Piciul meu adora lectura. Seara de seara avem program de lectura din diverse carti de povesti si, bine-nteles, din diverse variante ale Bibliei povestite copiilor.

La un moment dat, citindu-I despre tradarea lui Iuda, piciul meu se chinuia sa inteleaga motivele si dedesubturile intregii povesti:

-    Tati, dar Iisus nu stia ca Iuda il va trada?

-    Ba da, tati, stia, pentru ca el stie toate lucrurile…

-    Pai si atunci de ce a fost nevoie sa moara, daca stia?

-    Pentru ca, daca nu ar fi ales sa faca asta, noi nu am fi putut sa mergem in cer dupa ce murim, tati.

-    Si a murit? – ma intreaba, cu o uimire si un regret, o simpatie extrem de profunda, de aproape ca incepea sa planga.

-    Da, tati, a murit, insa a fost mort doar trei zile, dupa care a inviat si este viu si acum, puiule. Si acum, pentru ca El a ales sa faca asta, noi putem sa mergem in Rai, la El, unde, daca mai tii minte ce vorbeam noi mai demult, ne pregateste un loc…

-    Tati, dar de ce l-a vandut Iuda?

Am stat putin si am meditat la asta, pentru ca este o intrebare extrem de profunda, la care mai multi teologi ar da raspunsuri care, foarte probabil, nu ar semana intre ele… Imi dau seama ca este prea fraged ca sa poata intelege idei precum cele redate de evanghelisti in texte precum “asa trebuia sa se intample”, “asa a fost scris”; in acelasi timp, vreau sa ii ofer un raspuns competent, sincer si usor de inteles pentru el… Asa ca stau, ma gandesc si ii ofer un raspuns care, in esenta, cuprinde cel putin unul din motivele lui Iuda:

-    Pentru bani, tati… Ca sa primeasca niste bani de la cei care il urau pe Iisus si ii voiau raul…

-    Dar, tati… el nu se gandea ca banii aia se vor termina?…

Simplu, elementar, insa de o profunzime extraordinara…

Piciul meu, in seara zilei in care mi-a disparut portofelul cu toate documentele si cu toate cardurile, a venit la mine si mi-a spus:

-Tati, ai facut atatea pentru mine… Vreau sa fac si eu ceva pentru tine… Uite, iti dau cardul meu…

- Multumesc, tati. Si la ce zici tu sa il folosesc? – il intreb, pentru a vedea la ce s-a gandit…

- Pai eu nu vreau ca familia noastra sa ramana saraca… Te duci cu el la banca si le zici ca asta este noul tau card…

- Multumesc mult, tati… Cardul asta m-a scapat de belelele astea, puiule…

- De toate belelele, tati?

- Da, tati, de toate belelele…

L-am luat in brate, l-am pupat, si am bagat cardul cu grija in noul meu portofel, alaturi de o copie dupa buletinul vechi, singura dovada a identitatii mele de la acea vreme…

Acesta este si acum cel mai pretios card pe care l-am avut vreodata, desi este doar  un card expirat, cu care se juca haiducul meu, emis de un lant de farmacii, deci nici macar un card bancar. Pentru ca valoarea nu consta intotdeauna in limita de credit sau in descoperitul de cont, ci si in intentia, in acea portiune de suflet pe care o pui atunci cand daruiesti ceva cuiva. Iar aceste lucruri sunt cu adevarat inestimabile!

Ne straduim sa ne invatam haiducul regulile bunelor maniere. Printre altele, incercam sa il invatam si ca, atunci cand doi sau mai multi adulti vorbesc, nu este frumos sa ii intrerupa doar pentru ca vrea sa vorbeasca el despre altceva. Si, fie vorba intre noi, de cele mai multe ori este vorba, fireste, despre banalitati.

Zilele trecute, vorbeam cu sotia mea si cu tataie, cand piciul intervine si el, comentand despre un cu totul alt subiect. Dana ii atrage atentia, el protesteaza, ca de obicei, spunand ca si ce voia el sa zica este important, sotioara ii explica faptul ca ceea ce se discuta deja este mai important, dupa care urmeaza o scurta pauza in care credeam ca omuletul nostru s-a lamurit… Cand o tranteste:

- Mami, tu m-ai invatat ca ceea ce este mai bun trebuie pastrat pentru la urma… Asa ca, daca intr-adevar ceea ce discutati voi este mai important si mai bun, trebuie sa ma ascultati mai intai pe mine si sa lasati la urma discutia aia importanta…

Majoritatea tratatelor de psihologia varstelor afirma faptul ca minorii pana in 12 ani au parte, in acel interval al vietii lor, de cele mai multe fobii din toata viata care le sta inainte. Explicatia este relativ simpla: lipsindu-le o serie de cunostinte pe care, ulterior, le trecem la rubrica “banalitati”, isi imagineaza tot felul de scenarii si de explicatii fanteziste care sa le raspunda la anumite intrebari interioare. Odata cu trecerea timpului si cu experimentarea a tot felul de situatii, odata cu ridicarea acelor probleme si cu capatarea de raspunsuri competente si inteligibile, care sa le satisfaca setea de cunoastere, numarul acelor elemente infricosatoare se reduce treptat.

Nu trebuie sa ne miram daca un copil spune “mi-e frica”, dupa cum nu trebuie sa ne miram daca, in ciuda tuturor explicatiilor mai mult sau mai putin savante, atitudinea lui nu se modifica in mod radical.

Piciul meu, de exemplu, adora complicatiile. Bunaoara, si-a asezat reductorul Wc (acel adaptor de scaun care sa ii permita sa foloseasca o toaleta normala fara, ma-ntelegeti… sa cada… nu DE PE, ci IN… “dansul”, vorba moldovenilor), in baia de la mansarda, pe care o folosim destul de rar. Acolo ii place lui, si cu asta basta… Numai ca, vedeti boieri dumneavoastra, Jupanului nu-i place sa mearga acolo singurel. Motivul? “Mi-e frica”… “De ce ti-e frica?” Pur si simplu i-e frica… Accepti asta o data, de doua ori, de zece ori, ii explici in repetate randuri ca nu are nici un motiv sa se teama, insa la un moment dat trebuie sa il inveti sa se confrunte cu teama aceasta a lui si sa o invinga.

Intr-o zi am pus piciorul in prag: “Tati, te duci singur!” “Dar mi-e frica!”. “Ti-am explicat de atatea ori ca nu ai nici un motiv sa iti fie frica, asa ca e timpul sa iti invingi frica! Esti baiat mare si curajos, nu poti si nu trebuie sa ii dai voie fricii sa te invinga la nesfarsit!” “Ooof, dar nu pot…” “Ba poti si ai sa te duci imediat, pentru ca altfel ne suparam! Uite, eu o sa stau aici, in capul scarilor, pana ajungi si te convingi ca nu ai nici un motiv sa iti fie frica!” “Dar nu ma vezi decat pana la colt…” “Nu-i nimic, pentru ca te aud… Hai, lasa vorbaria, nu mai trage de timp, du-te imediat, pentru ca altfel ne suparam!”

