în cea mai neagră apă
în cel mai sumbru timp
pluteşte cea mai neagră lebădă
numită al cincilea anotimp.Apa-i ajunge până la genunchi
Urcă până la brâu, se ridică până la piept
până la creştet
Îi acoperă creştetul.
El stă în apă şi pictează
cum apa îi ajunge până la genunchi,
cum urcă la piept, cum se ridică până la creştet
şi-i acoperă creştetul.Îşi ţine ochii închişi şi pictează
cum se scufundă-n adânc
tot mai adânc şi se îneacă-n adâncuri
pictând cum se îneacă-n adâncuri.
În fiecare secol, la suprafaţă se ridică un tablou
apoi altul şi altul… Spre seară s-a întunecat ziua
totul ar fi putut fi frumos până la capăt
Cu degetul am arătat soarele,
cu picioarele înfipte în apă am pipăit luna. Scoarţa copacilor
mai păstrează înăuntru
strigătul nostru rotund.
Totul ar fi putut fi frumos până la capăt
şi nu ştim dacă a fost sau nu.
Aplecat peste aceeaşi apă a râului
mă întreb cine îşi aduce aminte
de jocul acesta – Eu sau Tu? Mă recunoşti? întrebă omul
care părea să mă recunoască.
Te recunosc ca pe cel care ar dori
să mă recunoască, am şoptit.
Recunoşti râul? mă întrebă omul.
Recunosc piatra, am şoptit,
aruncând în râu o piatră imensă,
pe care o purta atârnată de gât omul.Soarele e făcut din rumeguş
Păpuşile toate le-am culcat în sicriu
În mijlocul pieptului
le-am bătut câte un ţăruş.
Vino, Căluţul meu de lemn, vino
Sari pe geam, năvăleşte pe uşă
suflând aburi de flăcări pe nări. şi cenuşă.Mâinile dumneavoastră sunt mâini
care nu aparţin acestei lumi
ele sunt ca lumina ce străbate prin întuneric
iar degetele lor luminează. Cineva priponeşte apa de mal şi pleacă în josul râului.
Cineva atârnă de pereţi apa şi se întinde în pat.
Cineva zace la mare adâncime în apă şi tremură de frig.Iarbă sunt privirile noastre
prin care alergi
cu picioarele goale
şi tălpile reci

imagini – mike worrall
versuri – nichita danilov

Astazi: Mirror Maze. Labirintul oglinzilor, situat pe colina Petrin, arata ca un castel scos din povesti pentru copii insa este foarte probabil sa intalnesti aici mai multi tineri si adulti decat copii si adolescenti, fiind un loc extrem de popular pentru toate varstele.

Labirintul a fost construit in 1891 pentru marea Expozitie de la Praga, eveniment menit a evidentia frumusetile si realizarile tinuturilor Boemiei si Moraviei. In interiorul cladirii, pe langa labirint si oglinzile spectaculoase se gaseste si o pictura gigantica reprezentand batalia dintre praghezi si suedezi din 1648 pe podul Carol din Praga, moment care a pus capat razboiului de 30 de ani, unul dintre cele mai sangeroase conflicte din Europa.

In anul urmator expozitiei, cladirii i-a fost imprimata directia de astazi, inlocuindu-i-se expozitiile din acea vreme cu oglinzi si transformand ansamblul intr-un castel al divertismentului.

Pentru a ajunge la acest labirint recomand urcarea colinei Petrin cu funicularul. Va va ramane timp si energie pentru distractie.

suna telefonul, trezirea z(s)ilnica de dimineata. pe jumatate adormita, fac repede un calcul: culcat tarziu azi-noapte,  gatul ma doare putin, capul greu de somn, toamna afara. rezultat: zi de congé, de leneveala. sun, anunt, ma culc la loc.

ma trezesc pe la 11, pisica in dispozitie razboinica ma musca de picioare, nu-ntelege ca mai caut inca in patul care peste zi este doar al ei. fac cafeaua si incalc regula casei, fumand in fata calculatorului, citind presa si rasfoind blogurile. e deja acelasi ritual ca la servici, spun buna-dimineata unor oameni pe care nu-i cunosc decat virtual. mess, invisibile, doar sunt in vacanta.

