Proaspătul scandal al divulgării prin presă a unor înregistrări compromițătoare mi-a amintit de ceea ce doream să comentez mai demult în legătură cu legalitatea și admisibilitatea probelor audio-video într-un proces din România.

Deja am avut ocazia să discut despre asemenea lucruri, însă folosesc acest prilej pentru a dezvolta subiectul.

Problema

Sunt valabile înregistrările audio-video efectuate de particulari și propuse ca probe într-un proces?

Reglementări

Tematica discutată ține de respectarea vieții private și de garanțiile legale pe care statul le dă în această privință, dar și de necesitatea aflării adevărului și a protejării drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor.
Actele normative de bază care sunt relevante pentru discuție și care vor fi referite pe parcurs sunt:

• Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – CEDO (cf. articolele 8, 17, 18; o abordare introductivă și sumară a practicii CEDO în materie este disponibilă aici)
• Constituția României – CR (cf. articolele 26, 28, 57)
• Codul penal – CP (cf. articolele 193, 194, 195)
• Codul de procedură penală – CPP (cf. articolele 1, 2, 3, 63, 64, 66, 67, 91^1, 91^2, 91^4, 91^5, 91^6)
• Codul civil – CC (cf. articolul 3)
• Codul de procedură civilă – CPC (cf. articolele 167-184, 201-214)

(Referințele la aceste texte vor fi făcute în formatul acronim(articol); ex. CR(26) = Constituția României, articolul 26)

Pe lângă aceste norme, există și legi care reglementează aspecte ale protecției vieții private, însă nu sunt relevante pentru discuția de aici (Legea 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date și Legea 504/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice – două legi cu prevederi redundante care cu siguranță puteau fi formulate mai simplu și mai eficient).

Comentarii privind reglementările

Reglementările menționate conțin garanții că viața intimă, familială și privată a persoanelor va fi respectată de autoritățile publice (cf. CR(26) și CEDO(8)). CEDO(8.2) prevede și o excepție, când este justificat amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la viață privată:

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Garanțiile menționate sunt “implementate” de Codul de procedură penală și prin reglementarea probelor și a mijloacelor de probă (CPP(62+)). Prin probă codul denumește orice fapt care servește scopului unui proces penal (cf. CPP(63, 1)). Probele nu au o valoare prestabilită, iar aprecierea lor se face în urma examinării tuturor probelor, pentru stabilirea adevărului (CPP(63) și CPP(3)).
Mijloacele de probă sunt formele, manifestările concrete care indică faptele considerate probe (CPP(64)). Codul enumeră mijloacele de probă, incluzând înregistrările audio sau video, constatările tehnico-științifice și expertizele. În plus, codul conține regula legalității mijloacelor de probă “Mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
Exact această prevedere este invocată în sprijinul respingerii înregistrărilor audio-video efectuate prin încălcarea cerințelor procedurale ale legii.

Trebuie precizat că, prin comparație, Codul de procedură civilă conține o reglementare mai puțin precisă a condițiilor de valabilitate a probelor (CPC(167+, 201+)). Acest fapt este cauzat de o nefastă neprimenire și nesincronizare a legislației românești.

Condițiile de efectuare a înregistrărilor audio-video în procesul penal
Codul de procedură penală obligă procurorii să obțină autorizarea motivată a unui judecător înainte de a efectua acte de procedură care implică înregistrarea sau interceptarea comunicațiilor unei persoane cercetate penal (CPP(91^1+)).
Este esențial să observăm că interceptările și înregistrările audio-video prevăzute de cod au ca obiect “convorbirile sau comunicările efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare”. Nu sunt reglementate înregistrările efectuate convorbirilor verbale, directe. Textul de față se referă în mod particular la acele înregistrări audio-video efectuate de o persoană vătămată, prin mijloace directe, care nu implică interceptarea comunicațiilor altei persoane, și propuse organelor judiciare ca mijloc de probă.

Legea prevede detalii procedurale precum:
- tipul infracțiunilor pentru care se pot efectua înregistrări sau interceptări (ex. infracțiuni contra siguranței naționale, de terorism, trafic de stupefiante, persoane sau arme, infracțiuni comise prin mijloace de comunicare electronică etc.)
- durata autorizării și condițiile de reînnoire a acesteia;
- organele care efectuează interceptarea și înregistrarea.

Legea prevede și posibilitatea persoanei vătămate de a cere motivat procurorului să obțină o autorizare din partea judecătorului pentru a fi efectuată interceptarea și înregistrarea comunicațiilor acestei persoane, indiferent de natura infracțiunii cercetate (CPP(91^1.8)).

Această prevedere poate fi interpretată ca indicând singura cale admisă de lege pentru înregistrările efectuate la inițiativa particularilor. Exemplele ipotetice descrise mai jos vor pune la îndoială o asemenea interpretare.

Înregistrările audio-video, ca mijloace de probă în procesul civil
Codul de procedură civilă nu conține prevederi în legătură cu posibilitatea utilizării înregistrărilor audio-video ca mijloace de probă în procesul civil. Acest lucru poate fi justificat pe de-o parte, prin vechimea codului, pe de alta, prin neglijența legislativului în adaptarea legislației la realitățile contemporane. Există, totuși, și o diferență fundamentală între cele două coduri de procedură, care poate justifica această lacună: în vreme ce procedura penală implică în primul rând competența de investigare a unei autorități publice (procuratura) și face necesare garanțiile legale contra unor abuzuri, în procedura civilă părțile sunt, de regulă, persoane particulare.

Există și cazuri în care probele recunoscute într-un proces penal, inclusiv cele rezultate prin înregistrări, pot fi incluse într-un proces civil (v. acțiunea civilă în procesul penal – CPP(14+)).

Posibilitatea menționată mai sus, ca o persoană vătămată să inițieze procedura pentru autorizarea înregistrării, nu este aplicabilă procesului civil întrucât excede competenței preponderent penale a procurorului.

Un argument pentru susținerea ideii admisibilității înregistrărilor audio-video în procesul civil, în ciuda lacunei de reglementare, este una dintre prevederile prea des ignorate ale Codului civil:

Articolul 3
Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.

Deși “denegarea de dreptate” nu este reglementată material de nicio lege în vigoare, încălcarea acestui articol poate duce la sancționarea judecătorului, conform Legii 303/2004 privind statutul magistraților (cf. articolul 97 i) “refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire ce îi revine potrivit legii sau dispusă, potrivit legii, de conducătorul instanţei ori parchetului”).

Cazuri ipotetice

Toate exemplele care urmează se referă la înregistrări audio-video, efectuate de o persoană particulară, în scopul probării unui fapt juridic în cadrul unui proces penal sau civil.

Înregistrarea audio-video a unei convorbiri private
În timpul unei discuții private cu șeful, o persoană se hotărăște să înregistreze convorbirea folosind telefonul mobil. Înregistrarea efectuată, evident, fără știrea tuturor participanților, poate surprinde o paletă largă de infracțiuni care, deși există, nu ar putea fi probate decât prin această înregistrare: amenințare, șantaj, hărțuire sexuală etc.
Persoana lezată se adresează justiției. Care ar putea fi urmarea?

Respingerea probei pe motiv că mijlocul ei a fost obținut ilegal, fără autorizarea judecătorului, ar fi o soluție care nu oferă nicio protecție victimei, asigurând impunitate făptuitorului. A cere procurorului ca la rândul său să solicite autorizarea judecătorului pentru o înregistrare ar fi o procedură excesivă și imposibil de realizat în condițiile unei infracțiuni constatate spontan.

Înregistrarea audio-video a unei infracțiuni
O persoană, martoră la comiterea unei infracțiuni (ex. viol, furt, tâlhărie, amenințare), înregistrează cu telefonul ceea ce poate observa.
Înregistrarea este făcută fără autorizarea vreunei autorități, într-un mod spontan, similar celui descris în cazul anterior. Întâmplător, acea înregistrare ar conține date esențiale pentru rezolvarea cazului.

Ar fi acesta un mijloc de probă admisibil în instanță?

Înregistrarea video efectuată de camerele de supraveghere
La o bancă sau la o altă firmă sunt montate camere de supraveghere care înregistrează fără vreo autorizare expresă a unei autorități judiciare și fără acordul celor surprinși în imagini. În eventualitatea unei infracțiuni, aceste camere de supraveghere pot produce probe importante pentru rezolvarea cazului.

Ar fi acestea admisibile într-un proces?

Înregistrarea audio-video a unui contract verbal
Două persoane se înțeleg verbal asupra unei prestații (ex. do ut facias). Este o manifestare a acordului de voință în scopul producerii unor efecte juridice, cunoscută în drept sub denumirea de contract (cf. CC(942)). Codul civil nu conține obligația ca toate contractele să fie consemnate în scris. În particular, contractul menționat este unul de tip solo consensu – pentru a cărui încheiere valabilă este suficient consimțământul părților, fără a fi necesar un înscris.

În eventualitatea în care o parte și-a executat prestația (ex. a prestat serviciul la care se angajase), iar cealaltă parte nu-și îndeplinește obligația de a plăti suma convenită, poate fi folosită într-o instanță civilă înregistrarea convorbirii?

Critici

Una dintre criticile aduse ideii de admisibilitate a înregistrărilor audio-video obținute fără autorizare este că acestea aduc atingere vieții private a unor persoane. Acest lucru este adevărat. În aceeași măsură este un lucru justificat, dacă acele înregistrări sunt folosite exclusiv pentru probarea unei infracțiuni sau a unui fapt juridic civil, cu ocazia unui proces. Această concluzie converge cu principiul aflării adevărului, existent atât în procesul penal, cât și în cel civil.

Eventualele abuzuri ale persoanelor care efectuează înregistrări pentru alt scop decât cel de probare a unor fapte în fața justiției intră în sfera abuzului de drept sau a altor infracțiuni (cf. CEDO(17, 18), CR(53), CP(194, 259, 260)). Divulgarea în presă a unor astfel de înregistrări este de natură a înfrânge ideea de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale persoanei, cât timp competența de rezolvare a unor conflicte juridice aparține autorităților judiciare ale statului.

