Un aspect deosebit de important in mediul tranzactiilor cu valori mobiliare il constuie temperamentul traderului, modul in care stie sa isi domine emotiile. Asadar un profil adecvat sau mai bine zis de preferat al unu broker de succes este: personalitate rece, calculat, fara implicatii emotionale, disciplinat in gandire, stie sa incaseze pierderi si are curaj sa lase profiturile sa urce. Acesta este un “robot” de tranzactionat la bursa. S-a observat ca printer cei mai de success brokeri se afla cei mai disciplinati oameni sin u cei mai invatati. Nu conteaza cate scoli ai terminat, cate carti ai citit, cu cat de multi bani ai pornit ci doar mentalitatea cu care pornesti si curajul de a ramane rece in momentul incare trebuiesc luate hotarari obiective.

Este adevarat ca in momentul in care se tranzactioneaza pe piata emotiile isi fac aparitia mai ales daca trendul pe care il urmarim incepe sa descreasca vertiginos sau creste cu rapiditate. Doua dintre ele se manifesta conform personalitatii trederului respectiv si sunt cele mai grave: Panica si Lacomia.

O jumatate de an dupa ce banca americana Lehman Brothers s-a prabusit, criza financiara americana a devenit o criza a sistemului. Economistul britanic John Maynard Keynes spunea dupa criza mondiala din 1929 : “Capitalismul se bazeaza pe strania convingere ca niste oameni lipsiti de valoare si animati de motive egoiste, se pot ingriji de bunastarea generala”. Ceeace s-ar putea spune si despre situatia de astazi. Nu numai niste muncitori speriati de spectrul somajului, ci si multi oameni de stat, bancheri, manageri si experti financiari sunt profund clatinati in convingerile lor despre virtutile economiei de piata. Dupa noul presedinte american, “problema principala a capitalismului” ar fi ca e “o cultura in care unele persoane castiga enorm de multi bani punand intreaga economie ca miza la un joc de noroc”. Indignarea fata de acesti oameni, care pana acum un an erau sarbatoriti drept eroi, s-a raspandit pe tot globul. In America ei sunt numiti “prosti lacomi si nerusinati” (greedy and shameless bastards), in Franta managerii firmelor sunt luati ostateci de grevisti, Papa ii avertizeaza pe credinciosi “sa nu se impace cu ideea exploatarii oamenilor de alti oameni”.
Iar revista germana “Der Spiegel” (nr. 20 din 11 mai 2009), scrie ca tot mai multi isi pun acum cateva intrebari sfredelitoare : “Ce sistem este cel care poate fi dus pe marginea prapastiei de falimentul unei banci? Iar daca pofta de a castiga cat mai multi bani este cauza intregului colaps economic, poate sistemul functiona in continuare daca motorul lacomiei proprietarilor de fabrici, a managerilor lor, a bancilor este tinut in frau de catre stat? Daca nesatioasa ahtiere a catorva poate impinge societatea in criza in loc de a servi interesului public, atunci mai este legitima proprietatea privata? Ce sistem este cel in care statul fereste de ruina proprietatea privata prin sute de miliarde euro luati din punga contribuabilului? Ce fel de oameni politici mai sunt cei care au ingaduit si chiar au stimulat comportamentul afacerist al marilor banci? Si, in fine, ce democratie mai e si asta in care politicienii asteapta ca alegatorii sa-i sustina pentru a continua traficul de influenta (Lobbyism)?”. Intrebari suparatoare, care i-ar face pe elitistii romani atotstiutori de tipul Patapievici sa le aplice pe loc stampila de gandire bolsevica.
In continuare articolul amintit mai pune doua intrebari esentiale pentru relatia dintre stat si piata : “Cum putem salva capitalismul de sine insusi? In ce societate vrem in fond sa traim?”. Caci criza financiara a impins clasa politica occidentala intr-o criza ce este mai mult decat economica. Presedintele Germaniei, Horst Köhler, fost presedinte al FMI, nu se jeneaza sa declare ca modelul occidental al economiei de piata si al democratiei parlamentare este responsabil pentru faurirea acestui “monstru” ce este conglomeratul dintre politica si capitalul financiar si care a dus lumea aproape de ruina. Acestui capitalism trebuie sa i se puna deci intrebari stanjenitoare, carora la Washington li se da un altfel de raspuns decat la Peking, Moscova sau Berlin. Capitalismul american este in competitie cu capitalismul de cadre chinez, cu capitalismul de stat rusesc, cu cel social suedez, cu cel centralizat francez si cu capitalismul lui laisser-faire britanic.Fiecare dintre ele are insa un alt raspuns, in functie de cat de mare e interventia statului, cat de mult aport social si de cata democratie e nevoie, de cata rapacitate a bancilor este permisa.