A (10/13/2009 11:42:03 AM): te-ai trezit?
M (10/13/2009 11:42:13 AM): da, cum ai ghicit?
A (10/13/2009 11:42:32 AM): pt ca nu mai erai loghinata idle

spalat repede cu apa rece, robinetul de calda pufneste nervos la mine: la ora asta, fii serioasa?? trebuie sa ies dupa una-alta, mi-e lene. azi e circ in parlament, dau drumul televizorului sa arunce vorbe goale: starea natiunii, motiune de cenzura, societatea civila. Gramatica aproximativa, ce-are de-a faca limba romana cu politica.

mananc ceva pe fuga si ies pana la urma la buticul din colt. vant, frunze galbene, felinare si mai galbene, cineva a uitat sa le stinga si lumineaza ireal in amiaza mohorata. iau suc si tigari. vanzatoarea, familiara, ce se intampla, la ora asta? e, concediu. iau ciocolata si bomboane. merg dulciurile in concediu, zambet, da, ma rasfat, o zi buna.

inapoi in caldura casei, as vrea sa fac fotografii felinarelor de jos, dar nu mai cobor,  incerc de pe balcon, prea departe. timp liber dar nu ma hotarasc ce sa fac cu el. antunes, sau poate un film. deocamdata bat campii aici.

imi citesc mailurile, spamurile. Il arrive quelquefois dans la vie que l’on ait besoin d’un conseil avisé concernant notre vie, d’une réponse claire à nos préoccupations du quotidien. Médiums, astrologues, numérologues ou tarologues, répondront efficacement à toutes vos questions et préoccupations. simplu, raspunsul e aici, doar 10 euro.  Database Space Capacity Planning – Venus Sextile Saturn, a sleeping cat’s face acquires a certain look of satisfaction – Votre esprit est particulièrement aiguisé et vous maîtrisez les mots avec une aisance déconcertante (ha ha) – De la asasinii economici la investitorii fara bani - We regret to inform you that on this occasion your application has not been retained. The decision taken in this selection procedure does not prevent you from participating in any future selection procedures…

ok, nici de data asta nu plecam din tara. tresarire de dezamagire dar si linistea ca toate vor continua pe fagasul obisnuit, frica de necunoscut. a inceput votul. procesiune absurda de politicieni jucand alba/neagra. indiferent de rezultat, toti pierdem. sa-ti accepti limita de a te fi nascut intr-o tara fara trecut si fara viitor. sau sa pleci. mai incercam, spaima poate fi invinsa.

, Un labirint, dragul meu, un labirint, inchipuiti-va surprizele pe care ni le poate face un labirint, pana si radacini de copaci existau, copacii sunt mai rai decat dintii in gingii intinzandu-se pana la tample si la ceafa, te uiti la un trunchi si nici nu banuiesti pana la ce distanta ajunge in cautarea defunctilor si a tacerii lumii care le inmugureste in fructe,

Televizorul intrerupe zborul subteran al tatalui Iolandei.

M (10/13/2009 3:17:11 PM): a cazut guvernul
M (10/13/2009 3:17:24 PM): sa rupt de caramida
A (10/13/2009 3:17:29 PM): hahahha
A (10/13/2009 3:17:35 PM): s-a
M (10/13/2009 3:18:04 PM): o victorie inpotriva cetatenilor, guvernul bloc
M (10/13/2009 3:20:38 PM): enatorul PNL Varujan Vosganian către premierul Emil Boc: “Mă gândesc că dumneavoastră sunteţi cu totul în afara realităţii”. În acest timp, premierul zâmbeşte, la fel cum a făcut de fiecare dată când a fost atacat în discursuri de opozanţii politici.
M (10/13/2009 3:20:46 PM): gura pacatosului

CTP vitupereaza delicios, ca de obicei, e bataie mare pe prosti la alegeri, cum imi irosesc eu ziua. sonor decalat fata de imagine pe Realitatea, buzele figurilor incruntate/euforice ale politicienilor par a spune in off cuvintele reale, obscene. a inceput ploaia, dau televizorul pe mute, mananc bomboane, revin la ordinea naturala a lucrurilor.

