Después de ver esta peli me quedé pensando en lo siguiente: ¿cómo rayos es que los directores dominicanos siguen haciendo tanta basura y no piensan un poco más lejos y hacen al menos el intento con una peli de esta magnitud?. Es lamentable.

4 Luni, 3 Saptamâni si 2 Sile (4 Months, 3 Weeks and 2 Days) se desarrolla en Rumanía en la década de los 80. Dos amigas (Anamaria Marinca y Laura Vasiliu) viven en una especie de Pensión Universitaria con otras amigas y llevan el mismo tipo de vida que sus compañeras. Una de ellas está embarazada y ha decidido abortar para continuar los estudios, cosa que en la Rumanía de entonces era un delito de lo más grave. Logran contactar con un individuo que le practicará el aborto a cambio de una suma de dinero que aún no tienen disponible. Aún así proceden lo pactado y es entonces donde el destino les jugará una muy mala pasada y las cosas no les saldrán tan bien como lo planificaron.

Una tremenda fotografía enfocada en mostrar la crudeza y la tristeza que de por si la peli ya trae impresa. Una genial dirección de Cristian Mungiu.

And now for something completely different.

The film 4 Months, 3 Weeks, and 2 Days, directed by Cristian Mungiu, takes place in 1987, one of the final years of the Nicolae Ceauşescu era in Communist Romania.  The film follows a young woman as she helps her friend have an illegal abortion.  The film’s title refers to the latest a fetus can be carried to term before an abortion can be performed.

It’s a superb, stark drama about life in part about life under Communist rule in Romania at the time and focuses solely on the struggle of Otilia (an amazing performance by Anamaria Marinca) helping her friend through the many obstacles to get this illegal and dangerous procedure done.

It’s a difficult film to discuss because it’s such an emotional journey and Mungiu fully plunges the viewer into that journey with the characters.  The camera sits as an observer to the events and just places itself in the room and watches the drama unfold.  There are no smash cuts or close ups of any sort.  The camera just gently sits there for long, arduous takes and walks along beside Otilia with long, complex shots.  The camera is filled with an ugly grey and in a sense its almost suffocating in the circumstances of the film.

What Mungiu has crafted here is a film where the film totally lies in the audience as observer and constantly manipulates and plays with the viewer through every scene.  During one dinner scene as Otilia must be forced to attend her boyfriend’s parents’ dinner party, the camera rests at the end of the table with Otilia framed perfectly in the middle as the guests on both sides continue their pointless conversations about politics, life, education, whatever.  The audience grows restless as the scene just draws on and on with no cuts and no movement whatsoever.  We are stuck there with Otilia.  The audience is made to feel the restlessness that Otilia must be feeling.  It’s a scene that any one of us could have experienced.  That feeling of being in a place that’s so casual and so light and airy when you’ve just come from or just experienced something heavy or going through something that no one else in that room could understand.  You want to scream but it just wouldn’t be appropriate.  Being so far removed from the events in front of you as another part of you is just gliding along, going through the motions of actually being there.

As this scene shows, this is not a pleasant film to sit through.  But it’s a vital one and an amazing piece of filmmaking.  It’s a film that sits with you deep in your gut and doesn’t let go.  It’s a film that really makes you feel as if you’ve experienced something even when you’re just sitting in your comfy chair at home.   Mungiu creates a complete aura of filmmaking reality.  Otherwise mundane scenes are part of his tapestry in building agitation and unease.  He uses the camera and the amazing performances contained herein to recreate a reality that is so unsettling.

Now, on the issue of what side this film ends on in the great debate over a woman’s right to choose, the film straddles a line and never puts itself into the middle of that issue.  There is nothing good about what happens in the film and every character becomes compromised in every way possible.  Mungiu merely presents a story of great struggle and emotional heartache.  It’s an issue with no clear side and the film illustrates this to a great extent.  The lingering shot of the fetus on the floor is, in itself, both explicit and tells the audience a thousand different things.  The dangers of the procedure are explicated thoroughly in the scene with the doctor and what he demands in exchange for doing the procedure is chilling.

However, Gabita’s (Laura Vasiliu) circumstances around her pregnancy are never alluded to.  The father is unknown, why she is seeking the abortion is unknown, every single aspect beforehand is shrouded and only just barely hinted at.  This creates little sympathy for Gabita’s character as she often is infuriatingly forgetful or absentminded throughout the film.  Our sympathies are with Otilia and her worries for her friend, of getting caught, what could happen, her deeply unsettled feelings as we track her throughout her day.

The film, in the end, deals in crushing realism.  There is no discernable soundtrack and the film runs almost silent throughout.  It is the sounds of Romania and the simple, real, sparse dialogue that echoes throughout. Mungiu settles the audience as he does the camera in an unblinking fashion on the journey of this woman through an experience that will undoubtedly stay with her.  Mungiu attempts to recreate this feeling in the viewer, a feeling that may never leave you.  The last shot is one of simplistic elegance and cuts to black and credits, in complete silence.  It is a filmmaker breaking away from the audience, pushing you back into your own world in a stupor.

This is an amazing masterwork of filmmaking.  Anyone interested in the pure experience that a film can bring about, should see this amazing, emotionally devastating work.  What Mungiu creates with what seems like so little is an amazing work of social commentary that both tells a captivating story about life in such a specific time and place while putting the audience in that character’s emotional journey.  An incredible film.

Regia: Cristian Mungiu

Interpreti: Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov, Alex Potocean, Luminita Gheorghiu

Romania 2007

L’impressione che si ha guardando 4 mesi 3 settimane e 2 giorni è che, nelle mani di un regista degno di tale nome, la scelta estetica vada oltre il puro gusto artistico e diventi una linea etica attraverso la quale si può marcare un’opinione pur non interferendo apertamente nello svolgimento della storia. Mungiu è riuscito a girare un film dove si tratta un argomento facilmente soggetto a giudizi moralistici come l’aborto – in questo caso clandestino – senza che questo assuma un ruolo psicologicamente centrale e descrivendolo per ciò che è nella vita quotidiana di chi, spinto dalla necessità, è costretto ad agire senza permettersi di pensare ad altro se non alla propria sopravvivenza.

Il film, ambientato nella Bucarest del 1987 – poco prima della caduta del regime di Ceauşescu – racconta una giornata di due studentesse ventenni: Gabjta che deve abortire e la sua amica Otilia che si è presa l’onere di aiutarla in tutto e per tutto. Fin dalla stessa decisione dell’unità di tempo il regista ci accompagna in un universo cinematografico che perde la sua dimensione di spettacolo. Mungiu ci riporta ad una coscienza quasi documentarista che, con le debite e ovvie differenze, può ricordare la corrente neorealista: la camera pedina le due attrici alle spalle, si privilegia l’inquadratura fissa e il piano sequenza e la messa in quadro trasforma lo spettatore in una spia solidale e silenziosa.

