Reţeaua organizaţiilor pentru persoane în etate  ACASA, a imlimentat proiectul destinat  organizării odihnei beneficiarilor  din diferite centre din Republică, membre ale reţelei. Astfel că 5 beneficiari ai AE „NEOUMANIST” au beneficiat de odihnă în raionul  Dubăsari la baza de odihnă „La Popas”.

Situată pe malul Nistrului, baza de odihnă s-a dovedit a fi un colţişor pitoresc în sînul naturii. Beneficiarii noştri au avut parte atît de odihnă fizică, cît şi de odihnă a sufletului. De asemenea fiind în compania a  58 de beneficiari  şi-au făcut noi prieteni din diferite centre din Republică. Dar evident cel mai bine vă vor relata despre clipele petrecute împreună, însăşi beneficiarii:
„ Omul se simte fericit dacă-i sănătos şi are o inimă curată, cît şi în cazul cînd îl iubeşte pe Dumnezeu şi semenii săi. Aceste atribute am ocazia să le practic în viaţa mea, deci sunt fericită. Sunt mulţumită de faptul că conducerea  centrului de zi „Răsărit” a avut  în vedere starea sănătăţii mele şi mi-a intrat în situaţie, oferindu-mi ocazia de a mă odihni o săptămînă  la Baza de Odihnă „ La Popas” din raionul Dubăsari, situată între localităţile Molovata şi Cocieri, pe malul rîului Nistru. O săptămînă de adevărată odihnă şi de atenţie faţă de beneficiari, aer curat, natura frumoasă  mi-a întărit mult sănătatea, curajul de a trăi frumos în continuare. Ne-au hrănit bine, am avut la dispoziţie apă rece şi caldă. Teritoriul  înfrumuţesat cu diferite flori aromatice, diferiţi copaci decorativi, care curăţă şi îmrprospătează aerul . Le mulţumesc  din tot sufletul acelora care a avut grijă de noi , bătrînii: dna Claudia, dna Vlada, Dna Veronica…cît şi acelora de acolo care ne-au deservit foarte bine şi cu plăcere. Doresc să fie pace  pe tot globul  şi între  oameni să fie înţelegere şi voie bună. Toţi oamenii să se respecte şi să se ajute reciproc!”

Autor: Beneficiara -Dna Parascovia Sireţanu

„Mulţumim de caritate! Eu, pensionar  de 81 de ani, am avut fericita ocazie împreună cu alţi beneficiari  să plec la Baza de odihnă „La popas”. Timp de o săptămînă ne-am simţit excelent. Situată într-un loc minunat, pe malul stîng al Nistrului, un colţişor de rai: linişte, triluri de păsări, plimbări, concursuri pe potriva noastră. Cantina-superbă, bucate din abundenţă… Cazarea, în stil e

uropean cum e la modă de a se exprima acum! M-am întors de „La Popas”, bine odihnit şi plin de optimism şi noi speranţe. Sincere mulţumiri organizatorilor acestei plăcute surprize!”

Autor: Beneficiarul –Dnul Croitor Vasile

„Mie mi-a plăcut absolut totul! Ne-au dus şi ne-au adus cu transportul de la centru, condiţiile de trai minunate, masa gustoasă! Am făcut cunoştinţă cu noi persoane. Asistenţii noştri sociali s-au străduit ca noi să petrecem timpul interesant: diferite jocuri, concursuri, plimbări ş.a. Deci nu ne-au permis să ne plictisim! Mulţumesc pentru organizarea unei astfel de odihnă!”

Autor: Beneficiara –Dna Sergheeva Tereza

„Sîntem foarte mulţumite  de minunatele zile petrecute „La Popas”. Ne-am distrat: am desenat, am cîntat în română şi-n rusă, ne-am jucat cu mingea, domino, dame, am făcut gimnastică dimineaţa. Sîmbătă ne-am bucurat de concursul organizat: Miss Bunică şi Mister Bunel, la care au participat şi beneficiarii noştri! Pentru prima dată am trecut Nistrul pe podul plutitor, ne-a plăcut  mult de tot!  Mulţumim colaboratorilor Centului „Răsărit” pentru atenţia şi grija pe care ne-o acordaţi!”