Intr-un final, fara prea mare tragere de inima, haiducul urca treptele, se duce, isi rezolva problema, apoi coboara, il iau in brate si il felicit: “Bravo, tati, sunt mandru de tine! Ai vazut ca nu ai avut nici un motiv sa iti fie frica? Si ca ai reusit sa iti invingi frica?”
La care mi-o tranteste de ma lasa fara replica: “Tati, nu mi-am invins frica…” “Pai cum asa? Pentru ca te-ai dus singurel sus, ai facut ce aveai de facut, te-ai intors…” “Da, dar a fost o alta frica mai mare…” “Care?” “Sa nu stricam relatiile…”

Uneori, cea mai buna modalitate de a ne depasi angoasele este, culmea, o… teama mai mare… Ideea este ca, intr-un fel sau altul, trebuie sa ajungi sa iti impui sa iti invingi frica, teama, pentru ca, ulterior, privind in urma, sa iti dai seama ca lucrul care te inspaimanta nu era chiar atat de infiorator sau de greu de realizat cum credeai…

Imi aduc aminte de unul din proverbele biblice: “lenesul spune: afara este un leu, pe strada este un leu!” In cazul acela, teama era folosita de fapt pe post de scuza pentru a nu munci, pentru a nu lucra. La fel cred ca se intampla si in multe din situatiile cu care ne confruntam in existenta noastra cotidiana – ne refugiem in comoditatea refuzului de a face diverse lucruri, pentru ca “ne e teama”. Ne e teama si gata! Cu toate acestea, sunt situatii in care, fortati de imprejurari, suntem OBLIGATI sa ne parasim acea zona de confort si sa ne infruntam teama. Si, culmea, de cele mai multe ori, motivul care ne determina sa face asta nu este acela ca am ajuns, rational vorbind, la convingerea ca teama de dinainte era nejustificata sau supradimensionata, ci o alta teama… mai mare!

Am vazut la un moment dat un film despre un psihoterapeut care isi ajuta grupa de clienti sa isi depaseasca teama de inaltime expunandu-i, treptat, la inaltimi din ce in ce mai mari. Si cursantii, daca la inceput nu se cunosteau unii pe ceilalti, cu trecerea timpului au ajuns sa formeze un grup relativ unit. Ei bine, teama de a nu parea un ratat in ochii celorlalti s-a dovedit, in situatia lor, un factor care a contribuit semnificativ la vindecarea lor. Pana cand unul din ei a clacat, si ceilalti au inceput sa dea inapoi si ei… Nu mai exista teama de a parea un ratat, pentru ca unul deja o facuse, si toata lumea a ajuns la convingerea ca era normal, pentru ca fobia lor era una destul de puternica… Acel stimulent care pana atunci se dovedise extrem de puternic si-a pierdut eficacitatea, si cursantii au trebuit sa o ia de la inceput… In fine, filmul, ca toate filmele americane, a avut un happy-end, toti cursantii reusind sa finalizeze perioada de terapie.

Revenind la subiectul propus, cred ca este important sa incercam sa ne analizam temerile, fobiile, si sa reflectam asupra lor: in ce masura sunt sau nu justificate? Apoi, este important sa aflam o opinie externa, pentru ca de multe ori se intampla sa ne fie imposibil sa ne detasam intr-atat de mult incat sa putem privi lucrurile intr-o maniera obiectiva. Odata facuti acesti pasi, se impune a ne fixa un anumit scop – daca ti-e frica de caini, de exemplu, iti poti impune sa petreci mai mult timp in compania acestora – mai intai in preajma unora despre care stii ca sunt mai blanzi si au proprietar, apoi si in preajma celor “comunitari”; in felul acesta poti afla mai multe despre obiectul fobiei tale, despre cel/ cea care iti provoaca teama – ce comportament are, cum se manifesta, cum actioneaza in anulite situatii? Strange informatii suficiente, si petrece timp apropiindu-te din ce in ce mai mult de obiectul fobiei tale. Apoi impunet-i un termen limita (cat mai realist posibil) pentru a te confrunta cu acest monstru interior si, orice ar fi, nu te abate de la el… Pentru ca va exista, mai mult decat sigur, tentatia de a renunta la a o mai face, iar aceasta va fi cu atat mai mare cu cat “dead-line-ul” se apropie…

Odata facut si pasul decisiv, priveste in urma si iti vei da seama ca, desi a fost destul de greu sa o faci, nu a fost nicidecum atat de greu precum credeai… sau te asteptai…

In fine, sunt doar cativa pasi practici pe care ii poti urma pentru a-ti invinge teama. Important este sa incepi sa iti confrunti acesti monstri interiori, si sa incepi de AZI! Si nu uita ca, in lupta ta, nu esti singur! Iisus a spus: “In lume veti avea necazuri (poti inlocui termenul cu “temeri”). Dar indrazniti, pentru ca eu am biruit lumea!” Foarte interesant… Nu ni se spune ca El a biruit necazurile, ci… LUMEA… acest sistem in cadrul caruia se intampla, de fapt, necazurile… si tot ceea ce consideram a fi deranjant… Deci, avem alaturi un Aliat de nadejde, care stie exact care este situatia, care sunt adversarii, dar si care sunt resursele noastre! Capul sus, curaj! Teama poate fi – si trebuie sa fie! – invinsa!

Discutam la un moment dat cu un amic, preot ortodox cu experienta, despre cultul sfintilor si rugaciunea adresata acestora. Ca protestant, am gandit adeseori faptul ca “noi” nedreptatim un obiect de studiu extrem de important pentru viata noastra de credinta: vietile sfintilor. In opinia mea, acestea sunt importante nu pentru a te inchina lor, ci pentru a vedea in ei niste modele vii, un mod de raportare la situatiile limita, un exemplu de conduita, de verticalitate etc.

La care amicul meu mi-a raspuns: “da, ai dreptate, insa stii de ce noi, ortodocsii, punem un accent deosebit pe cultul sfintilor? Ii simtim mai apropiati de noi, de experientele noastre, de umanitatea din noi… Uite, de exemplu, cand erai mic, parca uneori nu te simteai foarte comod sa te duci mereu la tata sa ii ceri anumite lucruri. Parca mai lejer iti era sa mergi la mama, sa o rogi pe ea sa mijloceasca pentru tine…”

Replica mea, in ceea ce priveste cultul sfintilor, a fost una de a carei veridicitate sunt cat se poate de convins: “eu cred ca, asa cum spune si Noul Testament, nu este decat un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si om: Omul Iisus Christos. In plus, daca cineva are o trecere mai mare inaintea lui Dumnezeu Tatal decat Fiul Omului, inseamna ca acel cineva ar trebui sa fie mai important decat… Dumnezeu… Pentru ca Iisus Christos este Dumnezeu, si despre El se spune ca in toate privintele a fost ispitit ca si noi, insa in toate a fost fara pacat… lucru cu care, cu tot respectul o spun, nici unul dintre sfinti nu se poate lauda…”

Ne-am despartit atunci, dupa o discutie foarte lunga, fiecare cu parerea lui; amandoi capataseram insa, in plus, si un altfel de respect pentru opinia celuilalt. Ajunseseram sa le intelegem mai bine, chiar daca argumentatia partenerului de dialog nu a fost suficient de puternica pentru a ne convinge sa ne schimbam optiunile.

