Wer übrigens noch auf der Suche nach einem Weihnachtsgeschenk ist, der ist bei “Going Rogue” zu spät dran. “Gewöhnlich versandfertig in 3 bis 4 Wochen”, heißt es bei amazon.de. Was dann wohl auch einiges über das deutsche Interesse an Palins Buch aussagt. (Unterschätzen wir die Frau?)

Am terminat de citit „Torturaţi-l pe artist” în aceeaşi zi cu prima vizită la anticarii din Piaţa Obor. Aparent fără legătură, cele două momente s-au îmbinat surprinzător într-o constatare tristă.

În primul rând, despre volumul lui Joey Goebel, am numai cuvinte de laudă. L-am cumpărat de la Carrefour pentru că era numai 10 lei, dar şi pentru că scriitorul avea numai 24 de ani când a publicat-o. Lucrul ăsta m-a făcut curios… Cât de bine poate să scrie astăzi unul de 24 de ani? Cred că foarte bine. Pentru unul care se vinde la reduceri şi nu are un nume prea promovat la noi, Goebel mi se pare peste mulţi scriitori români contemporani. În „Torturaţi-l pe artist”, el şi-a imaginat o situaţie plauzibilă: un magnat media, sătul de proasta calitate a divertismentului, creează „Noua Renaştere”, un program pe baza căruia copiii cu potenţial sunt pregătiţi să relanseze cultura. Vincent, eroul romanului, este obiectul unui scenariu care-l obligă la suferinţă. Sub controlul impresarului său, Harlan Eiffler, el scrie texte care revoluţionează industria de divertisment, dar, în acelaşi timp, nu are parte de fericire, pentru că, în viziunea celor care au conceput programul, suferinţa este unica modalitate prin care artistul poate fi în armonie cu arta.

Imaginaţia lui Goebel este uluitoare, iar dialogurile sunt foarte reuşite, dinamice şi definitorii pentru ritmul alert al acţiunii. Umorul, care de multe ori îşi trage rădăcinile din violenţă, îmbracă plăcut un roman care se încheie sublim, cu relatarea modului în care scriitorul „s-a lăsat gravid” timp de 15 luni pentru a-şi povesti viaţa. „S-ar putea ca până la urmă să fie curăţat de resturile infantile însângerate, să fie învelit într-o copertă şi să fie expus publicului în spatele unei vitrine. Ori s-ar putea să fie un avorton, ştiut doar de mine, dat uitării în clipa în care creierul meu moare”.

Şi să ajung şi la constatarea tristă. Din Piaţa Obor am cumpărat o antologie de proză scurtă din 1989. „Tigrul monden” se cheamă (ce semnificaţii o fi avut mondenul la vremea aia?). Preţul: 1 leu. Da, 1 leu. Şi-n cuprins, printre alţii, sunt Kobo Abe, Mihail Bulgakov, Alejo Carpentier, Julio Cortazar, Garcia Marquez, Fănuş Neagu, Marin Sorescu, Michel Tournier şi Boris Vian. Pe lângă volumul ăsta, erau multe altele, la fel de ieftine. Unele învelite în nailon (nu chiar ca la buchiniştii de pe cheiul Senei, dar oricum, ceva împiedica ploaia să ajungă la pagini), altele cu pieptul dezvelit în calea vântului. Cărţi multe, cultură la câţiva metri de ţiganii care vând telefoane mobile furate… Atâta muncă a minţii la un preţ jignitor de mic şi, totuşi, mai nimeni nu se interesează de ea.

„Torturaţi-l pe artist” a ajuns să coste 10 lei pentru că nu s-a vândut şi trebuie epuizat stocul, altfel merge la topit. Uneori, cărţile astea parcă sunt nişte animale de la adăpost, pe care nu le vrea nimeni.

Ai facut vreodata un lucru neobisnuit, neclasificabil sau pur si simplu ceva ce ti-a trecut prin cap si ai aplicat in secunda urmatoare? Aici nu ma refer la lucruri monotone, nici la sarutul acela de care-ti amintesti cu drag, nici de vreo emotie anume.