O altă critică este posibilitatea ca o înregistrare audio-video să fie falsificată și în consecință nu poate beneficia de încredere deplină. Acest punct de vedere este ușor de respins:
- legea prevede că probele trebuie evaluate în context și fără a primi valori prestabilite;
- legea prevede proceduri de certificare a mijloacelor de probă, în situația în care autenticitatea lor este contestată sau îndoielnică (ex. verificarea de scripte – CPC(177+) -, certificarea înregistrărilor – CPP(91^3) -, expertizele – CPP(116+));
- celelalte mijloace de probă indicate de lege sunt falsificabile în egală măsură (ex. declarațiile, înscrisurile), fără ca acest lucru să afecteze de plano admisibilitatea lor;
- falsificarea unei înregistrări audio-video este o sarcină foarte dificilă și adesea nefezabilă, iar lipsa de autenticitate a rezultatului poate fi constatată relativ ușor.

Concluzie

Ignorarea de plano a înregistrărilor audio-video efectuate de particulari în scopul probării unor fapte juridice, fără vreo autorizare din partea unei instituții a statului, contravine interesului public de înfăptuire a justiției.
Chiar ambiguă, legislația în vigoare conține temeiuri suficiente pentru a nu ignora aceste mijloace de probă și pentru a le trata ca pe modalități legitime de probare a adevărului, indiferent de prejudecata că ele ar fi invalidate de vicii de procedură, în realitate nejustificate.

P.S.:
Ca o scurtă digresiune, deși sunt de acord că înregistrările utilizate în cazul menționat la începutul articolului sunt legale și pot fi folosite într-un proces din România, modul lor de utilizare mi se pare scandalos:
(1) înregistrările trebuiau predate procurorului și evaluate exclusiv într-un proces judiciar, nu “aruncate” în presă în campania electorală pentru o altă judecată făcută de “popor” asupra “presei ticăloșite” sau a adversarilor politici, în lipsa unei campanii electorale curate și decente;
(2) părtinirea manifestată propagandistic de ziarul online Curentul față de PDL și de candidatul său este un motiv suficient pentru a privi cu rezerve buna-credință a celor care văd “ziariști ticăloșiți și lachei” numai în tabăra opusă, fiind incapabili să observe ceea ce o oglindă sinceră le-ar putea arăta fără echivoc.

Am citit pe blogul lui Bogdan despre stadiul curent al legii franceze a celor trei “pași” (mai multe informații despre întregul context al adoptării legii sunt disponibile pe wikipedia).

Pe scurt, legea despre care este vorba aici creează un mecanism de sancționare a celor care distribuie prin Internet, fără acordul titularilor, opere protejate prin drepturi de proprietate intelectuală (ținta fiind în primul rând file-sharing-ul, sau în traducere, partajarea de fișiere). Pentru ca acest mecanism să funcționeze, legea atribuie competențe unei autorități a statului francez (HADOPI, rebotezată ulterior HADOPDI). Pașii ar fi următorii:

• titularul drepturilor de proprietate intelectuală sau reprezentantul său notifică HADOPDI asupra încălcării unui drept al său, indicând adresa IP a celui suspectat;
• (pasul 1) HADOPDI trimite o notificare (de regulă, prin email) către titularul conexiunii de Internet căruia îi aparține adresa IP indicată; informațiile privind faptele imputate și reclamantul nu sunt obligatorii în notificare (!?)
• furnizorul de servicii de Internet (ISP) are obligația de a monitoriza traficul clientului său avertizat pentru a descoperi eventuale noi încălcări ale legii; ISP poate propune clientului o soluție de filtrare a traficului;
• (pasul 2) dacă într-un interval de șase luni de la data primirii primului avertisment, este comisă o nouă încălcare a legii folosind conexiunea titularului deja avertizat, acesta primește o nouă avertizare “certificată”;
• (pasul 3) dacă într-un interval de un an de la noua avertizare, încălcarea legii se repetă, ISP are obligația să suspende furnizarea serviciilor de Internet către titularul acuzat pentru un interval ce poate varia de la două luni la un an;
• clientului găsit vinovat și “condamnat” îi este interzisă folosirea oricărui alt furnizor de servicii de Internet în perioada de suspendare a accesului la Internet; în plus, poate fi obligat să achite în continuare facturile către ISP, inclusiv pentru a acoperi cheltuielile de suspendare a accesului;
• legea încheie magistral capitolul “acces neîngrădit la justiție” neacordând drept la recurs pentru primii doi pași, iar pentru cel de-al treilea calea de atac nefiind suspensivă; clientul acuzat are sarcina probei.

Nu-mi pot reține o primă impresie la citirea restricțiilor excesive impuse de lege: nesimțire de iz corporatist. Așa ceva am întâlnit în relația cu niște clienți mari care încercau să impună în contractele negociate niște clauze de vădită inechitate, croite să-i favorizeze exclusiv. Grija pentru blocarea analizei critice în instanță a fiecărei spețe, dar și unele dintre tacticile folosite pentru fundamentarea inițiativei (ex. cele 10000 de semnături de susținere din partea unor artiști, unii dintre ei închipuiți sau care nu și-au manifestat acordul) sunt de un rafinament sovietic.

Dincolo de maniera dubioasă folosită pentru adoptare, legea are niște obstacole naturale care decurg din felul cum funcționează Internetul, așa cum îl cunoaștem azi. Unele țin chiar de însuși dreptul la respectarea secretului corespondenței.
De pildă, pentru a putea observa o eventuală încălcare a legii, cineva trebuie să aibă acces la conținutul comunicațiilor altora. Modul în care funcționează rețelele cele mai populare de file-sharing permite relativ ușor colectarea de adrese IP ale celor implicați.
O schimbare a protocolului de comunicație poate să facă necesară analiza conținutului acestei comunicații. De exemplu, distribuirea neautorizată a fișierelor se poate face relativ facil prin protocoale criptate (ex. SSL, TLS), cu servere obișnuite (FTP, HTTP). Este evident că orice măsură restrictivă pe Internet va duce la o contra-măsură menită să asigure securitatea comunicației. Pentru impunerea legii ar fi absolut necesară fie interceptarea și decriptarea comunicațiilor – o soluție totalitară și nefezabilă -, fie interzicerea sau blocarea unor protocoale (în sine, nu e o garanție că transferul de fișiere nu poate fi făcut prin metodele acceptabile – ex. HTTP).

Problema cu aceste adrese IP este că ele nu identifică neapărat persoana care comite fapta incriminată, ci, cu ceva șanse, numai titularul conexiunii.
De exemplu, acasă am un router care îmi permite să expun la exterior o singură adresă IP, iar în rețeaua locală se pot conecta simultan direct patru calculatoare (dacă aș lega alte routere sau switchuri, aș putea extinde acest număr de conexiuni posibile).
În plus, adresa IP a unui abonat nu este obligatoriu statică. În cazul meu, pot “cere” un nou IP printr-un simplu disconnect/connect din interfața routerului (sau, în lipsa unui router, prin ipconfig /renew sau o comandă echivalentă).

Dacă o încălcare a legii este comisă de unul dintre cei care folosesc calculatoarele din rețeaua locală, încălcarea legii îmi este imputată mie, ca titular al conexiunii. Închipuie-ți ce poate însemna asta pentru o firmă care folosește aceeași metodă: blocarea accesului la Internet și afectarea serioasă a afacerilor firmei.
Nici așa nu există garanții că persoana căreia i-a fost interzis accesul nu va putea efectiv să mai folosească Internetul. Legea implică doar interdicția cuiva de a fi titular al unei conexiuni pentru o perioadă dată. Or, dacă într-o familie titularul conexiunii era soțul, iar acestuia i-a fost interzis “accesul la Internet”, nimic nu împiedică soția acestuia să devină titular al acelei conexiuni, de care ulterior să beneficieze și soțul sancționat. A interzice și soției posibilitatea de a fi titular al unei conexiuni ar fi o încălcare a principiului de drept conform căruia sancțiunea este personală. Chiar și într-o astfel de dezvoltare a restricțiilor, nu există nicio garanție că soții sancționați nu vor putea accesa Internetul printr-o conexiune pusă la dispoziție de vecinii lor.
Rezultatul: legea este ineficientă și în acest caz.

Dacă la toate aceste complicații mai adăugăm și posibilitatea reală ca o conexiune să fie exploatată fără acordul sau știrea titularului, obținem un nou nivel de eșec al legii franceze anti-file-sharing. De pildă, există malware care nu se ocupă neapărat cu distrugerea datelor (această “modă” e în declin de ceva vreme), ci cu exploatarea conexiunii și calculatorului altcuiva. Majoritatea botnet-urilor au exact acest scop. Sunt folosite pentru spam sau pentru atacuri DDOS + extorcare/șantaj.
File-sharing-ul se poate dezvolta în astfel de infrastructuri, iar consecințele se răsfrâng injust asupra victimelor malware-ului. Nu poți (încă) acuza legal pe cineva pentru că nu are instalat un antivirus atotputernic, pentru că nu folosește un sistem de operare de nișă sau pentru că nu are suficiente cunoștințe în domeniul securității informatice.

Toate aceste efecte variază de la violarea secretului corespondenței până la sancționarea unor persoane nevinovate, toate având rezultate practice ineficiente.
Pentru ce tot acest efort? Pentru că există o industrie care s-a umflat excesiv din încasările pentru distribuția de muzică, filme, software etc. care găsește în apelul la stat singura soluție la problema pusă de “piraterie”, indiferent de garanțiile democratice pe care statul le dă cetățenilor săi.
Problema file-sharing-ului este reală. Cu siguranță, dacă aș fi vreun artist sau vreun producător de software, nu mi-ar face prea mare plăcere să vând doar o copie. Rezolvarea, însă, nu este atât de simplă pe cât își închipuie susținătorii tipului de restricții precum cele discutate aici. În lipsa unui consimțământ general asupra acestor soluții, populația va migra în mod natural spre mijloace de eludare care vor fi mereu cu un pas înaintea celor care se străduiesc să restricționeze ceea ce deja este privit ca un dat.