La storia procede con spontaneità seguendo le vicissitudini di una giornata comune che diventa speciale come solo la quotidianità può essere; Gabjta sa che deve abortire, è ferma nella sua decisione, ma come notiamo fin dall’inizio, è incapace di organizzarsi, di vivere quest’esperienza come dovrebbe un’adulta: la sua decisione ci appare come spinta più da un innato istinto di sopravvivenza che da una vera e propria consapevolezza di ciò che sta accadendo. La sua è una figura spiccatamente infantile che si presenta a volte tanto innocente da sembrare quasi sciocca e che, nel corso della pellicola, non subisce alcun cambiamento. Otilia, invece, è un personaggio adulto, maturo, in grado di barcamenarsi con sangue freddo nelle più svariate circostanze. Durante il film, acquisendo una maggiore consapevolezza della società che la circonda e finendo poi per percepire come le esistenze che le ruotano intorno non abbiano altri legami oltre quelli guidati dall’utilitarismo e di come la vita sia, prima di tutto, una battaglia per il quotidiano che deve essere combattuta in uno spettrale silenzio.

In questo senso, facendo riferimento anche all’intenzione del regista, che ha sottolineato più volte come la pellicola voglia, innanzitutto, essere uno spaccato di vita dell’epoca, potremmo considerare Otilia la vera e propria protagonista del film.

Le difficoltà superate durante la giornata, da quella di trovare una stanza d’albergo all’abuso sessuale che Otilia subisce per far abortire Gabjta, o la cena a casa del fidanzato, dove, mediante un lungo piano-sequenza, si ritrae il pregiudizio verso le estrazioni sociali più basse, fino all’epilogo crudo e straziante del feto riverso nel bagno e della cena al ristorante ricordano le peripezie di Ladri di biciclette. Vi si ritrova, in questa coppia di amiche, la stessa infanzia perduta, l’attaccamento alla vita, la volontà di ritrarre un’intensa giornata che non ha niente di ciò che lo straordinario cinematografico ci ha abituato a vedere ma un qualcosa di comune in un tempo storico non propriamente favorevole, infine la stessa sensazione percepita di assistere col fiato sospeso ad un racconto che non conosciamo ma ci sembra di vivere come parte di noi. L’aborto, conseguentemente, pur costituendo il motore scatenante della pellicola, finisce per rimanere ciò che deve essere: uno dei tanti aspetti della vita umana che, indipendentemente dalle opinioni personali, inutili in questo caso, può esserci come no.

4 mesi 3 settimane e 2 giorni è l’esempio che le cinematografie europee marginali possono essere capaci di grandi slanci e, soprattutto, l’occasione per scoprire e riscoprire un popolo che molti conoscono solo attraverso gli occhi di un fascismo neppure più tanto latente.

Monia

Babelor,

Cu riscul (pe care mi-l asum) de a îmi pune lumea în cap, povestesc următoarele:

Tocmai am văzut un film numit 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, de Cristian Mungiu. Filmul a luat Palme D’or la Cannes în 2007. Mare film, cică.

Prima dată am încercat să mă uit la el acum câteva luni, dar l-am oprit după vreo 20 de minute, pentru că mă plictisea. Astăzi mi-am zis „hai să-i mai dau o şansă, că e urât afară şi n-am ce să fac”.

Şi l-am pus. Ba chiar m-am uitat până la sfârşit, deşi am stat cu ochii pe ceas tot timpul.

A fost cam aşa:

Prima scenă: Anul 1987. Două fete într-o cameră de cămin. Una dintre fete îi tot cere celeilalte câte ceva: săpun, pastile, ţigări, etc. Deducem că fata A, Găbiţa (Laura Vasiliu), este dependentă de fata B, Otilia (Anamaria Marinca). Doar că regizorul ne spune asta cu insistenţă, că poate suntem boi sau vaci şi nu pricepem. Ceea ce într-un film american s-ar fi zis într-o propoziţie şi un schimb de priviri, durează la noi vreo cinci minute. Dar ok, suntem un popor latin, poate că suntem mai înceţi, nu? Buuun. Se termină scena cu Otilia ieşind din cameră şi intrând în sala de duşuri din cămin. Unde, minune mare, este apă caldă. Minune foarte mare, pentru că este iarna lui 1987, dar fetele au totuşi apă caldă, cumva, de undeva. Eu n-am avut în 87, dar poate că acolo la cămin este o centrală mai bună, că cumva fetele au şi căldură. Iarăşi, eu în 87 n-aveam nici aşa ceva, stăteam cu două pulovăre pe mine. Dar trecem peste asta. Au loc nişte schimburi de replici, Otilia iese din cămin, se duce undeva, se duce apoi altundeva, în cele din urmă se întâlneşte cu prietenul ei la universitate, bănuiesc. Adică într-o clădire care este o universitate (de chimie, aflăm mai târziu). Urmează alt schimb de replici…

A, de ce zic schimb de replici şi nu dialog, mă întrebaţi? Simplu: pentru că ce se întâmplă nu este un dialog, ci un schimb de replici. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la film şi veţi înţelege. Unii actori nu procesează informaţia pe care o primesc, adică replica rostită de partenerul de joc. Ăla zice, de exemplu, ceva de genul „X mi-a propus să facem schimb de tabere, adică ea să meargă la Pârâul Rece şi noi în locul ei la Costineşti”. „Când?” întreabă Otilia. Partenerul ei de joc nu se gândeşte. Are replica învăţată, deci o spune ca din pistol: „Păi în loc de treişpe-optişpe o să mergem pe douăşunu-douăşase”. Acum este rândul Otiliei să vorbească fără să gândească, adică fără să proceseze informaţia: „Asta înseamnă că eu trebuie să stau o săptămână la ai mei, şi nu am nici un chef”.

Şi stau să mă întreb: ea are capul calendar? Nu trebuie mai întâi să se gândească, să îşi amintească ce, cum, când? Ştie toate datele astea pe dinafară? Cum? De ce?

A, ca să nu mai spun că actorii vorbesc prea repede, mult prea repede, cum nu vorbeşte nimeni vreodată. Nu mereu, dar des, prea des.

Mergem mai departe. Cum-necum, povestea este următoarea: Găbiţa trebuie să facă un avort, la negru, bineînţeles, şi Otilia se ocupă de detalii. Ajunge (Otilia) undeva unde se întâlneşte cu domnul Bebe, jucat mişto de Vlad Ivanov. Scenă: Otilia şi domnul Bebe în maşină. Ceva dialog, ne dăm seama că domnul Bebe este un tip scârbos şi neplăcut. Ok. Scena din maşină serveşte, aşadar, la definirea caracterului „Domnul Bebe”. Establishing the character, în engleză. Ok, teoretic am bifat asta, dar în următoarea scenă domnul Bebe o ceartă pe maică-sa, o babă cam de vârsta mea. A doua definire a caracterului, identică cu prima. Urmează o a treia definire a caracterului, într-o cameră de hotel, în care aflăm, iată, pentru a treia oară, că domnul Bebe este un tip scârbos şi neplăcut. Mersi mult, domnule Mungiu, dar înţelesesem din prima. În fine, tragere de timp.

Urmează câteva scene bune, pe care le duce Vlad Ivanov, şi în care nici fetele nu joacă prost. Doar că tot farmecul dispare când domnul Bebe anunţă că nu îi face avortul Găbiţei decât dacă amândouă fetele se fut cu el. Nasol, mda, sigur. Scârba se transformă în nehotărâre, apoi Găbiţa zice da, şi în cele din urmă şi Otilia acceptă.

Ei, şi pe mine filmul m-a pierdut definitiv aici. De ce acceptă Otilia? Nu mi se explică, şi în cazul ăsta am nevoie de o explicaţie. Disperarea Găbiţei nu îmi ajunge. Nu înţeleg poate şi din cauză că sistemul meu valoric nu îmi permite să înţeleg. Nu pot. Nici în ruptul capului. Şi ea de ce poate? De ce se sacrifică pentru prietena ei? De ce aşa? Problema este, repet, poate numai a mea personală, poate că cineva este în stare să îmi explice acordul Otiliei la viol. Aştept provincia, ca să zic aşa.