Mi-am adus aminte de toata discutia cu Parintele Nicolae astazi, dupa o discutie cu piciul meu. A racit destul de rau si i-am interzis sa mearga afara. Pe la ora 11.30, ma suna si imi spune ca i-a mai trecut raceala, ca nasul de-abia ii mai curge, “dar putin de tot, tati…”, dupa care ma intreaba: pot sa ies si eu putin afara? Ca e foarte cald, e soare afara…

Foarte categoric, i-am spus “nu, pentru ca trebuie sa te faci bine, sa nu racesti mai tare”. In fine, au mai fost cateva incercari de negociere, insa nu a fost chip sa ma induplece.

Dupa putin timp, ma abordeaza sotioara, pe mess, razand in hohote. A sunat-o haiducul si a luat-o la sentiment:

- M-a sunat puiul si m-a rugat sa vorbesc cu tine, sa te rog sa il lasi afara putin… O ora… Mi-a zis ca pe mine ma asculti, ca sunt iubita ta si ca nu imi refuzi nimic…

Dupa care inima de mama, cucerita de haiducul cel bandit, mai adauga:

- Adevarul este ca si eu m-am uitat acum afara si e cald, e frumos…

Marturisesc ca m-a facut praf…

- Bine, spune-i ca poate sa iasa afara o ora… Hai, o ora si jumatate, dar nu mai mult!…

- Uraaaaaaa! – asta a fost piciul meu, care i l-a pasat apoi la telefon pe “tataie”, sa se convinga ca are voie si ca nu “tromboneste”…

PS O intamplare haioasa, amuzanta, care insa arata importanta extraordinara a unui Mijlocitor. Si, din fericire, Mijlocitorul nostru inaintea lui Dumnezeu este Unul care intelege umanitatea din noi atat de mult, incat titlul Sau preferat, cu care se recomanda adeseori, a fost acela de Fiul Omului…

Cobor din masina, in parcarea unui hipermarket bucurestean, impreuna cu piciul meu. Vad un carut liber in apropiere, ma indrept spre el, imi asez haiducul in locul destinat copiilor si mergem catre magazin. Haiducul imi spune ca vrea un carucior din acela special pentru pici, in forma de masinuta… Si de aici un schimb de replici tare interesant:

- Tati, eu vreau carucior cu masina!

- Pai de unde sa luam, mai puiule, carucior cu masinuta la ora asta? Daca vezi tu pe undeva prin toata parcarea asta, sa mi-l arati, si il luam…

Trec vreo 10-20 de secunde in care piciul nu mai raspunde nimic; mi se pare ciudat, cunoscandu-l, sa taca asa, dintr-o data, fara nici un contraargument, fara nici un oftat, nimic, asa ca ii repet:

- Ai auzit, tati? Daca vezi pe undeva un carucior, sa imi spui…

Iarasi tacere…

- Alooooo… Eu cu cine vorbeeeeesc? Ai auzit ce ti-am zis?

- Tati, taci din gura ca ma rog!… Nu ma intrerupe!…

- Ooooo… scuze… nu am stiut…

Intre timp am ajuns in capatul parcarii, aproape de intrarea in magazin, ma mai uit o data printre masini si ma luminez:

- Tati, te-ai rugat sa gasim carucior cu masinuta?

- Da, imi spuse el, privindu-ma cu mirare…

- Ia uita-te acolo…

Haiducul se lumineaza dintr-o data la fata…

Cred ca, de multe ori, noi, oamenii mari, incetam sa credem ca ne putem ruga chiar si pentru lucrurile mici… Ni se pare ca rugaciunea este adecvata doar pentru lucruri mari, importante… Nu neaparat imposibile, pentru ca si astea, parca, ni se par uneori imposibile chiar si pentru Dumnezeu… Asa ca ajungem sa ne rugam banalitati… formule sterpe… rostite parca nu pentru a comunica cu Dumnezeu, ci pentru a-i impresiona pe ceilalti, din motive pe care de multe ori nu doar ca nu le constientizam ba, mai mult, chiar le negam cu vehementa… Oricum, astfel de lectii sunt binevenite mereu… Iar un carucior gasit in astfel de circumstante valoreaza mai mult decat o mie in imprejurari obisnuite…

Seara, tarziu, in cursul saptamanii. Tocmai ne intorceam de la cumparaturi. Haiducul nostru nu dormise la pranz, asa ca era rupt de oboseala, pe bancheta din spate, cu Dulcineea mea langa el.

Vremea, desi era un inceput de primavara, se racise usor, dupa o saptamana cu maxime de 23-24 de grade.

La un moment dat, puiul nostru stranuta, intr-un fel care ne-a amuzat pe amandoi (noi, parintii, radeam de puiul de om care a stranutat ca un pisoi…).

- Sanatate!

- Norocel, sa cresti mare, ingerasul lui tati!

- Ti-e frig, mami? il intreaba Dana mea.

- Nuuu…

- Pai atunci de ce ai stranutat?

- Fac chef!… 

Tot citindu-i din cartile de povesti in engleza, incerc sa profit de ocazie si sa il mai invat cate ceva. Repetand unele cuvinte si expresii uzuale, le-a bagat la capsor si e tare incantat cand le rostim impreuna, cu cartea in fata. In plus, a invatat si sa numere pana la zece… Normal, motiv de “lauda” la bunica, cu care vorbeste zilnic la telefon, si prilej de a-i testa cunostintele de engleza:

- Tu stii ce inseamna “ten” in engleza?

- Da, puiule.

- Ce-nseamna?

- Zece…

- Dar ce inseamna “once upon a time, in a faraway kingdom” sau “land”?

- Ce-ai zis? Cum ai spus? Mai zi-mi o data…

Repeta piciul, amuzat si, in acelasi timp, avand aerul omului care stie ceva ce interlocutorul nu stie…

-Nu stiu ce inseamna, puiule…

Ii traduce piciul, dupa care o apostrofeaza:

-Daca stii ce inseamna “ten” nu inseamna ca stii engleza…

Piciul meu are cateva carti de povesti in engleza, din colectia Disney. Mai nou, il incanta ideea de a-i citi din ele. Bine-nteles, traducerea se realizeaza instant… Si trebuie sa fiu foarte atent sa nu cumva sa improvizez, pentru ca are o memorie de elefant si imediat ma corecteaza: “intr-o tara indepartata, tati, nu intr-o  imparatie indepartata…” 

Iarasi, trebuie sa va spun ca nu prea mai tine “ciupeala” cu saritul peste cate o pagina, pentru ca stie textele pe de rost si ma intreaba de ce nu am citit si despre piticii care se intorc acasa dupa o zi grea de munca in mina de diamante etc.

Partea haioasa este ca le mai da, din cand in cand, acele carticele si bunicilor, pentru care… ca-i engleza sau chineza… tot una este…

Dar nu-i nimic… Piciul meu stie sa fie foarte perseverent:

- Hai, tataie, citeste-mi povestea asta!