În loc să existe o dezbatere reală într-o societate deschisă, cu privire la soluțiile echitabile, acceptabile și care pot susține interesele tuturor, este preferat lobby-ul celor care au resursele și motivarea pentru a-și impune soluțiile lor excesive, utilizând statul ca instrument în defavoarea cetățenilor săi. În plus, sunt absolut convins că pe termen mediu, dacă asemenea legislație devine la modă (și România e un caz foarte nefericit de adoptare a formelor fără fond de la alții) și este aplicată cu atenție, cei ale căror interese materiale vor fi afectate rămân exact cei care își închipuiau că restricțiile le vor garanta veniturile.

În software, mișcarea se numește free and open source software.
Spre exemplu, în România – o țară în care veniturile sunt mult prea mici pentru a permite fiecărui utilizator de calculator să aibă o copie licențiată a Windows, Office sau a altor aplicații larg răspândite -, dacă chiar s-ar insista cu aplicarea unei legislații similare celei franceze, după o perioadă de rezistență a publicului, tendința ar fi de migrare spre soluții alternative. Atunci, probabil, o bună parte dintre utilizatorii de calculatoare vor prefera calea cu cele mai puține probleme și vor alege sisteme de operare gratuite (ex. GNU/Linux, BSD). Un public mai educat, mai obișnuit cu diversitatea este cu certitudine un efect pozitiv. Pierderea bazei de utilizatori ar fi însă o consecință destul de nedorită pentru producătorii de software “proprietar”.

În muzică și film probabil că acest fenomen va lua forma “pay what you want”. Aceasta va fi o șansă pentru artiștii care în mod obișnuit nu ar fi suficient de “vandabili” pentru gusturile caselor de producție. Această șansă va fi și a noastră, a consumatorilor: poate vom începe să apreciem și altceva decât arta după șablon care este servită prin radio, TV sau la raftul magazinelor (completare – 25 Decembrie 2009: 5 Great Places for Free & Legal Music Downloads).

Pana ieri notiunea de “bun simt juridic” imi era necunoscuta. Aveam grija sa respect legea dar nu stiam ca exista si un cod al bunului simt juridic.
Ce s-a intamplat? Intreband un notar de ce nu pot trece intr-un act o valoare mai mica decat cea stabilita de el, pentru ca prevederile Codului fiscal imi permiteau sa trec ceea ce vreau eu, mi s-a raspuns ca nu-mi permite bunul simt juridic. Ce lege este asta, intreb?  Nu exista o lege anume, dar bunul lui simt juridic, nu-i permitea sa faca asa ceva. Pe mine bunul simt juridic ma indemna sa beneficiez de prevederile legii si sa fac asa cum scrie acolo, sa trec valoarea pe care o doresc.  Deh! Bunul simt este cam relativ !
Ma intreb acum, de ce nu se aplica “bunul simt juridic” in toata activitatea notarilor? De ce, avand contracte standard, percep taxe si pentru intocmirea contractului desi ei doar completeaza niste formulare? De ce au acceptat sa aiba doar tarife minimale si nici o limitare maxima a acestora? De ce pe nimeni nu intereseaza daca un client a platit prea mult pentru intocmirea unui act ci doar se urmareste sa nu platesca prea putin? Asta e bun simt pur si banuiesc ca nu intra in aria juridica.

Raspunsurile primite din partea mai multor notari la intrebarea mea au fost in mare parte uluitoare:
-nu permite bunul simt juridic
-justitia poate presupune ca este un act fals, am tradus asta cu: aplicam prezumtia de vinovatie , doar marea majoritate a clientilor nostrii sunt vinovati si desi nu se poate dovedi ca au incalcat vreo lege toti stim ca sunt infractori
-eu nu fac asa ceva!!! adica? nu pot explica ce lege as incalca dar sigur e ceva necurat la mijloc
-mergeti si la alt notar, doar pe mine m-ati gasit?
si o multime de alte raspunsuri uluitoare care dovedesc nu numai lipsa de pregatire a celor intrebati dar si infumurarea si autosuficienta lor. Niciunul nu a zis ca nu are idee si ca trebuie sa intrebe la camera notarilor sau acolo deunde ar putea primi un sfat competent.
Recunosc ca la capatul intrebarilor mele a aparut si un raspuns normal, legal si de bun simt dar de-acum normalul mi se pare anormal.

Una dintre știrile care au trecut relativ neobservate pe la urechile noastre leagă prețurile ridicate de pe piața imobiliară și de taxele notariale mari (vezi și o reacție).
Aceste știri sunt o ocazie bună pentru a discuta un pic despre starea și rostul profesiei de notar în România.

Istoricul și funcția socială a profesiei de notar
Pentru a nu lungi articolul (mai mult decât o fac de obicei), mă mulțumesc să las puncte de plecare pentru oricine e interesat să aibă o viziune mai largă asupra rolului acestei profesii:

• Civil law notary (despre notarii în sisteme de drept similare celui românesc);
• Notary Public (despre notarii din majoritatea statelor din SUA);
• Cine sunt notarii publici?
• Notarii din Franța;
• Uniunea Internațională a Notarilor.

Rezum, poate reducționist – ceea ce mi se pare esențial în legătură cu profesia notarilor în România este:

1. actele lor poartă autoritatea publică a statului român, atât cât prevăd legile (v. articolul 4 din Legea 36/1995);
2. notarii îndeplinesc un serviciu public; în multe împrejurări, legile țării obligă apelul la acest serviciu, el neavând nicio alternativă privată;
3. notarii sunt grupați într-o organizație profesională exclusivă: Uniunea Națională a Notarilor Publici, ale cărei atribuții principale sunt: controlul accesului în profesie și propunerea spre aprobarea ministrului justiției a onorariilor minimale;
4. funcțiile sociale cele mai semnificative ale notarilor sunt: (1) autentificarea înscrisurilor și (2) procedura succesorală notarială (nu se referă la lăsarea ca moștenire a postului de notar).

“Care-i problema?”
1. Deși sunt constituiți ca un seviciu-monopol de stat, notarii sunt cei care își stabilesc, după criterii proprii, onorariile “minimale”. Un asemenea lucru e injust. Statul girează cu autoritate această castă, statul trebuie să fie cel care controlează felul în care autoritatea este exercitată. Pentru cetățean, “onorariul” (mai corect, prețul) pentru serviciile notariale este unul dintre elementele cele mai importante ale relației cu notarul.
Există și alte categorii profesionale cărora statul le atribuie un monopol al serviciului (ex. instanțe, parchete, poliție), dar acest monopol vine cu un control mai strict. În cazul notarilor, statul le atribuie acest monopol al serviciului, delegând mult prea multe puteri, fapt care face ca această castă să se comporte după reguli comerciale (concurență, poziționare geografică etc.).

2. “Notarilor li se cuvin sumele mari primite, chiar și pentru operații mărunte, datorită responsabilității pe care și-o asumă”. Fals! Nimeni nu a constrâns aceste persoane (la fel în cazul magistraților) să se pregătească și să practice această profesie. Înainte de a deveni notari cunoșteau atât responsabilitățile, cât și restricțiile impuse.
Dacă am accepta că riscurile și răspunderea sunt temeiuri suficiente pentru a pretinde să-ți fixezi singur nivelul veniturilor girate de stat, atunci militarii, pompierii, polițiștii etc. ar trebui să fie extrem de bine plătiți pentru că ocupațiile lor implică riscuri asupra vieții lor.
Argumentul “mai mulți bani pentru mai multă responsabilitate”, în contextul unei ocupații monopoliste, este eronat.

Raportarea la valoarea tranzacțiilor efectuate poate influența însăși piața liberă. Cred că un sistem mai just ar fi cel raportat la tipul serviciului notarial, nu la valoarea tranzacției supuse serviciului notarial. Procedura, în esență, este aceeași atât la vânzarea unui apartament de 25000 de euro, cât și la vânzarea unui bloc de astfel de apartamente. Răspunderea notarului pentru orice neregulă din actele pe care le-a semnat este de aceeași natură.

3. Accesul în profesie este restricționat prin filtre proprii care favorizează corupția și, ca o implicație, incompetența – consecințele se răsfrâng asupra societății.

4. Misiunea de bază a notarului – aceea de agent oficial recunoscut de stat ca furnizor de încredere (prin autentificarea actelor) – poate fi îndeplinită mult mai eficient de tehnologii moderne: confirmarea identității părților prin autentificare electronică, folosind instrumente de identificare sofisticate.

Contactele mele cu profesia de notar
Mărturisesc că am avut impresii contradictorii față de “lumea ștampilelor aducătoare de bănet”. Într-o vreme chiar eram interesat să devin la rândul meu notar, atras de mirajul banilor câștigați ușor. Dar, informându-mă asupra cerințelor și tematicii, am renunțat la acest gând – tematica e stufoasă și nepotrivită felului meu de a lucra cu informațiile (am o memorie limitată, care nu se descurcă deloc bine când e nevoie să “tocesc” ceea ce a scris cutare autor; prefer să știu unde să caut informația și s-o interpretez folosind propriul creier; sunt foarte curios să știu cât de mult din această tematică este cunoscut de un notar practicant…). Un factor important în decizie a fost și hățișul de zvonuri care circulă în legătură cu accesul la profesia de notar (vezi un comentariu din această categorie); de peste tot auzeam că notarii sunt o castă închisă, că accesul efectiv la o funcție de notar definitiv este făcut prin corupție grosieră și pe foarte mulți bani (zeci de mii de euro) – pe care, evident, nu-i aveam la dispoziție și chiar dacă i-aș fi avut, nu mi-aș fi terfelit orice principiu pentru a-mi atinge scopul.

Am vrut chiar să mă angajez la un birou notarial. Avusesem ocazia să observ incompetența unor funcționari de la astfel de birouri (ex. redactarea proastă a documentelor, lucrul ineficient, lipsa de cunoștințe juridice), așa că am încercat și să candidez pentru un astfel de post – știam că pot face mult mai bine treaba. Nu am fost selectat. Am avut și neplăcerea să observ obtuzitatea cu care se făceau unele selecții (în Codul lor deontologic ar trebui să includă, măcar ca declarație, principiul bunului-simț și principiul onestității).