Filmul continuă cumva, ele se fut cu ăla, ceea ce nu vedem, ăla pleacă, ele se ceartă puţin, Otilia pleacă şi ea, fiind invitată la serbarea zilei de naştere a mamei prietenului ei. Acolo, petrecere – o scenă care funcţionează o vreme, toţi vorbind în jurul Otiliei, ea nefăcând nimic, uitându-se la ceilalţi, zâmbind uneori un zâmbet vag – ok, am înţeles, este vorba despre singurătatea ei în mijlocul acelei societăţi; dar scena este din păcate mult prea lungă, treci de momentul în care te simţi jenată de prezenţa Otiliei printre ceilalţi şi începi să te plictiseşti. Iarăşi tragere de timp, aş spune.

După care Otilia se ceartă cu prietenul ei – şi din nou actorii nu par să se asculte unul pe altul ci doar să îşi turuie replicile. Poate că s-au gândit prea mult la timing, nu ştiu, dialogul în sine este bine scris şi plauzibil, dar m-a lăsat întrucâtva rece.

… Şi în cele din urmă Otilia pleacă, se întoarce la hotel, Găbiţa a avortat, obiectul este în baie, pe jos, Otilia îl bagă într-o geantă şi merge cu el la un bloc, undeva departe, îl aruncă într-o ghenă, se întoarce, Găbiţa o aşteaptă în restaurantul hotelului, Otilia îi cere să nu mai vorbească niciodată despre ziua care tocmai s-a terminat, fetele beau o apă minerală şi cam asta-i tot.

Ar trebui să trag o concluzie, nu? Păi atunci s-o trag.

Merge. Filmul merge. Te lasă cu o senzaţie neplăcută, ceea ce şi-a şi propus, de altfel. Pe planul ăsta merge.

Dar performanţa actorilor (îl exclud pe Ivanov) fluctuează. Uneori sunt buni, alteori sunt proşti. Scenele cu Marinca şi prietenul ei (Alexandru Potocean) sunt clar sub restul, şi vina pare să fie a lui Potocean. Fetele vorbesc prea repede şi ascultă prea puţin. Rar îşi punctuează jocul cu câte o pauză, şi când o fac, timingul este slab, mai ales la Laura Vasiliu.

Cam atât.

Aştept alte păreri.

Pupăciuni,

Rhetta

That’s the exact duration of time that Gabriela (Laura Vasiliu) has been pregnant when we stumble into her life in a shabby dorm in some Romanian town firmly in the iron grip of Nicolai Ceausescu’s oppressive rule. Abortion is illegal, while a fifth month termination invites an even harsher sentence. Everything from cigarettes to mint to cosmetics must be procured on the black market, even necessities like cooking gas, sugar and meat are heavily rationed, it’s impossible to go anywhere without an ID, the streets are uniformly bleak by day and night, people in any position of privilege exploit their powers and the state impinges on individual lives in a multitude of ways.

It is in this claustrophobic atmosphere that Gabriela’s friend Otilia (Anamaria Marinca) bravely steps up to assist her roommate in getting the job done and goes about organising things she’s scarcely capable of handling. Through the course of a few hours, both girls are exposed to the worst horrors everyday life could possibly throw up. Cristian Mungiu’s ‘4 Months 3 Weeks and 2 Days’ isn’t a tale of transformation and personal growth as ‘The Lives of Others’ (set in Communist East Germany), which offers cathartic closure for the protagonists. It’s a scathing, in-your-face account of the crushing impact that the combined forces of totalitarianism and patriarchy have on the lives of two young girls.

Mungiu throws us right into their precarious situation by stripping his film of all embellishments. The only gimmick he employs (if you can even call it that) is to keep the narrative starkly realistic, with excruciatingly long shots (no close-ups, mind you), maximum use of natural light and hand-held camera, absence of background music and extraordinarily authentic performances. He chooses Otilia as the central figure in his plot and doggedly follows her through all the disturbing events she must face to help out a friend who’s basically cowardly and self-centred. Gabriela leaves Otilia to do everything for her – procure a hotel room after she’s bungled the booking, fetch the abortionist (curiously named Mr. Bebe) even though he’s specifically asked her to come in person, and even borrow some money from her boyfriend Adi to help fund the procedure. Worse, she lies about the exact state of her pregnancy and leaves them both vulnerable to Bebe’s exploitation.

In the middle of this mess, Otilia must visit Adi’s house for his mother’s birthday party — he’s as self-absorbed and insensitive as her friend and determined to test her loyalty. Mungiu sadistically places the camera at the table in this supposed scene of revelry with a bunch of rude, garrulous people who’re thoroughly oblivious to the plight of the poor girl numbly sitting through this ordeal. The scene is exactly seven-and-a-half minutes long and it goes on, relentlessly, without a single cut as they make stodgy conversation around things like different ways of cooking potatoes and the good old days. An absolute masterstroke to drive home Otilia’s anxiety and helplessness.

‘4 Months 3 Weeks 2 Days’ ends as abruptly as it opens, in the middle of a conversation. There’s no polished finish, nor pat resolution. It’s ‘cinema as an experience’ at its best. A few hours of unbearable tension that you must live through with the characters and come as close to touching their lives as it is possible for an audience to do through the artificial medium of the screen. I watched the film twice, back-to-back and interestingly, even though I knew what was to happen, the second viewing was just as thrilling, depressing and engrossing as the first.

Surprisingly, while ‘4 Months 3 Weeks and 2 Days’ won the Palm D’Or at Cannes, it didn’t even get an Oscar nomination, and while ‘Counterfeiters’ which won the Best Foreign Language Film award is wonderful, I’m afraid it isn’t quite in the same class. Perhaps the wise old men of the Oscar committee decided they’d done their bit by applauding the voice of the former Communist bloc last year with ‘The Lives of Others’.

The Holocaust, on the other hand, they never can get enough of, can they?

Deepa Deosthalee

Its not a story we see often but interesting and the Cinematography was great. B-

Un film del 2008, regia di Francesco Munzi, con Sandra Ceccarelli / Aurélien Recoing / Stefano Cassetti / Laura Vasiliu. Prodotto da 01 Distribution (100min)

Drammatico

Silvana, moglie di un industriale di provincia, si convince che la giovane domestica rumena, Maria, sia responsabile della sparizione di un paio di orecchini preziosi nella propria casa. Senza prove e contro la volontà del marito e della figlia, la donna decide di licenziare la giovane che finisce così col chiedere aiuto al suo ex fidanzato, appena uscito di galera. L’uomo organizza una rapina alla villa della famiglia che ha licenziato la ragazza e chiede aiuto al suo compagno di malefatte e a suo fratello minore.