Paul Krugman si Joseph Stiglitz, laureati ai premiului Nobel, sunt doi economisti americani preocupati de intrebarile ce framanta astazi omenirea. Krugman, profesor la Princeton University, sustinator al lui Obama in timpul campaniei electorale, recunoaste acum ca noua administratie este prea strans legata de interesele bancilor, prea captivata de “market mystique”. Aceasta se vede din insasi incercarea de a potoli criza cu ajutorul speculantilor bancari, pe seama contribuabililor, fara schimbarea sistemului financiar. Stiglitz, profesor la Columbia University, e convins ca si managerii sunt responsabili de criza, deoarece ei cred cu sfintenie in “forta de autocontrol a pietelor”. Si el critica planul lui Obama : “Asa zisul socialism american este cel care socializeaza pierderile si privatizeaza profiturile”. Iar Robert Shiller, profesor la Yale University, recunoaste in capitalismul contemporan “the animal spirit”, spiritul de turma ce, irational si necontrolabil, este permanent in goana dupa cat mai multi bani. Mana invizibila a pietii nu poate duce la ordine si buna stare generala, ci doar la crize si excese. Capitalismul este un foarte complicat mecanism, care nu poate functiona corect decat prin interventia statului.
Reflectiile acestor trei somitati ale gandirii economice contemporane, dar si ale altor ganditori occidentali, ii umplu de nervi pe talibanii dreptei neoconservatoare romanesti, ce nu inceteaza in editorialele lor sa “demaste” si sa “condamne cu tarie” orice reforma a capitalismului ce trebuie lasat sa zburde in deplina libertate. Credinta lor ca este etern capitalismul animalelor de prada (“predator capitalism”, “Raubtierkapitalismus”) se bazeaza pe unele semne ale depasirii crizei, inainte ca ea sa atinga un nivel grav. Fara sa se invatat nimic, se revine pur si simplu la sistemul anterior. Cercurile financiare au inceput deja sa-si reia practicile cunoscute, faurind la bursa “platforme alternative” (“dark pools”) in care banii se investesc la adapost de orice control. Apoi rapacitatea bancherilor, desvaluita de presa in lunile trecute, nu a scazut cu nimic. Kenneth Lewis, director general al lui Bank of America, salvata de fiasco datorita unui ajutor de 45 miliarde dolari din partea statului, declara acum o luna ca are drept tel platirea cat mai repede a datoriei, deoarece “apoi vom putea remunera la nivel normal cadrele de conducere ale bancii, restabilind sistemul de bonificari”. Adica castigurile de milioane de dolari ale speculantilor sunt ceva “normal”, iar practica lor trebuie restabilita cat mai repede.
In cartea aparuta la Paris “L’Argeant sans maitre” a lui Charles-Henri Filippi, fost pana recent patron al unei mari firme, se explica cum, in decursul secolelor, banii – ce odinioara erau un mijloc de emancipare, de iesire din starea de dependenta – au devenit o religie. Iar lacomia, “stimulent individual”, a devenit un veritabil “sistem de guvernare, baza institutionalizata a unei imbogatiri fara motiv real si fara o limita serioasa”. Si, trebuie recunoscut ca, cel putin in Europa, nu s-a luat pana acum nici o masura serioasa de stabilire prin lege a unei impozitari gradate a veniturilor, prin care sa se limiteze nivelul indecent al castigurilor unor categorii privilegiate. Pofta de imbogatire ocoleste toate obstacolele, ceeace ii face pe unii analisti sa vada deja la orizont riscul viitoarei crize. Suntem pedepsiti deci sa trecem din criza in criza, una mai grava ca cealalta, cu consecinte suportate in totalitate de tarile cele mai sarace, de paturile cele mai nevoiase.