Ceea ce mi-a influențat puternic felul de a privi casta notarilor este relația directă pe care am avut-o cu ei, atunci când vrând-nevrând a trebuit să prelucrez diverse hârtii care-mi trebuiau pentru autorizarea ca PFA. Am scris despre asta aici.

Dincolo de obiectul principal al evenimentului – premierea celor mai bune dintre magazinele inscrise in competitie, Gala Premiilor eCommerce 2009 s-a constituit intr-o noua ocazie de socializare, dezbatere si chiar colaborare intre jucatorii vechi si noi din on-line-ul romanesc, fie ei magazine, transportatori, consultanti juridici sau procesatori de plati.

Doru Panaitescu (despre metode, tool-uri, ROI on-line), Bogdan Manolea (aspecte juridice), Cristi Manafu (despre Web 2.0 in e-commerce), Cristi Badea (despre platile on-line) au trecut destul de repede prin prezentarile lor, poate si pentru ca se astepta la mai mult de la ei iar auditoriul nu a reactionat cu comentarii sau intrebari suplimentare. Valva a starnit insa Antonio Eram care a lansat doua noutati, intrarea Netopia System, compania lui, in zona procesatorilor de plati cu cardul, dar mai ales manusa aruncata competitiei cu comisionul de doar 2,3% + 10 centi per tranzactie, disponibil oricarui magazin on-line, indiferent de vechime si volum. Doar Catalin Maftei / Plationline.ro a incercat sa mai diminueze efectul surpriza generat de veste, apoi audienta s-a plictisit la interventia reprezentantului Fan Courier.

Liviu Taloi a incheiat prezentarile in stilul caracteristic, adica printr-o prezentare de calitate prin diversitatea aspectelor atinse si completitudinea comentariilor (link aici).

Au urmat premierea celor mai bune intrebari adresate specialistilor, inregistrarile video ale testelor de uzabilitate pentru o parte din magazine si aplauzele la adresa castigatorilor, mare parte din ei oarecum stingheri pe scena si fara multe cuvinte.

Clasamentele magazinelor:

Magazinul anului in e-commerce 2009
1. vexio.ro
2. GSMNet.ro
3. FlorilaBucuresti.ro
4. BestKids.ro

Cel mai bun startup in e-commerce 2009
1. LiveMag.ro si Strollers.ro
2. FashionUp.ro
3. eco-iluminat.ro

Cel mai bun magazin IT&C
1. LiveMag.ro
2. Vexio.ro
3. MagazinulTau.ro

Cel mai bun magazin pentru Articole pentru copii
1. Strollers.ro
2. BestKids.ro
3. Hopa-sus.ro

Cel mai bun magazin Telecomunicatii
1. GSMNet.ro
2. QuickMobile.ro

Cel mai bun magazin pentru Articole de vestimentatie
1. FashionUp.ro
2. LookSexy.ro
3. sosetaria.ro

Cel mai bun magazin de Cadouri
1. FlorilaBucuresti.ro
2. USBMania.ro
3. Biro.ro

Cel mai bun magazin pentru Acasa
1. Eco-Iluminat.ro
2. BioMania.ro
3. BricoMall.ro

Cel mai bun magazin de Carti si reviste
1. LibHumanitas.ro
2. libris.ro
3. ujmag.ro

Cel mai bun magazin pentru produse Speciale/Sezoniere
1. GPS-Auto.ro
2. BizCafeShop.ro
3. IncalzitoareTerase.ro

Cel mai bun magazin de Sanatate-Frumusete
1. MamaNatura.ro
2. Catena.ro
3. NaturaPlant.ro

Cel mai bun magazin pentru produse pt Timp liber si divertisment
1. PeApa.ro
2. CampingGrill.ro
3. NetSport.ro

1. I. MANAGEMENTUL  JURIDIC:

1. 1. CONTRACTELE COMERCIALE

Monitorizarea contractelor comerciale aflate in derulare

Verificarea structurii si a clauzelor inserae in contractele propuse de partenerii de afaceri

Alcatuirea unei baze de date ce va cuprinde toate contractele comerciale in functie de tipul lor;

Alcatuirea unei baze de date cu opisarea tuturor actelor de societate ( acte constitutive, acte modificatoare, contracte de cesiune, numiri/schimbari administrator, cenzori, hotarari AGA )

1. 2. LITIGII COMERCIALE

Monitorizarea litigiilor aflate pe rolul instantelor judecatoresti

Studierea dosarelor si redactarea de indrumari pentru avocatul pledant  in vederea intocmirii complete a diferitelor acte- actiuni, intmpinari, cereri reconventionale etc-, administrarea probatoriului, sintatizarea legislativa  aplicabila

1. 3. MODALITATI DE RECUPERARE A CREDITELOR

Verificarea contractelor ce stau la baza nasterii creditelor nerecuperate si sintetizarea tuturor posibilitatilor de incasare a acestora.

Se va pune accent pe recuperarea extrajudiciara ,in masura in care speta o permite.

1. 4. NEGOCIERI SI CONCILIERI

1. II. AUDITUL JURIDIC  -  DOMENII

• DOCUMENTELE SOCIETATII:

Se analizeaza statutul, actele aditionale , deciziile asociatului unic/ hotararile AGA, deciziile directoruluigeneral , contractele collective de munca, regulamente interne , contracte de cesiune parti sociale etc.

• ACTE DE PROPRIETATE, contracte de inchiriere, contracte de subinchiriere, contracte de credit etc
• POLITE DE ASIGURARE
• DREPTUL MUNCII:

Contracte individuale de munca, acte aditionale modificatoare,

Fisa postului, respectarea procedurii de concediere, deciziile de concediere individuala sau colectiva etc

• SITUATIA CREANTELOR PE CARE SOCIETATEA LE ARE DE INCASAT  DE LA TERTI SI MODALITATEA DE RECUPERARE A ACESTORA

Analiza se efectueaza pentru fiecare contract in parte, cu indicarea penalitatilor si a eventualelor sume prescrise.

Se descriu pasii de urmat in vederea recuperarii creantelor.

• SITUATIA DATORIILOR PE ARE SOCIETATEA LE ARE FATA DE PARTENRII DE AFACERI

Analiza contractelor va oferi solutii de renegociere a acestora in vederea reesalonarii datoriilor ori de compensare a unor sume.

• SITUATIA LITIGIILOR PE CARE SOCIETATEA LE ARE IN DERULARE LA MOMENTUL  DESFASURARII AUDITULUI.

1. III. CONSULTANTA JURIDICA

• Redactarea diferitelor acte cu caracter juridic, la solicitarea clietnului.
• Conceperea contractelor comerciale in functie de necesitatile si interesele clientului, cu respectarea reglementarilor in vigoare.

Contractele sunt astfel realizate incat sa ofere un nivel ridicat de protectie  a clientului atat in faza de executare cat si in eventualitatea unui litigiu.

Contractele pot avea caracter intern si international.

• La cerere, se ofera asistenta sau reprezentare in faza de negociere a contractelor sau a tranzactiilor .
• Formularea de adrese, notificari catre persoane fizice sau juridice  publice/private.
• Furnizare de rapoarte legislative periodice prin care se comunica aparitia oricaror acte normative referitoare la domeniile preziate de client ca fiind de interes.
• Conceperea si redactarea tuturor documentelor legale cu privirela modificarea actelr constitutive ale societatii sau efectuarea inregistrari la Registrul comertului
• Oferirea de consultanta in domeniile de competenta mentionate.
• Analiza spetelor transmise de client si emiterea de opinii legale dupa cercetarea intregii legislatii cu incidenta .

In cuprinsul opiniilor legale se vor regasi, dupa caz, interpretarea documentelor, inserarea sau numirea textelor legale cu aplicabilitate directa sau indirect, detalierea concluziilor legale si, dupa caz, aratarea posibilitatilor de solutionare.

• Redactarea de actiuni in instanta.

1. IV. COORDONAREA DEPARTAMENTULUI JURIDIC AL CLIENTULUI

Prin acest serviciu se supervizeaza actele emanate de la acesta, asigurand astfel obiectivitatea si independent de care clientul are nevoie pentru a-si asigura din punct de vedere legal afacereacat si prin urmarirea tuturor litigiilor aflate pe rolul instantelor judecatoresti si conduse de catre juristii clientului.

ejobs.ro “Tip Job: Practica (Neplatita), Temporar / TEMPS, Voluntariat”
bestjobs.ro “Tipul ofertei Practica/Voluntariat”

Saiturile cu oferte de muncă (precum cele de mai sus) conţin şi oferte de aşa-zisă “practică” sau “internship” (cu “interni”, “trainees”… limba română e mult prea demodată). Acestea au ca ţintă persoanele fără experienţă (ex. proaspăt absolvenţi de facultăţi) care sunt dispuse să accepte compromisuri grele, în speranţa că vor putea reuşi să obţină o angajare.
Acceptă astfel să muncească la negru pentru angajatori fără scrupule, lacomi şi indiferenţi, care le oferă “ocazia” de a munci la program normal (8 ore sau, adesea, mai mult), fără un contract de muncă (fie încheie un contract verbal, fie unul de colaborare) şi fără să fie plătiţi pentru asta.

“Internship”-ul acesta are o mare problemă: e ilegal!

Pentru cei care au dubii asupra acestei afirmaţii voi face o scurtă descriere.

Practică sau voluntariat

De la bun început, trebuie făcută distincţia între cele două noţiuni, din perspectivă legală.

Practica este recunoscută ca o formă de desfăşurare a unei activităţi în contextul învăţământului organizat sau recunoscut de stat.
Avem cel puţin două acte normative relevante:

• Legea 258/2007 privind practica elevilor şi studenţilor;
• Ordinul MECT 3955/2008 – Cadrul general de organizare a stagiilor de practică – studii universitare de licenţă şi de masterat.