Ma refer la secunda aia in care ai gandit ceva precum un mic scenariu de film, un ce-ar fi daca as face ACEST lucru ACUM. Ma refer la un lucru, un “script”, un “film” pe care ti-l inchipui cu alte ocazii si nu-l aplici.

Eu m-am hotarat de ceva timp sa aplic ceea ce gandesc.

Azi am inceput sa citesc “Torturati-l pe artist” a lui Joey Goebel.

Pagina 60, in 421 intorcandu-ma din Dr.Taberei spre casa citind rezemat de usa in asa fel incat mergeam cu spatele, sa pot reactiona la calatorii ce doreau sa coboare.

Un copil (ulterior am aflat ca are 13 ani) ma intreaba indirect, adresand o intrebare cu voce tare mamei sale “Citeste carte cu John Cena?”

Mama sa ii raspunde: Nu, cand vei creste vei citi si tu carti ca asta.

I-am spus: Nu. Este altceva. Stiti ce, am o idee.

- moment in care am inceput sa scotocesc prin geanta dupa un post-it si-un pix nu aveam nici una, nici alta dar coboram oricum la aceeasi statie si am cerut cele 2 ustensile la toneta de ziare din statie -

Scriu “Torturati-l pe artist” – Joey Goebel pe o foie si alerg dupa doamna cu copilandrul cu notita in mana.

Doamna, ma scuzati, pot sa-l intreb ceva pe micut?

Bineinteles. (Imi spune doamna zambind oarecum surprinsa si nedumerita)

Cati ani are baiatul?

Am 13 ani, raspunde piciul putin sfios.

Gandindu-ma ca daca la 13 ani, violenta si agresivitatea gratuita a entertainementului si-au facut simtita prezenta in fluxurile de energie dintre neuronii sai inca in dezvoltare, atunci peste inca 3 ani va fi pregatit cu siguranta sa citeasca asa ceva ii spun mamei sale:

Doamna, daca nu va deranjeaza, imi puteti promite ca-i veti cumpara aceasta carte cand va implini 16 ani?

Da, asa voi face, promit. (si pune cu grija biletelul intr-un buzunarel dintr-o geanta modesta)

O zi buna si va multumesc.

[Aceasta intamplare NU ESTE FICTIUNE!]

In sfarsit, dupa cadourile de la Mihai (Mihai e un prieten care-mi face cadou carti bune de ziua mea), cineva mi-a recomandat o carte “tare”.

Nu pot spune decat atat: Citeste-o!

Initial vroiam sa fac o recenzie dar mi s-a parut in plus si oarecum stereotipic. Iar aceasta carte arata degetul mijlociu oricarui stereotip, deci ar fi fost inutil sa scriu o recenzie.

Dealtel voi introduce cu aceasta ocazie o noua categorie pe JurnalDeZbor: de citit.

Editura: Humanitas Fiction

Colectie: Raftul Denisei (Colectie in care a mai aparut si Recviem pentru un vis)

Marime: 230 de pagini.

Nota: 9.5/10 (nota constituie o evaluare personala)

Defecte: Finalul se consuma putin cam rapid si te lasa sa-ti doresti sa mai fi fost macar 30 pagini sa-ti explice cine ce si cum. Sau poate doar mai aveam eu pofta sa mai citesc.

Anomalii – Joey Goebel

Aurora: o bomba sexy, fosta stripteuza si satanista, imobilizata intr-un scaun cu rotile.

Ember: o fetita de 8 ani care viseaza apocalipse sangeroase, orchestrate chiar de ea.

Opal: o nimfomana de 80 de ani, supranumita “Nevastuica urlatoare”.

Ray: un irakian indragostit de America, dupa ce a luptat in Razboiul din Golf.

Luster: un negru filozof si poet de ghetou, care se viseaza star rock.

Cei cinci membri ai trupei Anomalii detesta stereotipurile pe doua picioare, masa amorfa a “umanoizilor” care se misca la unison pe acelasi refren. Impreuna, dau un concert total de power-pop new wave heavy metal punk rock, care schimba vietile tuturor si, garantat, si pe cea a cititorului. Romanul lui Joey Goebel e un freak show duios, amintind de proza lui Chuck Palahniuk.

