Tal vez no se perciba en el vídeo, pero el ruido de los dos viejos vagones abriéndose y cerrándose a la vez es suficiente para eclipsar una conversación entre dos personas. Cuando lo oyes por una vez lo puedes aguantar, pero cuando llevas 30 minutos oyéndolo sientes que estás a punto de volverte loco.

El día en que llegué Giovanni había quedado con los que ahora son mis compañeros de piso. No sé de quién fue la genial idea de quedar en el mismo andén de la estación. Como además aquí los metros tienen una frecuencia de paso que no supera los tres minutos, y de hecho puede llegar a ser menos de dos minutos durante la hora punta, puede llegar a ser una auténtica tortura quedar con alguien en un andén, sobre todo si la persona en cuestión se retrasa. Quedar en el metro es, por tanto, una buena forma de arreglar ciertos asuntos, por ejemplo si la persona con la que estás quedando te debe dinero desde hace tiempo.

Otra cosa que salta a la vista en el metro cuando entras por primera vez en él es lo limpio que está todo.

- ¿Cuestión de civismo, Giovanni? Veo que está todo impoluto, a pesar de no haber ni una papelera a la vista
- No. Eso se debe a que cada media hora hacen pasar a una señora con una escoba y un recogedor para dejarlo todo cuco y pulido

Giovanni tenía razón. En según qué zonas de la ciudad, Kiev es un sumidero de basuras. También pasa en parques o en los montes. Pero con el metro, algo de lo que los kievitas parecen sentirse muy orgullosos, la ciudad tiene un trato especial.

Como para tantas otras cosas, Kiev, como buena gran ciudad, se preocupa más por aparentar que por realizar. Se percibe en el hecho de que la estación está totalmente limpia. Eso no lo puede negar nadie. Pero la maquinaria del metro es comparable a una cafetera con doscientos pasajeros en el interior. En 50 años de antigüedad es como si el día fuera el empeño que muestra quienquiera que se ocupe del metro por conservarlo siempre limpio y en buen estado y la noche fuera el poco dinero que se han gastado en renovar las instalaciones, especialmente en lo referente a los trenes.

Sin embargo, la estructura del metro, el inmenso animal que alberga Kiev en sus entrañas, es digno de mención. Quizá por todas las razones para amar una infraestructura así, además pública (aunque hay también unas cuantas razones para odiarla), o quizá porque me gustan las ciudades con grandes metros, este será el primero, pero no el último post que lance para hablar del metro de Kiev.

Interviu cu doamna Larisa Voloh, primar al satului Palanca, raionul Ştefan Vodă

- Doamnă primar, care este situaţia la Palanca în acest moment? Ce atitudine au locuitorii comunei faţă de recentele declaraţii privind posibila cedare către Ucraina a 7,77 km de traseu automobilistic şi a celor 18 hectare din teritoriul nostru naţional?

- Ce să vă spun? Am expediat chiar astăzi şi domnului Ghimpu, şi domnului Filat câte încă un apel. Lumea cere să facem şi declaraţii. Am convocat o şedinţă a consiliului local la care ne-am reconfirmat intenţia de a nu ceda nimic. Toată lumea este, în mod clar, împotriva cedării. Am creat şi un grup de iniţiativă pentru colectarea de semnături de la locuitorii din sat, dar şi de la pălăncenii din Chişinău, care ne susţin şi ne încurajează să luptăm ca pământul să rămână la noi, să nu fie transmis Ucrainei. Noi ne-am adresat de zeci de ori şi am arătat că există posibilitatea de a schimba câte ceva, de a revizui partea juridică a Tratatului, partea juridică a Acordului. Căci noi nu le creăm incomodităţi ucrainenilor, ei au acces liber la traseu. Pentru ce ar mai fi nevoie să le mai transmitem şi pământul? Ni se spune că trebuie respectat Acordul. Bine, Acordul este semnat în 1999. Există acolo un articol care prevede posibilitatea modificării Acordului. De ce nu s-ar putea modifica Acordul? Sau ni se mai spune despre pământul de la Giurgiuleşti. Nu ştiu pe cât de globală este problema cu Giurgiuleştiul, dar noi nu înţelegem de ce ar trebui să cedăm ceva aici pentru a obţine ceva acolo, dacă se obţine totuşi ceva.- Aveţi dreptate. Cunoscând situaţia, pot confirma că la Giurgiuleşti nu ni s-a dat nimic, dimpotrivă, ni s-a luat. În afară de traseu şi terenul aferent acestuia, aveţi aici două mari părţi din teritoriul nostru naţional dincolo de traseul. Cum se numesc acestea? Ce suprafaţă au şi care este destinaţia lor actuală?

- Dincolo de traseu rămân aproximativ 926 de hectare de teren, dintre care peste 100 de hectare reprezintă proprietatea privată a locuitorilor satului, cotele lor de teren agricol prelucrat de SRL Paltira Agro. Acele pământuri se numesc Avdiu. Mai avem şi izlazul, care este parte aferentă traseului. Singura cale de acces spre izlaz este anume prin traseu. De fapt, există şi o a doua cale de acces la izlaz, pe Nistru, dar Nistrul este de asemenea frontieră de stat şi, vă daţi seama că nu este posibil să mergi cu barca la prăşit acolo, la prelucrat cotele sau la strâns legumele. Totodată, dincolo de traseu avem o altă suprafaţă de 449, 12 de hectare, fostă proprietate a gospodării piscicole de altădată din localitatea noastră, actualmente proprietate a statului. Noi ne luptăm de o bună bucată de timp anul acesta să obţinem transmiterea dintr-o proprietate în alta, adică din proprietatea statului în proprietatea publică locală, întrucât terenurile rămân, din păcate, nevalorificate. În rest, mai avem dincolo de traseu suprafeţe mari de păşuni, o pădure cu stufiş, proprietate a primăriei, şi balta satului cu suprafeţe de stufăriş.