Profondo nord. Una moglie ricca e depressa (Sandra Ceccarelli) sospetta che la domestica rumena (Laura Vasiliu, protagonista di 4 mesi, 3 settimane e 2 giorni) le abbia rubato gli orecchini di perle. Lo dice al marito, un annoiato uomo d’affari che la tradisce con una ragazza più giovane. Il marito abbozza, in fondo disinteressato, ma alla fine, nonostante la contrarietà della figlia adolescente, la famiglia caccia la domestica dalla lussuosa villa in cui vive. La giovane accusata del furto cerca un posto in cui stare: all’inizio va da alcune conoscenti rumene, per poi decidersi ad andare dal suo ex, lasciato qualche tempo prima. Il giovane, anche lui rumeno, vive in una casa di ringhiera abitata solo da immigrati e campa facendo furti assieme a un tossico, un povero disperato, un italiano emarginato. Una villa da ricchi, un abitato fatiscente, campi rom, strade, brutte fabbriche, città fredde (Torino).

Spaccato della Padania secondo Francesco Munzi. Tetra, come la fotografia che fa da efficace sfondo a Il resto della notte, scontro tra poveracci e benestanti, tra ricchi infelici – infelicissimi – e vecchie e nuove marginalità. Rumeni con tossici, con ricettatori, con spacciatori. Italiani, stranieri, poco importa. Quello che a Munzi interessa non è certo il tema dell’immigrazione. E non è neppure prendere la parte di nessuno. Quello che gli interessa è parlare del nuovo conflitto sociale con i suoi protagonisti. E il finale, da “western” in fuori campo, chiarisce senza alcun dubbio le ragioni del regista. Non ci sono vincitori e vinti, non ci sono i cattivi e i buoni, ma questa incomprensione reciproca tra gruppi contrapposti la pagheremo tutti. I personaggi si muovono in uno scenario desolante, in cui nulla sembra aver senso, tutto sembra aver perso valore. La famiglia italiana con i soldi è raccapricciante, triste, da abolire per decreto legge. Mentre la povertà rende cattivi, spinge alla lotta per la sopravvivenza.

Come nei film di Bresson, in cui gli emarginati non sono carini né gentili. Ma esseri umani, magari con più desideri, affetti, slanci e rabbie di quegli insetti nell’ambra che dovrebbero essere le persone “per bene”. Nel suo sguardo radicale, Munzi – giustamente – se ne frega del politically correct di ogni colore e specie. Per questo la storia è credibile, con buona pace de Il manifesto che ha rimproverato al regista di mostrare i rumeni che rubano. Non è questo il punto, perché ruba anche il povero italiano cocainomane, un derelitto della società che dalla vita non ha tirato su niente di buono. È interessante invece che si incontrino le disperazioni autoctone con quelle nuove. Viene in mente, appunto, Bresson, e vengono in mente anche i fratelli Dardenne, perché quello del regista è uno spaccato di tristezza, in cui i personaggi sono il prodotto di un ambiente amorfo, brutto. E se proprio dobbiamo parlare di categorie sociali, allora qualche speranza è in mano ai giovani, sempre che riescano a sopravvivere. Stilisticamente molto compatto, molto riuscito, il lavoro di Munzi è però un po’ “telefonato” per quanto riguarda la trama e le storie che inquadra. Sono gli ambienti, più che le singole vicende, a trasmettere il senso del lavoro. Quindi, come nei film dei Dardenne in cui spesso il contesto urbano è protagonista, il film di Munzi vince quando mostra, mentre risente una certa fatica di sceneggiatura nel mettere in fila queste tante storie, forse troppe, forse non imperdibili. La forza del film non è la trama, non sono i personaggi. La forza del film è riprendere il qui ed ora di questa nera notte italiana, in cui si muovono Mercedes piene di angoscia o esseri umani senza alcuna speranza.

Il resto della notte, di Francesco Munzi, Italia, 2008, 100 minuti

Cast: Sandra Ceccarelli, Aurélien Recoing, Stefano Cassetti, Laura Vasiliu, Victor Cosma, Constantin Lupescu, Valentina Cervi, Susy Laude, Teresa Acerbis.

Distribuzione 01 Distribution

Uscita: Cannes 2008, 11 giugno 2008 (cinema)

Nu am putut respira bine aproape tot filmul. Desi am pornit in directia cinematografului hotarata sa il analizez cat se poate de rational, nu am putut sa imi incetinesc bataile inimii sau sa nu ma simt terorizata. Asta pentru ca de la inceput m-am vazut pe mine acolo, acum 20 de ani, traind in locul oricareia dintre cele doua fete, Otilia (Anamaria Marinca) si Gabita (Laura Vasiliu).

M-am intrebat:

As fi avut curajul sa apelez la un necunoscut in cazul unui avort ilegal?

As fi putut sa risc si sa pierd atat de mult pentru a ajuta o prietena?

Filmul nu este despre avort. Nu pentru mine, in orice caz! Avortul face parte din poveste, e un motoras, dar nimic mai mult. Nu se discuta o problema morala, nu este nici pro-avort, nici contra-avort. E despre oameni in timpul comunismului, care fac si ei ce pot pentru a isi acorda iluzia unei libertati.

Cele doua fete lupta pentru dreptul de a-si continua viata asa cum isi doresc ele. In mod paradoxal, cea insarcinata, Gabita, este si cea care lupta cel mai putin pentru aceasta intrerupere de sarcina. Cea care isi da mai putin interesul. Cea care accepta sacrificii imense din partea prietenei ei si da la schimb un simplu “mersi”, in loc sa isi ceara iertare. Otilia cea curajoasa este un personaj diametral opus fata de naiva ei prietena.

Otilia este cea care preia initiativa, care umbla singura noaptea pe strazi cu un fetus in geanta, cea care face rezervare la hotel, se cearta cu receptionerele artagoase, cea care face rost de bani sau care ofera altceva in locul banilor-lipsa si cea care il aduce pe villain in scena.

Personajul negativ este Domnul Bebe (ce ironie a numelui!). Sau oare este personaj negativ? Stiu ca atunci cand a intrat in “scena” am simtit de la inceput ca il voi detesta. Dar oare un om care “faciliteaza” avorturile poate fi altfel decat transant, plin de tupeu, obsedat de detalii, suparat cand cerintele lui nu sunt indeplinite?

O spune DL Bebe (Vlad Ivanov) himself: “Pe mine ma aresteaza primul, eu o sa fiu condamnat pentru omor”. Atunci il putem condamna pe acest “adaptat “ la regim ca face tot ce poate pentru a-si salva propria piele? Daca ar fi vorba doar de aceasta dorinta de a nu fi arestat, atunci poate mi-ar putea fi chiar simpatic. Dar Vlad Ivanov il joaca intr-o asemenea maniera, incat simti ceva tarandu-ti-se sub piele. Eu una l-am vazut libidinos, schimbator, cu doua fete. Dar un personaj incredibil, jucat la perfectiune, care te face sa-l urasti cu pasiune.

Una din scenele cele mai interesante este cea de la o aniversare. Adi, iubitul Otiliei, un aparent “Fat-Frumos” care se pregateste sa fie medic, o santajeaza emotional pe fata sa vina la ziua mamei lui (jucata de minunata Luminita Gheorghiu din “Moartea Domnului Lazarescu”). Si sa-i cumpere si gladiole! Iar Otilia, fidela cuvantului dat, reuseste sa strecoare si aceasta petrecere in “programul” ei pentru acea seara.

Experienta se dovedeste a fi benefica pentru ea: ii deschide ochii, ii arata de fapt ce fel de relatie are. Atata timp cat ea apare la bairam fiind tulburata profund, iar el ii reproseaza ca a uitat gladiolele, puteti sa va dati si voi seama.