- Pai nu stiu eu engleza, mai tataie…

-Nu-i nimic, citeste asa cum stii tu…

Citeste tataie cat citeste, exact cum se scrie, intr-un stil care l-ar fi amuzat pana si pe domnu’ Iliescu, piciul asculta cu rabdare, dupa care il incurajeaza:

- Ai vazut ca stii sa citesti? Ei, acum spune-mi ce inseamna… Tradu-mi…

- Pai mai tataie, ti-am spus ca nu stiu ce inseamna…

- Nu-i nimic, tataie, povesteste-mi tu cu cuvintele tale…

Incearca sa improvizeze tataiu’, dar bag sama ca rezultatele nu-l prea multumesc pe pici, care ii ia cartea din mana si-o tranteste:

- Lasa, tataie, mai odihneste-te, ca mi-o citeste tati cum trebuie cand ma duc la culcare!…

Cel putin asa sustine studiul unor cercetatori australieni. Dealtfel, nu este prima astfel de cercetare care releva influenta nefasta a “celui mai bun prieten al omului modern” (da, ati intuit corect, nu mai este vorba despre caine, ci despre televizor).

Desigur, asta nu inseamna ca cercetatorii care au realizat studiul respectiv propun un stil de viata monahal ori habotnic, in care televizorul sa lipseasca cu desavarsire din casele noastre sau sa il tinem doar pe post de obiect de decor, fiind rupti cu totul de realitate. Propunerea lor, pe care eu unul o consider de bun simt, este aceea de a nu instala un astfel de dispozitiv in camera copiilor, pentru a nu ii tenta sa vizioneze programele TV mai mult decat este cazul.

Revenind la studiul prezentat in cotidianul Gandul, acesta a relevat faptul ca micutii care obisnuiesc sa isi petreaca mai mult de doua ore in fata televizoarelor (pentru a viziona diverse programe sau pentru a juca diferite jocuri) au o tendinta mai pronuntata de a deveni obezi, masa lor musculara nu este foarte bine dezvoltata si inaltimea lor este inferioara celei a copiilor care prefera sa isi petreaca timpul liber in compania prietenilor, in aer liber sau jucand diverse jocuri de societate.

Acelasi blog, acelasi continut pe care, dupa caz, il apreciati sau il criticati, aceiasi prieteni, aceleasi preocupari.

Simteam insa nevoia de o schimbare, dupa un an si jumatate de blogging, asa ca, dupa indelungi deliberari, am optat pentru un nou nume… Si, cum sa-mi schimb propriul nume ar fi necesitat mult prea multe formalitati, iar ideea nu ma incanta prea tare, am optat pentru schimbarea numelui… blogului.

Asa ca “Jurnalul calatoriei mele” a devenit “Jurnalul sarbului”…

Haiducul meu este un tip din cale-afara de milos. Are o multime de jucarii cu care se joaca atunci cand isi face baie si, la un moment dat, a primit cadou si un pistol cu apa. I l-am umplut si i-am aratat cum sa il foloseasca, spunandu-i:

- Hai, uite, “impusca” un animalut!

- Nuuuu, mi-a replicat imediat. Nu vreau sa il doara!

I-am explicat ca e doar in joaca, si ca animalutele sunt si ele de jucarie, ca nu le doare daca se joaca cu ele, dupa care mi-a spus:

- Dar stii, tati, tot nu vreau sa le “impusc”.

- Bine, tati, atunci fa-le o baita… stropeste-le cu pistolul cu apa…

Si am cazut la pace…

Acesta este Haiducul. Haiducul meu mic.

Zilele trecute, mama soacra ne-a facut o surpriza si ne-a prajit niste hamsii. Atat eu, cat si piciul savuram, ocazional ce-i drept, acesti pestisori crocanti… Cu un pic de mujdei… e un adevarat deliciu… (sa va mai spun ca si acum, in timp ce relatez aceste lucruri, imi lasa gura apa? )

Sotioara mea ii arata piciului surpriza si il invita la masa.

Haiducelul ia o hamsie, o intoarce pe toate partile si intreaba:

- Pestisorul asta e mort?

- Tie se pare ca e viu, ca misca?

- Uite… are si ochisori… si gura…

Dupa care il ia, il inmoaie – de fapt, mai degraba il plimba victorios prin saramura si spune, victorios:

- Ia uite-l cum inoata!…

Piciul meu s-a acomodat, in sfarsit, cu gradinita… Mai mult decat atat, are si doua fetite pe care le simpatizeaza in mod deosebit: Beatrice si Miruna…

Ele l-au ajutat sa se imbrace atunci cand a fost vorba sa faca o prima iesire in curtea gradinitei, la rugamintea doamnei educatoare. La final, cand piciul meu s-a incheiat singur la hainuta, una din ele l-a intrebat: pai tu stii sa te imbraci singur? Si atunci de ce ne-ai lasat sa te imbracam noi? La care piciul le-a raspuns: “Am crezut ca asa vreti voi…” 

Zilele trecute, bunica lui incerca sa il adoarma: “haide, puiule, inchide ochisorii si incearca sa dormi…”

Jupanachele… nu si nu… La un moment dat, plictisit de atatea rugaminti, ii spune bunicii: “mamaie, nu vrea sa vina Mos Ene pe la gene… tu stii ca eu adorm mai greu…”

Bunica: “Stiu, puiule, dar inchide ochisorii si gandeste-te la ceva frumos… si o sa vina el si mos Ene pe la gene…”

Piciul inchide ochisorii si zambeste multumit: “Daaaaa… Ma gandesc la Beatrice…” 

Nu pot decat sa ma bucur de faptul ca se inmultesc initiativele de a acorda ajutor specializat persoanelor care se confrunta cu diferite probleme. Dupa un site evanghelic specializat in problematica suicidului, iata ca a sosit randul ca si cei care se confrunta cu tendinte homosexuale, dar si homofobii, sa gaseasca ajutor online.

Contra curentului este un site pe care un grup de crestini evanghelici l-a lansat de curand, destinat si dedicat acestei categorii sociale (sau minoritati sexuale, daca vreti).

Redau mai jos descrierea pe care am gasit-o pe pagina de start.

Intelegem durerea, frustrarea si lupta interioara a celor care se confrunta cu atractii nedorite fata de acelasi sex si dorim sa le oferim speranta promovand mesajul ca schimbarea este posibila prin puterea lui Isus Hristos.

Materialele si informatiile de pe acest site sunt pentru voi, cei care va ganditi sa renuntati la homosexualitate.

Dorim sa va fim de folos voua, familiilor si prietenilor vostri, prin suport emotional online, grupuri de discutii pe internet si grupuri de sprijin, avand ca perspectiva o abordare biblica a conditiei homosexualitatii.

Speram ca prin marturiile prezentate sa sensibilizam crestinii si bisericile pentru a fi alaturi de cei care doresc sa invinga homosexualitatea.

Daca te lupti cu homosexualitatea si nu rezisti singur sau daca ai reusit sa invingi aceasta dependenta si vrei sa ne dezvalui modalitatea prin care ai facut-o, nu ezita niciun moment sa ne contactezi. Contra Curentului exista pentru tine, pentru a te ajuta. Dumnezeu te iubeste, schimbarea este posibila.