Am inceput  sa citesc Anul mortii lui Ricardo Reis, statea de mult in bibioteca, o incepusem la momentul cumpararii, dar nu ma prinsese, nu reuseam sa intru in ritmul ei – si pe principiul sanatos ca nu trebuie sa te chinui cu o carte, am lasat-o pe raft sa-si astepte momentul lecturii. De fapt, ma gandeam, stilul lui Saramago s-a schimbat in ultimele carti, Toate numele si Eseu despre orbire nu ma incantasera atat de mult ca Memorialul sau Pluta de piatra (lumea lor devenise prea grava, prea ultimativa, ironia autorului nu mai reusea sa echilibreze gravitatea temei), sau poate varsta lecturii e pur si simplu alta.

Ei, de data asta m-a captivat, dar m-a intrigat faptul ca nu am avut dorinta de a devora cartea, de a citi pana la ore mici din noapte, cum mi se intampla de atatea ori. Pur si simplu inaintez usor, recitind frazele, lasand intervale intre lecturi, ca si cum as vrea sa aman finalul. Si mi-a venit ideea ca scrisul lui Saramago seamana cu un labirint, fraza ampla – cu intoarceri bruste, cu dialoguri incluse ca niste prim-planuri pe personaje, cu interventii ale autorului, cu adresari directe catre cititor – deschizand si inchizand tot atatea cai de receptare si sens, croindu-si incet drum catre intelegere. Si nu-mi trece bine ideea prin cap, ca dau in text peste cuvantul “labirint”, si apoi iar si iar. Intai orasul ca labirint, la descinderea lui Reis in Lisabona, si repetat apoi in peregrinarile lui:

“A plouat mult, întrebă pasagerul, E un potop, de două luni cerul se scutură de apă, răspunse şoferul, şi opri ştergătorul de parbriz. Treceau puţine automobile, rare tramvaie, cîte un pieton care cu circumspecţie îşi închidea umbrela, de-a lungul trotuarelor s-a adunat în băltoace apa din rigolele înfundate, erau deschise cîteva taverne lugubre, uşă lîngă uşă, lumini vîscoase încercuite de umbre, imaginea taciturnă a unui pahar de vin murdar pe o tejghea de zinc. Aceste faţade sînt zidul care ascunde oraşul, şi taxiul merge de-a lungul lor, fără grabă, de parcă ar căuta o breşă, o ferestruică, o uşă dosnică, intrarea în labirint.”

Apoi labirintul livresc  (romanul pomenit este o carte imaginara a unui scriitor inventat de Borges):

“Puse cartea pe noptieră ca s-o termine de citit zilele următoare, dacă îi va arde de ea, titlul e The god of the labyrinth, autorul Herbert Quain, şi el un irlandez, dintr-o nesingulară coincidenţă, dar numele, în schimb, e foarte singular, căci fără o prea mare eroare de pronunţie ar putea fi citit, Quem, cine, observaţi, Quain, Quem, cine, scriitor care nu-i necunoscut doar pentru că cineva l-a găsit pe Highland Brigade, acum, dacă singurul exemplar era pe vapor, nu-l va mai cunoaşte nimeni, cu şi mai mult temei ne vom putea întreba, Quem, cine. Plictisul călătoriei şi sugestia titlului îl atrăseseră, un labirint cu un zeu, ce zeu o fi, ce labirint era, ce zeu labirintic, dar se dovedise a fi un simplu roman poliţist, o banală poveste de asasinat şi anchetă, criminalul, apoi victima, dacă dimpotrivă nu preexistă victima criminalului, şi în cele din urmă detectivul, toţi trei complici ai morţii, adevăr grăiesc vouă că cititorul de romane poliţiste este singurul şi realul supravieţuitor al poveştii pe care o citeşte, dacă nu cumva ca supravieţuitor unic şi real citeşte orice cititor orice poveste.”