- Se tot vorbeşte de un schimb: Palanca contra Giurgiuleşti sau Giurgiuleşti contra Palanca. Nu v-aţi gândit să cooperaţi cu primăria Giurgileşti? Din câte cunosc din deplasările la faţa locului în ambele localităţi, Republica Moldova este păgubită şi la Palanca, şi la Giurgiuleşti. Ca să ne abatem puţin de la subiectul diferendului teritorial, aş vrea să vă întreb cu ce comune aveţi acorduri de parteneriat sau de înfrăţire?

- Avem un acord de colaborare cu satul Lăpuşna din raionul Hânceşti. Suntem înfrăţiţi şi cu Belgorod-Dnestrovsk-ul (Cetatea Albă), cu localitatea Muntenii de Jos din judeţul Vaslui şi în acest moment suntem pe cale de a încheia un nou acord de parteneriat, cu o localitate din Polonia: gmina Otim. În Republica Moldova există primării şi primari cu care colaborăm şi fără a avea semnate acorduri de parteneriat. Pe domnul primar de la Giurgiuleşti însă îl cunosc, chiar ne-am întâlnit recent şi am discutat problemele noastre legate de această frontieră, probleme care sunt identice. Şi ei cu posturi vamale, şi noi cu posturi vamale, şi ei cu probleme teritoriale, şi noi la fel.

- Să revenim deci la subiectul teritoriilor ameninţate cu cedarea….

- Da, am spus deja despre apelurile noastre către Preşedinţie şi Guvern, de faptul că adunăm semnături, vom mai face declaraţii. Unii jurnalişti de la Chişinău s-au interesat de atmosfera din sat. Nu e atmosferă de revoluţie. Dar sunt sigură – şi asta le-am spus-o şi oficialilor de la Chişinău – că populaţia satelor din raion va apăra pământul nostru prin orişice mijloace. Ca să folosesc nişte cuvinte cuminţi, este vorba de nemulţumiri în masă. Trebuie să ştiţi că deocamdată nu avem o revoltă. Am discutat şi am acceptat propunerea să convocăm, probabil în cel mult o săptămână, şi o Adunare a satului, cu participarea reprezentanţilor de la Chişinău, atât din partea guvernării, cât şi din partea altor partide politice. Am înţeles că domnul Filat merge la Kiev, că va avea acolo întâlniri şi discuţii. Nu ştim cât vor dura negocierile, dar sperăm că pământul nu va fi cedat. Vă spun că noi suntem aici cam rupţi de lume, nu prindem nici Radio Moldova şi nici Televiziunea Naţională peste tot. Unii, care mai privesc „Mesagerul”, mai cunosc câte ceva, în rest, pot spune, suntem în criză informaţională. Sperăm că totul va fi bine.

- Doamnă primar, vă mulţumim şi, dacă va fi nevoie, vă vom solicita opinia de la faţa locului şi cu altă ocazie.

Vlad CUBREACOV, FLUX

Partidul Popular Creştin Democrat cere Guvernului să nu atenteze la norma constituţională şi la interesul naţional al Republicii Moldova şi să nu cedeze către Ucraina teritoriul pe care trece şoseaua Odesa-Reni în regiunea satului Palanca, Ştefan Vodă. Creştin-democraţii declară că, dacă va ceda această porţiune de teren, Republica Moldova se va autosepara de un teritoriu al său de 926 de hectare, „teritoriu care depăşeşte de 54 de ori suprafaţa Insulei Şerpilor”, şi-şi va crea astfel două exclave pe care nu le va putea controla (Exclava este partea unui stat sau entităţi administrativ-teritoriale care nu are legătură pe uscat cu teritoriul de bază al acestuia, fără a fi o insulă. Exemple de exclave sunt regiunea Kaliningrad în Rusia, Republica Autonomă Nahicevan din Azerbaidjan, zona Dubrovnik din Croaţia, statul Alaska în SUA, zona Campione de Italia din Elveţia, exclava rusă Suvorov din Elveţia ş.a. – nota noastră).Frontiera de stat trebuie să fie cunoscută de fiecare cetăţean, tocmai pentru a fi respectată

Miercuri, în cadrul unei conferinţe de presă, liderii PPCD au criticat dur acţiunile autorităţilor în cazul Palanca şi au cerut mai multă transparenţă în ceea ce priveşte negocierile care se poartă la Kiev cu partea ucraineană. Vicepreşedintele PPCD, Vlad Cubreacov, a amintit că, în cazul în cazul Palanca, este vorba de două teritorii, care se află dincolo de teritoriul revendicat, care ar urma să rămână desprinse de teritoriul Republicii Moldova, suprafaţa cărora este de 926 de hectare. El a menţionat este vorba de teritoriul numit Avdiu, care cuprinde cotele de pământ agricol ale locuitorilor satului Palanca, iar cel de-al doilea teritoriul se cheamă Baibol şi cuprinde păşunea şi o pădure a satului. Vlad Cubreacov a precizat că aceste două teritorii, care ar rămâne peste hotare, depăşesc de 54 de ori suprafaţa Insulei Şerpilor, teritoriu ce a făcut obiectul unui litigiu extrem de mediatizat dintre România şi Ucraina, judecat de Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.