Anul trecut am stat la o coada de vreo jumatate de ora pana sa putem intra in gradinita. Nu stiam ce se intampla, dar am aflat ulterior… Toti copiii trebuiau sa treaca prin mainile asistentei, care-i controla in gat, la burtica etc., sa nu aiba semne de boala (de ceva contagios). In plus, toti trebuiau sa aiba avizul epidemiologic, altfel erau intorsi din drum. Un lucru bun, dealtfel. Te face parca sa te simti mai in siguranta – copilul tau nu va fi expus – cel putin, nu constient – unor boli contagioase… Oricum, primii ani de gradinita constituie o experienta traumatizanta, atat pentru copil, cat si pentru parinti. Din acest motiv multi si renunta relativ repede – copilul plange, se imbolnaveste foarte des (marea majoritate stau doua-trei zile la gradinita si vreo saptamana-doua acasa, la tratament…).

In fine, revenind la prima zi, am constatat ca e de preferat, cel putin din anumite motive, sa imi tin juniorul acasa. Il voi duce a doua sau a treia zi, sau poate chiar peste o saptamana. De ce? Voi incerca sa enumar cateva argumente care mi se par suficient de convingatoare. Pentru mine, cel putin. Asta nu inseamna ca toata lumea ar trebui sa faca la fel… Atunci ar fi mai greu pentru mine…

1. Scapi de coada la “doamna asistenta”. Filtrul de la usa, din prima zi de gradinita, mi s-a parut cel mai dens din tot anul scolar (sau anul… “gradinitar”?… ) Oricum nu vei scapa de “puricat”, de control, oricum va trebui sa duci avizul epidemiologic si, eventual, dovada analizelor. Dar macar nu mai stai la coada aceea kilometrica… Apropo, culmea, nu stiu cum se face, dar parca mereu, in prima zi de scoala sau de gradinita, e o vreme de nu-ti vine sa dai un caine afara din casa… Anul trecut am tremurat ca o rufa pusa pe franghie… anul asta a fost o ploaie mocaneasca de ziceai ca vorbeste cineva cu precipitatii… Ce sa mai, parca iti taia tot cheful…

2. In prima zi toti copiii plang. Sau, ma rog, aproape toti. De cine sa aiba grija mai intai doamna educatoare? Pentru ca toti o solicita… Si atunci puiul tau, crescut “in puf”, rasfatatul tatei si al mamei, sau si al bunicului, bunicii, catelului etc., se va vedea dintr-o data intr-o lume ostila, in care toata lumea plange – toti copiii, in speta, si nimeni nu se oboseste sa ii acorde atentia cu care s-a obisnuit acasa. Pentru ca, fizic si obiectiv vorbind, “doamna” nu poate fi in acelasi loc, mereu, pentru toata lumea, sa stearga toate lacramioarele de pe obrajori. Asa, dupa cateva zile, cand ceilalti se vor fi potolit, ii va putea acorda odorului tau mai multa atentie si, implicit, tranzitia va fi mai usoara.

3. Florile… Cine se duce in prima zi fara flori? Adica… ma rog, or mai fi si exceptii, dar obrazul subtire cu cheltuiala se tine, nu? Problema este ca, in cazul meu cel putin, in prima zi imi este extrem de greu sa ma mobilizez sa ma trezesc atat de devreme incat sa putem ajunge si la florarie. Mereu zic ca avem suficient timp, dar… poate ca stiti cum este in prima zi… Sunt atatea lucruri de facut, incat… mereu ajungi pe ultima suta de metri… Ca sa nu mai zic de speculantii nostri tuciurii, care umfla preturile la flori de ajungi sa dai pe patru buchete (sa nu va imaginati ca scapati cu mai putin de patru… unul pentru doamna educatoare, altul pentru cealalta doamna educatoare, unul pentru doamna asistenta si altul, mai mare decat toate, pentru doamna directoare… ) cat ai fi dat pe sapte-opt, in conditii normale… Bine ar fi sa fii atat de grijuliu incat sa le cumperi de duminica… Desi… s-ar putea sa ai surpriza sa le gasesti ofilite sau pleostite a doua zi dimineata… Va vorbeste Stan Patitul… Asa, daca nu il duci in prima zi, ai timp suficient sa cumperi si florile, mai ales daca va impartiti responsabilitatile, si unul se duce dupa flori, altul imbraca odorul, ii face pachetelul etc. Sau puteti face asa cum am de gand sa fac eu anul acesta… cand voi cumpara ghivece cu flori. Tin mai mult si… e altceva. Iar diferentele de pret nu sunt chiar atat de mari. Dar macar stii ca, asa, sunt sanse destul de mari sa pastreze florile de la tine si, mai ales, sa se bucure mai mult timp de ele.

4. Mogaldeata iti va fi recunoscatoare pentru aceasta mica, dar importanta (pentru el/ ea, cel putin) prelungire…

Cam acestea ar fi principalele motive… Desi tot am senzatia ca am omis ceva… In fine, revin cu un update… si zilele viitoare va voi spune si secretul “calendarului cu zambareti”, sau cum poti face omuletul sa nu mai planga cand il duci la gradinita…

Poate ca titlul suna putin ireverentios. Vreau si, in acelasi timp, nu vreau sa fie perceput asa.

Toata isteria cu acel accelerator de particule, toata teama legata de “sfarsitul lumii” si de amenintatoarele gauri negre care ar putea fi generate – mai intai unele foarte mici, apoi altele cu mult mai mari, care ar putea inghiti intreaga lume… Ca sa nu mai spun de celebra cautare a “particulei lui Dumnezeu“, in care se “intrec” Europa si SUA… Toata tevatura, spuneam, imi aduce aminte de o celebra definitie data omului de Bultman, care spunea ca aceasta fiinta bipeda “nu este altceva decat maimuta care vrea sa fie Dumnezeu”.

Si parca totul nu face decat sa confirme aceasta pretentie absurda a “oamenilor de stiinta”. Imi aduc aminte de protestele similare celor dinaintea “marelui fas” (nu a big-bang-ului… ma rog, explicatia lor ar fi ca apogeul va fi atins dupa vreo luna, timp in care particulele vor fi agitate si amestecate bine in acel accelerator imens), care au avut loc in perioada care a precedat primele clonari… Ce mai freamat, ce mai zbucium… vorba lui Eminescu. Si atunci au crezut unii ca il vor egala pe Dumnezeu… Si s-a dovedit a fi fost, de fapt, un alt mare fas… si atat…

Da, descoperirile in sine s-au dovedit a fi interesante. Probabil ca aceleasi lucru se va putea spune si despre acest accelerator de particule, in care s-a investit atat de mult. Dar ATAT, si nimic mai mult. De fapt, daca stau sa ma gandesc, toate acestea nu reprezinta de fapt decat o confirmare a comunitatii stiintifice. O confirmare a lor ca exista Dumnezeu. Pentru ca, daca nu ar fi ferm convinsi ca exista, atunci de ce s-ar stradui atat de mult sa il concureze – sa creeze viata, sa creeze particula lui Dumnezeu etc.? Simplu ca bonjour, nu-i asa?

Nu, nu este vorba despre mine. Cuvintele acestea pot fi insa, intr-un moment sau altul, insusite de fiecare dintre noi. Pentru ca boala, in general, si cele grave in mod special, ne determina sa ne gandim mai mult si mai profund la cat de pretioasa este viata.