Autoari:  Beneficiare-Severenco Natalia şi Şalacova Anastasia

vezi mai multe poze la http://neohumanist.shutterfly.com/activities/1363

Săptămâna trecută am ajuns prin Horezu, la un curs de participare publică. Horezu – adică olărit, Mănăstirea Hurez, Cheile Olteţului ş.a.m.d. plus vreo juma’ de tonă de intelectuali care din păcate au dat colţu’ – gen I.G. Duca etc. Yeah, right. Paşcani, Balş, Salonta, Horezu – the same shit. Blocuri cu magazine la parter de-a lungul unei şosele prăfuite, câini vagabonzi fără covrigi în coadă, două pensiuni prăpădite şi trei cârciumi ce servesc aceeaşi mâncare. “Horrorezu”, mai precis.
Am stat la aşa-numitul Han Horezu (sic!) care joacă în comunitate un triplu rol – hotel, bufet comunal şi autogară. În alte roluri: o familie (numeroasă) de ploşniţe, ţânţari cât cuprinde, igrasie, jumătăţi de prosoape, mult jeg şi ceva smell-uri dizgraţioase. Ca să nu mai vorbesc de cafeaua la ibric pe post de espresso (cea mai puţin dureroasă doctorie) sau de cele trei calorifere de pe balcon…
Într-o seară am ieşit pe la ora 11 jumătate să-mi iau ceva de băut (apă, desigur). Horezu by night este pustiu precum ştrandurile iarna. O stradă foarte smart amenajată, cu felinare pe mijloc, cu magazine de o parte şi de alta – dar fără cafenele sau berării, vorba-aia, aici se bea la domiciliu – golită de conţinut uman. Sau de vreun zumzet comercial. Silenzio. Noroc cu staţia de benzină, cel mai animat punct din localitate la acea oră. Petrom, mai precis.
Turism? Nici vorbă. Papa bun? La fel ca peste tot. Adică nu prea. Să mă întorc? Posibil, dar cu aşteptări mult sub limita de avarie.

Când aştept să tragă trenul la peron, în infama gară Cluj-Napoca, întotdeauna îmi îndrept privirile către hotelul mizerabil de vis-à-vis (pe nume Pax) şi nu mă pot opri să mă întreb: de ce – în România, desigur – hotelurile din apropierea gărilor sunt aşa de nasoale?
Evident, există un răspuns imediat – pentru că gările sunt şi mai nasoale. Cu excepţia hotelului Ibis din Bucureşti (dar luând în considerare celelalte hoteluri din preajmă), nu cred că am văzut în vreo localitate pe care am vizitat-o un hotel decent lângă gară.
Cu ani în urmă, lucram la un ghid turistic şi am intrat (ca să probez camerele) în incinta hotelului Cerna (chiar lângă Gara de Nord din Bucureşti). Camere spartane – cu pat, noptieră şi un dulap veştejit model 1900 toamna – şi baia pe hol. Toaleta (sau căcăstoarea, mai exact) se afla lângă baie şi se putea identifica după smell. Apă caldă ioc, hârtie igienică de Buşteni (model glasspapier), săpun ciu-ciu… dar numai 15$/noapte (la vremea respectivă). Un adevărat chilipir!
Vremurile s-au schimbat, hotelurile nu. Nici gările…

Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii.
Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor.
Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice.
Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite.
Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi.
Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine.
Îmi încep ziua apoplectic, înjurând “situaţiunea”: gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete feminine, inocenta vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.
Am ajuns să mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmancă, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Năstase, Constantinescu şi Agathon, Talpeș şi Garcea ar exista cu adevărat.
Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei, în soarta ţării, în rostul lumii.
Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor – reacţionar.
Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi.
Mă mişc, de dimineaţă până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa. Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă.
Când cineva trece printr-o asemenea criză de vină e, în primul rând, umoarea proprie.
Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că – în sfârşit – ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.
Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului. Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare. Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie.
Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri.
Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă?
Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.