Totodată, Vlad Cubreacov a atras atenţia asupra mai multor cazuri de cedări teritoriale, nejustificate constituţional, admise de către autorităţile moldovene în favoarea Ucrainei, amintind aici cazurile Cuciurgan, Nişaliu, Palanca, Carabiber, Basarabeasca, Vulcăneşti, Giurgiuleşti (vezi aici detalii vizavi de acest subiect). „Vrem să ne exprimăm speranţa că autorităţile în exerciţiu din Republica Moldova, în dialogul pe care îl au cu Kievul, vor admite, întâi de toate, o transparenţă maximă, astfel încât opinia publică din ţară să fie la curent, chiar în detaliu, cu cele discutate. Pentru că este vorba de interesul nostru naţional şi de lucruri principiale care derivă din Constituţie, din Legea Supremă. Pe de altă parte, ne exprimăm speranţa că, în cadrul acestui dialog, problemele existente în continuare pe agenda bilaterală vor fi rezolvate şi nu se vor oferi soluţii care să genereze, la rândul lor, alte probleme. Spun asta pentru că, din câte cunoaştem, există un anumit potenţial exploziv, o anumită stare de nemulţumire. Acestea trebuie aplanate prin identificarea, de comun acord, a unor soluţii reciproc acceptabile, bazate pe respectul reciproc dintre state. Un dialog care să nu se încheie cu învingători şi învinşi”, a declarat Vlad Cubreacov.

El a mai precizat că Tratatul de frontieră în sine nu poate avea un caracter secret şi, cu atât mai mult, părţile adiţionale la acest document nu pot fi supuse secretizării, aşa cum spune şi Legea cu privire la secretul de stat. „Frontiera de stat trebuie să fie cunoscută de fiecare cetăţean, tocmai pentru a fi respectată”, a menţionat vicepreşedintele PPCD.

Referitor la subiectul privind demarcarea frontierei moldo-ucrainene, Cubreacov a accentual că acest lucru nu înseamnă, sub nici un formă, modificarea acesteia în interiorul unei sau altei părţi. „Demarcarea frontierei înseamnă trasarea ei la faţa locului şi atunci se folosesc hărţi care sunt convenite de experţi, la care s-a lucrat ani de zile şi care au la bază ceea ce spun şi declaraţiile de independenţă ale celor două state din 1991: vechile hărţi topografice şi de altă natură din perioada sovietică, care indicau limita administrativă între cele două foste republici sovietice. Trebuie să remarcăm că Protocolul adiţional la Tratatul de frontieră al Republicii Moldova cu Ucraina nu prevede modificarea vreunui punct al frontierei noastre comune, nu prevede transmiterea de teritorii şi nu prevede cedarea de teritorii. Din momentul în care se deschide o nouă chestiune, neprevăzută de Acordul de frontieră dintre cele două state, avem un alt obiect de discuţie şi aici negocierile sunt potrivite. Aşa cum am arătat, se aduce o gravă atingere intereselor naţionale ale Republicii Moldova. Şi aici o bună doză de principialitate şi patriotism este obligatorie”, a concluzionat vicepreşedintele creştin-democrat Vlad Cubreacov.

A face cârdăşie pe seama teritoriului naţional este o crimă împotriva poporului

La rândul său, istoricul Mihai Adauge, unul dintre fondatorii Comitetului cetăţenesc Palanca, a ţinut să precizeze că teritoriul naţional al Republici Moldova nu poate, conform normelor stabilite de Legea Supremă, să facă obiectul unor tranzacţii între state sau autorităţi. „Vedem că al treilea regim consecutiv abordează astfel de probleme. Aş vrea să remarc că, din ceea ce a fost publicat în presă şi din acţiunile şi declaraţiile oficiale ale reprezentanţilor Guvernului, se observă o grabă nejustificată în soluţionarea acestei probleme”, a spus Adauge, menţionând că există câteva neadevăruri la acest subiect, „puse în capul mesei” de către reprezentanţii Guvernului de la Chişinău. Unul dintre aceste neadevăruri este, potrivit lui Mihai Adauge, cel conform căruia Republica Moldova a rămas restanţieră la îndeplinirea Acordului semnat în 1999 şi ratificat în 2001. „Or, este un mare neadevăr. Acordul privind frontierele, aşa cum a fost el contestat de noi şi care a provocat proteste de stradă, a fost îndeplinit în proporţie de sută la sută de către Republica Moldova. Nu poate fi invocată vreo restanţă a Republicii Moldova în acest caz”, a menţionat Adauge.

Cel de-al doilea fals la care recurg autorităţile este că Ucraina i-ar fi cedat Republicii Moldova 430 de metri la Dunăre, pentru a putea extinde terminalul Giurgiuleşti şi că am fi „obligaţi să ne facem datoria şi să oferim în schimb o bucată din teritoriul naţional”. „Este iarăşi un mare neadevăr pentru că Giurgiuleştiul a fost obiectul mai multor dispute: în 2001, atunci când protestam în faţa Parlamentului, fracţiunea parlamentară a PPCD a atacat la Curtea Constituţională acest acord, unde au fost anexate toate hărţile şi materialele de arhivă de care dispuneam şi care pot fi şi astăzi consultate la Arhiva Naţională, unde se vede foarte clar că, la Giurgiuleşti, Republica Moldova a avut cu mult mai mult teritoriu. Chiar şi după cunoscutul decret din 4 noiembrie 1940, când Stalin a tras hotarul cu un creion foarte lat, încât a cuprins câţiva kilometri, Republica Moldova avea la Giurgiuleşti 1,8 kilometri”, a precizat istoricul.