Scena cu atingerea Lidiei continua, aparent fara legatura, cu o fraza despre labirinturi:

“Doriţi să cer alte felii de pîine, să încălzesc cafeaua, Nu e nevoie, asa e bine, apetitul nu era mare, între timp se ridicase şi, ca s-o liniştească, îi pusese mîna pe braţ, simţea satinul mînecii, căldura pielii, Lidia îşi plecă ochii, apoi făcu un pas într-o parte, dar mîna o însoţi, rămaseră aşa cîteva secunde, în sfirşit Ricardo Reis îi eliberă braţul, iar ea ridică tava, porţelanurile tremurau, părea că se produce un cutremur de pămînt cu epicentrul în camera două sute unu, mai exact spus în inima acestei cameriste, acum se îndepărtează, prea curînd nu se va linişti, va intra în oficiu şi va pune jos vesela, mîna i se va aşeza pe locul unde a stat cealaltă, un gest delicat ce pare imposibil din partea unei fiinţe cu o profesiune aşa de umilă, aşa ar gîndi cel ce s-ar lăsa condus de idei primite de-a gata şi de sentimente clasificate, cum e poate cazul lui Ricardo Reis care, în acest moment, îşi reproşează sever că a cedat unei slăbiciuni prosteşti, E incredibil ce-am făcut, o servitoare, dar, spre norocul lui, n-are de transportat o tavă cu veselă, atunci ar şti cum tremură şi mîinile unui oaspete. Aşa sînt labirinturile, au străzi, răscruci şi fundături, spun unii că modul cel mai sigur de a scăpa din ele este mereu să mergi şi să coteşti în aceeaşi direcţie, dar asta, aşa cum avem obligaţia să ştim, este contrar naturii umane.”

Si, la cateva pagini mai departe, pur si simplu:

“Şi înăuntrul trupului bezna este profundă, şi totuşi sîngele ajunge la inimă, creierul e orb şi poate să vadă, e surd şi aude, n-are mîini şi prinde, evident, omul e propriul său labirint.”

Si nu sunt nici la sfertul romanului.

Si, ca povestea sa continue, azi dau peste postarea lui Dragos C,  unde spune ca “visul lui pamuk este ca la sfarsitul labirintului sau de cuvinte sa iesi o cu totul alta persoana decat cea care a intrat”… in fond cred ca acesta este visul oricarui scriitor, nu?

Cânta relaxat, lejer, pe marginea scenei visului, cu spatele la mine, deşi eram singurul spectator. Ajunsesem din întâmplare într-o lume care nu era a mea, într-un vis ce nu îmi aparţinea. Mii de oglinzi reflectau imaginea şi rezonau sunetul unei voci cunoscute. Mă întrebam care era era autenticul şi care era copia. Aparenţa înnebunitoare mă îndemna să mă concentrez pe cântec, dar şi auzul îmi era înşelat de ecourile ce veneau de peste tot. Cântecul nu-l ştiam, sau poate doar îl uitasem. Labirintul vederii şi al auzului nu putea fi spart decât de atingere. Oglinzile reci, fluide, mă ademeneau către alte lumi fără destinaţie. Teama de a fi captivă eternă în visul altcuiva punea stăpânire pe fiecare fărâmă din mine, ameninţându-mă cu dezintegrarea. Totuşi, teama era intensificată continuu de o atracţie ciudată, de seducţia chipului din oglindă şi a glasului cu multe ecouri. Deşi nu-i vedeam chipul, vocea era îndeajuns ca să-l recunosc. Revoltată şi totodată contrariată că mă aflam prizonieră în visul lui, cu inima strânsă, l-am strigat. Un singur chip s-a întors. Restul oglinzilor au rămas indiferente la chemarea disperării. A urmat un zgomot îngrozitor, una câte una, aparenţele s-au spart, căzând într-un hău primordial, lăsând în urma imponderabilitatea tenebroasă şi o figură uimită. Cântecul s-a oprit… Limbile ceasului se întorceau frenetic. S-a ridicat şi fără un cuvânt s-a îndepărtat. Nu mai era visul lui, era al meu, din care el încerca să pretindă că vrea să evadeze. Cântecul a reînceput şi l-am urmat. Nu ştiu cât şi unde. Şi s-a tot dus…

Pentru c-am vrut sa aflu ce-i iubirea
Am descoperit in schimb dezamagirea
Si suferinta care nu mai moare
Iar biata, inima mea a aflat ce-nseamana “doare”.

Lumea ma tortureaza fara mila
De tot ce ma-inconjoara imi e sila
Nu vreau sa imi mai dau inima iar
Ca cineva sa mi-o friga pe jar.

Ce-a fost bun si curat in mine a murit
Acum eu ratacesc intr-un imens labirint
Vreau doar sa locuiesc intr-un castel intunecat
Alaturi de-un alt suflet spintecat.