“In Anomalii, Joey Goebel aproape ca isi depaseste maestrii: Philip Roth, Jonathan Franzen, Donald Barthelme, Paul Auster. Autorul se plimba prin universul idolilor rock cu usurinta cu care alti scriitori se plimbau printre zeii Greciei antice.” (Die Zeit)

“Un roman cool si in acelasi timp emotionant, extrem de amuzant si totusi cu o clara miza etica, Anomalii este un antimanifest spectaculos al noii literaturi.” (Tom Robbins)

PS: Daca are cineva cartea Torturati-l pe artist de acelasi autor va rog sa-mi spuneti.

Imi pare teribil de rau ca eu sunt cel care-ti spune asta, insa nu vei fi niciodata fericit.
Nu vreau sa te ranesc. Ti-o spun deoarece cred ca asa e drept, sa fiu sincer cu tine inainte de a incepe. Sper ca apreciezi acest lucru, pentru ca nimeni nu va mai fi drept sau sincer cu tine de acum incolo. Deci inca o data, iti spun din capul locului: nu vei fi niciodata fericit. Ti-o dau in scris, si sa-ti fie de bine!

Trebuie sa stii, nu-mi iasa intotdeauna dar ma straduiesc.
In diminetile bolnave cand soarele isi primeste pedeapsa pentru arsurile provocate cu o zi urma neghiobilor atotstiutori, eu incerc sa-mi gasesc punctul maxim de sinceritate.
E al naibii de dificil, e ca si cum ai cauta cu atentie sporita – pentru a nu-l zdrobi – un bob de zmeura intr-un cos adanc umplut cu nuci proaspete care nu si-au parasit coaja groasa si verzuie.
Imi caut sinceritatea in greseli impardonabile, in replici dure, in motive intemeiate si in idealuri care ating cel putin inaltimea celor mai multi “zgarie-nori de Romania” – blocurile cu 10 etaje.

Niciodata insa n-am reusit sa o gasesc cum o face el, Joey Goebel. In citatul de mai sus, reprezentat prin paragraful de inceput al romanului Torturati-l pe artist, sinceritatea lui e dezarmanta, ajunge sa te intrige, sa te faca sa te intrebi retoric: “cu mine vorbesti?” ca intr-un final sa strigi anemic si neconvingator “asta nu e realitatea mea”. Dar… poate ca este.

Ideea e mai mult decat simpla, Torturati-l pe artist prezinta viata unui tanar artist batut de soarta (impresar, manager, mogul media) prin pierderea celor dragi si drage deoarece: “suferinta creeaza arta”; toate acestea intr-o societate oarecum retardata care gusta din plin filmele, muzica si seriale TV minimaliste, lipsite de consistena si de o minima educatie.
Intr-o era a divertismentului dezgustator, arta devine ceva cu adevarat abstract si fara rost.
Cartea americanului Joey Goebel nascut in 1980 in Kentucky, a aparut in 2004, a castigat premiul local Kentucky Literary Award iar in prezent este tradusa in peste cincisprezece limbi.

Cine sunt mai tristi, batranii, din pricina tuturor lucrurilor pe care le-au vazut, le-au avut si le-au pierdut, sau copiii, carora le plangi de mila de cat de nestiutori sunt in privinta celor ce le vor vedea, avea, pierde?

P.S. Oare vreun artist/compozitor/cantaret de la noi (din cei care sunt acum pe val si in topuri) daca ar citi cartea aceasta ar pricepe esentialul? Tare mi-e frica ca nu.

Nu l-am citit pe Joey Goebel, autorul cărţii “Torturaţi-l pe artist”, dar azi am dat peste un interviu de-al lui în Cotidianul şi tare mi-a plăcut că omul vorbeşte fără ipocrizie despre condiţia scriitorului în America zilelor noastre.