Totodată, Mihai Adauge a calificat drept şocante declaraţiile reprezentanţilor Ministerului moldovean de Externe, potrivit cărora trebuie să cedăm acest teritoriu, iar în schimb Ucraina ne va ajuta să soluţionăm conflictul transnistrean. „Este o abordare absolut incorectă, neprofesionistă, şi foarte gravă sub aspect penal, pentru că teritoriul naţional nu poate fi obiect de cârdăşie – noi îţi dăm un raion, iar tu ne ajuţi să intrăm în Uniunea Europeană, de exemplu”, a spus Adauge.

El a mai amintit că, în anul 2001, la iniţiativa Partidului Popular Creştin Democrat, a fost constituit Comitetul cetăţenesc Palanca care a pichetat Parlamentul mai mult de o lună, până la 21 iulie, când a fost ratificat Tratatul. „Cunoaştem starea de spirit din teritoriu: lumea a fost şi este nemulţumită de felul cum a fost gestionată această problemă foarte importantă pentru Republica Moldova. Noi (PPCD – n.n.) susţinem pe toate căile relaţiile bune cu Ucraina. Vrem ca aceste relaţii să fie cele mai bune, dar nu vrem ca ele să fie făcute din contul patrimoniului naţional al Republicii Moldova. A face cârdăşie pe seama teritoriului naţional este o crimă împotriva poporului. În comparaţie cu Acordul de frontieră, semnat în 1999 şi ratificat în 2001 ceea ce intenţionează autorităţile să facă acum este cu mult mai grav sub aspectul încălcării legislaţiei, pentru că acordul din 1999 prevedea transmiterea unui obiect până la urmă, este vorba de o autostradă care rămânea pe teritoriul naţional al Republicii Moldova dar în jurisdicţia Ucrainei. Acum însă se transmite teritoriul cu tot ce cuprinde: subsolul şi spaţiul aerian. După ce va fi realizată această intenţie, Republica Moldova va avea două exclave, vom avea două teritorii dincolo de frontiera de stat a Republicii Moldova. Va fi o situaţie deosebită şi, până în prezent, nimeni nu are nicio soluţie cum vor fi gestionate aceste teritorii”, a concluzionat Mihai Adauge.

Valeriu Berilă, preşedintele raionului Ştefan Vodă: Nu cedăm nicio palmă de pământ

Directorul Institutului pentru Dezvoltare Regională şi Administrativă Durabilă (IDRAD), juristul Ghenadie Vaculovschi, a menţionat că Guvernul ar trebui să discute chestiunea, în primul rând, cu populaţia. „Bineînţeles că această problemă nu poate fi soluţionată astfel încât să fie prejudiciate relaţiile noastre cu Kievul. Totodată, nu putem să negociem interesele şi drepturile Republicii Moldova în chestiunea respectivă. Guvernarea trebuie să discute, în primul rând cu populaţia această problemă. Doar implicând întreaga populaţie a Republicii Moldova în aceste discuţii, soluţia acestei probleme va fi una corectă, transparentă şi democratică”, a declarat directorul IDRAD.

Preşedintele raionului Ştefan Vodă, şeful filialei teritoriale a PPCD, Valeriu Berilă, prezent la conferinţă, a dat asigurări că nu va ceda „nicio o palmă de pământ” şi şi-a exprimat încrederea că premierul Filat va fi capabil să găsească o soluţie în favoarea locuitorilor din Palanca.

„Problema a început de la Lucinschi, Sturza, Braghiş. Ex-premierul Vasile Tarlev şi ex-preşedintele Vladimir Voronin au pus-o în practică. Cu ce s-a ales locuitorii satului Palanca? Numai cu incomodităţi şi probleme, cum ar fi, de exemplu, oameni arestaţi că au traversat drumul spre propriile terenuri. Ceea ce ne doare foarte mult este problema localnicilor care trăiesc acolo. Există şi probleme de ordin economic pentru că chiar la traseu şi în apropierea lui activează două pieţe de produse agricole activitatea cărora este grav afectată de această problemă. Îmi pun mari speranţe şi încredere în corectitudinea domnului prim-ministru Filat. Dumnealui cunoaşte situaţia de acolo pentru că a avut recent o vizită în raionul Ştefan Vodă, în cadrul căreia am discutat şi această problemă. Înainte de a veni premierul la noi, am fost vizitaţi de reprezentanţi ai Ministerului de Externe şi experţi care cunosc această situaţie şi cărora le-am împărtăşit poziţia mea, ca preşedinte de raion şi a doamnei primar al satului Palanca, Larisa Voloh. Sper ca problema să fie rezolvată fără să fie afectat interesul locutorilor din Palanca. Nu cedăm nicio palmă de teren şi trebuie să recuperăm teritoriile care sunt în discuţie, inclusiv insula Nişaliu care, de asemenea, se află în Ştefan Vodă”, a spus Valeriu Berilă.