Pe scurt, cerinţele legale cele mai importante privind practica se rezumă la încheierea unui contract-cadru de colaborare între organizatorul de practică (unitatea de învăţământ) şi partenerul de practică (agent economic privat sau de stat, instituţie publică). Elevul sau studentul este denumit practicant. Deşi “obiect” al contractului, având anumite obligaţii dintre care cea mai importantă este să participe la practică(!), acesta nu este parte în contract.

Scopul declarat al contractului este ca practicantul să-şi consolideze cunoştinţele teoretice şi să-şi formeze abilităţi, spre a le aplica în concordanţă cu specializarea pentru care se instruieşte.
Activitatea (munca) practicantului se desfăşoară după regulamentul intern al partenerului de practică şi este, în mod implicit, neremunerată. Partenerul de practică are însă facultatea de a angaja şi remunera practicantul. Organizatorul de practică are obligaţia de a desemna o persoană care să supervizeze derularea stagiului de practică.

Voluntariatul este, din punct de vedere legal, o activitate de interes public, desfăşurată din proprie iniţiativă de o persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestaţie materială. Legea care reglementează voluntariatul în România este Legea 195/2001 a voluntariatului.

Esenţa contractului de voluntariat implică: o activitate de interes public, neremunerată, desfăşurată pentru o organizaţie gazdă – persoană juridică de drept public sau persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, care administrează activitatea de voluntariat.

Cheia înţelegerii voluntariatului legal în România este articolul 6 din lege:
“(1) Este interzis să se încheie contract de voluntariat în scopul de a evita încheierea unui contract individual de muncă sau, după caz, a unui contract civil de prestări de servicii ori a altui contract civil cu titlu oneros pentru efectuarea prestaţiilor respective.
(2) Sunt lovite de nulitate absolută contractele de voluntariat încheiate cu aplicarea dispoziţiilor prezentei legi de persoanele juridice prevăzute la art. 1, în scopul evitării încheierii unui contract individual de muncă sau, după caz, a unui contract civil de prestări de servicii ori a altui contract civil cu titlu oneros”.

Muncă la negru sub formă de “internship”

Munca desfăşurată sub masca practicii sau a voluntariatului, fără respectarea condiţiilor cerute de legile menţionate, este ilegală, conform articolului 276 (1) e) din Codul muncii: “primirea la muncă a persoanelor fără încheierea unui contract individual de muncă, potrivit art. 16 alin. (1), cu amendă de la 1.500 lei la 2.000 lei pentru fiecare persoană identificată, fără a depăşi valoarea cumulată de 100.000 lei”.

Poate fi tentant pentru unii să considere această “practică” drept perioadă de probă. Răspunsul simplu şi clar este: perioada de probă nu este legală fără încheierea unui contract individual de muncă, în formă scrisă (v. articolul 31 din Codul muncii). Cei care aşteaptă într-o perioadă de probă prelungită încheierea unui contract de muncă sunt, de asemenea, victime ale muncii la negru.

Muncind în cadrul unui astfel de “internship”, practicantul nu există ca salariat, din punct de vedere oficial. Nu are drepturile salariatului (le poate avea numai dacă cere în instanţă constatarea existenţei în fapt a unui contract de muncă). Beneficiile sunt minime pentru practicant: perspectiva unei angajări (aflată la bunul plac al angajatorului) sau un certificat de practică (un document fără recunoaştere legală, deci fără prea mare folos). Beneficiile angajatorului sunt maxime: foloseşte cea mai ieftină muncă (cea gratuită, a unei persoane fără prea multe opţiuni), nu trebuie să-şi facă griji pentru formalităţi de angajare, evită problema restricţiilor legale privind concedierea, are la îndemână personal necalificat pe care îl poate folosi, sub spectrul ameninţării cu “concedierea”, la orice activitate – de la făcut cafea sau cumpărături până la secretariat sau curierat de documente.

Ce m-a făcut să scriu acest text

Sora mea a terminat anul acesta facultatea de litere, cu specializarea relaţii publice şi comunicare. Îşi caută de lucru. O interesează, evident, publicitatea, în special partea de creaţie, iar pentru asta a petrecut câteva luni bune învăţând de una singură Adobe Photoshop şi Illustrator după tutoriale (în şcoală trebuia să înveţe teorie aridă şi cu greu utilă la ceva). Nu este visul ei să ajungă vânzătoare la Metro sau distribuitoare de pliante pe stradă (nu este nimic rău cu aceste ocupaţii, numai că nu i se potrivesc). Ar prefera să conceapă şi să execute pliante, logo-uri, design-uri, stiluri etc., să lucreze într-o echipă de profesionişti, să înveţe lucruri noi, să câştige bani. Nu cred că ar fi de condamnat pentru asta. Ca orice alt om, are vise, speranţe, nevoi, aşteptări…

A căutat insistent un loc de muncă. S-ar mulţumi pentru început şi cu un post de secretară (sau “assistant manager”, cum impune noua modă mancurtă). A găsit numai ţepari. Ultimii dintre ei sunt şi printre cei mai josnici.

A găsit o ofertă de “practică”/”internship”.
În speranţa că va avea vreun beneficiu de pe urma muncii de acolo – ex. o eventuală angajare sau măcar un “certificat de practică” – a acceptat să lucreze la program normal (opt ore pe zi), fără să încheie în scris vreun contract şi fără să primească vreo remuneraţie (e “practică”, nu? iar noi suntem “capitalişti”, “moderni”, facem ca în America, nu?).

Completare (19 august 2009):
Dacă tot eşti în etapa de căutare a unei ocupaţii şi ai fi dispus(ă) şi la compromisul “internship”-ului de România, merită încercată abordarea descrisă aici (recomand să-l citeşti în full screen).
[Mulţumesc, Ovidiu]

M-am gandit ca aceasta este o problema de care s-a lovit la serviciu, verisoara mea Ema, cat timp ea a fost in concediu de maternitate, apoi a ramas acasa pentru a creste si educa  pe fiica ei cea dragalasa, pe anca- maria, la locul ei de munca, s-au facut modificari, si la revenirea ei la post, i s-a spus ca i se va modifica contractul de munca. Ema a intrebat la  serviciul Juridic al institutiei unde lucreaza  de ani si anide zile, si as putea spune, dintotdeauna,    care este si  daca poate vedea si citi, lectura   CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCA care reglementeaza conditiile de munca ale salariatului din acea institutie.

Serviciul Juridic, in cazul ei, la locul ei de munca, nu  ofera si nu pune la dispozitia salariatilor sai, nici un fel de informare cu privire la ceea ce priveste  in mod direct pe salariati si ceea ce ei trebuie sa cunoasca. Cu atat mai putin  verisoarei mele Ema  i s-a spus ( adica, deci,  NU  i s-a spus deloc) ca   asa cum este el in forma  sa actuala de redactare codul muncii din romania a introdus,  pentru  PRIMA OARA  obligatia de informare a angajatorului fata de :  1) o persoana pe care o recruteaza si care  va deveni  angajat, salariat ; 2) fata de  un salariat  al carui contract de munca  urmeaza sa fie modificat, desisalariatul, da, el are deja un contract de munca.

In afara faptului ca inainte de a intra in concediu de maternitate Ema a fost amenintata ca va fi concediata  daca isi ia concediu,  apoi, daca isi ia concediul de ingrijire si crestere a fetitei sale, Ema  la revenirea la serviciu,  a fost speriata de modificarea contractului  sau de munca, despre care au anuntat-o sefii sai, acasa trebuia sa  stea si sa se ocupe de micuta anca maria,  si  nu mai dormea nici noptile de grija,  serviciul juridic al institutiei, era MUT  ceea ce este   cu totul anormal, astfel incat Ema  multe zile si nopti a stat cu grija si indoiala in suflet…..nestiind  exact care ii sunt drepturile  potrivit  contractului sau individual de munca, care exista deja.

CODUL MUNCII : articolul 17 ( Informarea cu privire la clauzele esentiale din contract *)

NOTA : este vorba despre contractul  individual de munca.

art. 17 (1) Anterior incheierii contractului individual de munca sau modificarii contractului individual de munca,  angajatorul are  OBLIGATIA de a informa persoana selectata in vederea angajarii ei ori, dupa caz, salariatul, cu privire la clauzele esentiale pe care intentioneaza sa le inscrie in contract sau sa le modifice.

(1 indice 1) Obligatia de informare a persoanei selectate in vederea ngajarii sau a salariatului se considera indeplinita de catre angajator la momentul semnarii contractului individual de munca sau a actului aditional, dupa caz.

alineatul 2 (2)  Persoana selectata in vederea angajarii ori,  salariatul, dupa caz,  va fi informata cu privire la cel putin  urmatoarele elemente :

1. identitatea partilor;
2. locul de mucna, sau, in lipsa unui loc de munca fix, posibilitatea ca salariatul sa munceasca in diverse locuri
3. sediul sau, dupa caz, domiciliul angajatorului;
4. functia/ ocupatia conform specificatiei lasificarii ocupatiilor din Romania sau altor acte normative si atributiile postului;
5. riscurile specifice postului;
6. data la care contractul urmeaza sa isi produca efectele;
7. in cazulunui contract de munca pe durata determinata sau al unui contract de munca temporara, durata acestora;
8. durata concediului de odihna la care salariatul are dreptul;
9. conditiile de acordare a preavizului de catre partile contractante si durata acestuia;
10. salariul de baza, alte elemente constitutive ale veniutrilor salariale, precum si periodicitatea platii salariului la care salariatul are dreptul;
11. durata normala a muncii, exprimata in ore/ zi si ore/saptamana;
12. INDICAREA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA CE REGLEMENTEAZA CONDITIILE DE MUNCA ALE SALARIATULUI;
13. durata  perioadei de proba.

(3) Elementele din informarea prevazuta la alin (2) trebuie sa se regaseasca si in continutul contractului individual de munca.