Care nu-i prea grozavă:

“Sigur, cultura noastră nu mai e ce-a fost odată. E doar sexualitate lipsită de sens şi violenţă: filmele noastre sunt serii de explozii haotice, eventual întrerupte de partide de sex. Aşa că nu sunt deloc mândru de oferta artistică de azi. Dar dacă te uiţi în urmă vezi măreţie: îl vezi pe Ernest Hemingway, pe Tennesse Williams, îl vezi pe F. Scott Fitzgerald, pe Arthur Miller, vezi “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, lucruri nemaipomenite, filme extraordinare, muzicieni precum Louis Armstrong, Bob Dylan, Elvis Presley şi aşa mai departe. Acestea sunt lucrurile care mă fac să mă simt mândru de America. Nu abilitatea de a câştiga războaie lipsite de sens. Urăsc aversiunea generală, tipic americană, faţă de inteligenţă şi faţă de modurile inteligente de a te distra. Un scriitor serios cu greu îşi găseşte un loc în America în zilele noastre. Mă întreb dacă F. Scott Fitzgerald şi Ernest Hemingway ar fi însemnat ceva sau şi-ar fi găsit un loc în cultura noastră dacă ar fi scris în 2009. (…) Asta nu-mi place: tratamentul general al activităţii intelectuale. Eşti considerat efeminat dacă-ţi foloseşti creierii, ai ceva de “fetiţă”. Sigur, n-o să vezi aşa ceva în New York. Dar trebuie să-ţi amintesc că America nu e New York City. New Yorkul e un fel de bijuterie sclipitoare a Americii: nu e, de fapt, deloc american, ar putea la fel de bine să treacă drept o parte a Europei. E ca un punct pe o hartă, o fărâmă luminoasă care sclipeşte peste toată idioţenia din restul Americii.”

Tipul a câştigat premiul Festivalului “Zile şi nopţi de literatură” şi de aia se află în România, ocazie cu care a dat acest interviu, în care mai vorbeşte, printre altele, despre vremea când cânta într-o trupă punk, despre literatura de consum, despre nonconformism şi despre cum şi ce este America.

Quando Douglas Coupland publicou Geração X, muita gente reconheceu o retrato de uma geração sem grandes perspectivas, os trintões que, na década de 90, não sabiam muito bem como lidar com nada ou o que esperar de si mesmos. Com Perdidos na América, Joey Goebel alcança feito semelhante, mas agora em pleno alvor do século XXI.

The Anomalies, título original do romance, é o nome da banda que une as personagens, seres que oscilam entre uma psicologia atormentada e o desejo de se enquadrarem em algo que escape à vida banal, estereotipada e marcada por reality-shows televisivos que definem o Midwest americano de Goebel. Uma mulher de 80 anos, apaixonada pelo rock e pela vida sem as restrições que a idade costuma exigir, a criança de quem toma conta, com oito anos e uma mente suficientemente perturbada para que a ameaça de uma casa de correcção paire sobre si, uma rapariga sensual que se mantém virgem aos 20 anos e que luta contra a imagem fácil que os rapazes lhe atribuem, um rapaz alucinado, que cita escritores eruditos e acredita ser diferente de quase toda a espécie humana, e um iraquiano que veio para os EUA em busca do perdão do homem que baleou durante a Guerra do Golfo. Todos, sem excepção, verão os seus projectos destroçados. Mas antes dessa perda de inocência, o grupo vive com intensidade o projecto musical que acabará por ditar-lhes uma nova vida, precisamente aquela de que queriam fugir.

Fragmentada em várias vozes, onde as inseguranças e fragilidades de cada personagem se expõem sem filtros, a narrativa de Perdidos na América é um retrato, melancólico mas sem contemplações, de uma certa juventude americana cuja principal característica não é a idade, mas antes a certeza do abismo de banalidade que os apanhará sem remorsos. Não sem antes fazerem a festa.