Amintim că recent, premierul Vladimir Filat şi preşedintele interimar Mihai Ghimpu au confirmat că examinează posibilitatea de a transmite pentru totdeauna în posesia Ucrainei teritoriul pe care se află segmentul de drum în apropierea satului moldovenesc Palanca.

Segmentul de autostradă Odesa-Reni, cu o lungime de 7,77 km, în regiunea localităţii Palanca din Republica Moldova a fost transmis în exploatare şi sub jurisdicţie Ucrainei, cu titlu de obiectiv economic pe teritoriul Republicii Moldova, conform Protocolului adiţional la Acordul de frontieră dintre Ucraina şi Moldova, semnat la 18 august 1999. Ucraina însă insistă asupra transmiterii inclusiv şi a teritoriului de sub această autostradă, a subsolului şi a spaţiului aerian, în pofida faptului că în Acord se stipulează clar că „segmentul transmis este proprietate a Ucrainei pe teritoriul Republicii Moldova”. Fragmentul de drum este parte a unei autostrăzi cu o lungime de 310 km, care leagă partea de Sud-Vest a regiunii Odesa cu restul Ucrainei.

]]> http://nataliaantonova.com/2009/11/25/babi-yar-non-post/ Wed, 25 Nov 2009 12:38:58 +0000 Natalia Antonova http://nataliaantonova.com/2009/11/25/babi-yar-non-post/

I saw that the Lamb opened one of the seven seals, and I heard one of the four living creatures saying, as with a voice of thunder, “Come and see.”

There’s really nothing remotely clever or interesting that I can say about Babi Yar, aside from the fact that it’s a horrifying place to visit. Family members were murdered there, along with roughly 100,000 others, and I thought I could easily compartmentalize that. After all, I never knew them, right? But Babi Yar doesn’t really work like that. It has this crackling, living aura, and you can’t keep it at an arm’s length. You duck into the warm metro afterward, but it follows you.

Scenes from Gonsenhauser’s farm in Brighton.

Kiev 6C, Ilford Delta 400, scanned from the negative. Exposure data not recorded.

While Lara and Boryus have “Family day” (Boryus with mother, Lara with her brother), tetya Nastya in libruary tries to write her diploma, Karavan makes another cool WIKI, Mara enjoy last hot days in Sevas and Kovi takes injections in Svalyava, me and Lucas went to discover Kiev

This is how it was:

happy Lucas

walking in Lavra

Laura Hayrapetyan, de 11 años de edad y representando a Armenia en la séptima edición del Festival de Eurovisión Junior, consigue, compartida con Rusia, la segunda posición (116 Puntos) con un tema dedicado al Barça.

Las hazañas del Barça se dan cita en la canción “Barcelona” que ha compuesto esta pequeña y en la que se refleja su amor hacia el equipo de futbol. Al parecer, esta afición le viene de su hermano.

Lo curioso de este hecho es que la canción está inspirada en un equipo de futbol de un país distinto al que representa. Y llamó la atención que casi se convierte en la ganadora de esta edición, celebrada en el Palacio de Deportes de Kiev (Ukrania).

Roni tries to see Biden, goes to one of the most important places of the Orange Revolution and partakes of Soviet kitch, including Mother Motherland. [8:12]

Scientist Warned Baxter Would Release Plague in Ukraine

NoWorldSystem.com
November 21, 2009

Bio-scientist Joseph Moshe who was arrested by the FBI tried to warn the public about Baxter’s sinister plan to release a plague by creating a vaccine bio-weapon that would result in hundreds of deaths.

That is precisely what occurred in the Ukraine, a plague infected 1.5 million people, over 80,000 being hospitalized and leaving 328 dead. The WHO (World Health Organization) claims that the virus running through Ukraine is nothing more than the same A/H1N1 influenza experienced around the world and that it’s not pheumonic plague. Many suspect that this a is a pheumonic plague that is ten-times worse than swine flu influenza that is spread from person-to-person. Reports of the infected say that the patient’s lungs tend to feel a burning sensation and are as “black as charcoal”.

Joseph Moshe is a bio-scientist working for a unit within Mossad and had dual national (Israeli-American) citizenship, Moshe was later seized for blowing the whistle on Baxter International by contacting radio show and the White House, warning them of the pharmaceutical companies’ plot to spread a plague from Baxter’s Ukrainian lab. He knew the FBI was bugging his house, so he decided to pack up his things and head for the Israeli consulate where he was met by armed LAPD/SWAT, FBI and the Secret Service surrounding his car. He was pepper-sprayed, tasered and is now being held in the Patton State mental hospital in California, his next court date is December 25, 2010.

This takes me back to when reports surfaced about gelatin-like rain pouring down over a small town of Oakville, Washington in 1994. The gelatinous like substance contained live bacteria that made an entire town sick for months.

This is a lot like what happened in the Ukraine, and is the likelier scenario on how this infection was spread. A bacterial pneumonic plague is of course much more virulent and lethal than the ordinary virus that is spread from person-to-person via viral shedding.

Regardless of whether the Ukraine plague was from bio-weaponized vaccines or airborne contamination, it should always be taken into account that governments have been using their own populations as their own experimental lab for decades. It always seems to lead back to the military, government and big pharma using us for their own megalomaniacal reasons and the mainstream media is used to hype up the fear to sell more vaccines.