(4) Orice modificare a unuia dintre elementele prevazute la alin (2) in timpul exercitarii contractului individual de munca impune incheierea  UNUI ACT ADITIONAL la contract, intr-un termen de 15 zile de la data incunostiintarii in scris a salariatului, cu exceptia situatiilor in care o asemenea modificare rezulta ca posibila din lege sau din contractul COLECTIV DE MUNCA APLICABIL.

(4 indice 1)  la negocierea, incheierea sau modificarea contractului individual de munca, oricare dintre parti poate fi asistata de terti, conform propriei optiuni, cu respectarea prevederior alineatului 5.

(5) Cu privire la informatiile furnizate salariatului, prealabil incheierii contractului individual de munca, intre parti poate interveni un contract de confidentialitate.

NOTA. A se vedea si ORDINUL MINISTRULUI MUNCII si solidaritatii sociale nr 64/ 2003 pt aprobarea modelului-cadru al contractului individual de munca (CIM), astfel cum a fost modificat ulterior prin ordinul ministrului muncii si solidaritati sociale nr 73/ 2003.

…simplu… il amplasam (noi fiind Politia) intr-o zona unde zburda vitezomanii, ii filmam, ii amendam, si ne facem norma. Simplu, nu? Pe de alta parte, dupa cum si cu microscopul se pot sparge nuci, si echipajul radar poate sa isi faca norma reinventand si redefinind modul de folosire al echipamentului din dotare:

In urma cu cateva zile i-a fost ridicat carnetul de conducere unui prieten, pentru neacordare de prioritate “……(citat din procesul-verbal) unor pietoni care traversau pe marcajul pietonal”, pe strada care se poate vedea cu ochilul liber in poza de mai jos.

Nu, poza nu este trucata: intr-adevar, la data respectiva, lipsea tocmai marcajul pietonal pomenit de agentul constatator (pentru respectarea adevarului istoric trebuie precizat ca dupa vreo zece zile de la eveniment a aparut totusi si o zebra). Pe cei mai catolici decat Papa, care vor stramba din nas si vor spune ca in zona exista totusi semnalizare, ii voi informa ca art. 135 lit. h din Regulamentul pentru aplicarea OUG 195/2002 se refera la trecerile “semnalizate SI marcate”, conditie cumulativa pentru existenta “faptei”. OK, o sa ziceti… si care e treaba cu radarul? Pai constatarea “evenimentului” s-a facut de catre un echipaj radar, care nu avea altceva mai bun de facut decat sa stea la facut norma in buricul Bucurestiului, la orele 16 in zi lucratoare, si tocmai in dreptul unui semn care zice (altora) ca “Oprirea e interzisa”. Altfel, oricine este sofer stie ca circulatia la ora aceea si in locul acela e chiar lejera (ca peste tot in Bucuresti cand iese lumea de la serviciu), iar potentialii vitezomani au unde sa “o calce” (de unde si nevoia unui radar acolo).

In plus, daca tot am atins mai sus cadrul legal, pentru cei care (inca) nu stiu procedura, o sa enumar pasii care trebuie urmati in cazul in care vi s-a ridicat carnetul de conducere iar masura vi se pare abuziva, fapta inexistenta, interpretarea agentului – eronata, sau, pur si simplu, tocmai va pregateati sa plecati in concediu cu masina 

1. Semnati procesul verbal de constatare a contraventiei, dar specificati (sau dictati agentului constatator) obiectiunile avute fata de contraventia constatata (in conformitate cu dispozitiile art. 16 alin. (7) din Ordonanta 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor);
2. Compuneti personal (sau, mai bine, rugati un avocat sa va ajute astfel incat sa va ajute si cu temeiul legal) o plangere impotriva procesului-verbal de constatare a contraventiei, pe care o depuneti (impreuna cu copia procesului-verbal) in termen de 15 zile de la data comunicarii (sa aveti actele in trei exemplare, din care doua vor ramane la dosar) la judecatoria mentionata in procesul-verbal. La depunerea dosarului vi se comunica numarul dosarului si dataprimului termen;
3. Platiti la CEC o taxa judiciara de 1 leu (in contul trezoreriei alocat judecatoriei respective), si cumparati si un timbru judiciar (nu fiscal) de 0,5 lei. Depuneti la registratura judecatoriei  chitanta de la CEC si timbrul, impreuna cu o cerere de eliberare a unui certificat de grefa care sa precizeze partile, obiectul si termenul de judecata al dosarului, certificat pe care il veti primi cel mai probabil a doua zi. La depunerea cererii sa aveti si o copie dupa procesul-verbal, pentru o eventuala verificare a veridicitatii datelor din cerere;
4. Cu certificatul de grefa (in original), o copie dupa buletin si dovada de circulatie (in original) va prezentati la Politiea rutiera (in Bucuresti la ghiseul 4 din Udriste), care, in conformitate cu prevederile art. 118 alin. (1), (2) si (3) din OUG 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, va elibereaza carnetul pe loc….. sanctiunea fiind suspendata pana la solutionarea definitiva (fond + recurs) a cauzei de instanta. Daca in instanta pierdeti, in termen de 15 zile de la comunicarea solutiei definitive, va prezentati din nou la Politia rutiera si depuneti de buna voie si nesiliti de nimeni carnetul, si incepeti perioada de pietonat.

El consejero de Sanidad de la Comunidad de Madrid, Juan José Güemes, se refirió ayer públicamente a la reforma de la Ley del aborto que prepara el Gobierno y consideró que con una ley de plazos el valor jurídico de la vida de un no nacido equivale a “cero”. Durante la apertura del curso ‘Aspectos Éticos y Jurídicos de la Práctica Médica’ que se celebró hoy en la sede de la escuela judicial de Madrid, el consejero dijo que en el curso se iba a debatir sobre si a través de una ley se puede decir que el valor jurídico de la vida de un no nacido es cero, “que es exatamente a lo que equivale una ley de plazos”. En la inauguración del curso, que trató cuestiones éticas sobre el principio y el final de la vida, Güemes dijo que el principio de la vida es algo que ha conllevado “muchísimas dudas en las últimas décadas” y destacó que uno de los debates se refiere a si desde la concepción hay un proyecto de ser humano que es vida. “Si se trata de un ser humano se despejan muchísimas aristas de este debate”, afirmó y señaló que ahora se está abordando la reforma de un ley vigente desde hace casi tres décadas y señaló que a su juicio el debate está “resuelto”. El consejero se refirió también a la muerte y al debate existente sobre poner fin a la vida de manera consciente. “Está bastante resuelto”, aseveró el consejero, que apuntó que a menudo se mezclan varios debates como es el de los cuidados paliativos, el suicidio asistido y el de la eutanasia. Así, Güemes dijo que está “claro” para todos que que cuando los médicos no son capaces de llevar a cabo la curación hay obligación de aliviar el dolor del paciente y de sus familiares, pero diferenció entre esta práctica y la eutanasia y el suicidio asistido. De este último, dijo que en su opinión “cada persona debe conducir su vida como le de la gana incluida la muerte”, pero añadió que hay que ver si “debe ser un derecho y por tanto exigible a terceros y qué garantías hay que tomar para que no se trate de una eutanasia sino de un acto voluntario”. “La eutanasia desde mi punto de vista es absolutamente inaceptable en la medida en que supone que otros toman la decisión de quitar la vida de otro sin contar con la voluntad de la opinión de la persona a la que se le quita la vida”, concluyó.

Modele de contracte juridice – peste 250 modele de contracte 
la doar 35 RON *  - COMANDA AICI - 

Contractele sunt disponibile:

1. In varianta electronica in format .pdf (Adobe Acrobat) si .doc (Microsoft Word).
     In functie de varianta aleasa contractele vor fi trimise pe adresa Dvs. de Email sau va fi expediat un CD care contine contractele pe adresa Dvs. de acasa.

2. In varianta fizica, pe adresa Dvs. va fi expediat un dosar care va contine toate contractele printate.

 descaraca aici GRATUIT un model de contract
(da click dreapta si alege “Save Link As” pentru a salva fisierul .pdf)

Modalitati de livrare (in toata tara):

- online in format electronic .pdf si word – transport GRATUIT
- livrat in format electronic pe CD – transport 3 RON
- livrat in format fizic (toate contractele listate si indosariate) – transport 15 RON

la doar 35 RON - COMANDA AICI - 
*toate comenzile se livreaza cu factura

Traducerea este una dintre activităţile al căror regim juridic în România este controversat. Voi încerca o analiză a acestei situaţii. Am scris mult pentru că vreau să explic lucrurile folosind un limbaj accesibil şi celor care nu sunt neapărat specializaţi în probleme juridice.

Notă: pe parcursul acestui text voi include în semnificaţia termenilor “traduceri”, “traducători” etc. ambele laturi ale activităţii: traducerea scrisă (efectuată de traducător) şi traducerea orală sau interpretarea (efectuată de interpret; denumită şi prin termenul “translaţie” – un englezism după moda vremii).

Cuprins:
1. Clasificarea legală a activităţii de traducere şi a ocupaţiei de traducător
2. Modurile de desfăşurare a activităţii de traducător
3. Comercianţi sau “liber-profesionişti”?
4. Concluzie

1. Clasificarea legală a activităţii de traducere şi a ocupaţiei de traducător

Potrivit CAEN (Clasificarea activităţilor din economia naţională) activităţile de traducere sunt încadrate astfel:

Secţiunea M – Activităţi profesionale, ştiinţifice şi tehnice
Diviziunea 74 – Alte activităţi profesionale, ştiinţifice şi tehnice
Grupa 743 – Activităţi de traducere scrisă şi orală (interpreţi)
Cod 7430 – Activităţi de traducere scrisă şi orală (interpreţi)

COR (Clasificarea ocupaţiilor din România) rezervă mai multe coduri pentru ocupaţiile din domeniul traducerilor:

Grupa majoră 2 – Specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice
Subgrupa majoră 24 – Alţi specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice
Grupa minoră 244 – Specialişti în ştiinţe economice sociale şi umaniste
Grupa de bază 2444 – Lingvişti, traducători şi interpreţi
Lingviştii, traducătorii şi interpreţii studiază relaţiile existente între limbile materne, originea şi evoluţia cuvintelor, gramatica şi sintaxa; stabilesc sisteme de clasificare a limbilor, gramaticilor, dicţionarelor şi lucrărilor analoge; traduc texte scrise dintr-o limbă în alta, cu asigurarea transpunerii corecte a textelor şi terminologiei; elaborează metode de utilizare a calculatoarelor şi altor instrumente, în vederea creşterii productivităţii şi ameliorării calităţii traducerilor; interpretează texte sau asigură translaţia directă cu ocazia conferinţelor, dezbaterilor sau altor reuniuni, cu respectarea sensului real din limba de origine.