29 mai 1954. La hotelul Bilderberg din Osterbeek, Olanda, s-au intalnit, la invitatia catorva initiatori,  printre care printul Bernhard al Olandei si David Rokefeller, mai multi oameni de afaceri, politicieni si bancheri, cu scopul declarat de a analiza evolutia statelor lumii in conditiile complicate ramase in urma razboiului. Participantii au hotarat ca intalnirile sa aiba loc in continuare, anual, sub denumirea:  “Grupul Bilderberg”, dupa numele hotelului in care se desfasurase prima reuniune. Secretul absolut care a inconjurat, de atunci, toate reuniunile, participarea unor personalitati detinatoare ale puterii politice si financiare mondiale, paza stricta asigurata reuniunilor de politie si armata, forte aeriene si navale, au determinat, mai ales din partea presei, crearea de diverse scenarii. Unii denumesc grupul : “Guvernul Mondial”, altii spun ca importanta deciziilor acestuia depaseste de departe pe cea a deciziilor grupului celor 8 lideri ai tarilor cele mai industrializate -G8-, etc.etc.

In aceste zile a avut loc, la hotelul de cinci stele Nafsika Astir Palace de la Vouliagmeni-Grecia, a 57-a reuniune a grupului. Un ziarist, Daniel Estulin, pretinde ca are informatii potrivit carora subiectul principal a fost desfasurarea actualei crize in doua variante: “o criza prelungita si agonizanta, care va aduce lumii decenii de stagnare, declin si saracie…sau o criza intensa, dar scurta, care pregateste drumul spre o NOUA ORDINE ECONOMICA MONDIALA, cu reducerea suveranitatii nationale, dar mai eficienta”. 

Mi se pare ca ideea unei noi ordini economice mondiale, care nu poate fi separata de o NOUA ORDINE POLITICA,  a inceput sa se faca simtita din mai multe directii. A inceput sa se inteleaga ca actuala ordine politico-economica mondiala functioneaza defectuos si ca, in chiar constructia sa,  se afla germenii bolilor care o pot distruge, iar acesti germeni sunt, in primul rand, lacomia, lipsa de scrupule, coruptia, etc. care gasesc in regulile asa numitei economii libere un camp favorabil de actiune, ceea ce noi am simtit din plin in Romania.  Reactiile la aceasta situatie sunt diferite. Un exemplu este aparitia, cu succes, in Franta, a NPA ( Nouveau Parti Anticapitaliste -Noul Partid Anticapitalist) al  lui Olivier Besancenot, ale carui solutii sunt, cu siguranta, la antipodul celor, cu caracter de limitare, cred, a libertatii din sistem,  pe care le-ar fi putut discuta Grupul Bilderberg. Sigur este, insa, ca, pe o cale pe care nu o putem analiza acum, “haosul”, bine organizat, existent in economia mondiala, mai ales in sistemul bancar, trebuie controlat, trebuie facut ceva pentru armonizarea intereselor celor de la putere cu interesele celor multi si care, pana la urma, platesc totul. Solutiile trebuie gasite cat mai este timp iar viteza de reactie a statelor, a grupurilor statale de interese, va masura inteligenta politicienilor. Intarzierea, ezitarile, miopia politica, pot avea consecinte incalculabile, ca, de exemplu, solutii de extrema cum pot fi cele promovate de dl. Olivier Besancenot.

Trăim într-o lume modernă îndepărtată într-o asemenea măsura de proiectul ei originar încât modul nostru de a înţelege ce e bine şi ce e rău a suferit o răsturnare radicală.

Cultura modernă, cel puţin, redefineşte cele şapte păcate capitale drept şapte virtuţi fermecătoare.

Trufia: în muzică, în sport, afacer, îi ridicăm în slăvi pe învingători, iar cei care ştiu să-şi scoată cât mai zgomotos meritele în evidenţă se bucură de o publicitate cu atât mai intensă. Ne fălim cu medaliile noastre, îi răsplătim regeşte pe campioni şi citim cărţi manageriale concepute după modelele lui Machiavelli şi al lui Attila Hunul.

Invidia: Întreaga industrie publicitară este clădită pe principiul stimulării invidiei faţă de colegi, sau vecini, în ideea că tot ceea ce au ei mi se cuvine şi mie.

Mânia: Mânia trebuie asumată şi exprimată, ne sfătuiesc psihanaliştii. Grupurile de dezbatere, talk-show-urile fără perdea, întrunirile consiliilor locale, confruntările politice ne oferă multiple ocazii de a o face.