Furtuni si uragane sa cada pe pamant
Sa-mi poata spala sufletul frant
Iar inima mea intunecata
De-un fulger sa fie strafulgerata
Sa iasa toata durerea din ea
Sa inceteze a mai suspina.

de departe părea foarte verde şi foarte adânc. ca o mare sau ca un somn. înăuntru era frig şi-ţi venea să plângi, ţinându-l de pereţi ca pe un cutremur intrat în casa greşită. şi se ţesea în jurul tău, cu modele mari şi moi, în care ai fi putut să cazi fără să mori. şi dacă te-ai fi pierdut, iar ar fi ţesut. alte modele, cu care să te îmbrace şi să te spele. şi mai erau oameni în el, pe care i-am răzuit cu linguriţa, pentru că îl pătau. după ce l-am obţinut în puritatea lui, după ce l-am privit în lumină cu capul în jos sau înclinat, după ce l-am examinat în transparenţă cât am putut, mi-am pus pelerina de soare şi am intrat. după o vreme, nu mai ştiam ce să fac. labirintul era beat şi se clătina ondulat. dacă voiai să-l duci la gură se vărsa pe tine şi-ţi răsturna şi setea, neatent. am realizat că mă ţineam cu amândouă mâinile de un dezechilibru iminent.

din când în când, îmi presăra în cale leagăne şi capcane. leagăne în care mă legănam şi adormeam, capcane în care mă prindeam şi mă zbăteam. de obicei rodeam câte-o bucată din mine, ca să mă eliberez. iar uneori mă ajuta şi el şi muşcam amândoi sârguincioşi, până dădeam de miez.

şi-am ajuns să fim tot mai dezordonaţi şi mai nepăsători, câteodată uitam să punem apă la flori şi să îi ajutăm pe melci la exerciţiile de statică. eram într-o dulce situaţie dramatică. ne-ar fi plăcut deja să avem servitori. noroc că ne-au mai întreţinut: natura, trecătorii, vechile cunoştinţe, gesturile reflexe, amintirile şi certurile constructive. devenise totul de o armonie apăsătoare. ne călcam mereu pe rădăcini şi picioare. şi eram aşa de obosiţi încât ascundeam unul de altul pachetele de biscuiţi. Aşa arăta el când era singur. Şi aşa arăta el când era emoţionat. Aşa arăta în vacanţă; deosebit de încrezut. plin de flori ca un veteran de război camuflat în propriile decoraţii. în fond, chiar luptase. de-asta şi creşteam pe el şi-i făceam cele mai frumoase dedicaţii. Aici nici nu vă mai spun ce se întâmplase pentru că este extrem de evident.Aici se făcuse o linişte foarte frumoasă, mai frumoasă ca un tort îmbrăcat în frac şi ornat cu limbi de pisică, dantele de frişcă, fireturi de ciocolată şi petale de mac. Aici stăteam şi ne uitam la cer, cu căştile de protecţie puse sub ceafă, căzuţi în şanţurile săpate-n mister. Iar acesta era labirintul de pluş, canişul posibil, proaspăt tuns, sufletul, văzut de sus, urechea internă cu tot cu muzica prinsă în ea, lucrurile care au dus în mijloc, o intrare într-un dedesubt, un ceas sau o hartă sau urma lăsată de-o gheată.

Foto : Amnesiacgirl

Un labirint, cunoaşterea de sine

Cu greu, găseşti ieşirea către soare

Tot mai puţini vorbesc cum se cuvine

Privind  la bunul simţ, vedem cum moare.

Exemple de urmat nu prea avem

S-au dus să facă altă lume bună

Rămaşi în întuneric ne zbătem

Orfani de înţelepciunea lor străbună

Mai ieri eram uniţi de-un tricolor

Şi-nţelegeam, rostul cu pălăria

O ridicam cu toţii într-un cor

Vedeam în noi, cum creşte România

Străbunii ne-au lasat mândria lor

 În pulberea cenuşii îmbălsămată

Câţi o mai văd ? la câţi le mai e dor ?

Şi cine o mai păstrează neschimbată ?

