A trecut ceva timp de când nu am scris,  povestea s- a întrerupt, dar parcă ar trebui să continuu.

Se lăsa seara peste munţi şi era cazul să tot mergem. Din faţa cabanei  Floare de Colţ pleca cel mai haios alai de nuntă. Pe maşina gigant a mirilor se vedea afişul cu proaspăt căsătoriţi, iar zgomotul zăngănelelor atârnate de maşină abia se făcea auzit, acoperit fiind de huruitul huidumei care se lupta cu drumul stâncos. În rest nici ţipenie, nicio creatură în jur şi nici nu a mai apărut nimeni. Era cel mai tare alai de nuntă pe care l-am văzut vreodată şi nu cred că voi mai vedea curând unul, care să îmi placă la fel de mult!

Din întuneric, la un moment dat, a început să  sclipească ceva. Luna se lăsase peste lacul Bolboci, iar lumina ei reflectată peste luciul apei, ieşea parcă din adâncuri.  Aruncate pe cer se vedeau stele, nori umbroşi ieşeau din munţi, pierzându-se, mai apoi, între alţi munţi. Ocolim lacul,  trecem pe sub cheile Tătarului  şi mergem tot înainte ca pionierii.Nu mai era mult până la hotel.

Hotelul era în renovare, aşa că am făcut echilibristică cu bagajele până la o uşă,  ne-am aruncat genţile pe acolo,  ca mai apoi să intrăm, cu mâinile în buzunar, pe alta. Am recuperat bagajele şi am urcat. Cu excepţia fetei de la recepţie cu care ne-am conversat la cazare, hotelul părea gol, numai noi ce mişunam pe acolo. Cu siguraţă pe nivelul la care ne-am cazat eram singuri, aşa că,  lăsând uşile larg deschise, ne-am foit dintr-o cameră în alta fără stres. Eram veseloşi şi, implicit, puţin  (doar puţin!)  gălăgioşi, aşa că un hotel “pentru liniştea noastră” pica perfect.

A doua zi urma să dăm  curs invitaţiei Ginuţei la ciorba de potroace.  M-am îmbarcat în maşină cu proaspăta mireasă şi am tot mers. Atât monstrul cu patru roţi, cât şi şoferiţa-  dădeau din pinteni peste coclauri fără nicio sinchiseală.După ce trecem prin Cheile Tătarului, ocolim lacul Bolboci, parcurgem acelaşi drum spectaculos în care nuanţele de verde, auriu, gri  şi albastrul cerului se amestecau spectaculos. Era o zi figuros-luminoasă, chiar dacă, în depărtare, un cer negricios, aducător de ploaie, poate chiar de iarnă, ameninţa Omul Bucegilor.

Hă, hă, hi, hi,cu  poveşti şi impresii de cu o zi înainte, am ajuns la Floare de Colţ. Ginuţa ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi cu “mânca-v-ar mama”, o întâmpinare din aceea sinceră şi plină de căldură, fără formalism de umplutură, care îţi umple sufletul.  Înăuntru călduţ şi bine. Gazdele reaşezaseră mesele mai puţin oficial, ca atunci când aşteaptă turişti, iar atmosfera era cald -primitoare. Cald fiindcă focul ardea vârtos, primitoare, fiindcă  Ginuţa şi Ginel se comportau astfel sinceri şi cu mare bucurie.

Ne-am aşezat la poveşti. Ginuţa are pentru fiecare suvenir din perete câte o poveste, la fel şi pentru fotografiile spectaculoase de iarnă cu muntele înzăpezit, cu Sfinxul troienit, frumos aşezate deasupra sobei. Ginel spune zeci de poveşti despre munte şi cu peripeţii pe care viaţa in munte le oferise. Le începea pe toate şi nu reuşeşte să termine vreuna din cauza limbuţiei noastre şi a nenumăratelor întreruperi. La fiecare întrebare şi întrerupere vine, ca argument, cu o nouă poveste… Oamenii ăştia doi mi-au intrat la suflet! Pentru ei muntele şi vieţuitoarele de acolo sunt mai mult decât mediul lor de viaţă, sunt personaje vii, fiecare purtând o poveste în spate. Vorbesc cu atâta pasiune despre Bucegi, Sfinx, Babe, Om, drumurile dintre munţi, încât te-ai îndrăgosti de toate acestea fără a le vedea vreodată, doar ascultându-i pe cei doi.