Avariţia: Motorul economic al naţiunii şi, de altfel, al lumii întregi funcţionează alimentat cu sentimentul constant de nemulţumire care îl motivează pe consumator să-şi dorească din ce în ce mai mult şi mai multe.

Lenea: Găseşte plaja ideală undeva pe o insulă, pensionează-te cât mai devreme, relaxează-te, ia-o mai încet, simte-te bine – aceasta este, printre altele, visul american. (şi român acum)

Lăcomia: Pe an ce trece, porţile supradimensionate de băuturi răcoritoare, cartofi pai, laolaltă cu taliile pe care se  depun, devin tot mai mari.

Necurăţia: De la majoretele profesioniste pâna la dansatoarele lascive din videoclipurile difuzate pe MTV, pofta trupească este ubicuă în America modernă, şi nu numai, fiind totodată, cea mai profitabilă industrie de pe internet.

Un fior de groază străbate pământul în urma tentativelor noastre de a-l înlocui pe Dumnezeu, plasându-ne, în schimb, pe noi înşine în centrul atenţiei.

Ioan 6:70-71

Isus le-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac.” Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul; căci el avea să-L vândă: el, unul din cei doisprezece.

Prelucrare după o predică a lui Ionuţ Benea – Biserica Speranţa, Cluj Napoca

Ne plac poveştile de succes care vorbesc despre transformarea în bine a unei persoane. Un om rău, o lepră a societăţii, un depravat, un ratat, un demon – are un moment de luciditate când îşi analizează viaţa şi decide să îşi schimbe drumul. Un om fără speranţă de a se mai integra în societate se întâlneşte cu Hristos, iar transformarea deplină îl face un binefăcător al societăţii. Un Saul rău şi crud îl întâlneşte pe drumul Damascului pe Isus Hristos şi devine apostolul neamurilor pe care le ura şi le dispreţuia ca reprezetant al celei mai rigide secte iudaice – fariseismul. Ne place să credem că şi pentru noi mai există speranţă pentru mai bine şi mai sfânt.

Dar oare cum privim un proces invers? Cum privim un bun, integru, altruist când cade în hăurile dezastrului personal? Cum îl privim când pasiunile îi doboară raţiunea? Cum îi vedem transformarea din rău în mai rău? Cum privim transformare unui sfânt în demon? Este posibil aşa ceva? Se întâmplă peste noapte?

Iuda a fost omul care a trădat. Evangheliştii îl amintesc foarte rapid, o scurtă consemnare istorică, ca şi cum ar dori să îi uite şi amintirea lui. Pentru că odată cu amintirea lui, îşi amintesc că cineva dintre ei a trădat. Putea fi oricare. Dar a fost Iuda Iscarioteanul.

Iuda a fost cu Iisus mai bine de trei ani. A văzut tot ce era de văzut: puterea lui Iisus, bunătatea Lui, dragostea pentru Dumnezeu Tatăl şi pentru oameni, autoritatea cu care acesta vorbea, semnele şi minunile pe care Le-a făcut. I-a văzut inima în profunzime: dorinţa de a plăcea Tatălui, transparenţa gândurilor, zâmbetul, înţelepciunea, rugăciunile, durerile. Şi totuşi…l-a vândut.

De ce a căzut Iuda Iscarioteanul? Şi care sunt treptele transformării din ucenic în demon?

Prima treaptă a căderii este faptul că Iuda a acceptat în viaţa lui un cui al Satanei: lăcomia. Evanghelistul Ioan consemnează că Iuda avea obiceiul să mai ia din punga/fondul comun/ă a grupului bani – Ioan 12:6. Cu siguranţă aceste mici lipsuri s-au repetat şi au fost cunoscute de unii dintre ucenici, chiar dacă nu s-a vorbit deschis despre ele. Iuda ştia că Iisus – care cunoştea inimile oamenilor, trebuie să îi ştie şi micile lui ,,afaceri necurate.”