Astazi, poate ca ne bucuram pentru ca traim. Sau poate ca nici macar nu constientizam cat de mare este darul acesta. Sau cat de firav. Cei care depind insa de anumite lucruri pentru a trai au constienta acestei valori incomensurabile. Si se agata de cea mai mica speranta pe care le-o pot da recentele descoperiri medicale si intelepciunea asezata in unii medici de Dumnezeu. Ei spera intr-o minune, desi totul, aici, pe pamant, costa. Si nu putin…

Din fericire insa, exista comunicare, exista limbaj, exista posibilitatea de a cere ajutor. Si exista bani. Chiar daca nu sunt ai lor, ci ai tai. TU poti face ceva pentru acesti oameni. 

Cu acesta convingere inaugurez aici, pe blog, o noua practica – un prim mesaj dintr-o serie care, poate, va ajunge la o cifra cu multe zerouri. Pentru ca impreuna putem contribui la supravietuirea sperantei cuiva. Pentru ca banii ar trebui sa fie ultimul lucru care sa conteze atunci cand este vorba despre viata cuiva. Pentru ca poti renunta la un moft pentru a salva o viata. Pentru ca iti poti invinge lenea de a te duce pana la banca si sa completezi un formular. Pentru tine asta inseamna, intr-adevar, sa pierzi cateva minute. Dar gandeste-te ca, de fapt, acele minute si acei bani (nu conteaza atat suma, cat gestul tau) pot salva O VIATA. Sau, cel putin, ii pot (re)aduce speranta in suflet celui “care vrea sa se imprumute la tine” (de platit datoria, ti-o va plati, inzecit, Tatal ceresc). Sau, daca este prea tarziu pentru a-i salva viata, ii poti ajuta macar familia ramasa in urma, care este inglodata in datorii si are nevoie disperata de ajutorul tau. Pentru ca durerea lor sa se rezume doar la pierderea ireparabila a dragilor lor disparuti prea curand dintre noi, nu si la pierderea locuintei sau a altor bunuri.

Redau mai jos un prim mesaj primit de la voi, si o voi face ori de cate ori veti posta astfel de anunturi aici, la “comment”, in cadrul acestui articol.

Draga Adi,
Mi-am amintit azi de aceasta tema pentru ca mi se pare o ironie a sortii ca unii sa-si doreasca sa traiasca iar altii nu. Stiu ca dorinta ta este de a crea un sistem care sa permita dezvoltarea umana si crearea unei retele de comunicare este fundamentala.
Pentru ca stiu ca blog-ul tau e vizitat de multe persoane care cred cu tarie in bunatatea oamenilor am sa postez un apel disperat care e preluat de pe…
http://isabellelorelai.wordpress.com/2008/08/28/suflet-de-copil

http://isabellelorelai.wordpress.com/

În memoria unui copil orfan, sărac, chinuit de boală.

Copil fără de noroc. Cristina Gabriela Doană.
Dumnezeu să o odihnească în pace.

Când se desparte de pământ un suflet de copil, se frânge şi în cer un Înger alb, fragil. Şi pe lume vor cădea lacrimi mari, din ochi de stea…

Bunica şi tatăl Cristinei sunt înglodaţi în datorii. Drumurile la spitalele din ţară, la clinica din Bruxelles, tratamentul, concediul fără plată… acum înmormântarea…

Dacă doriţi să ajutaţi:

BRD – Agentia Crihala, Turnu Severin – Bd. Mihai Viteazul 29, jd. Mehedinti

RON: RO 49 BRDE 260 SV 19 71 58 12 600

Pentru transfer: Cont IBAN; Cod Swift: BRDE ROBU

EURO: RO 62 BRDE 260 SV 28 34 07 92 600

Cod Swift: BRDE ROBU

Titular: Petrisor Georgeta (bunica Cristinei)

Telefon: 0724 218 859

Bunica Cristinei mulţumeşte din inimă tuturor oamenilor care o ajută şi spune că orice sumă va rămâne din conturile pentru Cristina le va dona altui copil bolnav.

România,

îţi mor copiii mai rău decât în Africa. Ce faci? Dormi?

Când ai să te trezeşti ai să observi că ai rămas singură…

Nu, nu e un nume de cod… Ci chiar titlul unui nou concurs de frumusete – Sister Italy, varianta eclesiala a celebrului Miss Italy. Adicatelea, parintele Antonio a constatat ca nu “toate călugăriţele sunt bătrâne, ridate şi triste”, gratie in special “sosirii în ţara noastră a unor călugăriţe tinere şi pline de vitalitate, în special din străinătate”. Ca sa fie si mai convingator, Padre Antonio a dat si exemple – calugaritele ”fermecătoare din Africa şi din America Latină - in special, braziliencele”.

Sa mai spun si ca ideea geniala s-a nascut la… plaja? Ei, nu va ganditi la prostii… Probabil ca si Padre, si calugaritele fermecatoare aveau straiele caracteristice, ce va imaginati?!… Si… apropo, la plaja, calugaritele s-au dus pentru a-i convinge pe cei care faceau baie sa isi spuna rugaciunile…

In fine… Ideea e ca parintele se asteapta sa primeasca pe blogul sau personal nu mai putin de 1000 de poze cu maicute care sa nu fie batrane, ridate si triste, pe care vizitatorii sa le poata vedea si vota. Iar, pe viitor, padre Antonio spera in organizarea unei defilari reale, eventual chiar in cadrul concursului Miss Italia… Sunt eu prea riguros ori prea sceptic, de nu prea pot asocia proba in costume de baie cu straiele monahale?

Bre… conasule… padrino… imi cer scuze, dar cam sarisi calul, parinte… Stii, noi, romanii, avem o vorba veche care, pare-mi-se, vine ca o manusa in situatia data… Zice-se ca “maaaareee e gradina Domnului, si muuuuulti zglobii sar gardul acolo”… Daca gresesc, imi cer iertare, dar ti-as sugera, parintele, ca unuia care a facut juramantul de castitate, sa eviti cat poti de mult sa tragi cu ochiul la maicute, ca maaaareeee e ispita… Stii dumneata cum zice la Carte… “si nu ne duce pre noi in ispita…”

Inca ceva… Deh… nu m-am putut abtine… Asta apropo de ispita… Ei… In cazul meu o putem numi curiozitate jurnalistica, nu?… Am dat click pe linkul catre blogul lui Padre Antonio, asa cum era el indicat intr-unul din ziarele care au preluat stirea… si am aflat ca blogul lui e supendat… Uuuuups… S-o fi razgandit? Nu mai vrea sa bloguiasca? Nu mai vrea poze cu calugarite fierbinti? Sau l-o fi raspopit Vaticanul?

Sursele: Gandul, Evenimentul Zilei, Can-Can

Zice-se ca romanul face haz si de necaz, si ca in felul acesta s-ar explica, probabil, apetitul nostru national pentru emisiunile de divertisment. As indrazni sa afirm insa ca romanasul nostru ar putea supravietui bine-mersi si fara emisiuni de divertisment, si fara comedii… Cum?… Citind acestea va aduceti aminte de vremea lu’ Raposatu’, cand nu vedeati decat emisiuni politice?… Pai lucrurile s-au schimbat de atunci… inclusiv politica… care (cacofonia voita si meritata… ) iti ofera astazi prilejul si de a te amuza, si de a te enerva, iti da si stiri, si barfe, si scandaluri… Mai putin ceea ce ar trebui, de fapt, sa-ti dea… Dar… deh… nu degeaba se zice ca politica e o… sfanta… Cum? Aoleu… ce urat vorbiti…

Iaca mostra de buna intelegere intre politicieni:

Vadim despre Becali:

‘N-am ce vorbi cu derbedeul asta. Acest Gigi Becali pentru mine este un paduche, un pigmeu. Vagabondul dracului! E bolnav psihic’.