Fără a ne opri de la  porţia de poveşti, am continuat cu porţia de mâncare la fel de savuroasă. De fapt, gustoasă de-a binelea. Am început cu o ciorbă, nu de potroace, ci de porcuşor, bună- bună, acrişoară, cu multe legume şi grohăitorul tăiat bucăţele mici, cât să încapă în lingură.  Am ras castronul de ciorbă fără a scoate prea multe cuvinte. Poate doar grohăieli, similare cu ale animalului aflat acum în farfurie, venite din plăcerea de a mă îndopa cu papa cea bună! Au venit sarmalele. Nu am putut să zic că nu mai pot, nici nu m-am limitat la una singură, ci am preferat să îmi mai desfac cureaua puţin. La final mi-am dat seama că exista un ingredient aparte care făcea mâncarea aşa bună, poate cea mai bună mâncare pe care o poţi găsi în vârf de munte: mult suflet.

A urmat o nouă rundă de poveşti,  între timp au venit doi călători. Se pare că cine trece pragul odată la Floare de Colţ se tot întoarce. Unul dintre turişti părea un alt prieten venit în vârf de munte pentru minunatul cuplu şi pentru mâncărica lor bună. Ginuţa a povestit cu entuziasm despre experienţa de a fi naşă, am mai comentat o vreme. A venit timpul să cam plecăm. Prietenii mei nu îşi puteau găsi nişte naşi mai buni, nişte români, mai români de atât.

Locul acesta este miraculos.Oamenii sunt deosebiţi. Deasupra lacului Bolboci, curcubeul ce se ridicase îmi confirma  şi le ura prietenilor mei casă de piatră.

Vedere de la Costila

Tocmai m-am intors de la Padina si nu-mi revin din euforie. O sa devin obsedata de melodia “Tara mea cu ochi frumosi”.

Venind dinspre Targoviste, am cotit stanga dincolo de Moroieni, noaptea pe intuneric. Pe masura ce inaintam spre Sanatoriu, padurea arata din ce in ce mai spectaculos in lumina farurilor, dezvelind un covoras de frunze maronii, stranse de ploaie si uscate de vant. Copaci maronii, galbui, aurii isi lasau umbra pe drumul de asfalt gaunos. Dupa ce treci de sanatoriu asfaltul ramane in urma , aparand un drum forestier,  si tot ce vezi sunt copacii. Mai intai, pe o bucata de cativa kilometri foioasele isi lasa  umbra jucausa si increngata pe drum, aruncand lenes cate o frunza. Mai apoi apar brazii. Pe intuneric se vad niste tulpini drepte, nu cred ca mi s-a parut, mai drepte decat stalpii de electricitate insirate de-a lungul drumului. Sunt gigantici, drepti, iar sub acoperisul pe care il formeza intunericul pare mai intuneric, iar negrul mai negru si cu toate astea eu nu mi-am putut infrana zambetul de satisfactie si uimire tot drumul. Traseul afost din ce in ce mai intortocheat pana sus, iar noaptea nu ne prea lasa sa vedem dincolo de brazii aliniati pe margine. Brazii aceia inalti si drepti! La un moment dat prietena mea a oprit la lacul Bolboci, incercand sa il lumineze cu farurile. Era foarte incantata, imi tot repetase ca o sa imi placa, vom inconjura lacul. Atunci noaptea, mai mult ii simteam intinderea, decat sa o cuprind cu ochii. Abia a doua zi am vazut de ce era ea atat de incantata!

Lacul Bolboci este o intindere de apa, imprejmuita  de jur imprejur de munti, iar la poalele lor  verdele brazilor se apleaca peste apa care are o culoare de verde intens. Al brazilor.