Scena banchetului este “graitoare” mai ales pentru ca toti am trait-o. Cand am mers la rubedenii in camere minuscule, inghesuiti in jurul unei mese, stand pe scaunele si taburete. Eu una simteam ca timpul se dilata in acele momente, ca este o suferinta mult prea mare de suportat: zgomotul, agitatia, discutiile politice… Iar o fata care traieste o trauma emotionala profunda, cu atat mai mult are o expresie de disperare absoluta.

Mie mi-a placut impartialitatea filmului, constructia asemanatoare cu un film documentar, mi-a placut ca Mungiu nu judeca pe nimeni, nu condamna, nu ridica in slavi. Eu am ales sa fiu de partea Otiliei si sa o dispretuiesc pe Gabita pentru slabiciunea ei. Otilia este genul de personaj care nu are cum sa nu te atinga. Filmul este construit in jurul ei.

In timpul scenelor filmate cu camera de mana, noaptea, prin Bucuresti, am avut senzatia ca ma aflu in spatele ei. Era intuneric, frig, camera tremura iar putinele luminite se vedeau slabe, in fata. Am avut senzatia ca nu am nicio scapare de acolo. Am avut senzatia ca nici ea nu are nicio scapare. Si poate asa si este. Sau a fost atunci.

As vrea sa mai vorbesc si despre controversele iscate pe marginea filmului.

Scena cu fetusul pe podeaua din baie nu mi s-a parut exagerata. Mi s-a parut integrata in contextul filmului ca intreg. Ma intreb de ce nu sar catolicii si atunci cand se sfarteca oameni in Saw?

Am mai citit un comunicat de presa al Asociatiei Provita Media care sustine ca “protejeaza” copiii. Folosind cuvinte “extrem de originale” (uratenie sufleteasca) si limbaj pompos, ei spun ca eroinele filmului “n-au nici o tresarire sufleteasca ce ar putea sa le opreasca de la avort. Pentru asta, ele sunt de acord sa se lase violate si nu se linistesc pana cand fatul de patru luni nu este scos afara din pantecele acelei tinere fete. Actiunea avortarii acestui copil, care se desfasoara de-a lungul întregului film, este redata ca o simpla operatie medicala. Autorii filmului, cu un cinism maxim, dau imaginea copilului ucis pe mozaicul unei bai de hotel, iar aruncarea lui la tomberon are încarcatura unui happy end.”

Puritanismul lives on, indoctrinarile la fel, exista oameni care inca mai au curajul sa vorbeasca despre valori morale in timp ce ei sunt cei mai mari ipocriti. As vrea sa le transmit ca filmul nu spune ca e bine sa avortezi, asta te lasa sa decizi singur, dupa vizionare.

Si as mai vrea sa-i intreb: ei considera ca un copil nascut in bratele unei tinere care nu are cu ce sa-l hraneasca, e data afara de la facultate, nu poate sa se angajeze si il creste intr-o camaruta undeva, pentru ca alta optiune nu are, ei considera ca acest copil ar creste normal si fericit???

Concluzie: Nu m-am dus sa il vad pentru Palmierul de Aur sau orice alta distinctie sau pentru ca au existat scene care au indignat Vaticanul. M-am dus fara sa citesc cronici in prealabil, fara sa am vreo asteptare, fie ea buna sau rea. Duceti-va si voi sa il vedeti si judecati singuri!

Que una película trate el tema del aborto ilegal no es ninguna novedad y así es fácil que nos vengan a la memoria títulos como “Un asunto de mujeres” (1988) de Claude Chabrol o “El secreto de Vera Drake” (2004) de Mike Leigh. En ambas cintas el protagonismo de la historia recaía en las mujeres (Isabelle Huppert e Imelda Staunton respectivamente) que llevaban a cabo las interrupciones de embarazo. Tanto en un caso como en otro, la falta de dinero abocaba a dichas mujeres a esa práctica perseguida por la ley. Marie (Isabelle Huppert) mantenía a su familia en la difícil Francia ocupada de la Segunda Guerra Mundial y Vera (Imelda Staunton) aportaba unas libras extras para su modesta y humilde familia en el Londres de los años 50. Tal vez la diferencia entre ambas radique en el hecho de que Vera despertaba la ternura del espectador, mientras que la fría ambición de Marie conseguía todo lo contrario.

En “4 meses, 3 semanas y 2 días” (2007), Cristian Mungiu parece que también utiliza el tema del aborto ilegal, pero creo que sólo lo toma como pretexto para contarnos lo que es vivir bajo el yugo del miedo y de la falta de libertad de una dictadura. Además, introduce una novedad, puesto que el peso de la historia no descansará sobre quien practica el aborto o sobre la joven que no desea el embarazo, sino que lo hará sobre la amiga de esta última.

Otilia (una estupenda Anamaria Marinca) y Gabita (Laura Vasiliu) son dos jóvenes estudiantes universitarias que comparten habitación en una residencia de Bucarest. Gabita se ha quedado embarazada, pero abortar es ilegal en la comunista Rumanía de Ceaucescu. Una amiga común les recomienda los servicios del Sr. Bebe que, a cambio de una suma considerable de dinero, “solucionará” el problema de Gabita. Otilia reservará una habitación en un hotel, acabará de reunir el dinero, contactará con el Sr. Bebe y lo llevará hasta la habitación 206 donde Gabita les espera. A partir de aquí la vida de ambas jóvenes (sobre todo la de Otilia) dará un giro radical.

Mungiu no da concesiones de ningún tipo y nos muestra una historia dura (durísima) donde el espectador se verá asaltado por una serie de imágenes (creo que algunas de ellas son innesariamente atroces) ante las que es imposible no retorcerse en la silla. El aborto de Gabita no es lo más desolador que se narra en la película, lo terrible es el marco de opresión y terror que rodea a dicho acto.

Rodada en gran parte cámara en mano (por ello se le ha llegado a comparar con los hermanos Dardenne), la película tiene un cierto regusto documental que magnifica el realismo que se trasmite en cada fotograma. Tampoco se hace uso de ninguna BSO (si exceptuamos la música que suena durante la boda que se está celebrando en el hotel y que funciona a modo de contrapunto) y lo único que escuchamos es el sonido de la ciudad o el de la desesperación que destilan cada una de las palabras de sus protagonistas.

Bucarest aparece como una fría y gris ciudad en la que Otilia se enfrentará (sin paliativos) a la crueldad en todos sus aspectos y será ella (sin comerlo ni beberlo) la que acarreará con las consecuencias del embarazo no deseado de su amiga. No solamente deberá “contentar” a un Sr. Bebe que no está conforme con la cantidad de dinero que las jóvenes han conseguido, sino que también será la encargada de deshacerse del feto lo que la llevará a un angustioso periplo (que pone los pelos de punta a cualquiera) por las oscuras calles de la ciudad.

En esta línea es interesante destacar la excelente escena en la que Otilia debe dejar a Gabita en el hotel (a la espera de que las prácticas del Sr. Bebe causen efecto y con el miedo a una posible hemorragia) para acudir a la fiesta de cumpleaños de la madre de Adi (su novio) y donde su desolación contrasta con la alegría que reina en la casa.