Becali despre Vadim:

‘E posedat de diavol. O sa incerc sa scap Romania de acest cancer veninos, care se numeste Vadim’.

Sa va mai spun ca, mai nou, odata cu apropierea alegerilor, “domnu’ ” care vorbea de paduchi si de pigmei vrea sa intre “la brat in Parlament” cu cel care-l gratula, la randu-i, numindu-l, gales, ”cancer veninos”?

Sursa o gasiti aici.

Am gasit aici un filmulet care merita, intr-adevar, vazut, intitulat “99 de zile”. Il recomand tuturor, mai ales in contextul in care se pune atat de pregnant problema modificarii legii privind avorturile.

Nu va speriati, nu e nimic cu sange, foarfeci sau alte grozavii, ci dimpotriva. Va spun, merita vazut!

Este vorba despre modul in care o familie a inteles sa celebreze VIATA, despre bucuria pe care o poate aduce un copilas in viata cuiva, despre faptul ca MERITA sa investesti in acele mici fapturi. Chiar daca asta inseamna mai multe eforturi decat ti-ai putea imagina…

E clar… Ma uitam pe geam, mai devreme, cand ploua torential, si m-am pomenit zambind. Ieri seara, piciul meu imi zicea ca vrea sa mergem la bunica Lia. Prins cu treburi, i-am zis ca o sa mergem saptamana asta, pentru ca s-a anuntat ploaie in a doua jumatate. Seara, in pat, inainte de culcare, mi-a pus mana in par si m-a intrebat:

- Dar daca ma uog sa ploua, Dumnezeu ploua?

Am incercat o explicatie cat se poate de rationala, spunandu-i ca Dumnezeu tine cont de mai multi oameni si ca, daca ar ploua oricand vrem noi, alti oameni nu ar mai putea sa-si faca treburile si ar ramane fara servicii, fara bani, fara mancare… Vazand ca nu e tocmai raspunsul pe care il astepta si nevrand sa il dezamagesc dar, in acelasi timp, nici el sa nu fie dezamagit daca nu ploua, i-am zis:

- Dar tu poti sa te rogi, tati, si sa ii spui lui Dumnezeu ca ti-ar placea sa ploua, si vedem maine daca a fost ok sau nu…

Mai este nevoie sa va spun ca pe la pranz ploua cu galeata? Cred ca stiu ce s-a rugat piciul meu… 

Am avut ocazia sa citesc un articol cutremurator in Evenimentul zilei, intitulat, extrem de sugestiv, “Fara mila: Asasinilor!“. Autorul, Florian Bichir, descria reactiile mamei fetitei de 11 ani, care considera ca a scapat de “cosmar”; descrie apoi procedura cumplita prin care fatul de 23 de saptamani a fost pur si simplu macelarit de medicii englezi, in cadrul unei proceduri medicale numita nu crima, ci “evacuare”. Pentru linistirea constiintelor proprii si ale celor care au indemnat copila sa faca gestul.

Relateaza apoi reactiile mai multor medici neonatologi romani si straini, precum si diverse cazuri medicale – printre care si cel al Amilliei Taylor, nascuta la 21 de saptamani. Poate veti spune ca este posibil doar in America… Ei bine, Bichir demonstreaza contrariul, citand declaratiile medicului iesean Maria Stamatin, care a declarat ca domnia sa a salvat ZECI de copii care s-au nascut la 23 de saptamani.

Este un articol care merita, intr-adevar, citit, fie si doar din pura curiozitate. El exprima revolta unui om la un act cumplit de cruzime impotriva unui copil nenascut, care ar fi avut toate sansele sa traiasca, caruia comisiile de medici romani i-au acordat dreptul la viata, considerat insa – si tratat ca atare! – un cosmar.

Am scris nu demult faptul ca m-a surprins incrancenarea cu care ANPDC – institutie care, apropo, ar fi trebuit sa ii apere inclusiv drepturile acelui copil de 23 de saptamani, a tot recomandat intreruperea sarcinii, ba a ajuns pana acolo incat a amenintat cu aducerea in instanta a comisiei medicale, daca aceasta se va incapatana sa nu autorizeze macelarirea copilului nenascut. Acesta este motivul pentru care imi permit cutezanta de a-i numi pe cei responsabili de managerierea cazului de la Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului, nici mai mult, nici mai putin decat “calai”. Pentru ca nu au contat nici recomandarile medicale, nici cele ale psihologilor care sustineau ca un avort ar putea fi mai rau pentru fetita de 11 ani decat ducerea pana la capat a sarcinii (urmata, eventual, de darea spre adoptie), nici de legislatia romaneasca, ce nu permitea intreruperea unor sarcini atat de avansate.

Iata cum, dintr-o institutie care ar fi trebuit sa apere drepturile copilului, niste indivizi fara scrupule si cu o pregatire indoielnica si-au permis sa faca un adevarat calau.

Lucrurile ar fi putut fi mult mai simple. Mi s-a parut de mult bun simt pozitia purtatorului de cuvant al BOR, care spunea, la un moment dat, ca familia este singura in masura sa ia o decizie. Mi s-a parut de mult bun simt si pozitia ministrului Sanatatii, care, depasit de situatie, a cerut constituirea acelor comisii care au facut o serie de recomandari avizate. Mi s-a parut insa de-a dreptul criminala incrancenarea cu care ANPDC-ul s-a luptat sa puna capat vietii unui copil de 23 de saptamani. Iar responsabilii ar trebui sa aiba decenta de a se apuca de altceva. Bunaoara de tir. Pentru ca si-au inceput cu brio cariera de criminali platiti. Din bani publici, apropo…

Nu am avut niciodata pretentia ca nu fac politica… Ci doar ca nu fac (constient, cel putin) politica nimanui. Tocmai din acest motiv am avut rareori initiative de genul celei de fata. Dar acum, mi se pare prea important subiectul, mai ales ca mai avem foarte putin pana cand vom avea un nou primar.

Primarii de sector… Buni sau rai, important este ca ei sa fie oameni gospodari, prin natura indatoririlor functiilor lor. Iar cei care, intr-un fel sau altul, au reusit sa isi convinga concitadinii din sector ca lucrurile au stat in felul acesta, fie au fost deja reconfirmati in fotoliul de primar, fie vor fi, aproape sigur, in turul al doilea.

In privinta Primarului General insa, lucrurile stau putin altfel. Si aceasta nu doar datorita faptului ca primarul general este lipsit de multe din atributiile primarilor de sector. Sau poate tocmai de aceea. El trebuie sa aiba viziunea de ansamblu a dezvoltarii Bucurestiului. Trebuie sa fie extrem de realist si sa cunoasca bine mecanismele intortocheate ale administratiei. Sa stie pe ce se poate baza si pe ce nu.