Sara Figueiredo Costa
(texto publicado na Time Out, nº74, 25 Fev. 09)

Am trecut(trec)   printr-o perioada mai crizata, atat pe plan personal cat si la cooperativa, si ca sa nu o iau razna de tot, am cautat alternative de “sa ne sintem bine” dar care sa nu implice iesit din propria vizuina prea des si cat mai putin fum si scrum. Avand in vedere vremea de afara si genuchiu’mi propriu si personal, sportul a picat din prima, cat despre  filme am vazut prea multe in ultima vreme si daca tot am ajuns la capitolul asta vreau sa le zic sefilor care este sefi la oscar, ca n-au gusturi, Gran Torino bate orice film din 2008, Clint Eastwood bate la fundu gol pe orice regizor/actor nominalizat, dar sa nu intram in detalii. Incheind paranteza si revenind la subiect, daca nu mai stiti care este mai cititi si reveniti, weekendu trecut ma aflam in incinta unui supermarket si ma loveste flashu, era o vreme cand citeam si imi placea, aleg doua carti, scump domnule scump TV-ul e mai ieftin si ne miram de ce ne prostim. La inceput mi s-a parut o idee proasta, neuroni obositi si citit nu prea se impaca, oricum alesesem ceva usor sa fim seriosi, cine poate citii chestii grele dupa cooperativa, ori le doarme acolo si nu face nimic ori minte cu nerusinare ori e pui de zeu.

Prin urmare, duminica pe la orele 22, m-am apucat de citit si surprinzator am terminat-o rapid in mai putin de 8 ore de citit. Cartea se numeste Omorati-l pe artist de Joey Goebel, n-am citit nici un review-ul al cartii si poate e mai bine asa, e clar ca nu e printre marile carti ale literaturii mondiale, dar gagiu asta are un stil de scris fluid, catchy, stie sa te faca sa redischizi cartea si lucrul acesta este esential pt. un cooperatist obosit. Cartea are un subiect relativ banal  o sa zic pe scurt despre ce e vorba : un tip la 70 de ani bolnav de cancer care era presedintele unui gigant media din America isi da seama ca productiile lui duc la imbecilizarea poporului american(asta suna a “baba batrana”, imi scapa termenul), prin urmarea creeaza o scoala unde sa creeze productii de calitate pt. media si mai departe o sa vedeti despre ce-i vorba daca o s-o cititi.

Oricum cartea nu e o recomandare, am vrut doar sa ma laud ca citesc , dar cine o vrea sa zica ca e scumpa dom’le scumpa .  Urmatoarea pe lista e Evanghelia dupa Jimmy, se vedem cum se va prezenta ea .

Mi-e greu sa scriu despre carti; mi-e greu, dar nu pentru ca nu as fi in cunostinta de cauza ci pentru ca nu stiu carui public ma adresez. As vrea sa fac niste recomandari in materie de carti (daca aveti timp sa cititi post-uri pe bloguri atunci nu sunteti departe de a va placea cititul cartilor), desigur, pentru cei interesati. Nu sunt carti de duzina, dar nu sunt nici mari repere ale literaturii universale.

Prima carte de care m-am indragostit pe loc a fost Umbra Vantului de Carlos Ruiz Zafon. Umbra Vantului e o carte despre o carte. Oarecum.

                  Ne aflam in Barcelona anului 1945. Intr-o dimineata cetoasa, domnul Sempere, proprietar al unui anticariat din inima orasului vechi, isi duce fiul, Daniel, la Cimitirul Cartilor Uitate, o cladire impunatoare, veche si sumbra, plina de volume ale unor autori necunoscuti sau uitati, carti aduse de oameni care au tinut sa le fereasca de parasire, de indiferenta sau de disparitie. Aici Daniel gasesti o carte numita “Umbra Vantului”, carte care ii place atat de mult incat il determina sa caute si alte scrieri ale autorului si anume Julian Carax. Este dezamagit insa cand nu gaseste nimic altceva si este abordat intr-o zi de un personaj cu fata desfigurata; nu dureaza mult pana Daniel afla ca acesta vrea sa arda toate cartile scrise sub numele autorului cartii sale preferate. Mai mare ii este uimirea cand realizeaza ca personajul hidos … este chiar Julian Carax.