…sino quien menos necesita.
Esta es una de las grandes verdades de la vida. Me lo han demostrado esta tarde. Hoy he vivido la que hasta ahora ha sido la mejor experiencia desde que estoy en Kiev. Y no sé si llegaré a vivir una mejor.

Desde hace poco he empezado a recorrer las calles de Kiev. Dedico horas y horas a recorrer el camino de una estación de metro a otra a pie. A veces es más complicado de lo que parece.

Estaba en la parada de metro de Voksalna. Me encaminaba a la siguiente, Universitiet. Al salir de Voksalna veo que no sé cuál era el camino exacto. Si me pierdo antes de empezar el camino, voy listo.

Hay muchas tiendas alrededor de Voksalna. Me dirijo a una de ellas, donde seguro sabrán como llegar a Universitiet.

La tendera no sabe responder, pero una señora mayor que hay al lado con un pañuelo en la cabeza me coge y empieza a contarme cosas. Como puedo le entiendo que no tienen ni idea de llegar a Universitiet andando, que coja el metro. Como quiera que insisto en ir andando -de eso se trata- la mujer me pregunta si tengo dinero -ella a mi-. Vaya. Hoy precisamente llevo dinero encima para pagar mi alquiler. No desconfío de la señora, pero sí de quien pueda haber alrededor. Al lado hay varios hombres, presenciando la conversación. Con el dinero que llevo encima, prefiero decir que no.

Bien, pues uno de esos hombres, de los que tanto desconfiaba, me da un billete de 2 UAH para que pueda coger el metro, mientras la señora me coge y me lleva hacia su puesto en la calle, una mesa destartalada en la acera en la que tiene huevos y manzanas. Intento rechazar el billete, pero ellos insisten en que me lo quede. Al final no puedo resistirme más sin que parezca un desprecio. He de aceptarlo. Además, se me cae el billete y otro de ellos me lo señala para que lo recoja. Así lo hago. La mujer, por su parte, me regala una manzana. A ella también le digo que no, que no la necesito. Pero ella está decidida. Muy decidida. De hecho, me regala dos “para que coma esta noche”.

La situación es absurda. Yo ya he cenado, en un McFoxy cercano (la versión ucraniana de McDonalds).

Además, probablemente llevo más dinero encima del que pueda ganar ella en todo un mes. Es de risa.

Pero por eso mismo me impacta. Siempre es la gente más humilde la que está dispuesta a renunciar a lo que tiene por ayudar a los demás. Es irónico. Y ser capaz de hacer eso demuestra que esa gente es feliz. La gente que no lo es no puede ser tan generosa.

Volviendo a casa siento un sabor agridulce, pensando en la fotografía de esa mujer hablando conmigo, y el otro hombre dándome las dos hrivnas. Visto mejor que ellos. Probablemente llevaba diez veces más dinero en el bolsillo que ellos (o más). Pero siento como si, efectivamente, el mendigo fuera yo. Económicamente pueden ser desgraciados. Humanamente, son gente con una gran fortuna.

Creo que mi estancia en Kiev me dará la oportunidad de ver lo mejor y lo peor de estas gentes. Aunque no sé si podré ver algo mejor que lo que he visto esta tarde.

Experiencias como esta me hacen pensar que tal vez haya alguna esperanza. El Hombre Humano existe de verdad.

Mi amigo de Gruppa Krovi no es la única ocurrencia de la noche.

Un tipo de metro noventa con pinta de freaky se acerca a la mesa. No parece peligroso, pero tiene un aquel a personaje de película de Santiago Segura. Me da como un aire a Malaguita

Llamemos a nuestro amigo “Malaguitov”. Sebas se pone a hablar también con el tarado este, que no sabe inglés ni sabe nada. Saca una botella de plástico de tercio de litro. Nos quiere vender vodka, en el mismo pub. El camarero aparece y empieza a echarle.

Después de media hora echándole sin que Malaguitov se vaya a ningún sitio, el otro desiste. Malaguitov sigue dando la paliza. Es cansino como él solo.

Sebas y yo nos vamos del pub. Malaguitov se viene con nosotros.

- Tío, ¿qué has hecho? Ahora este tarado nos sigue, ¿para qué le das comba?
- Joder, David, ¿yo que sabía?

Cruzamos el metro, la plaza de Maidan, etc… y Malaguitov sigue detrás de nosotros, siguiéndonos a cinco o séis metros.

- Tú dirás lo que quieras, Sebas, pero no me hace ninguna gracia llevarme a este tío puesto a casa, ¿cómo nos lo sacamos de encima?
- Ya está, ya lo tengo. Vámonos a un sitio que yo me sé. Allí a este no lo dejan pasar seguro.

Pasamos por una zona con árboles. El tío se pone a moverse por detrás de los árboles, como esperando seguirnos y que no le veamos. Tan discreto él, con sus casi dos metros de altura. Genial. Es Malaguitov, pero podría ser la versión kievita de Beverly Hills Ninja, La Salchicha Peleona. Hemos de sacarnos de encima a este tarado como sea.

Cogemos un taxi que increiblemente no intenta tomarnos el pelo. No hay ni que regatear. Sebas le da la dirección. La verdad es que sólo con eso ya dejamos a Malaguitov detrás, que no coge otro para seguirnos. Llegamos al sitio…

La Shooters. Así cualquiera. Claro que así no le iban a dejar entrar. Tres días después descubriría que según qué días no me dejan entrar ni a mi…

dajdajdaj (pieprzone d300s szadoka zostawia podpis, ehh, buła moja i fota moja)

Light fixture on the turntable at the abandoned roundhouse in Manchester, NY.