Daca in tara “merge” sa vii cu campanii de genul “voi face si voi drege”, fara suport real si fara nici un fel de acoperire tehnica. Pentru ca aici oamenii te taxeaza. Chiar daca aceasta taxare se traduce in lehamitea care-i motiveaza pe oameni sa prefere sa stea acasa, la un gratar si la un pahar de… suc, in loc sa mearga la vot.

Am studiat cu mare atentie programele electorale ale fiecarui candidat. Atat pe cele ale Primarului Sectorului 1, unde locuiesc, cat si pe cele ale contracandidatilor sai. Atat pe cele ale reprezentantului  partidului care a dat actualul primar general, cat si pe cele ale reprezentantilor celorlalte partide si pe al “independentului”. Unele sunt de toata jena. Nu au nici termene, nici o baza reala. Ba, mai mult, sunt de-a dreptul fantasmagorice si cu idei robinhoodiene care sunt de neacceptat in secolul XXI. Am auzit, pe rand, despre mutarea Garii de Nord in Chitila, despre construirea unui metrou paralel “in doi ani il fac, pe cuvantul meu!” (va suna cunoscut?) sau despre construirea unei autostrazi suspendate (tot “in doi ani o fac, pe cuvantul meu”). Un singur cuvant: PENIBIL! Ba chiar doua cuvinte: JENANT! Lasand la o parte viteza cu care se misca lucrurile in Bucuresti si lentoarea proceselor de expropriere, a proceselor in general, a termenelor de judecata, lasand la o parte chiar si faptul ca de-abia ne chinuim sa finalizam o singura autostrada in cei 19 ani de dupa Revolutie, un candidat promite ca face in Bucuresti acea autostrada suspendata, cu o lungime de 25 km, in doar doi ani… Sau ca va lua, precum Iancu Jianu, 10 euro de la bogati si le va face celor saraci cantine sociale pe langa biserici… si ca bisericile vor face mancarea pentru saraci, iar Primaria va plati din acea “taxa pe bogatie”… DAAAAAAAAAA… Unul dintre candidati a putut rosti aceste promisiuni penibile in secolul XXI, in conditiile in care Romania este tara membra UE si dreptul la proprietate este garantat!

Nu voi face pledoarie pentru unul sau altul dintre candidati. In primul rand pentru ca nu simpatizez 100% cu nici unul dintre ei. Am scris totusi articolul de fata pentru ca imi repugna profund faptul ca UNUL dintre candidati efectiv ne ia de prosti pe toti. Si culmea este ca nu clujeanul devenit bucurestean in 2008 o face, ci un bucurestean get-beget… Fiu de (fost) ofiter de informatii, e drept… Cred ca duminica viitoare se va vota exact asa cum s-a votat in anul in care noi, romanii, i-am promovat in turul al doilea pe Iliescu si pe Vadim… Se va vota nu neaparat Pentru unul din candidati, ci Impotriva celuilalt. Nu pentru un program desavarsit sau pentru cel mai bun program, ci impotriva unui program electoral lipsit de realism, dar intesat in schimb cu promisiuni fanteziste si populiste.

Sunt bucurestean… si cred ca intotdeauna este loc de mai rau, daca nu casti bine ochii si nu te informezi temeinic inainte de a aplica stampila “VOTAT” pe unul dintre candidati. Pentru ca aici nu conteaza porecla sau fizionomia cuiva, ci caracterul si mentalitatea celui caruia ii incredintam destinele orasului nu pentru o luna, ci pentru PATRU ANI! Iar, cu tot respectul, miserupismul nu isi are locul aici.

Inchei prin a va recomanda un articol al unui om de care, cu siguranta, ati auzit: Mircea Cartarescu. Am avut onoarea de a-l fi avut profesor, la Universitatea Bucuresti, la un curs facultativ despre “Romanul interbelic”.

Sindicatul Pastorul cel Bun, infiintat de 35 de preoti, are personalitate juridica din data de 22 mai 2008! El va apara si promova drepturile preotilor, ale caror principale nemultumiri sunt legate fie de discrepantele financiare mari dintre debutanti si ierarhii bisericesti, dar si de faptul ca un preot “obisnuit” nu poate lua decizii in propria parohie fara “binecuvantarea” arhiepiscopului.

Detalii aici.

Hmmm… Problema poate fi privita din mai multe unghiuri. Pe de o parte, avand in vedere faptul ca preotii sunt salariati de la buget, adicatelea “platiti de Stat”, au tot dreptul sa isi faca un sindicat.

Pe de alta parte insa, avem de-a face cu “salariatii” unei denominatiuni religioase, ai unei Biserici. Iar intr-o oranduire bisericeasca atat de conservatoare cum este Biserica Ortodoxa Romana, lucrul acesta parca “miroase a razmerita”… Adica, altfel spus, intr-o structura piramidala, cum este BOR-ul, unde fiecare, teoretic cel putin, isi stie locul si rolul, un Sindicat are sanse de reusita putin mai mari decat zero… Tocmai din acest motiv marturisesc ca admir curajul initiatorilor, si astept cu nerabdare urmatorul comunicat de presa oficial al Patriarhiei…

UPDATE:

Pe site-ul Patriarhiei am gasit urmatorul comunicat al Biroului de Presa (preluat integral):

MITROPOLIA OLTENIEI
Biroul de presă

Despre constituirea unui sindicat al preoţilor

         Faţă de încercarea constituirii unui sindicat al preoţilor, Mitropolia Olteniei, face  următoarele precizări:

         Sindicatul este o structură de origine pur lumească, izvorâtă din transformările pe care viaţa socială le-a cunoscut în urma industrializării, deci, o necesitate de tip social, determinată de particularităţi istorico-economice.

         Ştim şi credem că Biserica este comuniunea clericilor şi credincioşilor, între ei, şi a tuturor cu Dumnezeu.

         Între slujirea de preot şi activitatea de tip sindical există o structurală incompatibilitate, misiunea preotului fiind aceea de a uni pe oameni între ei şi cu Dumnezeu, în timp ce activitatea sindicală presupune confruntări şi tendinţe separatiste.

         Este adevărat că şi în viaţa bisericească apar, uneori, probleme datorate unor insuficienţe  de comunicare şi  a unor incoerenţe în împreuna noastră lucrare. Acestea, însă, au origini îndepărtate, iar îndreptarea lor constituie una dintre preocupările noastre de căpătâi. Mai mult, este necesar ca la primenirea vieţii bisericeşti, tocmai în aspectele evocate mai sus, să găsim calea unei împreune glăsuiri în interiorul Bisericii: ierarhi, preoţi şi credincioşi.

         Primenirea nu va putea fi posibilă prin apelarea la mentalităţi şi acţiuni de tip sindical, construite prin şi către diviziune şi conflict. Promovând astfel de atitudini, criza se va mări, iar fenomenul de secularizare a relaţiilor bisericeşti se va adânci.

         De aceea, chemăm stăruitor la dialog, sinceritate şi încredere, nădăjduind, cu ajutorul lui Dumnezeu, în îmbunătăţirea vieţii noastre bisericeşti.

Mitropolia Olteniei