                    ”O carte care spune povestea unei alte carti, plina de scene fantastice, minunate. Daca incepi sa o citesti, n-o mai poti lasa din mana.”(Joschka Fischer)

                    ”Zafon are grija sa dozeze iubirea, magicul, crimele si nebunia incat sa il captiveze pana si pe cititorul cel mai sceptic. Diabolic de bun.”(Elle)

A doua carte care mi-a placut enorm de mult a fost Torturati-l pe artist! de Joey Goebel.Protagonistii scriitorului sunt rebeli inteligenti, dementi sensibili si visatori respinsi, dezgustati de o societate care il idolatrizeaza pe Justin Timberlake. Proza lui “se plange” de absenta originalitatii si a moralitatii in cultura contemporana. Goebel locuieste tot in Kentucky, este logodit si lucreaza in prezent la al treilea roman.

                            E o carte care (poate!) tine de actualitate si care m-a facut sa ma intreb “Si daca s-ar intampla in realitate cum se intampla aici, oare unde s-ar ajunge?”. Foster Lipowitz, proprietarul unei foarte mari companii de entertainment, dezgustat de actualul divertisment -in special de cel promovat de propria firma-, hotaraste sa finanteze creearea Academiei Noua Renastere. Scopul acestei academii este acela de a crea artisti, dar nu orice fel de artisti ( nu gunoaie care stau doua zile -daca au noroc- in topuri dupa care se duc la fund pentru todeauna) si nu in orice fel; ea va creea pe principiul “un artist trebuie sa sufere”. Din toti elevii academiei unul singur va fi “alesul”; acestuia i se va asigura un impresar care va avea ca scop mentinerea tanarului pe linia de maxima creativitate.

                        Astfel, tanarul Vincent Spinetti va ajunge probabil cel mai bun artist al tuturor timpurilor, dar prin ce metode? Relatarea se face din perspectiva impresarului, care pentru a-si indeplini slujba este nevoit sa ii provoace acestuia cat mai multa suferinta, de la a-l desparti de unica persoana cu care Vincent interactiona la academie, pana la a-i omora cainele. 

                             ”Goebel reuseste sa scrie o carte indreptata impotriva industriei divertismentului, un fel de pumn in gat dat tuturor celor care pur si simplu inghit pe nemestecate absolut tot ce zboara pe calea undelor si prin mass media (un exemplu pe care ni-l da Goebel este cel al lui Neil Armstrong care, atunci cand a pasit pe Luna, a spus: Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire. Nimeni nu a sesizat greseala, in acest caz om si omenire sunt sinonime si pentru a suna corect ar fi trebuit ca Armstrong sa spuna un pas mic pentru un om. Greseala nu a fost sesizata pentru ca publicul, in acel moment maret, era dispus sa consume imediat, fara sa stea prea mult pe ganduri, orice iesiea pe gura astronautilor). Torturati-l pe artist ne invita sa aruncam o privire si in culise, in spatele scenei, pentru a face cunostinta cu mecanismele si cu masinistii.”  © Copyright Metropotam 2006-2009.

Varianta lui Hutzu pentru acest titlu evident că a fost una ceva mai … românească: „Împuşcaţi lăutarul”. Ideea de creaţie ca efect al suferinţei e comună în literatura universală, dar e din backstage şi cartea asta ne arată exact CUM se produce suferinţa. Joey Goebel, autorul, a câştigat Kentucky Literary Award în 2004 pentru cartea asta, pentru că dezvăluie faţa mizerabilă (fictivă sau nu) a Americii, producătoarea de divertisment no. 1. Academia Noua Renaştere îl descoperă pe Vincent Spinetti, cel ce va crea artă pentru lumea mass-media. Creaţia lui va fi urmarea durerii pe care academia i-o va asigura ucigând persoane dragi lui Vincent, îndepărtându-i iubitele, creându-i dependenţă de droguri, îmbolnăvindu-l. Povestea e provocatoare, nici pe departe macabră, după cum crede toată lumea când citeşte titlul. Gata, nu mai spun nimic despre cum se termină… Vă dau doar câteva citate care mi-au plăcut (fiecare în felul lui) ca să vă lămuriţi. (vezi, doamne)

Îmi pare teribil de rău că eu sunt cel care îţi spune asta, însă nu vei fi niciodată fericit.

Cine sunt mai trişti, bătrânii, din pricina tuturor lucrurilor pe care le-au văzut, le-au avut şi le-au pierdut, sau copiii, cărora le plângi de milă de cât de neştiutori sunt în privinţa celor ce le vor vedea, avea, pierde?