Pe zi ce trece, traiul e mai greu

Încet dar sigur, propagăm ecoul

Cei care ne conduc au mult tupeu

Iar noi ceilalţi le completăm tabloul

Avem puterea de-a schimba ceva

Ne trebuie curaj şi demnitate

Un semn venit de sus va releva

Conştiinţa de-a fi om în libertate.

Bre, io mă născui în București, da pe vremea cînd în oraș erau mai multe case decît blocuri… Și ai mei părinți și bunicii stăteau la curte, pe Labirint, undeva între Popa Nan și Hala Traian… Cam pe unde povestește Mircea – nu Baniciu cel pomenit de Anamaria, ci Vintilă- în a lui melodie. Oke.

Și ca orice om gospodar pe vremea aia (acu fro 40 și ceva de ani…), aveau și bunicii mei fel de fel de orătănii pîn curte. Cîteva găini, fro patru rațe, chiar și un curcan cu ale sale două curci, porumbei și iepuri… și io printre ele. Aveam cred fro 3 ani juma, poa 4, și-mi erau tare dragi iepurașii. Numa că într-o zi, unul din ei, mare si frumos, nu-ș ce și cum naiba făcu de-și prinse piciorul între două scînduri de la cușcă sau în plasa metalică din care era făcută, da atît se zmucise peste noapte, că-și rupsese și pielea și cred că și piciorul…
Plus că din alb, acu era juma roșu! Și ghinionul făcu ca io să ajung primul să-l vad și am fugit urlînd să-l chem iute pe bunic!

Care om milos, răbdător și înțelept fiind, îmi explică pe îndelete că bietul iepuraș nu mai are nici o șansă, pierdea sînge mult, că la doctor nu-l puteam duce – mde, nu se inventaseră cabinetele veterinare la oraș…- așa că trebuia sacrificat și scutit de chin…
Și că oricum trebuia curînd să ajungă în cuptor, că doar asta e rostul lui… Și că acu el trebuia să-i ia frumușel gîtul după ce-i aplică o lovitură zdravănă in cap!
Iar io -după smiorcăiala de rigoare- băiet inteligent nevoie mare fiind de mic, întelesăi cît de cît rostul trebilor astea…
Oke, zis și făcut, tăiat/belit iepure – n-am asistat la operație!- gătit cu măsline și vinișor cred, papa bun -aici nu pot să zic că nu m-am băgat…- burtica plină, că tare mult l-am iubit pe urecheat chiar și fript! hihihi

Eee… Și trecu oleacă de timp și-ntr-o dup-amiaz, nu-ș pe unde mă cocoțai io, da mult n-am stat cocoțat că m-am trezit pe jos, cu genunchiul belit zdravăn…
Și cu sîngele care deja îmi ajunsese la șosete, m-am dus și m-am așezat cuminte pe un scăunel în fața bucătăriei și am început să plîng!
Bunica dete alarma… aparu mama… Ce-ai pațit? Ce te doare? De ce plîngi? La care io, băiet diștept cu lecția parțial învățată, dar fără să-mi pot lua ochii de la sîngele care șiroia, îi spusăi că am căzut, că nu mă doare tare, da plîng pen că-mi pare rău că acu trebe să-mi taie gîtul!!!
Numa că să-i spună ea bunicului -în timpul ăsta arătînd o frumușeața de cucui în frunte- că nu mai trebe să-mi dea el una în cap, că m-am lovit singur!

Mde… Și asta făcu deliciul familiei și al vecinilor în ziua aia și timp de fro cîțiva ani dupa… Cînd spre alinarea tuturor loviturilor, cucuielor și juliturilor primeam doar „consolarea”: „ce te smiorcăi atîta, că nu-ți taie nime gîtul!”

Aproape uitasem de ea… De amintire. Cum de multe uităm.

Cred că iepuroiul ăla, genunchiul meu belit, spaima și acceptarea a ce credeam io ca avea să urmeze, îs primele lucruri care mi-au marcat memoria la vîrsta aia.
Da o să-ncerc să scormonesc adinc, poa mai găsesc ceva.

Și oricum, e oleacă împrospătată de mama, io-mi aminteam doar de bietul iepuroi, dar nu și de cucui…

Pentru mine, problemele de structură sentimentală au reprezentat întotdeauna o situaţie de-i importanţă enormă. Şi-am considerat mereu că psihologia în viaţa omului contează la fel de mult cum ar conta lumina în viaţa sa. E un lucru ce ne clădeşte şi ne structurează, reprezentând esenţa noastră.