A doua treaptă a căderii o vedem în faptul că Iuda a ignorat harul pe care Iisus Hristos i l-a acordat, manifestat în cadrul potrivit -grupul ucenicilor şi prezenţă Sa personală- pentru a se pocăi. Domnul ar fi trebuit să îl ia deoparte şi să îl avertizeze cu privire la slăbiciunea pe care o avea pentru bani. Apoi ar fi trebuit să îl sancţioneze. E paradoxal că nu a făcut lucrul acesta. Asta, deoarece apostolii nu au consemnat o astfel de discuţie particulară sau publică cu Iuda în această privinţă. E paradoxal ca Dumnezeu să ştie păcatele tale, dar să te tolereze pentru pocăinţă. Asta nu înseamnă că El nu le vede. Nici că le acceptă. Apostolul Pavel surprinde acest har pe care Dumnezeu îl acordă fiecăruia dintre noi în următoarele cuvinte: ,,Şi crezi tu, omule, …că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:3-4). Alte referinţe: Ps. 50:21; Ecl. 8:11; Isaia 57:11b.

A treia treaptă a căderii lui Iuda se observă în faptul că a tolerat păcatul în inima lui până ce aceasta s-a împietrit. Iuda a predicat Evanghelia, a vindecat bolnavi, a scos demoni. Dar a ajuns în cele din urmă să devină el însuşi un demon. Dacă la început inima lui mai tresălta de durere când săvârşea o fărădelege, cu timpul conştiinţa lui a devenit de piatră. Un bătrân indian compara conştiinţa cu un triunghi cu vârfuri ascuţite care se învârte în craniul unui om. La fiecare păcat triunghiul se învârte şi provoacă dureri. Dar odată cu trecerea timpului şi cu învârtirea tot mai deasă a triunghiului, vârfurile se tocesc şi durerea devine suportabilă, chiar obişnuită şi nebăgată în seamă.

Iisus a încercat să trezească conştiinţa lui Iuda când i-a întins la Cina cea de Taină din odaia de sus bucata de pâine. Acest gest avea în sine un mesaj:,,Mai este şansă Iuda. Eu Însumi Mă dau pentru tine.” Mesajul a continuat şi în Grădina Ghetsimani, când Iisus i-a spus: ,,Prietene!”. Acestea erau semnale de iubire. Iuda le-a ignorat constant, deoarece păcatul făcuse inima lui ca o stâncă. Pentru el nu mai era cale de întoarcere.

Ultima treaptă a căderii lui Iuda au fost aşteptările neîmplinite. Iuda a fost dezamăgit de Iisus Hristos. El s-a simţit trădat, de aceea a trădat. Nu a avut nici o remuşcare când a făcut asta, deoarece tocmai în acea zi au fost trădate toate aşteptările şi pretenţiile lui. Coborâseră Muntele Măslinilor în aclamarea unei mari mulţimi din poporul adunat pentru sărbători la Ierusalim, şi în loc să focalizeze poporul pentru o răscoală masivă împotriva regimului din ţară, Iisus a plans. Doar atât a putut face bărbatul acesta puternic, aclamat de mulţimi şi venerat de atâţia? Acele lacrimi ale lui Iisus au fost marea dezamăgire a lui Iuda. Sacrificase atâta timp, fusese alături de el prin praful Palestinei şi pe dealurile Galileii, în bărcile care miroseau a peşte, iar acum totul a avut un final diferit de pretenţiile lui Iuda. ,,Trădarea” naşte trădare. Am să îl vând.

Satan a profitat de slăbiciunea lui Iuda pentru bani şi printr-un gând subtil a ajuns să îl posedeze. A ,,pedalat” pe punctul slab al lui Iuda Iscarioteanul şi l-a învins.

Aşa este păcatul. Este ca un belciug – o verigă – pusă în nasul unui animal, bou, spre exemplu. Odată ce ai pus această verigă în nasul lui, poţi să îl stăpâneşti foarte uşor, deoarece poţi introduce în acea verigă o bârnă cu un cârlig la capăt, iar animalul, oricât de puternic ar fi, trebuie să te asculte. Păcatul ne face vulnerabili dacă îl lăsăm să îşi facă cuib în viaţa noastră.

Iuda l-a vândut pe Hristos Iisus. L-a trădat. L-a aruncat în mâinile celor ce îi doreau moartea. Dar nu s-a mai putut pocăi. Nu a mai putut găsi în Iisus Hristos puterea de pocăinţă, ca şi Petru. Ca un ultim gest al disperării s-a sinucis. Şi totuşi…mai exista HAR.

Dar eu? Dar tu?