De la coada lacului Bolboci (unde intraseram in rezervatia nationala Bucegi) am mai mers pret de 10-15 minute si am vazut un colos arginitiu care se ridica chiar in fata noastra. Eram la Cheile Tatarului.  Apropiindu-te ai senzatia ca te vei opri in colosul albicios, dar drumeagul curge lin pe sub stanca, serpuind. De abia pe zi am vazut ca stanca nu era singura minunatie de la Cheile Tatarului.Venind dinspre Padina poti sa vezi si un parau care curge curat chiar la muchia stancii, in unele locuri chiar opintindu-se in ea si sadindu-si salas. Inainte ca apa sa isi mute cursul din stanga drumului, pe langa stanca mai domoala ce strajuieste cheile, se formeaza o cascada micuta. Micuta si limpede, ca o antiteza a stancii masive ce o gazduieste la poale.  In stanca cea mai impresionanta este o grota circulara care patrunde adanc in munte. Am tot mers pana am ajuns la Padina.

A doua zi ne-am pornit spre Babele. Gratie masinii de teren si a abilitatii prietenei mele de a topai pe munti cu 4×4, ne-am urcat in gigantul pe patru roti si ne-am pornit la drum. Nu spun cata adrenaliana s-a ridicat in vene cand, aproape de Babele uriasul era inclinat la aproape 90 de grade si totusi urca pe stanci. Ma cam vedeam cu roatele in sus. Si masina si pe mine…Dar am tot mers.

Am trecut pe la Cheile Tatarului, oprind la acea cascada, am incojurat lacul Bolboci, parasim drumul forestier si continuam urcusul. Pe masura ce avansezi (kilometri de traseu si prea putini metri in altitudine), brazii raman in urma iar in fata ti se deschide un peisaj de-a dreptul incredibil, mai ales acum toamna.  Intre padurea de conifere si stanca, crestele muntilor sunt acoperite cu un covor de iarba scurta, care poarta auriul toamnei.  Ici-colo cate un palc de jnepeni pateaza acel intins galben, iar masivul inclinat este presarat cu pietroaie in forme dubioase.

amurg la Costila

Langa Babe, cu Sfinxul in fata traiesc doi oameni deosebiti: Ginuta si Ginel. Cabana in care locuiesc se numeste Floare de Colt, dar sunt aproape sigura ca toata lumea ii stiu pe nume. La intrarea in cabanuta lor, mica, cocheta si mai ales impodobita cu meticulozitate si rabdare de Ginuta cu flora muntelui, exista un afis “Tinuta obligatorie”. M-a umflat rasul la mesaj si analizand “tinuta”: bocancii.  Macarea Ginutei a fost geniala. Ciorbica buna si calda mi-a picat la suflet. Apoi Ginel a condimentat discutia cu povestiri de munte, Ginuta ne-a povestit cum a luat jepenii cuib cu cuib si i-a sadit.  M-am simtit grozav.  Sunt de 35 de ani in munti si nu se plang. Ginuta povesteste cu drag cum se trezeste si vede Babele si Sfinxul in fiecare dimineata. Ginel isi aminteste de cum zapada i-a acoperit casuta. Printre povestirile de munte a fost pomenit si Catalin.  Eu l-am numit drept Catalin-omul muntilor.

Asfintit la Babele

Catalin e o legenda in partea locului.Despre el se povesteste in multe feluri. Unii vorbesc despre succesul lui la femei. Altii  lauda puterea lui fizica. Cica, de curand, la etatea lui, a rupt un bat pe care il folosesc ciobanii, doar cu bratele, deasupra capului.  S-o fi batut si cu ursul… Un localnic (din putinii de la Babele) ne-a confirmat “e chiar o legenda mosul in muntii astia.”

Catalin- omul muntilor

Am urcat la Catalin, la statie. Catalin are peste 70 de ani dupa cum spun unii, dar n-ai zice. Ne intampina cu glume. Are o voce joasa, dar adanca si rade.  Dupa o viata la statia meteo, muntele e casa lui.

Urcusul nostru se opreste la Costila. Incerc sa fac poze, dar vantul imi muta mana. tocmai acea vantoasa si soarele spre apus ne-a scurtat sederea. Ne-am inapoiat la Floare de Colt unde Ginuta ne astepta cu niste carnaciori gustosi si jumari crontanoase. Am rontait putin ( era prea bun sa refuzi!) si ne-am intors spre Padina. Din nou noapte.