Ştiu şi am crezut tot timpul în etapele dezvoltării umane, dar n-am ştiut niciodată cum e înainte să ajung acolo, ceeace mi se pare absolut firesc, nu ? Sunt cam prin mijlocul uneia dintre etape şi acum, că mi-am găsit metodele de exprimare care mi se potrivesc cel mai bine, rămâne să le dezvolt cât mai frumos, aşa cât să mă ajute în tot. Aşa cât să-mi susţină proiectele şi conceptele într-un mod benefic.

Îi cam dificil să trăieşti. Sincer. Cu mâna pe inimă. Adică de supravieţuit reuşeşte oricine, de trăit mai greu. Ai lucruri multe de făcut, prea multe vise de îndeplinit şi lucruri de realizat. Ai oameni de înfruntat de care să nu-ţi pese, de care să reuşeşti să nu-ţi pese ca să nu-ti afecteze viaţa într-un mod negativ.

Inevitabil şi într-un mod prielnic, probabil, pe parcursul vieţii întâlneşti oameni care-ţi schimbă viaţa, care nu te lasă să te plictiseşti, care ajung să aibe o importanţă extraordinară în dezvoltare, acomodare şi cunoaştere, o importanţă atât de mare încât poate ajunge să te distrugă, chiar şi involuntar.

Acum..ce-i greu e să-ţi dai seama fiecare om ce rol are în viaţa ta, să-ţi dai seama în ce mod trebuie să le permiţi altora să te influenţeze, indiferent că negativ sau pozitiv. Îi greu să-ţi stabileşti limitele, percepţiile şi să conştientizezi care din drumuri este cel mai potrivit pentru tine.

E ca şi când Dumnezeu ne-ar da drumul într-un labirint, legaţi la ochi şi neştiind nimic, cerându-ne să ajungem la capăt, asta înseamnă să trăieşti. Unii mor, alţii renunţă, alţi se resemnează şi se aşază în fund, alegând să-şi trăiască viaţa aşa, acolo, chiar dacă sunt conştienţi că va fi una de căcat (scuzaţi-mi expresia).

Dar locul ăla, capătul labirintului şi finalul finalurilor nu este cel mai important, nu-i obiectivul după care alergăm, n-ar trebui să fie. Ar trebui să fie drumul, florile de pe drum, copacii, ar trebui să cunoaştem şi să înţelegem drumul ca să ajungem să înţelegem finalul. Toţi ajungem la sfârşit, toti murim, nu? Dar nu învăţăm toţi, nu apreciem toţi.

Ironic e când ajungi la o anumită vârstă când te uiţi înapoi la adolescenţi şi la copii şi ţi se pare că tot ce fac îi absurd, ţi s epare că ei nu ştiu, ei nu văd şi nu înţeleg, când de fapt tu eşti ăla care nu înţelege, ăla care a uitat.

Atunci ştii că ai trăit degeaba.

Cine este aceasta Federatie ?

          Este vorba despre o comunitate de oameni preocupati de cercetari si actiuni spirituale in Italia, autointitulata si “Laboratorul pentru viitorul omenirii”. Aceasta federatie are si o Universitate denumita “Universitatea Intelepciunii” . Damanhurienii au creat de-a lungul timpului “Templele Omenirii”: Templul Albastru, Hala Apei, Hala Pamantului, Hala Metalelor, Labirintul, Hala Sferelor si Hala Oglinzilor.

          Asta se intampla intr-o calda seara de sambata (august 1978), cand un anume Oberto Airaudi, impreuna cu vreo 10 alti damanhurieni stateau in jurul focului, cand, la un moment dat pe cerul de deasupra dealului Vidracco s-a vazut o lumina puternica (era o uriasa stea cazatoare-aparitie f. rara) coborand foarte lent. In urma acestui impact au observat ca pe pamant au ramas urme de praf stelar. Au considerat aceasta intamplare ca pe un semn pozitiv si un moment propice pentru a incepe saparea unui tunel in munte, spre “inima Pamantului”, pentru a crea un contact sincronic, in vederea realizarii unui gen de templu care nu a mai existat decat acum cateva mii de ani sau mai mult …