Mungiu, además, consigue crear una constante tensión expectante en varios momentos del film con la que mantiene la atención del espectador y así, por ejemplo, durante los primeros 30 minutos de la película no tenemos ni idea de lo que va a suceder. Hábilmente el director emplea esos 30 minutos para mostrarnos esa Rumanía sumida en una feroz dictadura comunista en la que los coches son todos iguales, en la que las residencias de estudiantes más parecen un albergue para indigentes donde hay que recurrir al estraperlo para comprar una simple pastilla de jabón o un paquete de cigarrillos, en la que abortar un feto de cuatro meses está tipificado por la ley como un asesinato, en la que se vive codo a codo con el miedo.

A pesar de que existen algunos cabos sueltos (demasiado obvios para que sean errores del director) de los que no acabo de entender su finalidad, la premiadísima “4 meses, 3 semanas y 2 días” (Palma de Oro en Cannes 2007, Gran Premio FIPRESCI a la Mejor Película del año en el Festival de San Sebastián 2007 y Premios Europa a la Mejor Película y al Mejor Director 2007) es un film que vale muy mucho la pena no perderse.

Trailer

Para ver la ficha de la película pinchad aquí

Briony     

Nu, lūk, aizgāja rokas kaut ko beidzot uzrakstīt. Grūti, jā.

Ja mēs atmetīsim visus šos akcentus, interpretācijas un kaut kādu patērētāja vai kultūrcitātus meklējoša pārgudrinieka pieeju – “4 mēneši” ir viennozīmīgi labākais kinodarbs pēdējos desmit gados, un es to saku vispār bez jebkādām šaubām. Ja mēs runājam par šo filmu kā kino kā tādu. Jo ieciklēties te var uz daudz ko. Kaut vai, teiksim, izdarīt pieņēmumu, ka režisors Mundžu ir iekļāvies zināmā rumāņu postneohiperreālisma jaunajās radīcijās (sk. te jau atreferēto “The Death Of Mr. Lazarescu”), ka šeit ir mēģinājums iet tumšākajās fon Trīra pēdās (kad Trīrs būs spējīgs uzņemt kaut ko tādu, kā Mundžu scēna pie pusdienu galda – tad par to varētu pat parunāt), ka šeit ir 90-o gada eksperimenti postsovoka ķinīti (“Mazā Vera” ir tuvākā un precīzākā asociācija)… Vai arī, ka filma izraisa no sākuma neizpratni, pēc tam aukstu abstrahēšanos …

To, ka šajā filmā absolūti nekas nenotiek nejauši, saproti tikai pēc beigu titriem, kad viss šajā emocionāli patiešām ļoti sarežģītajā lego nostājas savās vietās un atnāk apjausma, ka tā arī vajag, un režisora ietekmes ir jāmeklē pavisam kur citur (teksim – Polaņskis?!)

Filma izraisa no sākuma neizpratni, pēc tam aukstu abstrahēšanos – līdz tam brīdim, kad pēkšņi iestājas neizskaidrojama panika. “4 mēneši” nav filma par abortu problēmu Čaušesku laika Rumānijā (pats režisors pat ne sevišķi uzsver šo galveno sižetisko tēmu) – tas viss ir tikai setings. Ielas pilnas ar sniegu un dubļiem, birokrātiska un naidīga ārpasaule, apzināts un neapzināts cilvēku ļaunums – tā ir absolūta mašinērija, kas atšķirībā no Kafkas fantasmagoriskās nosacītības šeit ir brutāli reāla. Filma ir neaprakstāmi un neizsakāmi brutāla katrā sekundē, pie tam atšķirībā no citām lieliskām filmām, tā nebūt nav pašpietiekama bez skatītāja elektriskajā krēslā; skatītājs ir pēdējā un noslēdzošā detaļa. Jā, kā “Dejotājā tumsā”. Tikai paskatieties, kāda aiza šķir Mundžu no “Dogmas”.

Šeit ir līdz pēdējam milimetram noslīpēta ļoti bagātīga kinovaloda. Attēla un skaņas mijiedarbība pēdējā trešdaļa rada tieši to, kas tika gaidīts trpat vai vismazāk. Paniku. Paniku. Paniku.

in 2008 martcore says
afigkino++

This Romanian abortion thriller by Cristian Mungiu is an effective thriller that meanders too much for its own good and leaving a bit too many things vague while showcasing the trial and tribulations to getting an illegal abortion.
The film feels gritty and real and captures the times of Romania very well in 1987. We get plenty of subtle hints of the control in the country and become very aware of the consequences of the actions that take place if they are caught. The two lead actresses do a very affective job as we fully believe the conflicted struggles of Otilia (Anamaria Marinca) helping her roommate Gabita (Laura Vasiliu) go through with her abortion.
We are thrown right into these characters lives as we get a glimpse of the black market and dorm life of a Romanian student and the comradely that many of these people posses working together to get around the system. We receive little to no back story while we follow Otilia setting up the plans and following the precautions to do prepare for the act in question.
The viewer is left to assume motives for much of the film, which never really comes out and says what it wants you to think. This can be a very good thing, and I applaud the filmmakers for not taking us viewers intelligence for granted, but at the same time there are a few things left too open and with little evidence only allowing us viewers to grossly speculate the cause of certain reactions and emotion.
Both of the female leads bring some excellent work to the table, easily capturing the mystery, interest, and fear in taking the courses of action that they have to take. They both tell so much with their faces and the disgust and pain flowing through them just bounds off the screen.
The other main player in all of this is Mr. Bebe, played with subtle menace by Vlad Ivanov who you can never get a very good read on as the “doctor” who performs the abortion.
What really hurts this film is the extended and dragged out takes that bring absolutely nothing to the table other than to let the director and actors show off that they can do something in one take. I understand budget and time probably lent to the use of single one takes and long shots, and that is fine, and I am a major fan of impressive feats with a one take. The film is actually assembled from very few shots with minimal cuts, but what bothered me were a couple of lingering takes that had no point, and a dinner table extended take that kills the momentum of the movie right before the finale. I mean just grinds it to a halt, and everything that we get out of that scene could have been conveyed in a far smaller amount of time then the long lingering take that ends up in the film. I think this scene also exhausts much of the tension the film was slowly brooding up and I feel like it might have hurt the final act for Otilia in the end.
With that said though, when the film works, it works well, but I feel that the film could have been trimmed down to a tighter and taught 90 minutes and we wouldn’t have lost anything. The film ends on a perfect note as well and I can’t imagine a better ending, even if it leaves too many issues ill explained. This was the winner at Cannes last year and while I think it’s a solid film it is not anything astonishing or amazing. If you a fan of foreign cinema make sure to seek this one out, but if you are not interested in the film by the time you’re reading this, I doubt watching it will win you over by any means. I was going to rate this a hair lower, but that was simply because of my spite for that damn dinner scene. Without that scene though, this could have been 8 or higher; easily.
C

In the wake of Juno, the evidently undeserving ‘underdog’ nominee for this year’s Best Picture, there is a little Romanian film that curiously didn’t even make it past the preliminary nominees for Best Foreign Picture. However, its important to point out that 4 Months 3 Weeks and 2 Days did not go completely unnoticed. It took the Palme D’Or at last year’s Cannes Festival, Best Picture and Director at the European Film Awards and received critical acclaim in Toronto and Vancouver. But these ceremonial facts don’t say anything new about the differences between the American and European markets that most anyone hasn’t taken into account if not capitalized upon. But going beyond awards, there is something remarkable in the language used in the film that was created in and of a country whose film industry is still in its extremely formative years. 