244402 Interpret
244406 Traducător (studii superioare)
244407 Translator
[fiind un coduri din grupa majoră 2, nivelul de instruire cerut este: 4 (studii superioare)]

Pe lângă aceste ocupaţii, COR include şi un alt cod, secundar, încadrat într-o cu totul altă sferă de activităţi (motiv pentru care mă mulţumesc să menţionez duplicarea):

Grupa majoră 3 – Tehnicieni, maiştri şi asimilaţi
Subgrupa majoră 34 – Alte ocupaţii asimilate tehnicienilor
Grupa minoră 347 – Tehnicieni în domeniul creaţiei artistice, spectacole şi sport
Grupa de bază 3471 – Designeri, decoratori şi alţi tehnicieni în domeniul artei
Designerii, decoratorii şi desenatorii artistici creează modele vestimentare şi accesorii pentru acestea; realizează decoraţiuni interioare; concep şi execută decoruri pentru scenele teatrelor, pentru amenajarea vitrinelor şi expoziţiilor.

347118 Traducător

Unde sunt folosite aceste coduri?
Codul CAEN este cel mai frecvent întâlnit în certificatul de înregistrare emis de Oficiul Registrului Comerţului pentru comercianţi (societăţi comerciale, persoane fizice autorizate etc.). Această codificare este relevantă pentru cel puţin două aspecte: (1) delimitează obiectul de activitate al unui comerciant (important pentru aplicarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi pentru autorizarea persoanelor fizice) şi (2) serveşte statisticii oficiale (în UE coordonarea statisticilor este foarte importantă).

Codul COR este utilizat în special în actele privitoare la muncă. Potrivit legii, utilizarea clasificării ocupaţiilor este obligatorie pentru actele oficiale; de asemenea, ocupaţia trebuie înscrisă în contractul individual de muncă conform specificaţiei COR.
Codificarea ocupaţiei prezintă pe lângă importanţa pentru statistică şi una foarte practică: serveşte la calculul nivelului minim de salarizare prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel naţional (pot explica metoda, dacă e nevoie).

2. Modurile de desfăşurare a activităţii de traducător

Sunt două: (1) ca salariat, în baza unui contract individual de muncă şi (2) ca întreprinzător (includ aici toate activităţile desfăşurate “pe cont propriu” – comerţ, “profesii liberale”, activităţi desfăşurate ilicit fără vreo declarare sau înregistrare la stat).
Primul mod este acoperit de legislaţia muncii, astfel încât nu e de interes discutarea lui aici.
Pentru cel de-al doilea mod am folosit intenţionat termenul vag “întreprinzător” pentru a sugera sursa controversei pe care o analizez. Legea recunoaşte două categorii de întreprinzători: comercianţi (ex. societăţi comerciale, persoane fizice autorizate etc.) şi “liber-profesionişti” (persoane care practică aşa-numitele “profesii liberale” – activităţi cu reglementare specială, derogatorie de la normele comune: avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, arhitecţi, medici etc.).

3. Comercianţi sau “liber-profesionişti”?

Comercianţii. În legislaţia noastră comercianţii sunt persoane juridice sau fizice care desfăşoară o activitate economică (ex. producerea de bunuri care nu sunt destinate propriului consum sau uz, prestarea unor servicii). Această activitate este supusă unui regim juridic special, extrem de oneros şi birocratic. Corpul de norme care reglementează această activitate poartă denumirea de drept comercial. În mod normal, de reglementarea raporturilor personal-nepatrimoniale şi patrimoniale (deci inclusiv economice) dintre cetăţeni se ocupă legislaţia civilă. “Legiuitorul” român a preferat, însă, adoptarea unei soluţii mai complexe, prin reglementarea specială şi excesivă a activităţilor economice desfăşurate de particulari – persoane fizice sau juridice.
Astfel, vorbim despre o legislaţie comercială, bazată pe cea civilă, însă cu numeroase distincţii subtile (a căror enumerare nu o voi face aici).
Printre actele normative care alcătuiesc baza acestei legislaţii comerciale se află:

• Codul comercial (Codul de comerţ – 1887);
• Legea 26/1990 privind registrul comerţului;
• Legea 31/1990 privind societăţile comerciale;
• OUG 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale.

Un punct comun al ultimelor trei acte normative menţionate se referă la obligaţia înmatriculării în registrul comerţului a persoanelor care urmează să desfăşoare activităţi economice în mod independent. Această înmatriculare duce la calificarea acestor persoane drept comercianţi şi le dă posibilitatea legală de a desfăşura activitatea pentru care au obţinut autorizare. Un element distinctiv pentru înmatricularea în registrul comerţului este atribuirea unui număr de înmatriculare precum J40/9234/1998, pentru persoane juridice sau F16/1908/2003, pentru persoane fizice (numerele sunt alese aleatoriu).

Un alt punct comun al acestor acte normative este referirea la “fapte de comerţ”, “comerţ”, “acte de comerţ” sau la “activităţi economice”. Sintagmele sunt folosite interschimbabil, dar, în ciuda abundenţei de expresie, nu sunt întotdeauna explicitate. Principala încercare de enumerare a “faptelor de comerţ” este făcută în Codul comercial (articolele 3 şi 4), unde sunt enumerate vreo 20 de activităţi care acum mai bine de 120 de ani erau considerate modalităţi de efectuare a comerţului.

Interpretarea acestor texte poate duce la concluzii perfect contradictorii. De pildă, pentru unii interpreţi ai legii, enumerarea din Codul comercial e una limitativă şi deci orice activitate care nu e cuprinsă în listă nu poate fi considerată faptă de comerţ. Pentru alţi interpreţi, enumerarea din 1884 este exemplificativă şi deci activităţile care nu sunt indicate în listă, dar care între timp au fost “inventate”, sunt de asemenea fapte de comerţ, având aceeaşi natură comercială (ex. fiind schimburi de bunuri şi servicii, fiind supuse regulilor pieţei: cerere şi ofertă, concurenţă).
OUG 44/2008, chiar dacă se referă la activităţi prestate de persoane fizice în mod independent, cuprinde o definire mai rezonabilă a activităţilor economice pentru care trebuie efectuată înmatricularea în registrul comerţului: “activitate economică – activitatea agricolă, industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit;” (articolul 2 a)).

Dacă am accepta prima opinie, am ajunge la concluzii aberante prin care se consideră, de pildă, că aceia care “îşi vând inteligenţa, iar nu un anumit rezultat (…) nu sunt comercianţi”.
Astfel, interpretând strict textul Codului comercial activităţile din aproape întregul sector terţiar al economiei româneşti (serviciile) nu ar fi considerate fapte de comerţ. Toţi cei care prestează un serviciu, de la traduceri, consultanţă în afaceri sau contabilitate la curăţenie, de la tâmplărie la găzduire sau administrare de saituri web, ar putea foarte bine, în virtutea unei asemenea interpretări, să nu se înmatriculeze în registrul comerţului şi să nu se supună regimului oneros al legislaţiei comerciale. Acest lucru ar fi valabil atât pentru persoane fizice, cât şi pentru persoane juridice sau societăţi constituite în baza legii civile.

Totuşi, aceste lucruri nu se întâmplă pentru că oamenii preferă să evite riscul de a fi sancţionaţi pentru că au încălcat legea noastră ambiguă, urmând o interpretare aberantă.

Liber-profesioniştii. Aceştia sunt practicanţii aşa-ziselor “profesii liberale” (e o întreagă confuzie produsă de sintagmele “profesii liberale” şi “profesii libere” pe care nu o voi discuta aici). Ceea ce se înţelege prin aceste profesii este la libera alegere a celui care interpretează întrucât nu există un cadru legal coerent care să definească profesiile liberale şi să le delimiteze sfera de cuprindere în raport cu celelalte profesii pe baza unor criterii clare. De regulă, noţiunea de profesii liberale este înţeleasă într-un sens tradiţional ce ţine mai degrabă de contrastul acestor profesii cu restul ocupaţiilor, la momentul apariţiei lor în societatea modernă.
Legislaţia românească este extrem de fragmentată şi confuză în materia profesiilor liberale:

• există un număr crescând de profesii reglementate – activităţi pentru care legea impune condiţii speciale, derogatorii, pentru admiterea în profesie, practicarea profesiei etc.; după Revoluţie, pornind de la reglementarea profesiilor expert contabil şi contabil autorizat, dar mai ales de la reglementarea notoriu defectuoasă a profesiei de avocat şi de la constituirea prin lege a barourilor (corpuri profesionale exclusive), o serie de alte profesii au primit reglementare după un şablon asemănător. Avem astfel, corpuri profesionale precum Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Ordinul Medicilor, Ordinul Arhitecţilor, Uniunea Colegiilor Consilierilor Juridici din România etc.
• există acte normative care fac referire la profesiile liberale fără a le defini în mod substanţial – un asemenea act este Codul fiscal care la articolul 46 (3) prevede “Constituie venituri din profesii libere veniturile obţinute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii reglementate, desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii”.