          Totul a fost creat manual si cu puterea vointei desi tuturor celorlalti din vremea aceea li se parea un proiect irealizabil. La indemnul plin de vitalitate si de speranta al lui Oberto Airaudi referitor la acest plan de constructie, doi dintre ei s-au apucat atunci sa sape doar cu ajutorul unui ciocan si al unui pickhammer dar au reusit cu multa darzenie sa sape mai mult de 1 metru pana au venit si ceilalti sa-i ajute. Sapaturile au continuat cu grupuri care se succedau tot la 4 ore, timp de 15 zile, sapand non-stop. Pentru acestia a sapa in interiorul muntelui a fost ca si cum au “sapat” in ei insisi (introspectie-autocunoastere). Entuziasmul si importanta pe care o acordau acestui eveniment i-a facut sa le intareasca prietenia si cooperarea. I-a intarit placerea pentru activitatea de grup si gustul pentru “secret” deoarece la acea vreme nu aveau aprobarea sa faca excavatii intr-o zona care nu existau legi care sa controleze o astfel de constructie. Au creat prin sapaturi un coridor care parea la inceput ingust insa continuand cu darzenie au realizat o nisa in acel coridor pentru contactul cu Pamantul in momentele de practica meditativa. Pana in acel moment totul se facuse manual insa venise momentul de a achizitiona un ciocan electric, cu ajutorul caruia, din doua parti opuse, au inceput sa faca doua semicercuri.Totul a fost realizat cu calcule exacte iar momentul in care cele doua semicercuri s-au intalnit (realizand cercul) a fost pentru ei o “sarbatoare euforica”. In cadrul cavernei circulare create a inceput constructia peretilor interiori cu mortar plasat direct pe pamantul ud, iar anumite parti mai instabile ale coridorului au fost intarite cu ajutorul caramizilor. In final, a fost preparat mozaicul din piatra Luserna. Ca rasplata pentru aceasta lucrare terminata, acestor muncitori li s-au adus fructe din gradina si paine facuta in cuptor de lemne si au fost puse pe foc anumite ierburi . Acest spatiu creat a devenit Templul Albastru.

          “Templele Umanitatii” reprezinta niste “creuzete” ale artei, devotiunii si o pura dorinta de a cuceri noi teritorii spirituale si umane. La fel cum umanitatea continua sa evolueze si sa se transforme, si templele sunt intr-o continua reinnoire si dezvoltare. Ele nu sunt monumente ale trecutului ci un punct de intalnire dintre divinitate si dimensiunea umana pentru fiintele de azi, o “oglinda sacra” capabila sa reflecte lumina interioara a fiecarei fiinte si sa trimita un mesaj dinspre Pamant inspre Ceruri. Complexul de temple reprezinta doar 10% din dezvoltarea care urmeaza sa se realizeze in acest munte sacru. Dintr-o cariera abandonata se va folosi piatra pentru a construi o moderna catedrala in interiorul celor doua cratere din zona impadurita adiacenta zonei Templelor Umanitatii. Aceasta catedrala va fi dedicata artei si creativitatii umane. Apoi va fi construit un Teatru cu peste o mie de locuri, gazda tuturor aspectelor de creativitate umana si va fi dotata cu o minunata orga bisericeasca. Printre alte dotari care se vor realiza se numara : o biblioteca a textelor sacre si spirituale, spatii inovative dedicate artei si cercetarilor, un SPA si spatii pentru sanatate si bunastare. Un trenulet subteran va realiza legatura dintre zona actualelor temple si noua zona iar o “masinarie pe cablu” va transporta vizitatorii din satele vecine spre zona complexului.Toate aceste noi spatii vor fi acoperite de o cupola uriasa de sticla, gratie tehnologiei moderne. Toate zonele din imprejurimi vor fi imbogatite cu lucrari de arta, fapt care invita artistii din intreaga lume sa participle la realizarea acestui vis uimitor. Va fi un loc magic care va avea o influenta benefica asupra fiecarui vizitator, deoarece, la fel ca si Templele Umanitatii, si acest loc va fi amplasat pe un punct special de pe planeta : pe locul de intalnire al Liniilor Sincronice, care aduna energiile spirituale din intregul Univers.