While both the filmmaker and nearly every piece of press did not hesitant to reveal the major plot point around which the film builds its themes, its important to take into consideration a relatively uninformed American’s perspective upon entering the film. From the exposition and well into the rising action, the filmmakers refuse to give any hint or foreshadow into the concrete events which will unfold until its too late and the audience immediately realizes its too late to prepare themselves. The film successfully maintains its suspense and refuses to coddle the audience or provide consultative hints so that the viewer can feel rewarded or empowered when they guess the outcome. For empowerment couldn’t be a feeling more opposite to the film’s theme and the filmmaker lets the audience see this as well as feel it through the process.

While one might observe the binary of Otillia’s action based character to Gabita’s thought based, the former should not be irresponsibly seen as empowered in the typical sense. Otillia’s slight glances at the camera (namely at the end) suggest a relationship she wants to encourage between the actors and the viewers. What do you say to this atrocity? Does it need to be like this? And is it even possible to change the circumstances? These questions are only the beginning of what Cristian Mungiu, the writer and director, might be proposing. Returning to the Gabita’s antithesis to Otillia, she ineffectively, and perhaps reproachfully, attempts to ignore her problem by holding a menu in front the reminding dish served to her. This action serves as an extension of her methods to avoid the problem caused through giving into fear. The basic idea of ‘out of sight, out of mind’ contrasts with Otillia’s confrontational turn to the audience.

The director’s choice to maintain the longest shots possible becomes most evident during a dinner sequence that Otillia has been forced into by her significant other. The dinner becomes an aleatoric symphony of disembodied hands mingling with assortments of silverware, glassware and food dishes. A dark bottle of liquor centers the focus in a situation where the directors know he won’t be able the completely control the tempo and variety of hand-motion and prop-usage. Cristian strikes a balance between the ability to control a small aesthetical element and leave the rest to chance. But in contrast to the basic connotations of utilizing aesthetical “chance,” the sequence utilizes the static and unblinking camera to personify the restricted mentality and emotion that Otillia must be feeling within the her given dinner situation, within her situation as an accomplice and could even extend as far as to be commenting on her class and gender. Respectively, this camera choice allows the periphery characters large amounts of freedom in their form and hence aids their use as thematic extensions in relation to Otilla’s.

Rather than tying up loose ends in the falling action as many films tend to do, after the climax 4 Months does quite the opposite. The characters and hence the spectators are refused the chance to relax or reach a moment of clarity. Any glimmer of reflection is negated by the aggressive use of swampy shadows and chiaroscuro. Otillia roams through poorly lit back alley’s just as she mentally wades through her conscious that has been muddled by a difficult situation gone horribly wrong. Some might see the film as an “issue piece” but through this complacency in Otillia and her subsequent discourse with Gabita, Cristian avoids formulating an explicit opinion on what happens within the plot, but rather thinks his film “goes beyond that” as he stated at the Cannes Festival.

And indeed it isn’t an issue piece but a film about human relationships. This is more than evident in the long takes that let the actors develop a sometimes excruciatingly realistic relationship; two lovers silently wait in tears for an elevator letting them comment on the forced drama, ticket enforcement slightly scowls at Otillia’s attempt to outwit public transportation, a group of women talking around each other and indirectly about another’s comment in order to ignore their need to barter for essentials. These moments aren’t what “make” the film but rather what peppers it in a refreshingly non-cosmetic fashion that derives much from the likes of the Maysles, Von Triers, Cassavetes and other filmmakers who strive for that elusive “real.”

By no means is the film “fun” or “entertaining” in the standard sense and this is exactly the reason why it won’t be seen by more than 400,000 Americans and would likewise be impossible to make in the United States. But I’d rather take this last moment not to simply critique the American market or mind-set, for its more interesting to look at how the films of a country who has allegedly “thrived” on freedom for a countless number of years differ from the films of a country who’s people have been granted freedom only 20 years ago. Yes its only natural that a newly liberated country is going to take themselves a lot more seriously, but do we really need to be singing along to the Moldy Peaches over a glib and hip glance at teenage pregnancy in order to feel like we’re watching something relevant?

Showtimes:

Regency Rancho Niguel  1:15pm | 4:15 | 7:15 | 9:45

Art Theatre  7:00pm | 9:10

Laemmle Sunset 5  1:20pm | 4:10 | 7:00 | 9:50

“Once we start, there’s no turning back.”

Unrated. In Theaters. Written and Directed by Cristian Mungiu. Starring Anamaria Marinca, Laura Vasiliu and Vlad Ivanov.

.

When a story, whether it is a film, a novel or even a television series is about something IMPORTANT, people tend to give it extra credit — I am guilty of this as well, especially when it comes to war stories — I mean, my favorite novel is All Quiet on the Western Front. This phenomenon makes sense — a good story challenges the way we think and the way we perceive the world, or it exposes us to people, places and events we otherwise would never see or think about. This is why comedies never win Oscars and why the novels considered to be the greatest of all-time often deal with bleak and depressing subjects.

4 Months, 3 Weeks and 2 Days is a film about something IMPORTANT — abortion — set in a time and place American audiences have no experience with — 1980s Romania, still under Communist rule, and I think it has received way too much hype simply because it is tackling an IMPORTANT issue. Though it was the winner of the Palme D’Or at Cannes and many critics have been swooning over it, it just isn’t a good or engaging movie. It’s too bad, because the subject material has all the elements of what could have been a strong and powerful film but it just doesn’t ever add up to anything.

The story takes place in one day, where Otilia (Anamaria Marinca) is desperately trying to help her friend Gabita (Laura Vasiliu) get an abortion, no easy task in a society where abortion is illegal and carries stiff penalties. They run into some obstacles and have to deal with a difficult doctor (Vlad Ivanov) who knows he carries all the leverage in the situation and takes advantage.

The writer/director Cristian Mungiu has said in interviews that he came up with the story and wrote down the synopsis in 10 minutes. It shows. The film is unfocused, with a lot of throwaway scenes and moments that never get addressed or expanded upon and that ultimately bring nothing to the table. They mention Gabita’s dad and never show him or address it; there is a scene with the doctor visiting his mother that doesn’t go anywhere — there are other examples that are spoilers, but the storytelling is just sloppy. If you stripped out all the extraneous elements, you’d be left with a story that could have been told in about 45 minutes.

The direction has been praised, but I just don’t see it — scenes last far too long and with such a harrowing story there should have been more tense moments (judging by the trailer, you would think it was a thriller — it is most definitely NOT) but it was pretty boring throughout. Marinca redeems some of the problems with the film — she gives a really strong performance and develops her character further than how she was written. Vasiliu is really one-note and part of that is that her character is not really sketched out very well, which is a problem because we’re supposed to believe that Otilia is going to these great lengths to help her friend but her friend is completely unsympathetic and worthless. Ivanov anchors by far the best scene in the film.

The trouble is, other than that scene and the lead-up, there isn’t much else worthwhile going on in the movie. Just as an indication, I usually am not bored by movies, but I actually found myself checking my cell phone to see how much time was left. I’m sure there is a strong film to be made of this subject material, but 4 Months, 3 Weeks and 2 Days is not it.

Grade: C-

.

Subscribe to my blog, using the RSS feed or subscribe via e-mail using FeedBlitz or RSSFWD.

.