Cum-necum ea a apărut cu eleganţă din iazul genetic al unui orăşel mohorât şi de atunci n-a făcut altceva decât să frângă inimi.

Am constatat ca locurile cele mai îngrozitoare par sa aibă iluminaţia cea mai puternică, tuburile acelea lungi, fluorescente.

Erai doar o ciornă. Acum eşti bun de tipar.

Acest stil de – chipurile – rock modern e ca un cal mort pe care l-ai frăgezit, l-ai jupuit, l-ai tranşat, l-ai pus la congelator, l-ai servit, l-ai mâncat, l-ai digerat, l-ai regurgitat şi l-ai mâncat din nou.

În loc de artă avem divertisment, şi în loc de artişti avem mutrişoare drăguţe în căutare de faimă, avere şi plăceri. Suferinţa este ţinută la un nivel minim, în timp ce profiturile sunt ţinute la un nivel maxim.

Arta este doar o imitaţie a vieţii.

Nu voiam ca existenţa mea să se reducă la o colecţie de termene limită.

Moartea este ceva uriaş pentru mine. Nu ai cum s-o eviţi. Este mai mare decât orice lucru sau idee şi de două ori mai mare decât viaţa. Fiecare acţiune a fiecărui animal şi a fiecărei fiinţe umane este controlată indirect de moarte. Fiinţele nu pot să se bucure decât de o părticică jalnică din lumea fizica, din cauza limitărilor pe care le impune moartea asupra spaţiului şi timpului. Religiile au apărut pentru a justifica moartea, ridicând în slăvi viaţa de apoi. Moartea este limita supremă, dar poate servi şi drept motivaţie supremă.

Probabil ca îşi zice că e mai bine să fii faimos şi nenorocit, decât necunoscut şi nenorocit.

Adevărul e urât. De exemplu, nu vreau să te debusolez, dar fiecare bărbat, femeie şi copil, înţelegi, oricât de frumos ori de frumoasă ar fi, este doar schelet pe dedesubt. Şi scheletele sunt urâte. Găvane mari şi negre, guri animalice, mişcări smucite. Imaginează-ţi-le când vezi oameni pe stradă. Schelete ambulante peste tot. La ele sunt ataşate carne, muşchi şi creier, dar când treci la fondul chestiunii, nu-s decât schelete. Te cam ia cu fiori, dacă stai să te gândeşti, nu-i aşa?

Artistul este mântuitorul lumii, conferind sens unei existenţe triste, scurte, retrograde, împotrivindu-se timpului.

Egoiştilor nu le place să fie nefericiţi. Egoiştii vor face tot ce le stă în puteri ca să fie fericiţi, chiar dacă asta înseamnă să renunţe la moralitate şi responsabilităţi şi obligaţii faţă de toţi cei din jurul lor.

Ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori.

Îl întrebam adesea:

- Ce-ai învăţat azi la şcoală?

Iar el îmi răspundea cu un hohot de râs:

- Cum să mă urăsc pe mine însumi.

Mintea lui de scriitor făcea sforţări de halterofil cât să-i provoace o hernie a creierului.

Cred ca glonţul menit să mă ucidă a fost deja fabricat. E acolo, undeva, pus pe un raft, într-o cutie, şi mă aşteaptă.

Trailerul filmului începea cu o voce din off: „Într-o lume în care toate trailerele filmelor încep cu <<într-o lume>>…”

Ne-am minunat toţi trei de splendoarea kitsch a apartamentului care arată de parcă un heruvim beat vomitase sânge în timp ce zbura prin încăpere. Totul era roşu, încât apartamentul părea din cale-afară de romantic şi destul de decadent ca să-ţi închipui că acolo dormise Satana în copilărie.

Artiştii sunt cu mult superiori oricărui director, preşedinte sau rege, deşi femeilor le sunt inferiori.

Soarele dorinţei de moarte se întoarce şi iar se întoarce, nesătul.

Obwohl ihn die alte Rechtschreibung ein bißchen stört. Ahhh…