Kiev 6C SLR, Jupiter 80mm, Fuji Pro 160C, scanned from the negative. No exposure data recorded.

Se dice que el hombre siempre desea aquello que no puede tener. El placer de lo prohibido es lo más irresistible de este mundo. Desde lo más antiguo que el mundo ha conocido, eso de pegarle un mordisco a una manzana sólo porque te habían dicho que no, aunque eso te costara pagar por el resto de la Eternidad (bueno, como comprarse un piso con una hipoteca de las de ahora, vamos), el ser humano parece que menosprecia los lujos cotidianos y ensalza los que no tiene.

A veces es bueno perder algo que tienes todos los días para darte cuenta de lo importante que es para ti. Por Dios. Qué gran valor tienen ahora para mi las ferreterías. Creo que ni McGivver las vería con el aprecio que las veo yo ahora.

Mi reino por un cuchillo.

Esta gente tiene en el piso unos cuchillos que sirven para todo menos para cortar. La parte buena es el dinero que me puedo ahorrar en gimnasio, ya que pelar una patata es un acto hercúleo: ejercicio para los brazos, sangre, sudor y lágrimas garantizados para hacer una tortilla española.

Pero prefiero tener buenas herramientas para hacer mis historias en la cocina. A ver una ferretería…

Después de varios días de búsqueda dando más vueltas que un tiovivo y cruzarme todo Kiev encuentro un sitio donde puedo comprar cuchillos. A 10 Km de mi casa. Ni ferreterías en las calles, ni en el supermercado… por lo que a mi respecta encontrar un cuchillo ha resultado algo de excepción. Efectivamente, Serghei me cuenta que para eso ellos tienen tiendas especializadas, que tú no puedes encontrar un cuchillo en el primer sitio que pillas.

Desde luego, esto ha cambiado mi vida. Nunca más volveré a ver la ferretería del barrio como la veía antes.

He aquí un par de fotos de mis nuevos amigos:

Tranquilo. No voy a matar a nadie. Es sólo la felicidad de cortar un limón sin por ello tener agujetas en los brazos después.

Si tuviera que ponerle un escudo a mi familia creo que sería este.

My brother Frank’s wife, Christine, is the granddaughter of a man who fought in the German Army against the Soviet Union during World War II. He kept a journal, which one of Christine’s brothers is having translated and is trying to find a publisher for. I learned about this at Frank and Christine’s wedding, and being a huge WWII history buff, I asked to read some of the journal.

It’s what I expected: appalling.

The combat on Germany’s Eastern Front was some of the most savage in a war unprecedented in its savagery. And while history has (correctly) placed the lion’s share of guilt and blame on Nazi Germany for what happened in Europe during that war, it’s worth remembering that, their propaganda to the contrary, the Soviets committed great evil as well. Two examples, both from near the end of the second month of the German invasion:

15. August [1941]

The entire division went out of the battle. The brave regiments march past us on the street. You brave and incomparable lads, where are all the comrades that went shoulder on shoulder with you towards the front when you used the street the last time? One approaches me on my stretcher to shake my hand. Why not? We have both bled in the drumfire of Kiev. Exhausted, he sits down next to me, drinks from my bottle, eats my ration, and has ten draws from my last cigarette. He then told me something from the last hours before they were retired from the front:

“Before we retreated we laid minefields. The Russians somehow found out. They then collected the sick and disabled from the mental and care homes. The infantry herded them then over the minefields before they followed. It was a great picture: naked as they had been when getting them our of their beds, they ran in lines toward our positions. Hundreds were torn apart by the mines.” Only these beasts could think of something so evil. And something like that is our opponent.

The numbers of losses slowly find their way to us. The I.R. 530 [infantry regiment] was almost completely annihilated and will be filled with the remainder of I.R. 529 and 529.

And, a few days later:

18. August [1941]:

I am without pain for the first day [since suffering a bad leg wound on 11 August] and leave my stretcher for the first attempts of walking. I witness the first interrogation of Partisans on the meadow. A troop of scouts arrested a group of people which they now interrogate. They are three young girls in the age between 18 and 20 and one lad around 17. They say they were workers of a textile factory which were let go due to the lack of work. Their passports are too new and the amounts of money they carry are too large for workers. They cave in after two hours of interrogation and confess to be Partisans.

Their mission is [from] the infamous [Soviet] Major Friedmann. They have the following orders: They should join a second group of Partisans near Wassilkow in the night to the 08/19. The second group will bring highly sensitive explosives. The girls shall find out the location of the headquarters here in Barachty and in Wassilkow. They are supposed to be blown up August 20. Wow, we are really surprised. We were going to be attacked. We also learn something about the hierarchy of their group. They work in mixed groups of boys and girls, mostly students. These groups are not larger than 5. Their tasks include the destruction of gasoline and ammunition depots, bridges, and roads. They lay out signs for the air force. They kill single outposts and motorcycle messengers (that means butcher, because even the girls are trained on the knife).

In order to ensure effectiveness, they have long established a wide ranged communication network. When the German troops moved in, competent Red soldiers, mostly commissars, stayed behind disguised as normal farmers in order to coordinate the work of the Partisan units. They work now hand in hand with these terror groups. The mess that has formed behind the front will give us headaches for a long time. Finally, the translator ask the girls how they got to the Partisans. What I hear deeply moved me. The murderer Friedmann summoned them one day and gave them the choice to either go with these orders through the German lines or witness their parents and siblings lined up at a wall and shot. Also, if they do not return, their relatives are going to be killed.