<<HOME

Cristian Munglu I salute you. I am standing up to remove my hat and applaud the computer screen (with the movie poster front center) for a moment of recognition. Now that I’ve got that out of the way, I can dive into what I think is the most important movie of 2007. Previously I gave this title to The Kingdom (feels like ages ago right?) due to the message that we simply can’t just wipe each other out, we have to coexist. Somehow, someway, this Romanian man and film have taken the top spot in my top 10 of 2007.

If you haven’t heard of this film it’s because it’s a low budget, small release foreign flick that only surfaces for a few weeks at your local art house. The story follows two Romanian college students Găbiţa and Otilia through the process of procuring an abortion in 1987. Due to the Ceauşescu regimes’ outlawing of the procedure, the two need to rent out a hotel and have the abortion outside of a medicinal setting. Otilia (Anamaria Marcinca) is the pregnant one but not the main character. Her very loyal friend Găbiţa (Laura Vasiliu) helps procure funds, the hotel room, and meets Mr. Bebe, the man who will perform the abortion.

With all that set up you might imagine the film has no where else to go. Don’t kid yourself. Munglu has done something similar to Sydney Lumet’s 12 Angry Men. He’s taken an ordinary hotel room, and made it a center of drama. With two particularly long takes inside the room he’s able to show the friends reacting to a situation way beyond reason. The first shot is from Otilia’s perspective on the bed. The camera stares ahead unflinchingly as she is unable to move with the “probe” inside of her. The second shot is a sideways look at Găbiţa who is coming to terms with the sacrifices she has made for her friend not to be pregnant.

The reason I have such high regard for this film, is it’s ability not to judge but to allow the audience to witness a realistic look at illegal abortion. As subtext one can decipher that the Ceauşescu regime gave birth to something more heinous than any abortion ever was legally. The women are torn apart emotionally, and tried physically. The ending shot of them over dinner as they are served a complete cow’s innards is chilling. Munglu asks all the questions of a pro-choice advocate, but doesn’t give his opinion.

HUGE ASIDE (My friend Ivan and I have a category for movies that “we should have thought of”. This is the ultimate kick in the pants as it is such a deep, moving feature, that cost virtually nothing. The category starts with things like Blair Witch, and ends with films like this. I’m about to blow your mind so get ready…..this film cost 600,000 euros. My google calculator says that’s 872 thousand dollars. This is where I eat my hat for not thinking of the idea…)

In our current political race the issue of abortion is dormant compared to the economy or Iraq. But if we rewind to 2004, it was, and still is a very pressing issue. A woman’s right to choose is my personal position, but this film challenges that as well. Munglu says, “Look at the pain and anguish abortion can cause.” It’s really a trying and meaningful film, it has my highest recommendation, and my final approval as the best film of 2007.

In una mattina d’inverno del 1987, in un grigio studentato a Bucarest due giovani donne si affaccendano nei preparativi di quello che, di primo acchito, potrebbe sembrare un breve viaggio. Il loro nervosismo non fa pensare a una gita di piacere. Devono fare qualcosa di pesante e faticoso, che le rende tese e preoccupate. Otilia, l’estroversa delle due, lascia la timida Gabita nella tetra camera che condividono, ed esce per sbrigare le ultime cose: salutare il proprio fidanzato e prendere in prestito dei soldi, prenotare un albergo in centro, infine incontrare lo sconosciuto Mr. Bebe. È lui che dovrà praticare clandestinamente l’aborto a Gabita. Ma le cose, con Bebe, non andranno nel migliore dei modi. Così, sulla terribile “avventura” di un aborto – fuori legge nella Romania di Ceausescu – si concentra la giornata di 4 mesi, 3 settimane e 2 giorni: una missione da compiere, attorno alla quale il regista riesce a narrare un paese, l’aria malata della dittatura, la freddezza delle persone. Ci riesce con una classe da far invidia a cineasti ben più navigati. Sarà per questo che, sbaragliando la concorrenza del 60° festival di Cannes (fratelli Coen, Gus Van Sant, Kusturica, solo per dirne alcuni), il quasi-esordiente rumeno Cristian Mungiu vince la Palma d’Oro con soddisfazione di tutti. Difficile pensare, in effetti, che al Festival potesse esserci un film migliore. Ed è difficile, inoltre, pensare di iniziare meglio la stagione cinematografica. 4 mesi, 3 settimane e 2 giorni è un film perfetto in cui c’è tutto ciò che vorremmo trovare sedendoci in sala.

Innanzitutto, la storia, le emozioni, la tensione. Quando si ha qualcosa da dire, aiuta. E cosa c’è di più interessante di vedere le vite “degli altri”, di quelli che stavano dall’altra parte della Cortina di Ferro? Alla fine dei conti, ne sappiamo davvero poco ed è una vera fortuna che inizi ad esserci un cinema dell’est Europa. Mungiu ha voglia di raccontare le vicende del suo paese e con questo grande film mette la prima pietra angolare ad un progetto complesso intitolato “Storie dell’età dell’oro – una storia soggettiva del comunismo in Romania”. Ed è proprio la parola “soggettiva” ad essere al centro del progetto e di questo film. Ad essere la forza di 4 mesi, 3 settimane e 2 giorni. È l’accento sui personaggi (in particolare la protagonista Otilia) a determinare la cifra stilistica e l’impianto narrativo. Quel che Mungiu mette in scena e rende vive sono proprio le emozioni di Otilia e Gabita nella giornata più orribile della loro vita. Il loro disagio, la loro paura, sono il cuore del racconto, messo in scena con puri meccanismi di suspance, come se fossimo di fronte a un giallo. Il film è, così, tensione pura e basta vedere la camminata di Otilia nella notte ostile di Bucarest per capirlo. Sfondi perennemente fuori fuoco, azioni che si svolgono fuori campo, insistenza sui particolari per raccontare il tutto, uso encomiabile del sonoro, soffocamento dato da una fotografia su toni sommessi e grigi, capacità di comporre l’inquadratura in perfetta risonanza con la sensazioni di Otilia (non c’è niente di più claustrofobico della camera immobile durante la cena di Otilia con i genitori del fidanzato). Tutti strumenti di regia per metterci nei panni delle povere ragazze, per farci soffrire con loro.

Giocato sullo sfasamento e, addirittura, su alcuni momenti di humor nerissimo e dissonante, 4 mesi, 3 settimane e 2 giorni è un lavoro eccezionale, e fa venire in mente – non per stile, ma per l’urgenza del racconto e la capacità di dare densità sociale al privato – il cinema neorealista italiano. Non era forse una storia soggettiva del dopo guerra in Italia, quella dell’operaio Antonio Ricci di Ladri di biciclette? Fossimo in altri tempi, il film di Mungiu potrebbe elevarsi a classico. Speriamo insomma che il suo progetto prosegua, perché il primo film giustamente ha vinto il premio più prestigioso. Piccola nota polemica: il film è stato stroncato dall’Osservatore romano, come se l’aborto fosse il tema vero della vicenda. Ma, incomprensione per incomprensione, dell’ottimo lavoro di Mungiu va consigliata la visione a chi ha dei dubbi sulla legge 194.

4 mesi, 3 settimane e 2 giorni (4 luni, 3 saptamini si 2 zile), di Cristian Mungiu, Romania, 2007, 113 minuti

Cast: Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov, Alex Potocean, Luminita Gheorghiu, Adi Carauleanu.

Distribuzione: Lucky Red

Uscita: Cannes 2007, 24 agosto 2007 (cinema)