Traducătorii autorizaţi. În ceea ce-i priveşte pe traducători, “legiuitorul” s-a preocupat strict de ceea ce în alte ţări este mai corect denumit, din punct de vedere terminologic, “traducător judiciar” (aceeaşi problemă există şi în cazul unor discipline precum “medicina legală” – care ar putea fi mai corect denumită “medicină judiciară”, dar e deja un alt subiect).
Astfel, în 1997, prin Legea 178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti este reglementată activitatea “traducătorilor autorizaţi”. Oricine va citi legea va înţelege că activitatea la care se referă, de competenţa traducătorilor autorizaţi, este doar o parte din activitatea pe care o au, în mod obişnuit, traducătorii. Este vorba exclusiv de serviciile de traducere prestate pentru instituţii ale statului, cu precădere cele din sistemul jurisdicţional (instanţe, parchete), dar şi pentru notari publici sau avocaţi.
Potrivit acestei legi, traducătorii autorizaţi încheie contracte civile pentru prestări servicii cu autorităţile care le solicită colaborarea. De interes deosebit ar fi şi prevederile legii în privinţa onorariului traducătorilor autorizaţi şi a încetării autorizării ca urmare a “două refuzuri nejustificate, în termen de un an, de a presta serviciile solicitate” (articolul 6 (1) e)). Legea este completată cu un regulament de aplicare ce conţine detaliile procedurale ale autorizării date de Ministerul Justiţiei.

Exercitând o profesie reglementată, pentru traducătorii autorizaţi sunt aplicabile prevederile din Codul fiscal citate mai sus. Acest lucru implică înregistrarea fiscală la administraţia financiară. Detaliile acestei proceduri pot fi găsite în Codul de procedură fiscală şi în normele sale de aplicare.
Pentru că procedura fiscală a fost concepută fără cunoaşterea iţelor legislaţiei existente (nimeni nu-i învinovăţeşte – legislaţia românească este incredibil de stufoasă şi de prost concepută), aceste detalii tehnice implică şi situaţii neprevăzute. De pildă, ca traducător autorizat, o persoană primeşte drept cod de identificare fiscală o serie atribuită de organul fiscal competent (articolul 72 (1) e) din Codul de procedură fiscală). Dacă, foarte probabil, aceeaşi persoană desfăşoară activitatea de traducător ca întreprinzător, potrivit legislaţiei comerciale aplicabile (OUG 44/2008), prestând o “activitate economică” în sensul dat de lege, iar aceasta nefiind una reglementată printr-o lege specială, persoana respectivă este un comerciant şi deci trebuie să fie înmatriculat în registrul comerţului (ex. ca PFA) şi i s-ar atribui un cod de identificare fiscală “potrivit legii speciale” (articolul 72 (1) d)). Totuşi, problema nu e atât de gravă dacă ţinem cont de regula specialia generalibus derogant - pentru cazul persoanelor fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent este unul special în raport cu cel al comercianţilor, având astfel prioritate.

Din toată această confuzie, în practică s-a ajuns la situaţia paradoxală în care traducători autorizaţi de Ministerul Justiţiei şi înregistraţi fiscal desfăşoară fără înmatriculare în registrul comerţului (deci ilegal!) activităţi de traducere fără vreo legătură cu cele specificate de Legea 178/1997.

Ca o remarcă finală, tendinţa de constituire a unui corp profesional după şablonul folosit pentru alte profesii se poate observa şi în cazul traducătorilor autorizaţi. Deja există cel puţin două asociaţii la nivel naţional U.N.T.A.R. şi A.T.R. a căror tendinţă e să promoveze interesele “breslei” astfel încât e foarte probabil ca în câţiva ani să avem şi un corp profesional exclusiv al traducătorilor autorizaţi, contribuind astfel la inflaţia de norme speciale, de caste şi de restricţii privind desfăşurarea profesiilor. Tot ce trebuie este un parlamentar receptiv care să preia un proiect de lege prost conceput şi să-l transforme într-un calvar juridic (vezi cazul reglementării profesiei de consilier juridic).

4. Concluzie

Traducătorii autorizaţi, în ciuda denumirii ambigue, au nevoie de autorizaţia de la ministerul justiţiei exclusiv pentru a presta serviciile de traducere juridică şi judiciară pentru instanţe, parchete, poliţie judiciară, birouri notariale sau cabinete de avocatură. Pentru celelalte activităţi de traducere, care nu includ traduceri judiciare, este aplicabil regimul juridic comun în cazul prestării de activităţi economice independente: înmatricularea în registrul comerţului într-una dintre formele prescrise de lege (persoană fizică autorizată, întreprindere individuală, întreprindere familială).

Completare (18 mai 2009):
Nu ţin neapărat să creez confuzie, ci să mai subliniez încă o dată aberaţii ale “sistemului” românesc – am găsit un textuleţ (e adevărat, provenind dintr-o altă împrejurare) care poate răsturna tot argumentul pe care l-am adus pentru calificarea enumerării din Codul comercial a faptelor de comerţ.
Relevanţa Deciziei Î.C.C.J. 22/2006 este următoarea:

• curtea a dat următoarea interpretare privind articolul 3 din Codul comercial: “De altfel, activităţile de asistenţă, consultanţă, de reprezentare juridică şi de redactare de documente juridice nu fac parte din faptele de comerţ enumerate în cadrul punctelor 1-20 de la art. 3 din Codul comercial şi nici nu sunt susceptibile de a fi considerate ca având un atare caracter în raport cu prevederile art. 4 din acelaşi cod.“;
• deci, în opinia curţii, interpretarea autoritativă a articolului 3 din Codul comercial este că lista faptelor de comerţ enumerate este limitativă, atrăgând astfel consecinţe pe care “sistemul” românesc nu e pregătit să le gestioneze (orice comerciant înregistrat care prestează servicii neenumerate în lista de acum 120 de ani ar putea, teoretic, să invoce această calificare obligatorie dată de suprema curte şi să se sustragă obligaţiilor impuse de legislaţia comercială! fac o invitaţie la o analiză de oportunitate juriştilor de la firmele care oferă, de pildă, servicii de consultanţă, evaluări patrimoniale, publicitate, produse şi servicii informatice, contabilitate etc.).

Chiar dacă decizia menţionată este una privind un recurs în interesul legii, obligativitatea ei pentru celelalte instanţe ca normă de interpretare este, din punctul meu de vedere, foarte discutabilă, dacă avem în vedere textul articolului 329 din Codul de procedură civilă, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. 138/2000, fiind lipsit de o formulare-cheie explicită existentă anterior, care să indice în mod clar faptul că deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru toate instanţele. Se pare că ultima versiune a modificărilor codului este explicită în privinţa articolului 329: “Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.” (O.U.G. 138/2000 a fost aprobată cu modificări abia cinci ani mai târziu(!!!), prin Legea 219/2005)

Totuşi, ţinând cont de prevederile OUG 44/2008, această interpretare nu contrazice calificarea activităţilor de traducere drept “activităţi economice” şi deci obligativitatea înmatriculării la registrul comerţului pentru traducătorii lucrând în mod independent.

Misiunile diplomatice ale RM acreditate în străinătate

• Ambasada Republicii Moldova în Austria
  Adresa: 1020 Viena, Lonengassee 47, ap. 10
  Telefon: (+431 ) 9611030
  Fax: (+ 431) 9611030 34
  E-mail: vienna@moldmission.at
  Ambasador: E.S. dl Victor POSTOLACHI
• Ambasada Republicii Moldova în Federatia Rusa
  Adresa: Moscova, str. Kuznetkii Most, nr.18
  Telefon: (+7495) 624-53-53, 540 17 73
  Fax: (+7495) 624 95 90
  E-mail: info@moldembassy.ru
  Ambasador: E.S. dl Vasile STURZA

Secţia Consulară
Program de lucru: Republica Finlanda, Republica Kazahstan, Republica Armenia, Turkmenistan

• Ambasada Republicii Moldova în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
  Adresa: Londra W4 2ST Chiswick, Calea Edensor, Scuarul Dolphin nr. 5
  Telefon: (+ 44 208) 995 6818
  Fax: (+ 44 208) 995 6927
  Ambasador: E.S. dna Mariana DURLESTEANU

Secţia Consulară
Program de lucru: Acreditat prin cumul: Irlanda

• Ambasada Republicii Moldova în Grecia
  Adresa: 11542, Atena, str. G. Bacu nr. 20, Nea Filotei, Atika
  Telefon: (+30210) 699-03-72
  Fax: (+30210) 699-03-71
  Ambasador: E.S. dl Iulian MAGALEAS
• Ambasada Republicii Moldova în Germania
  Adresa: 10439 Berlin, Gotlandstrasse nr. 16
  Telefon: (+4930) 446-529-70, 446-529-72
  Fax: (+ 4930) 446-529-72
  E-mail: office@botschaft-moldau.de
  Ambasador: E.S. dl Igor CORMAN
• Consulatul General al Republicii Moldova la Frankfurt pe Main
  Adresa: Republica Federală Germană, Frankfurt pe Main, Adelheidstrasse 8
  Telefon: (s 4969) 52 – 78 – 08
  Fax: (s 4969)53 – 10 – 07
  E-mail: office@konsulat-moldova.de; www.konsulat-moldova.d
  Consul General: dl Iulian GRIGORITA
• Ambasada Republicii Moldova în Franţa
  Adresa: Paris, 1 Rue de Sfax, 16 arrondissement
  Telefon: (+331) 406-711-20, 406-711-23
  Fax: (+331) 406-711-23
  E-mail: ambassade.moldavie@wanadoo.fr
  Ambasador: E.S. dna Victoria IFTODI

Secţia Consulară
Program de lucru: Acreditat prin cumul: Regatul Spaniei

• Ambasada Republicii Moldova în Italia
  Adresa: Via Monte Bello nr. 8, Roma, Italy
  Telefon: (+3906) 474-02-10, 478-244 00
  Fax: (+3906)478 – 810 -92
  E-mail: ada.mol@flashnet.it, http://www.ambasada.it
  Ambasador: E.S. dl. Nicolai DUDAU
• Ambasada Republicii Moldova Portigalia
  Adresa: str. Goncalo Velho Cabral, 30-31 a, 1400-188, Lisabona
  Telefon: (+ 351) 213 009 064
  Fax: (+ 351) 213 009 067
  Ambasador: dl Mihail Camerzan

Specializare in domeniul juridic

In cadrul Ministerului de Justitie se vor angaja doar juristi specializati.

Se cer absolventi ai masterului Cariera judiciara