Nevertheless, the commander decides that the four have to be executed immediately. I can see how difficult it is for him to give this order. But it has to be!

The four are led away. Three young and fresh girls will die for these blood hyenas in Kiev. A group of soldiers with rifles lines up and the girls are blindfolded. That is nothing for us old guys who are used to fight with devil and death. But there are three girls of great beauty for whom we feel compassion. However, they are ordered to shoot iron projectiles into these young bodies. I cannot witness this. I retreat in the most remote corner. Finally after what seems an eternity, I hear the rifle salvo.

The war against civil[ians] is not for us ‘front hogs’. Everybody is very quiet for the rest of the afternoon.

I hope Christine’s brother is able to find a publisher. This kind of primary source material is invaluable, the moreso for coming as it does from a part of the war where the body count was so high.

And every politician, pundit and jackass blogger who is so eager to take this country to war, or to expand a questionable war in which it already is involved, ought to be required to read this stuff.

Parte I/Parte III

“Cordero de Dios, tú que quitas el pecado del mundo…” Las referencias al cordero, al rebaño y demás son una constante en el cristianismo. Está claro que es una religión que nació en un área donde la ganadería era muy popular, especialmente en lo referente a los corderos, pero hay algo más. Da una imagen de colectivismo. De inclusionismo. Como efectivamente se ve en muchas de las cosas que ves en una misa católica. Incluso en la misma terminología (“pastores” refiriéndose a un párroco, por ejemplo).

La ubicación del público en el tiempo y el espacio es también diferente en la ortodoxa. También implica menos al público. En el catolicismo lo normal es que la gente vaya a la misa entera o no vaya. En la misa ortodoxa la sesión dura más (90 minutos, creo), y no hay bancos para sentarse, con lo que la gente tiene que estar de pie todo el rato, con lo incómodo que eso resulta. Todo eso alienta a que haya gente entrando y saliendo constantemente como Pedro por su casa, al tener la libertad y necesidad de caminar durante la ceremonia (las cuales no tienes si estás sentado, pero aquí estás de pie). También supone que la gente está desperdigada, porque cada uno se pone donde quiere y normalmente cambia de lugar aunque solo sea por no estar de pie sin moverse. No es como en la misa católica, donde el lugar de los bancos para el público está delimitado, y queda muy claro en qué espacio estarán los fieles.

Mientras en la católica en todo momento puedes ver a (casi) todos los demás asistentes, como en el rebaño, en la ortodoxa no. El templo está lleno de columnas, pero a diferencia de las iglesias católicas, estas columnas no están a los lados, dejando un amplio espacio para la colocación del público en el centro. Están en medio. Gracias a ellas no podrás ver a muchos de los asistentes. Y como no elijas bien el sitio, igual tampoco ves al cura.

Parte II/Parte III

Sebas y yo entramos en la Iglesia. Tenía que hacer esto por dos razones: por una promesa que hice y porque para mi la religión, al igual que el arte, el ocio, etc. aporta información sobre la cultura de una sociedad. Al fin y al cabo es una fotografía de cómo, en mayor o menor medida, muchos de sus habitantes ven la vida… e incluso la muerte.

Justo en frente de nosotros hay un cura ortodoxo oficiando la misa, pero de una manera un tanto especial a los ojos de un católico: viste de negro de arriba a abajo, como si lo que estuviera es de entierro, y encima nos da la espalda. Esta sería solo una de las cosas que me llamarían la atención de la misa. El título puede dar una idea de la sensación general que tenía mientras asistía a la misma.

La misa católica tiene una serie de rasgos que hacen que el público se vea plenamente implicado en la ceremonia. No así la misa ortodoxa, que establece distancias, barreras, etc. que suponen una separación muy clara entre quienes son público y quienes ofician la misa.

Un collage de pinturas relacionadas con la vida y milagros de Jesús y compañía copa cada centímetro de pared en la iglesia. Son pinturas bonitas, pero menos elaboradas que las de las iglesias católicas. Muy bien podrían haber sido pintadas por una clase de chavales de Bachiller.
Pero me llama la atención el poco peso que tienen la cruz y Jesús mismo en la decoración del lugar. En las Iglesias católicas estos dos elementos ocupan un lugar central, importantísimo. Es casi lo primero que puede ver el fiel al entrar en el recinto. Aquí, si no los buscas no los ves. Están perdidos en un mar de pinturas bíblicas. Son sólo una gota más del océano de imágenes sagradas. Es casi como buscar a Wally.

La Iglesia Católica, conscientemente o no, sabe que la gente necesita asociar, identificar ideas con símbolos muy claros. Cuando uno dice “catolicismo” a la gente alrededor le viene a la cabeza la imagen de una cruz. Eso genera referentes para aquello de lo que hablamos, hablemos de una religión, de un deporte o de un producto comercializado por una compañía. Asociación de ideas.

La de la Iglesia Católica es mucho más clara que la de la ortodoxa, que como ya he dicho usa muchas más imágenes, pero la presencia de Jesús y su cruz no tiene -ni mucho menos- tanto peso en el paisaje de la iglesia ortodoxa.

Desde luego, si estuviéramos hablando de dos empresas, diríamos que el marketing católico es mejor que el ortodoxo.